Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ion Barbu
1. Încadrare
Scrisă în 1924 şi publicată în „Revista Română”, poezia este o baladă cultă*, un cântec
bătrânesc ce surprinde o poveste de dragoste fantastică dintre două fiinţe care aparţin unor
lumi antagonice: omenescul şi vegetalul. În poezie predomină epicul. Este o poezie în care
putem regăsi trăsături ale modernismului. În primul rând datorită aspirației spre cunoaștere,
pe care o exprimă textul prin construcția ambelor personaje: Enigel coboară din ținuturile reci
înspre lumină, Crypto vrea să cunoască iubirea absolută. Apoi remarcăm prezența metaforelor
simbol: soarele, umbra, lumina, nunta, culesul etc. Limbajul, deși este presărat cu arhaisme,
este și ambiguu și încifrat pe alocuri, construindu-se astfel o diversificare stilistică. Specia
baladei este reinterpretată, autorul păstrând doar o sonoritate tradițională, îmbinată însă cu
caracteristicile unui poem alegoric modern al cunoașterii.
Tema textului este duală, la fel ca în Luceafărul eminescian. Pe de o parte regăsim iubirea,
stare de înălțare a spiritului uman, și care este mobilul celei de-a doua teme: condiția omului
de geniu.
În prima secvență a textului întâlnim ipostaza iubirii împlinite: o nuntă cu oaspeți, cuscru-
mare, betele, menestreli. A doua secvență prezintă, oarecum în opoziție, o încercare eșuată de
a depăși condiția primară inferioară printr-o iubire neîmplinită.
Viziunea despre lume a lui Barbu este una modernă în mod special prin multitudinea
semnificațiilor pe care textul le propune prin metaforele- simbol construite. Astfel Crypto și
Enigel sunt reprezentanții a două lumi diferite, spațiile spre care aspiră fiind simbolice:
lumină și umezeală. Modalitățile de cunoaștere sunt diferite: sentimentală, și rațională iar
destinele lor propun interpretări filosofice legate de evoluția umană.
3. Elemente de structură
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă:
prima reală, umană, împlinită, care devine cadru al celeilalte nunţi, una fantastică, iniţiatică
însă imposibilă. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste
(nuntă în nuntă).
Riga este cel care rosteşte descântecele- chemare. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi
fantastică, ea desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul eminescian, dar aici „rolurile
sunt inversate” (Nicolae Manolescu), fata (sau omul) fiind fiinţa superioară.
„-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.”
Deși pare nehotărâtă („te-aș culege rigă blând”), Enigel îl refuză și de această dată. Antiteza
soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul, incompatibilitatea
peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine.
Ultima chemare îi oferă fetei întreaga sa împărăție („somn fraged și răcoare”) însă acest lucru
semnifică renunţarea fetei la idealul său- drumul spre soare. Enigel îl refuză cu toate că suferă
mult, tentaţia iubirii fiind copleşitoare:
Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, care se
întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Aspiratia personajului
echivalează cu un hybris (vina) din tragedia greacă, odată depăşind limita impusă intervenind
pedeapsa. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui
Crypto: