1

Construcția personajului – Stefan Gheorghidiu

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern de analiza
psihologica, aparut in perioada interbelica (1930), scris la persoana intai sub forma unei confesiuni a personajului
principal, Stefan Gheorghidiu. Acesta traieste doua experiente fundamentale: iubirea si razboiul. El analizează cu
luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece el ca un intelectual dominat de incertitudini.

Ca tipologie modernă, intelectualul ilustrează tipul inadaptatului superior care refuză sa se incadreze in peisajul
societatii contemporane lui, creandu-si propriul univers, guvernat de niste principii specifice. De aici, contrastul
permanent între ideal și real generează conflictul său cu lumea, cu familia, cu sine însuși. Ca intelectual lucid,
Gheorghidiu trăieste intr-o societate dominata de mediocritate si lipsa de moralitate, fiind inflexibil în judecarea ei
și incapabil de a accepta compromisuri.

Social, este fiu de intelectual, orfan de tată, tanar student la facultatea de filozofie, cu o situatie materiala
precara initial. Acesta se casatorise din dragoste cu Ela, „una dintre cele mai frumoase studente”, și ea orfană,
întreținută de o mătușă. Îsi schimbă în mod neașteptat și nedorit statutul odata cu mostenirea lasata de unchiul
sau avar Tache Gheorghidiu. Incepe sa faca afaceri cu Tanase Lumanararu si cu Nae Ghiorghidiu, dar esueaza si
alege sa se retraga. Debutul romanului îl surprinde pe Stefan mobilizat în timpul Primului Război Mondial, ca
sublocotenent. Adaptarea rapidă a soției sale la viața mondenă va declanșa conflictul interior al personajului.

Din punct de vedere moral, Gheorghidiu este închistat in lumea sa zugravita ideal pe baza unor concepte
filozofice, care ii ordoneaza intreg universul interior si exterior. Egocentric și posesiv/idealist, simpatia Elei pentru
el îi flateaza egoul si orgoliul nemasurat. In conceptia sa, iubirea trebuie sa fie pura, absoluta, neatinsa de pacatele
cotidiene si de amanuntul vietii sociale și nu acceptă compromisuri. Ilustrează condiția inadaptatului superior care
judecă lumea și pe sine însuși cu intransigență/dur, neacceptând greșeala: când își dă seama că e posibil să se fi
înșelat în privința Elei, declară că i s-a rupt axasufletească și și-a pierdut ”încrederea în puterea sa de deosebire și
alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței” sale, iar trădarea fameii iubire o resimte ca ”desființarea
personalității” sale. Limbajul îi este aproape sfidător, atunci când se discută lucruri care îl afectează, cum ar fi cele
din scena de la popotă, când îi sancţionează drastic pe interlocutori : “Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei .
(..) Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi”.

Psihologic, este un personaj hipersensibil şi orgolios, care se scufundă în marasmul îndoielilor. Lucid, consideră
că luciditatea nu ”sporește pasiunea (întocmai cum atenția sporește durerea de dinți”), dar, de fapt, îi alimentează
drama de a nu găsi adevăruri absolute, iar relativul lumii în obosește/epuizează psihic (de unde și afirmațiile din
final: ”sunt obosit și mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”). Işi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii
cosmice, ceea ce semnifică nevoia/setea eroului de absolut. Fire puternic reflexivă, conştient că își alimentează
singur chinul lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale
interioare, pe care le disecă minuţios. In clipa in care isi vede lumea amenintata de prabusirea idealului său feminin
(Ela), si de pericolul inconsecventei, irationalitatii si ipocriziei pe care le intalneste datorita contactulului cu rudele
sale pentru a intra in posesia mostenirii, Stefan sufera un soc intern, o ruptura menita sa ii puna la incercare
profundele principii și echilibrul fiintei. El traieste o drama interioara bazata pe indoiala, gelozie si contradictii in
gandire, ajunge sa interpreteze la infinit si sa analizeze mai mult decat de obicei fiecare gest al femeii datorita
careia s-a produs aceasta ruptura. Fara a avea dovezi concrete, palpabile, el pare sa isi doreasca pe parcursul

1
2

fluxului ideilor sale ca Ela sa il insele, isi construieste in minte scenarii rupte de realitate pornind de la cele mai mici
amanunte, ajungand sa fie convins de infidelitatea soției.

O secvență narativa semnificativa pentru a ilustra orgoliul personajului și tăria sa de caracter este aceea a
mesei in familie din casa batranului avar, Tache. De Sfantul Dumitru, Ela si Stefan sunt invitati la masa de unchiul
Tache, unde celalalt unchi, Nae Gheorghidiu ironizeaza casatoria din dragoste cu o fata saraca, pe care i-o
reproseaza atat lui Stefan, cat si tatalui sau mort, Corneliu, pe care in plus il acuza ca nu i-a lasat nicio mosternire
fiului. Stefan incearca sa isi apere tatal si le spune unchilor sai ce crede despre căsătoriile lor din interes. In mod
surprinzator, unchiul Tache este inpresionat de izbucnirea de sinceritate a lui Stefan si ii lasa acestuia din urma cea
mai insemnata parte a averii, desi Nae Gheorghidiu remarca mai tarziu ca nepotul lui e lipsit de spirit practic .
Mostenirea va genera numeroase discutii familiale, fiindca atat Nae, cat si mama si surorile lui Stefan vor intenta
proces pentru a obtine o parte cat mai mare din avere. Atitudinea sotiei care se implica cu indarjire in discutiile
despre bani il surprinde in mod dureros. Dezgustat, Stefan cedeaza o parte din avere in favoarea familiei, dar se
simte tot mai izolat de lumea meschina si egoista in mijlocul careia traieste, mai ales ca isi da seama ca nici femeia
iubita nu-l intelege. Primirea mostenirii genereaza criza matrimoniala, fiindca se pare ca Ela se lasa in voia
tentatiilor mondene sub influența verișoarei Anișoara care o inițiază. Din dorinta de a trai o experienta existentiala
pe care o considera definitorie pentru formarea lui ca om, dar si din orgoliu, Stefan se inroleaza ca voluntar într-un
moment în care despărțiri și împăcări temporare cu soția îi transformareră viața într-un chin neîntrerupt, desi ar
putea sa evite participarea la razboi, folosindu-se de averea sa.

Pe langa orgoliul, recunoscut de altfel în repetate rânduri 1, in roman se contureaza natura analitica si
reflexivă a lui Ștefan, luciditatea, sensibilitatea exagerata si constiinta propriei valori. Acestea sunt relevate prin
secvența excursiei la Odobesti, in care Ela ii acorda o atentia exagerata domnului G., un avocat misterios, fapt ce il
face pe Gheorghidiu sa devina extrem de gelos. Flirturi dureroase pentru bărbatul obişnuit să nu împartă
intimitatea unor gesturi dragi cu un intrus, comportamente derutante, mici infidelităţi în văzul tuturor il fac pe cel
îndrăgostit să se simtă trădat şi ridicol. Asezarea Elei la masa langa G, gesturile familiare de a manca din farfuria lui
si dansurile dintre cei doi il fac pe protagonist sa puna la indoiala fidelitatea sotiei. Gheorghidiu începe să analizeze
cu o luciditate tăioasă („năzdrăvan㔺i „insuportabilă” cum o califică o doamnă de salon) fiecare gest al soţiei sale
şi, pe măsură ce fiecare scenă e oglindită în conştiinţă şi amplificată sub lupa sensibilităţii, eroul constată că se
adânceşte în marasmul neliniştilor, al bănuielilor că e înşelat. Ela incearca sa se apere de acuzatiile sotului, iar in
final il acuza de comportomantul sau: “Eşti de o sensibilitate imposibilă!”. Între cei doi soţi intervine o tensiune
stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze, deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.
Profund ranit, acesta va cauta sa se razbune (flirtului său la o petrecere cu o femeie cochetă, aducerea în patul
conjugal a unei curtezane când Ela refuzase să-l urmeze acasă de la o serată, urmată de o perioadă de despărţire).

Spre deosebire de romanele traditionale, in care conflictul exterior susține narațiunea, in romanul lui Camil
Petrescu este esențial conflictul interior, din constiinta personajului-narator, Stefan Gheorghidiu, care traieste stari
1
Începutul iubirii stă sub semnul orgoliului: ”deși nu-mi plăcea, începusem totuși să fiu măgulit de
admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una din cele
mai frumoase studente, și, cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”; plecarea pe front,
de asemenea: Orgoliului meu i se pune acum și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș
vrea să existe pe lume o experiență definitivă ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact,
să lipsească ea din întregul meu sufletesc (...) Ar constitui pentru mine o limitare”.
2
3

si sentimente contradictorii fata de sotia sa. Principalul motiv al rupturii dintre Stefan si sotia sa este implicarea
femeii in lumea mondena, pe care eroul o dispretuiește. Asadar, coflictul interior se produce din cauza diferentei
dintre aspiratiile lui Gheorghidiu si realitatea lumii inconjuratoare. Conflictul psihologic, susținut prin introspecție
este adâncit/acutizat de relatia Elei cu domnul G., un avocat misterios si un dansator talentat.

Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă unică, subiectivă. Naratorul
nu spune nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine
din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Gheorghidiu însuşi se
recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea
comportamentului Elei după primirea moştenirii nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe
doar în ochii gelosului ei soţ. Observăm deci efectele uniperspectivei: personajul-narator nu poate şti adevărul, cu
atât mai mult cu cât se îndoieşte de sinceritatea soţiei; de aceea interpretările sale asupra aceluiaşi fapt suferă
modificări succesive, uneori radicale, imprevizibile sau total opuse în funcţie de noile informaţii pe care i le oferă
împrejurările, amănuntele vieţii cotidiene, cum e cazul scrisorii de la Anișoara care ar scuza lipsa Elei de acasă când
Ștefan vine pe neanunțate. În funcţie de aceasta, şi imaginea/impresiile asupra Elei se schimbă mereu, a.î. pe ea o
vedem doar prin „ochelarii variabili”, prin oglinda deformatoare a sensibilităţii lui Gheorghidiu (când frumoasă,
sensibilă, ispititor senzuală, când frivolă, „înşelătoare, lacomă, seacă şi rea”, după etichetele criticului G. Călinescu).

Camil Petrescu respringe „tehnica tricotajului” din romanul traditional, adica ordonarea liniar-cronologica a
actiunii si propune polemic un roman cu o „compozitie anapoda”. Aceasta se obtine nu doar prin aducerea in
incipit a unui capitol care, cronologic, apartine partii a doua a romanului, ci si prin introspectie si relatarea dupa
fluxul memoriei afective. Astfel, realitatea obectiva (sociala, familiala, politica) e absorbita in planul constiintei. Deci
timpul intamplarilor e anulat prin timpul analizei/reflectiei sau prin reveniri repetate la aceleasi evenimente
interpretate diferit.

Chiar daca este vorba despre un roman modern, in incipit sunt fixate cu precizie realista coordonatele
spatio-temporale: in primavara anului 1916, pe Valea Prahovei, intre Busteni si Predeal, in timpul Primului Razboi
Mondial. Inceputul capitolului doi, Diagonalele unui testament, anunta rememorarea trecutului prin tehnica flash-
backului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală .”. Discutia de
la popota vazand articolul din ziar referitor la achitarea unui sot care si-a ucis sotia infidela ( tehnica punerii in abis)
reprezinta elementul declansator al fluxului memoriei involuntare. In conceptia lui Stefan “Orice iubire e un
monoideism voluntar la inceput, patologic pe urma”. Ca urmare, naratorul povesteste experentele sau prezinta
ecoul acestora in constiinta sa asa cum i le actualizeaza memoria, fara un plan prestabilit. In schimb, finalul deschis
lasa loc interpretarilor multiple, asa cum se inampla in general in proza analitica. Gheorghidiu, obosit sa mai caute
certitudini si sa se mai indoiasca, se simte detasat de tot ceea ce il legase de Ela si hotaraste sa-i lase „tot trecutul”.

În concluzie, romanul surprinde drama personajului în două momente importante: viaţă – moarte, pentru a
reliefa singurătatea omului modern care nu poate înţelege/accepta lumea, nu găseşte un punct de comunicare
durabilă cu aceasta. Experiența frontului e, în mod neașteptat, purificatoare pentru drama care amenința să-l
dezumanizeze. Ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu dominate de ideea absolutului, Ştefan Gheorghidiu
sfârşeşte prin a fi învins de propria conştiinţă. El nu se adaptează şi refuză să devină banal, fiind, în fond, victima
propriului ideal. Totuși, faptul că are puterea să se elibereze de trecut dovedește că s-a recuperat pe sine, că
societatea nu l-a putut obliga la compromisuri morale, deși a acționat asupra lui ca un pat al lui Procust,

3
4

deziluzionându-l. De aceea, personajul are ceva din demnitatea unui erou dramatic, rămânând superior valoric
lumii/societății care nu-l poate păta.

Relatia Ela-Stefan (neactualizat)

1.In cazul unuia dintre cele mai cunoscute cupluri din opera lui Camil Petrescu – Stefan Gheorghidiu si Ela- din
romanul “Ultima nopate de dragoste, intaia noapte de razboi” , iubirea este surprinsa din perspectiva subiectiva a
personajului-narator si este situata sub semnul orgoliului si al frustrarii neimplinirii in absolut. Prima parte a
romanului, ”Ultima noapte de dragoste”, dezvolta tema iubirii ca experienta de cunoastere, prin intermediul
rememorarii protagonistului, dar destramarea cuplului se produce in finalul cartii, după ce experiența frontului îi
oferă personajului masculin posibilitatea detașării de drama geloziei. Romanul reflectă condiția/problematica
intelectualului într-o societate mediocră, lipsită de moralitate/valori autentice.

Personaj tipic pentru romanul modern, Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul inadaptatului superior, al individului
inflexibil care nu se incadrează in peisajul societatii contemporane lui, respingându-i valorile josnice și creandu-si
propriul univers, guvernat de niste principii înaite. Fiind un intelectual lucid și hipersensibil, aplică societății tipare
ideale, fapt din care va desurge drama sa, conflictul interior irezolvabil. Ela este personajul feminin al romanului,
simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin
ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au drept
de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt".

Social, Stefan Gheorghidiu este orfan de tată, tanar student la facultatea de filozofie, cu o situatia materiala precara
initial: fiu de intelectual care, lipsit de simț practic, a lăsat familia cu datorii, e întreținut cu greu de mama văduvă,
iar goana după avere a unchilor săi bogați, îi strârnește dezgustul pe care nu se sfiește să și-l exprime când are
ocazia. Statutul său se schimbă în mod neașteptat și nedorit de altfel, odata cu mostenirea lasata de unchiul sau
avar Tache Giurgiuveanu. Începutul romanului îl surprinde le Ștefan mobilizat ca sublocotenent, pentru intrarea
României în Primul Război Mondial. Este casatorit de doi ani și jumătate cu Ela, „una dintre cele mai frumoase
studente”, studenta la litere, dar săracă la rândul ei este, orfana crescuta de o matusa. Intrarea prin avere în clasa
celor de sus o face pe Ela să se adapteze cu ușurință lumii mondene de lux și petreceri, fapt care pe soț îl dezgustă.

Moral, Gheorghidiu este inchistat in lumea sa zugravita ideal pe baza conceptelor filozofice, care ii ordoneaza si ii
graviteaza intreg universul interior si exterior. Egocentric si egoist, el se foloseste de simpatia Elei pentru el,
simpatie care ii flateaza egoul si orgoliul nemasurat. Trăsăturile morale ale fetei transpar numai indirect, faptele
sale fiind relatate de Stefan, narator necreditabil, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipează
iubirea ideală sau e una ca oricare. La început, o vede pe Ela săritoare și generoasă, dezinteresată material, plină de
admirație pentru forța lui Ștefan de a-și susține ideile/convingerile. Căsătoria soţilor Gheorghidiu este liniştită la
început, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Mostenirea lasata de
Unchiul Tache nu il afecteaza pe Stefan, dar ii va schimba categoric comportamentul Elei care se va orienta spre
viata mondena care pe Ștefan îl dezgustă.

4
5

Psihologic, Stefan , este un personaj hipersensibil şi orgolios. Işi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice,
ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Fire puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan
Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă
minuţios. Ela îi pare, de la un moment dat încolo, superficiala, profund interesata de a urca pe scara sociala. Ea
apare ca o femeie infidela, dar tradarea ei nu este dovedită, ci se constituie dintr-o suita de imprejurari
interpretate de Stefan.

2. Relația care se stabilește între soți e definită în primul capitol al cărții de personajul masculin: inițial, este o
dragoste născută prin autosugestie, ca apoi să devină o contopire sufletească deplină, inseparabilă (Ștefan
considerând că cei care se iubesc sunt predestinați unul altuia de la facerea lumii), dependență emoțională totală,
ca între siamezi (mai include ceva din crez).

O secvență ilustrativa pentru ceea ce Ștefan consideră superficialitate și infidelitate la soția sa, dar și pentru
trăsăturile lui de soț orgolios și gelos fără a recunoaște asta, este excursia de la Odobesti. Încă de la plecare, Ela ii
acorda o atentia exagerata domnului G., un avocat misterios, pe care ea îl aduce pe bancheta din spate a mașinii
lor. Atenția lui Gheorghidiu intră în alertă. Flirturi dureroase pentru bărbatul obişnuit să nu împartă intimitatea
gesturilor dragi cu un intrus, comportamente derutante , mici infidelităţi în văzul tuturor il fac pe cel îndrăgostit să
se simtă trădat şi ridicol. Asezarea Elei la masa langa G, gesturile familiare de a manca din farfuria lui si dansurile
dintre cei doi il face pe protagonist sa ii puna la indoiala fidelitatea sotiei. Gheorghidiu începe să analizeze cu o
luciditate tăioasă („năzdrăvan㔺i „insuportabilă” cum o califică o doamnă de salon) fiecare gest al soţiei sale şi, pe
măsură ce fiecare scenă e oglindită în conştiinţă şi amplificată sub lupa sensibilităţii, eroul constată că se adânceşte
în marasmul neliniştilor, al bănuielilor că e înşelat. Ela incearca sa se apere de acuzatiile sotului ,iar in final il acuza
de comportomantul sau si de incertitudinile sale :“Eşti de o sensibilitate imposibilă!”. Între cei doi soţi intervine o
tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de
bănuielile lui. Profund ranit, acesta va cauta sa se razbune (flirtului său la o petrecere cu o femeie
cochetă ,aducerea în patul conjugal a unei curtezane ,urmata o perioadă de despărţiri şi reîmpăcări).

O alta secvență este acea din finalul partii intai. Concentrat in Valea Prahovei ,unde astepta intrarea Romaniei in
razboi, Gheorghidiu primeste o scrisoare de la Ela prin care acesta il cheama urgent la Campulung,unde se mutase
pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea sa il convinga sa treaca o suma de bani pe numele ei pentru a fi
asigurata din punct de vedere financiar in cazul mortii lui pe front. Afland ce-si doreste, Gheorghidiu e convins ca ea
planuieste divortul pentru a ramane cu domnul G., pe carre Stefan il intalnea in oras. Protagonistul crede ca
domnul G. Nu se afla intamplator la Campulung si ca a venit acolo pentru a fi alaturi de Ela. Din cauza izbucnirii
razboiului, Stefan Nu mai are ocazia sa se convinga daca sotia il inseala sau nu. In finalul textului, ranit si spitalizat,
Gheorghidiu se simte detasat de tot ce il legase de Ela si hotaraste sa se desparta de ea si sa ii lase „tot trecutul”.

3. Spre deosebire de romanele traditionale , in care conflictul este exterior, in romanul lui Camil Petrescu ,apare
conflictul interior , din constiinta personajului narator , Stefan Gheorghidiu, care traieste stari si sentimente
contradictorii fata de sotia sa ,Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea inconjuratoare. Principalul motiv al rupturii dintre Stefan si sotia sa este implicarea femeii in lumea
moderna, pe care eroul o dispretuiete. Asadar, coflictul interior se produce din cauza diferentei dintre aspiratiile lui
Gheorghidiu si realitatea lumii inconjuratoare. Conflictul interior este dublat de relatia Elei cu domnul G., un avocat
misterios si un dansator talentat.

5
6

Camil Petrescu repringe „tehnica tricotajului” din romanul traditional, adica ordonarea liniar-cronologica a ctiunii si
propune polemic un roman cu o „compozitie anapoda”. Aceasta se obtine nu doar prin aducerea in incipit al unui
capitol care,cronologic, apartine partii a doua a romanului, ci si prin introspectie si relatarea dupa fluxul memoriei
afective. Astfel, realitatea obectiva (sociala, familiala, politica) e absorbita in planul constiintei. Deci timpul
intamplarilor e anulat prin timpul analizei/reflectiei sau prin reveniri repetate la aceleasi evenimente interpretate
diferit( de exemplu scrisoarea prin care Anisoara o invita pe Ela sa petreaca noaptea la ea).

Chiar daca este vorba despre un roman modern, in incipit sunt fixate cu precizie realista coordonatele spatio-
temporale : in primavara anului 1916, pe Valea Prahovei ,intre Busteni si Predeal, in timpul Primului Razboi
Mondial.Inceputul capitolului doi, Diagonalele unui testament, anunta rememorarea trecutului prin tehnica flash-
backului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.”. Discutia la
popota vazand articolul din ziar referitor la achitarea unui sot care si-a ucis sotia infidela (tehnica punerii in abis)
reprezinta elementul declansator al fluxului memoriei ivoluntare. In conceptia lui Stefan “Orice iubire e un
monodeism voluntar la inceput, patologic pe urma”. Ca urmare naratorul povesteste experentele sau prezinta
ecoul acestora in constiinta sa asa cum i le actualizeaza memoria,fara un plan prestabilit.

Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă. Naratorul nu spune
nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din
această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Gheorghidiu însuşi se
recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea
comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca
ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soţ. Observăm deci efectele uniperspectivei: personajul-narator nu poate
şti adevărul / nu poate cunoaşte realitatea cu atât mai mult cu cât se îndoieşte de sinceritatea soţiei; de aceea
interpretările sale asupra aceluiaşi fapt suferă modificări succesive, uneori radicale, imprevizibile sau total opuse în
funcţie de noile informaţii pe care i le oferă împrejurările, amănuntele vieţii cotidiene. În funcţie de aceasta, şi
imaginea, impresiile sale asupra Elei se schimbă mereu, a.î. pe ea o vedem doar prin „ochelarii variabili”, prin
oglinda deformatoare a sensibilităţii lui Gheorghidiu (când frumoasă, sensibilă, ispititor senzuală, când frivolă,
„înşelătoare, lacomă, seacă şi rea” – G. Călinescu).

În concluzie, Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta datelor lumii
reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti.
Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra
căreia Ştefan a proiectat o aură ideală.

(Variantă diferită de predarea mea, fără trăsături dovedite)

6
7

Tema si viziune- Ultima noapte de dragoste, inaina noapte de razboi

1. Romanul subiectiv de analiza psihologica, „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, publicat in
perioada interbelica (1930), constituie inceputul unei noi ere in istoria romanului romanesc. Modalitatea narativa
abordata de Camil Petrescu se inscrie in liniile modernismului lovinescian, realizand sincronizarea prozei romanesti
cu marile formule epice occidentale (aici, Marcel Proust), cu filozofia timpului ori cu descoperirile din sfera
psihologicului (Husseri,Bergson). Principala trasatura a acestei formule narrative este relatarea la persoana I,
consecinta imediata fiind limitarea perspective narative la un punct de vedere subiectiv, deci renuntarea la
omnisciență. De asemenea, se renunta la actiune in favoarea introspectiei, romanul reprezentand analiza unor
trairi, redarea continutului sufletesc si psihologic al personajului-narator.

2. Romanul reflecta conditia intelectualului proiectata pe fundalul citadin al capitalei, apoi in mediul dramatic al
Primului Raboi Mondial. Anuntate in titlu, temele operei sunt iubirea si razboiul, pentru a ilustra convingerea
autorului ca numai in dragoste si in fata mortii omul se manifesta in toata autenticitatea lui. Cele doua parti ale
romanului prezinta cele doua etape in evolutia psihologica a personajului principal; initial considera dragostea ca
“o experienta definitiva” fara de care omul nu este implinit. Insetat de absolut, Gheorghidiu traieste naufragiul
iubirii ca pe un esec in cunoastere. Pentru a se regasi, isi canalizeaza atentia asupra razboiului, devenind o
experienta decisiva care pune omul in fata cu adevarul de dincolo de el. Efectele confruntarii cu moartea sunt de a-l
rupe de criza de geloziei (care il adusese in pragul de a-si ucide sotia si pe amantul ei) si de a vedea viata ca pe un
dar ce nu merita irosit in chin si indoieli absurde.

O secvență ilustrativa este excursia de la Odobesti, in care Ela ii acorda o atentia exagerata domnului G., un avocat
misterios , fapt ce il face pe Gheorghidiu sa devina extrem de gelos. Flirturi dureroase pentru bărbatul obişnuit să
nu împartă intimitatea unor gesturi dragi cu un intrus, comportamente derutante, mici infidelităţi în văzul tuturor il
fac pe cel îndrăgostit să se simtă trădat şi ridicol. Asezarea Elei la masa langa G, gesturile familiare de a manca din
farfuria lui si dansurile dintre cei doi il fac pe protagonist sa ii puna la indoiala fidelitatea. Gheorghidiu începe să
analizeze cu o luciditate tăioasă („năzdrăvan㔺i „insuportabilă” cum o califică o doamnă de salon) fiecare gest al
soţiei sale şi, pe măsură ce fiecare gest e oglindit în conştiinţă şi amplificat sub lupa sensibilităţii, eroul constată că
se adânceşte în marasmul neliniştilor, al bănuielilor că e înşelat. Ela incearca sa se apere de acuzatiile sotului ,iar in
final il acuza că e “de o sensibilitate imposibilă”. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se
amplifică, Ela acceptând chiar ideea divorţului, deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Profund
ranit, acesta va cauta sa se razbune (flirtului său la o petrecere cu o femeie cochetă, aducerea în patul conjugal a
unei curtezane când Ela refuză să-l urmeze mai devreme acasă de la o serată, urmata o perioadă de despărţiri şi
reîmpăcări).

A doua secvență ilustrativa este reprezentata de capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” (punctul
culminant al naraţiunii din partea a doua a romanului) si ilustreaza viziunea lui Camil Petrescu despre razboi si
despre romanul de razboi. Sub influenta propriei experiente de combatant, el ofera o viziune anti-idilica in numele
autenticitatii, al demascarii adevarului crud, în opoziție (polemizand) cu toata literatura traditionala care idealiza
eroismul individual sau colectiv. Camil Petrescu ofera o imagine demitizanta, grotesc-tragica a frontului in care
detaiile sunt mai autentice si mai traumatizante decat planul complet al bataliei: scena apocaliptică a unui atac in
care cei din transee se simt ingropati de vii, iar trupul unui soldat decapitat de un obuz continua sa alerge.
Capacitatea personajului-narator de a se dedubla ca subiect al trairilor si ca obiect al autoanalizei lucide,releva
trairea autentica , cu toate senzatiile organice, redate in stil anticalofil: Exploziile se succed organizat. Unele le aud

7
8

la câțiva pași, altele în mine. cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, își înjumătățește răsuflarea și se
încordează iar, sec, în așteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Animalic, oamenii se strâng unii lângă
alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi. (...) Exploziile, ca prăbușiri
de locomotive înroșite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, ciue în timpane și cuțite în măduva spinării. (...)
– Vin după noi, geme un om, sfârșit, ca un bolnav de tifos. Paginile jurnalului de front reflecta frigul si teama
dezumanizanta de moarte, operatiunile haotice in care plutoanele de romani se ucid intre ei din erori ce dovedesc
lipsa oricărei strategii militare, soldati care refuza sa indeplineasca ordinele. Ștefan însuși se descoperă superstițios,
departe de o imagine eroică.
3. Camil Petrescu repringe „tehnica tricotajului” din romanul traditional, adica ordonarea liniar cronologica a
actiunii si propune, polemic, un roman cu o „compozitie anapoda”. Aceasta se obtine prin aducerea in incipit a unui
capitol care, cronologic, ar apartine partii a doua a romanului, dar si prin introspectie si prin relatarea dupa fluxul
memoriei afective. Astfel, realitatea obectiva (sociala, familiala, politica) e absorbita in planul constiintei. Deci
timpul intamplarilor e anulat prin timpul analizei/reflectiei.

Urmarirea indicilor de spatiu si timp ajuta la refacerea cronologiei voit bulversate. Incipitul romanului pare
realist prin coordonatele stricte :”in primavara anului 1916”, fortificarea Vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal”. „ la
10 mai”, ”deasupra Dambovicioarei in munti”. E momentul in care sotia sa se muta la Campulung unde el putea
ajunge mai usor in scurtele premisii de dinaintea intrarii Romaniei in razboi. Acesta este planul principal al cartii:
capitolele 1 si 6 din prima parte a romanului , corespunzând unui posibil punct culminant în planul erotic, si toată
partea a doua care redă experiența frontului – sunt scrise la prezent. Rolul acestui tip de incipit, construit scenic
sub forma unei discuții în contradictoriu la popotă (despre articolul din ziar referitor la achitarea unui sot care si-a
ucis sotia infidela, secvență ce susține tehnica punerii in abis) este de a reda elementul declansator al fluxului
memoriei involuntare. Eroul e surprins într-un moment de criză existențială, iar acest fapt stârnește/captează
interesul cititorului de afla cauzele ei. Formularea crezului său despre iubire oferă o primă cheie pentru cititor
pentru a înțelege complexitatea și idealismul (setea de absolut a) eroului. In conceptia lui Stefan “Orice iubire e un
monoideism voluntar la inceput, patologic pe urma”, cei doi soți sunt predestinați unul altuia de la facerea lumii și
cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt. Ca urmare, naratorul povesteste experentele
sau prezinta ecoul acestora in constiinta sa asa cum i le actualizeaza memoria,fara un plan prestabilit. Capitolele 2-
5 din Cartea Intai sunt o inserție retrospectivă, fiind scrise in trecut. Inceputul capitolului al doilea, Diagonalele unui
testament, anunta rememorarea poveștii de iubire prin tehnica flash-backului și reconstituie expozițiunea și
intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. ” O
cronologie fireasca a planului exterior e respectata totusi pentru a pastra coerenta: dragoste născuta din orgoliu
pentru cea mai frumoasa studenta, Ela, mariaj fericit dintre cei doi studenti saraci pana cand o mostenire din partea
unchiului avar, Tache Gheorghidiu, tulbura echilibrul cuplului. Momentul ii releva sotului o alta imagine asupra
femeii care se luptă ca o leoiacă pentru avere, fapt care pe el îl dezgustă. Sub influenţa snoabei verişoare Anişoara,
soția sa adoptă cu uşurinţă viața mondenă pe care i-o impune şi lui Ştefan: vestimentație după ultima modă,
petreceri şi dans, excursii care ulterior ii vor genera gelozie lui Stefan. Iubirea devine un neintrerupt mars in
contiinta eroului care analizeaza si se analizeaza lucid, astfel incat nu actiunea si conflictele exterioare dau
substanta cartii, ci continutul sufletesc al naratorului, impresiile, deruta, emotiile si conflictele interioare
irezolvabile, redate adesea prin interogatii si prin paranteze explicative.

Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă. Naratorul nu
spune nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din

8
9

această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Gheorghidiu însuşi se
recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea
comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca
ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soţ. Observăm deci efectele uniperspectivei: personajul-narator nu
poate şti adevărul / nu poate cunoaşte realitatea, cu atât mai mult cu cât se îndoieşte de sinceritatea soţiei. De
aceea, interpretările sale asupra aceluiaşi fapt suferă modificări succesive, uneori radicale, imprevizibile sau total
opuse în funcţie de noile informaţii pe care i le oferă împrejurările, amănuntele vieţii cotidiene, așa e cazul scrisorii
de la Anișoara care o invită să doarmă la ea, ceea ce ar scuza lipsa Elei de acasă când Ștefan vine pe neanunțate de
la Azuga. În funcţie de aceasta, şi imaginea, impresiile sale asupra Elei se schimbă mereu, a.î. pe ea o vedem doar
prin „ochelarii variabili”, prin oglinda deformatoare a sensibilităţii lui Gheorghidiu: când frumoasă, inteligentă,
sensibilă, ispititor senzuală, când frivolă, „înşelătoare, lacomă, seacă şi rea” – G. Călinescu.

Finalul deschis lasa loc interpretarilor multiple asa cum se inampla in general in proza analitica. Gheorghidiu,
obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, se simte detasat de tot ceea ce il legase de Ela si hotaraste sa-i
lase „tot trecutul”. O notă de subsol din romanul Patul lui Procust anunță ajungerea personajului în fața Curții
Marțiale, ceea ce aruncă un nou val de mister asupra destinului eroului supradimensionat pentru lumea superficială
ce-l înconjoară.

4. În concluzie, romanul surprinde drama personajului în două momente importante: viaţă – moarte, reliefând
singurătatea omului modern care nu poate înţelege lumea, nu găseşte un punct de comunicare durabil cu aceasta.
Experiența frontului e, în mod neașteptat, purificatoare pentru drama care amenința să-l dezumanizeze. Ca
majoritatea personajelor lui Camil Petrescu dominate de ideea absolutului, Ştefan Gheorghidiu sfârşeşte prin a fi
învins de propria conştiinţă. El nu se adaptează şi refuză să devină banal, fiind, în fond, victima propriului ideal.

Sau: În concluzie, drama lui Ștefan Gheorghidiu, care trăiește într-o lume a ideilor pure și nu se poate
adapta datelor lumii reale, are rezonanțe misterioase cu dramele îndrăgostiților eminescieni. Ca eul liric din
Odă (în metru antic), care, smuls din liniștea contemplativă, descoperea suferința ”dureros de dulce a
iubirii” și ”voluptatea morții neîndurătoare”, ars de viu de cămașa lui Nessus, la fel Ștefan, e torturat la
rândul său de ”exhibiționismul sentimental” al soției lui alăuri de G. în excursia de la Odobești și simte ”tot
coșul pieptului devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă”, neputând să se concentreze și întorcându-se acasă
”cu imaginea femeii iubite, ucisă”. Ca Luceafărul, care a trăit dureros drama inițierii privind cu câtă
ușurință pământeanca pentru care voia să se dezlege de nemurire, l-a uitat, găsind un partener pe măsura sa,
și s-a putut detașa apoi cu superioară ironie: Ce-ți pasă ție, chip de lut / Dac-o fi eu sau altul! și a rămas în
sfera sa ”Nemuritor și rece!”, tot așa, soțul revenit de pe front se imaginează subiect de discuție într-o
cafenea și se cutremură la gândul că ar fi putut ucide pentru o femeie care acum îi pare ca oricare alta. Cu
aceeași detașare rece, îi lasă ei averea care a declanșat întreg procesul de cunoaștere și de autocunoaștere în
relație cu o parteneră incompatibilă. Finalul deschis suscită interpretări, date fiind și alte destine masculine
ale eroilor camilpetrescieni care trăiesc dramatic eșecul în plan afectiv.