Ion- Temă și viziune

Ion, 1920, este primul roman- capodopera a perioadei interbelice, epoca cea mai valoroasă a
istoriei de până atunci a literaturii române. Deși aparține formulei tradiționaliste, criticul modernist
Eugen Lovinescu îl apreciază drept ”cea mai valoroasă creație obiectivă a literaturii române”, în timp
ce pe autorul său îl consideră întemeietorul romanului românesc modern prin renunțarea la idilizarea
din proza sămânătoristă în favoarea veridicității cu influențe naturaliste. Caracterul de roman obiectiv
(vârsta a doua a romanului doric) este susținut de tematica rurală, personajele tipologice, narațiune
auctorială, deplin obiectivă, ordonată cronologic și simetric, interesul pentru planul psihologic, stilul
sobru. Trasăturile caracteristice vin ca o concretizare a convingerilor teoretice ale autorului, care
topesște aspecte ale realității concrete în pânza ficțiunii, preferând să redea cu maximă veridicitate ”o
felie de viață autentică”, o imagine monografică a lumii satului.

În primul rând, caracterul realist al romanului ”Ion” se evidențiază la nivelul intenționalității actului
stilistic. Opera este structurată pe baza a două forme de ficțiune în proză (element de modernitate):
romanul (ce vizează relațiile interumane și realizează o frescă a vieții satului). Scriitorul aduce în fața
cititorului imaginea satului transilvănean Pripas. Satul funcționează ca un spațiu închis, ca un tipar de
existență și de gândire statornică prin tradiții arhaice. Numele simbolic al satului „pitit într- o scrântitură
de coline„ definește o condiție ontologică, figurată și prin simbolistica drumului. În altă ordine a
semnificației, toponimul poate sugera blestemul vieții trăite în pripă, sfârșite brutal, la netimp prin
sinuciderea Anei, prin moartea copilului, prin crimă. Timpul acestei lumi străjuite de crucea strâmbă pe
care este „răstignit un Hristos de tinichea ruginită” are o durată bivalentă. Prezentul etern este durata
în care ființează satul ca o matrice existențială, în vreme ce timpul fragmentar definește condiția
omului. Ideea de timp dual se cristalizează și în opoziție: timp al muncii/ timp al sărbătorii (acțiunea
începe și se sfârșește în zi de duminică), durată subiectivă/ durată obiectivă, istorică (început de veac
XX).

În al doilea rând, textul de înscrie în estetica realistă și prin narațiunea la persoana a treia,
nonfocalizată. Viziunea dindărăt presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele
prezentate. Înlănțuite temporal cauzal, faptele sunt credibile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a
vieții (veridicitate) și obiectivitate. Deși în substanța romanului au intrat elemente reale, realismul
operei nu trebuie înțeles mimetic. În viziunea scriitorului, a ”crea oameni nu înseamnă a copia după
natură indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puțin valoros ca o fotografie proastă.”

Două secvențe cheie reflecta simbolic semnele predestinării tragice a protagonistului. Construite
simetric și cu interes pentru detalii anticipatoare, ele îl surprind pe protagonist la cositul micului său lot
de pământ, când este încă sărac (cap.2 Zvârcolirea- subcap.2), și după ce a devenit, în sfârșit, stăpân
peste toate pământurile râvnite (cap.9 Sărutarea- subcap.8). În prima secvență, naratorul reflectă
neutru, dar capabil să redea dimensiunea psihologică a protagonistului, modul în care el resimte
patima posesiunii la vederea pământurilor: „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul cântărindu-l.
(…) Nu se putu stăpâni, rupse un smoc de fire și îl mototoli pătimaș în palmă”. Complexul social îl face
să resimtă umilința faptului că o bună parte din loturi, tatăl său le vânduse lui Toma Bulbuc: „se simțea
mic ca un vierme sau ca o frunză pe care vântul o poartă în voia sa”. Dar în același timp, o forță de
dincolo de el, crește amenințător, posedându- l: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, ca o chemare, copleșindu- l.(…) Suspină prelung, înfricoșat în fața uriașului: Cât pământ,
Doamne!” Apoi, ca miticul Anteu, care și trage energia din glia- mamă ( se semnalează că lui Ion, „ de
mic copil, pământul i- a fost mai drag ca o mamă), se simte deodată crescând din ce în ce mai mare,
„atât de puternic încât să domnească peste întreg cuprinsul”, îm timp ce satul părea din ce în ce mai
mic la picioarele lui „să- l cuprinzi tot în pumn și să- l pui în traistă ca pe o jucărie pentru copii”).
Cosește ca într- o transă, , întărâtat de oboseală ca de o patimă și sudoarea trupului muncit ”se
frământă în humă, înfrățind parcă mai puternic, omul cu lutul”.
 Nicio mutație semnificativă nu se produce în sufletul rudimentar al acestui țăran, până în
secvența a doua care surprinde fericirea aproape păgână a celui care aflat în posesiunea
pământurilor: erotizează glia renăscută în primăvară („ca o fată frumoasă care și- a lepădat cămașa
arătându- și corpul gol”): râvnește să- și vadă loturile și să ”le mângâie ca pe niște ibovnice
credincioase”. Execută cu solemnitate ritualică un gest care indică o religie personală în care nu
Dumnezeu este cel venerat: „încet, cucernic, fără să- și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî
fruntea și- și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Doar patima posesiunii a atins cote alarmante
(”Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze glia, să o crâmpoțească de sărutări”), anunțând
dezumanizarea și sfârșitul tragic iminent prin contopirea cu glia care- l va cere tribut: „Lutul negru
lipicios, îi țintuia picioarele, îngreunându- le, atrăgându- l ca brațele unei iubite pătimașe. (…) Măinile îi
rămaseră unse cu lutul cleios, ca niște mănuși de doliu”. Încărcătura stilistică a fragmentelor dă forță
sugestivă secvențelor, dovedind că, deși preferă stilul cenușiu și fraza bolovănoasă, Rebreanu este
totodată un adevărat poet al stărilor sufletești obsesive.

Conflictele dinamizează planul destinului individual și sunt de ordin psihologic, moral, social-
economic. Conflictul central din roman este dat de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este
drama țăranului sărac, mândru și orgolios, conștient de calitățile sale (harnic, ambițios), care nu-și
acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul
exterior, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este social cu implicații morale: Vasile Baciu se
recunoaște în Ion cel ,,flămând ca un lup”, căci și el obținuse pământurile prin căsătoria cu o fată
bogată, dar pe care a iubit-o identificând-o cu zestrea ei. Ambii se comportă îndârjit, încercând să se
impună prin vicleșug, căci întâi Ion se furișează în casa lui Vasile Baciu fără știrea lui și îi aduce rușine
oferindu-i fetei nemăritate un copil din flori, apoi socrul astfel umilit se învoiește înainte de nunta
negociată să îi dea pământurile, dar după nuntă încearcă să-și înșele ginerele. Întărâtat, Ion nu va
ceda până nu-l va lăsa pe drumuri pe Vasile Baciu, dar, ca o pedeapsă a destinului, după moartea lui
Ion, pământurile vor reveni bisericii. Dramatismul conflictului exterior e alimentat de soarta pe care o
are Ana, pretext neglijabil al confruntării dintre socru și ginere, alegând să se sinucidă.

Conflictul exterior e dublat de cel interior, între “glasul pământului” și “glasul iubirii”. Totuși, cele
două chemări lăuntrice nu-l aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu
simultan; suflet rudimentar, Ion nu poate decât amâna satisfacerea unei voci interioare până la
împlinirea celei care are întâietate. Inițial, personajul dă prioritate imperativelor sociale: „Dragostea e
doar adaosul, altceva este temelia” //„ Trebuie să am pământ, mult, mult...” altflel toată inteligența sa
nu face cât o ceapă degerată; și își canalizează toată energia spre a îngenunchea îndărătnicia
socrului de a-i da toate pământurile cu acte la notar. Apoi, după ce și-a satisfăcut ambiția, își schimbă
concepția: „Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău!”. Va sfida din nou legile
morale mergând la Florica, devenită între timp soția lui George, comițând și păcatul adulterului.

Se poate vorbi și de conflicte secundare ca ramificații ale celui central, dând complexitate
operei: între Ion și Simion Lungu, căruia flăcăul i-a micşorat lotul de pământ, trăgând cu plugul o
brazdă în plus fără a recunoaște, conflict tranşat la judecătoria din Armadia şi încheiat cu ispăşirea
sentinţei în închisoare. Apoi conflictul dintre Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, mai apoi
pentru Florica, este cel care contribuie și la alimentarea intrigii și la realizarea deznodământului, căci
Ion cade răpus cu sapa de mâna lui George, astfel fiind administrată pedeapsa exemplară a celui care
a încălcat legea morală. Nu pot fi neglijate nici conflictele între Ion și Ana, respectiv Vasile Baciu și
Ana, căci fata devine victima prinsă nedrept în jocul ambițiilor dintre tată și ginerele nedorit. În planul
intelectualității satului se manifestă conflictul național deoarece satul românesc din Ardeal este
înfățișat în condițiile stăpânirii austro-ungare. Se adaugă conflictul dintre preot și învățător pentru
autoritate între săteni, conflict ce își are rădăcini anterioare declanșării acțiunii (casa învățătorului se
află pe pământurile bisericii), evoluează gradat ca urmare a implicării învățătorului în destinul
protagonistului și se rezolvă prin plecarea/izgonirea familiei Herdelea din sat ca urmare a
complicațiilor declanșate după ce îl ajută pe Ion să scape de închisoare.

În plus, tehnicile narative moderne sunt dovada artei și talentului. Cea a contrapunctului
(capitolele dispuse antinomic, alternarea celor două fire epice: destinul lui Ion/ destinul lui Titu
Herdelea, existența țărănimii/ existența intelectualității satului) și cea a simetriilor narative (dilema
matrimoniala a lui Ion/ dilema Laurei Herdelea; someșanca jucată cu Ana la început/ același joc cu
Florica la nuntă; sinuciderea lui Avram/ sinuciderea Anei; moartea bătrânului Marcaș/ moartea lui
Petrișor) dovedesc că Liviu Rebreanu este un „constructor al romanului” (N. Crețu). Acestora se
adaugă alte două tehnici: stop- cadrului (descrierea alaiului de nuntă și deplasarea lui este oprită de
două priviri stăruitoare ale lui Ion- asupra Anei și asupra Floricăi) și cea a flashback- ului
(redescoperirea Floricăi îl face pe Ion să- și reamintească „cum a strâns- o în brațe astă toamnă și mai
înainte, cât i – a fost de dragă și cum i- a făgăduit c- o va lua de nevastă”).

În concluzie, mesajul moral al cărții se desprinde dintr- o dublă vină tragică săvârșită de
personajul eponim. În ordine umană, Ion se joacă de- a Dumnezeu (unul despotic!), cu destinele celor
din jur: Ana, Vasile Baciu, Petrișor, George, Zaharia Herdelea, și în ordine supraumană, sfidează
divinitatea, făcându- și din pământ un idol la care se închină. Dar și pe acesta din urmă vrea să- l
domine/ posede într- un mod absolut: „Își înfipse mai bine picioarele în pământ , ca și când ar fi vrut să
potolească cele din urma zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina
în fața lui...” Soarta din final pare astfel deplin justificată/ motivată etic, cititorul având sentimentul că
se săvârșește un act de dreptate prin moartea pe care și- o găsește ca pedeapsă supremă pentru
dezechilibrele provocate. Prin urmare, „Ion” este romanul unui destin provocat și neasumat, care se
răzbună, lăsând cititorului meditația amară asupra limitelor propriilor libertăți și având astfel un
puternic impact educativ.