Riga Crypto și lapona Enigel

Ion Barbu
1. Încadrare
Scrisă în 1924 şi publicată  în „Revista Română”, poezia este o baladă cultă*, un cântec
bătrânesc ce surprinde o poveste de dragoste fantastică dintre două fiinţe care aparţin unor
lumi antagonice: omenescul şi vegetalul. În poezie predomină epicul. Este o poezie în care
putem regăsi trăsături ale modernismului. În primul rând datorită aspirației spre cunoaștere,
pe care o exprimă textul prin construcția ambelor personaje: Enigel coboară din ținuturile reci
înspre lumină, Crypto vrea să cunoască iubirea absolută. Apoi remarcăm prezența metaforelor
simbol: soarele, umbra, lumina, nunta, culesul etc. Limbajul, deși este presărat cu arhaisme,
este și ambiguu și încifrat pe alocuri, construindu-se astfel o diversificare stilistică. Specia
baladei este reinterpretată, autorul păstrând doar o sonoritate tradițională, îmbinată însă cu
caracteristicile unui poem alegoric modern al cunoașterii.

2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema textului este duală, la fel ca în Luceafărul eminescian. Pe de o parte regăsim iubirea,
stare de înălțare a spiritului uman, și care este mobilul celei de-a doua teme:  condiția omului
de geniu.

În prima secvență a textului întâlnim ipostaza iubirii împlinite: o nuntă cu oaspeți, cuscru-
mare, betele, menestreli. A doua secvență prezintă, oarecum în opoziție, o încercare eșuată de
a depăși condiția primară inferioară printr-o iubire neîmplinită.

Viziunea despre lume a lui Barbu este una modernă în mod special prin multitudinea
semnificațiilor pe care textul le propune prin metaforele- simbol construite. Astfel Crypto și
Enigel sunt reprezentanții a două lumi diferite, spațiile spre care aspiră fiind simbolice:
lumină și umezeală. Modalitățile de cunoaștere sunt diferite: sentimentală, și rațională iar
destinele lor propun interpretări filosofice legate de evoluția umană.

3. Elemente de structură

Titlul* baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura

universală, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda însă la Ion Barbu, membrii cuplului, personaje
romantice, fac parte din regnuri diferite: Crypto – raţiunea, stadiul de increat, vegetalul iar
Enigel – aspiraţia spre soare, ideal, absolut condiția umană superioară.

Compoziţia*. Construcţia baladei e una clasică şi se bazează pe tehnica povestirii în ramă.

La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă:
prima reală, umană, împlinită, care devine cadru al celeilalte nunţi, una fantastică, iniţiatică
însă imposibilă. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste
(nuntă în nuntă).

Prologul conturează în puţine imagini cadrul – „spartul nunţii”. Primele patru strofe

constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”.
Menestrelul (un trubadur medieval) e îmbiat să cânte despre povestea de dragoste ratată dintre
doi parteneri inegali, reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto”.

În debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele* membrilor

cuplului, deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel
tăinuit, „inimă ascunsă”, sugerează apartenenţa la familia ciupercilor şi postura de rege al
făpturilor inferioare, care trăiește în întuneric (lipsa cunoașterii).  Enigel trimite probabil la
semnificaţia „înger”din limba suedeză ; tânăra laponă îşi conduce turmele de reni spre sud şi
reprezintă ipostaza umană  evoluată (omul –„fiară bătrână”) care aspiră spre soare și
lumină (cunoaștere). Riga Crypto, „inimă ascunsă”, este craiul bureţilor, căruia dragostea
pentru Enigel, „laponă mică, liniştită”, care poposește în poiana lui îi va deveni fatală.

Comunicarea dintre cei doi se realizează în plan oniric* (al visului).

„Pe trei covoare de răcoare

Lin adormi, torcând verdeaţă:”

Riga este cel care rosteşte descântecele- chemare. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi
fantastică, ea desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul eminescian, dar aici „rolurile
sunt inversate” (Nicolae Manolescu),  fata (sau omul) fiind fiinţa superioară.

În prima chemare*-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa

cu „dulceaţă” şi cu „fragi”, elemente ale existenţei sale vegetative dar care aici capătă
conotaţii erotice. Fragii de aici duc cu gândul la fructul interzis din grădina Eden, care a
fascinat primii oameni. Enigel rezistă însă tentației, darul regelui fiind refuzat categoric: „Eu
mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică,
dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul suprem, în a doua chemare. Aici el își
oferă propria ființă în schimbul iubirii:

„-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.”
Deși pare nehotărâtă („te-aș culege rigă blând”), Enigel îl refuză și de această dată. Antiteza
soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul, incompatibilitatea
peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine.  

Ultima chemare îi oferă fetei întreaga sa împărăție („somn fraged și răcoare”) însă acest lucru
semnifică renunţarea fetei  la idealul său- drumul spre soare. Enigel îl refuză cu toate că suferă
mult, tentaţia iubirii fiind copleşitoare:

„- Rigă Crypto, rigă Crypto,

Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,”

Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, care se
întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Aspiratia personajului
echivalează cu un hybris (vina) din tragedia greacă, odată depăşind limita impusă intervenind
pedeapsa. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui
Crypto:

„Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!

Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;”

Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să se

căsătorească cu ipostaze degradate ale propriei lumi: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume
aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa mireasă”. Astfel blestemul* se
împlinește.

Limbajul artistic.* Poezia abundă de elemente de oralitate, cuvinte, exprimări de factură

populară sau arhaică. ( “a împărăţi”, “a îmbia”, “puiacă”, “lumine”, “a adasta”, “a înăcri”). În
chemarea menestrelului există o serie de exclamaţii retorice, un alt semn al oralităţii ( “-
Nuntaş, fruntaş!, Zi-l menestrel!” ). Expresivitatea se realizează cu ajutorul metaforelor (“pat
de râu”), epitetelor (“trist”, “aburit”, “îndărătnic”, “mică”, “liniştită”), inversiunilor (“zice-l-
aş”), repetiţiilor ( “Enigel, Enigel…”).