Tema și viziunea despre lume

„Riga Crypto și lapona Enigel”, Ion Barbu

1. Încadrare
Scrisă în 1924 şi publicată în „Revista Română”, poezia este o baladă cultă*, un cântec bătrânesc ce
surprinde o poveste de dragoste fantastică dintre două fiinţe care aparţin unor lumi antagonice: omenescul şi
vegetalul. În poezie predomină epicul.

Este o poezie în care putem regăsi trăsături ale modernismului. În primul rând datorită aspirației spre
cunoaștere, pe care o exprimă textul prin construcția ambelor personaje: Enigel coboară din ținuturile reci
înspre lumină, Crypto vrea să cunoască iubirea absolută. Apoi remarcăm prezența metaforelor simbol:
soarele, umbra, lumina, nunta, culesul etc. Limbajul, deși este presărat cu arhaisme, este și ambiguu și
încifrat pe alocuri, construindu-se astfel o diversificare stilistică. Specia baladei este reinterpretată, autorul
păstrând doar o sonoritate tradițională, îmbinată însă cu caracteristicile unui poem alegoric modern al
cunoașterii.

2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema textului este duală, la fel ca în Luceafărul eminescian. Pe de o parte regăsim iubirea, stare de înălțare a
spiritului uman, și care este mobilul celei de-a doua teme: condiția omului de geniu. În prima secvență a
textului întâlnim ipostaza iubirii împlinite: o nuntă cu oaspeți, cuscru- mare, betele, menestreli. A doua
secvență prezintă, oarecum în opoziție, o încercare eșuată de a depăși condiția primară inferioară printr-o
iubire neîmplinită.

Viziunea despre lume a lui Barbu este una modernă în mod special prin multitudinea semnificațiilor pe care
textul le propune prin metaforele- simbol construite. Astfel Crypto și Enigel sunt reprezentanții a două lumi
diferite, spațiile spre care aspiră fiind simbolice: lumină și umezeală. Modalitățile de cunoaștere sunt
diferite: sentimentală, și rațională iar destinele lor propun interpretări filosofice legate de evoluția umană.

3. Elemente de structură

Titlul* baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta,
Tristan şi Isolda însă la Ion Barbu, membrii cuplului, personaje romantice, fac parte din regnuri diferite:
Crypto – raţiunea, stadiul de increat, vegetalul iar Enigel – aspiraţia spre soare, ideal, absolut condiția umană
superioară.

Compoziţia*. Construcţia baladei e una clasică şi se bazează pe tehnica povestirii în ramă.

La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: prima reală,
umană, împlinită, care devine cadru al celeilalte nunţi, una fantastică, iniţiatică însă imposibilă. Formula
compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).

Prologul conturează în puţine imagini cadrul – „spartul nunţii”. Primele patru strofe
constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”. Menestrelul (un
trubadur medieval) e îmbiat să cânte despre povestea de dragoste ratată dintre doi parteneri inegali,
reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto”.

În debutul părţii a doua sunt realizate prin antiteză portretele* membrilor cuplului, deosebirea dintre ei fiind
elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă”, sugerează apartenenţa la
familia ciupercilor şi postura de rege al făpturilor inferioare, care trăiește în întuneric (lipsa cunoașterii).
Enigel trimite probabil la semnificaţia „înger”din limba suedeză ; tânăra laponă îşi conduce turmele de reni
spre sud şi reprezintă ipostaza umană evoluată (omul –„fiară bătrână”) care aspiră spre soare și
lumină (cunoaștere). Riga Crypto, „inimă ascunsă”, este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru
Enigel, „laponă mică, liniştită”, care poposește în poiana lui îi va deveni fatală.

Comunicarea dintre cei doi se realizează în plan oniric* (al visului): „Pe trei covoare de răcoare/
Lin adormi, torcând verdeaţă:”

Riga este cel care rosteşte descântecele- chemare. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea
desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul eminescian, dar aici „rolurile sunt inversate” (Nicolae
Manolescu), fata (sau omul) fiind fiinţa superioară.

În prima chemare*-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă” şi cu
„fragi”, elemente ale existenţei sale vegetative dar care aici capătă conotaţii erotice. Fragii de aici duc cu
gândul la fructul interzis din grădina Eden, care a fascinat primii oameni. Enigel rezistă însă tentației, darul
regelui fiind refuzat categoric: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”.

Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul
suprem, în a doua chemare. Aici el își oferă propria ființă în schimbul iubirii:„-Enigel, Enigel,/Scade
noaptea, ies lumine,/Dacă pleci să culegi,/Începi, rogu-te, cu mine.” Deși pare nehotărâtă („te-aș culege
rigă blând”), Enigel îl refuză și de această dată. Antiteza soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a
fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe
sine.

Ultima chemare îi oferă fetei întreaga sa împărăție („somn fraged și răcoare”) însă acest lucru semnifică
renunţarea fetei la idealul său- drumul spre soare. Enigel îl refuză cu toate că suferă mult, tentaţia iubirii
fiind copleşitoare:„- Rigă Crypto, rigă Crypto,/Ca o lamă de blestem/Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/Eu de umbră
mult mă tem,”

Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, care se întoarce în
mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Aspiratia personajului echivalează cu un hybris (vina) din
tragedia greacă, odată depăşind limita impusă intervenind pedeapsa. Atributele luminii despre care vorbeşte
Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto:„Dar soarele, aprins inel,/Se oglindi adânc în el,/De zece ori,
fără sfială,/Se oglindi în pielea-i cheală.”

Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să se căsătorească cu
ipostaze degradate ale propriei lumi: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum
să iasă,/ Cu măsălariţa mireasă”. Astfel blestemul* se împlinește.

Limbajul artistic.* Poezia abundă de elemente de oralitate, cuvinte, exprimări de factură populară sau
arhaică. ( “a împărăţi”, “a îmbia”, “puiacă”, “lumine”, “a adasta”, “a înăcri”). În chemarea menestrelului
există o serie de exclamaţii retorice, un alt semn al oralităţii ( “- Nuntaş, fruntaş!, Zi-l
menestrel!” ). Expresivitatea se realizează cu ajutorul metaforelor (“pat de râu”), epitetelor (“trist”, “aburit”,
“îndărătnic”, “mică”, “liniştită”), inversiunilor (“zice-l-aş”), repetiţiilor ( “Enigel, Enigel…”).