Baltag- Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani, România – d. 19 octombrie 1961,

București, România) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și politician
român, unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului
al XX-lea. A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921,
membru al Academiei Române.

,,Balatagul” e un roman complex în semnificații și interpretări, dovadă stau multiplele

tipologii romanești în care a fost integrat. G. Călinescu îl percepe ca un roman antropologic și
polițist, E. Lovinescu afirmă că este mitic-baladesc, o parafrază cultă a ,, Mioriței”.

Punctul de plecare al romanului, așa cum este sugerat chiar de către mottoul ,, Stăpâne,
stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne” este balada populară ,,Miorița” din care autorul păstrează
schema epică în care doi ciobani invidioși pe turmele multe ale unui al treilea oier îl ucid și îi iau
oile. Dacă în ,,Miorița” uciderea ciobanului bogat este doar o ipoteză, la Sadoveanu devine un
fapt concret.

Analizat din perspectiva titlului, romanul dezvăluie lectorului chiar de la început

importanța simbolică pe care o are această armă în destinul unor personajelor. Baltagul e o armă
cu două tăișuri ce simbolizează viața și moartea, în egală măsură. Cu această armă Nechifor
Lipan este omorât, dar tot cu baltagul este răzbunat și repus în drepturi.

Din perspectiva temei, romanul surprinde călătoria spre adevăr, la care se adaugă
moartea, viața, familia, dreptatea, relația omului cu natura, cu universul și cu Dumnezeu. Aceste
teme specifice universului sadovenian sunt percepute într-o viziune realistă determinată de
caracterul monografic ce rezultă din consemnarea tradițiilor și a superstițiilor, dar și din
surprinderea momentului de ruptură dintre vechea societate de tip tradițional, arhaic și noua
societate redată prin dorința de a perveni prin crimă sau prin înșelătorie.

În romanul „Baltagul" Sadoveanu, reușește să peria schema de construcțiea romanului

polițist si să o adapteze substratului mitic. Putem identifica acțiunile acestui tip de roman care se
succed intr-o ordine prestabilita: crima precedată de dispariția victimei, ancheta, descoperirea
criminalilor si probarea vinovăției finalizată cu pedepsirea acestora.

Importantă pentru structura romanului e și legenda, plasată în incipit, pe care Nechifor

Lipan o spunea la petreceri insistând asupra rostului muntenilor. După ce Dumnezeu a creat
lumea și a împărțit tuturor darurile, cu greu au ajuns și muntenii cărora le-a mai rămas
doar ,,inima ușoară” și să aibă,, muieri frumoase și iubețe” . Prin această legendă, accentul cade
asupra importanței acestui personaj care va fi unul absent de-a lungul întregii acțiuni. Indirect,
prin această poveste sunt caracterizați muntenii.
 Perspectiva narativă este specifică romanului realist, naratorul obiectiv, prezentând
faptele fără a se implica, fără a emite judecăți de valoare ci lăsând personajele sa se prezinte
singure. Narațiunea se realizează la pers a 3 a iar naratorul este omniscient si omniprezent.
Omnisciența naratorului este limitată de personajul reflector Vitoria prin intermediul căreia se
realizează portretul lui Nechifor.

Romanul se înscrie în realism și prin coordonatele spațio-temporare care sunt relativ bine
precizate. Timpul derulării întâmplărilor începe din toamnă și se încheie primăvara, fiind marcat
fie prin sărbători religioase cunoscute, fie prin zile concrete: Sfântul Andrei, Postul Mare,
Boboteaza, Sfinții Mihail și Gavril, 9 martie, 10 martie. În ceea ce privește spațiul, acesta e
reprezentat de satul Măgura Tarcăului, de zona Dornelor și a Bistriței, dar și zona de câmpie,
Balta Jijiei.

Una dintre temele fundamentale ale romanului este reprezentată de călătoria spre adevăr,
iar acest drum, care devine inițiatic din perspectiva lui Gheorghiță, se întrevede chiar de la
începutul romanului când Vitoria Lipan își așteaptă neliniștită soțul, într-o zi târzie de toamnă.
Plecat să cumpere oi de la Dorna, Nechifor nu se întoarce în timpul stabilit, iar Vitoria
interpretează semnele și vede că iarna va veni mai devreme, că un cocoș cântă cu ciocul la
poartă, semn că cineva va pleca și are un vis cu soțul ei pe care îl vede trecând o apă, întors cu
spatele la ea. Se consultă cu preotul, dă slujbe și ține post, apoi merge la baba Maranda,
vrăjitoarea satului, care îi spune că soțul ei și-a găsit una cu ochi verzi. În adâncul sufletului ei
știe că soțul ei nu se va mai întoarce și că va trebui să plece în căutarea lui.

Pe 10 martie pornește împreună cu Gheorghiță în căutarea soțului și urmează traseul

acestuia.

În călătoria lor spre adevăr, trec pe la Borca unde întâlnesc un botez, iar la Cruci dau de o nuntă.
Aceste două evenimente importante din existența omului marchează cursul firesc al vieții. Ajung
la Vatra Dornei și află că Nechifor Lipan a cumpărat 300 de oi din care 100 le-a vândut altor doi
ciobani împreună cu care a și plecat. Gheorghiță și Vitoria îi urmează, dar descoperă ca la Suha
nu au mai ajuns decât doi ciobani, însă la Sabasa fusesră trei. Femeia își dă seama că între cele
două localități s-a întâmplat ceva cu soțul ei și începe să pună întrebări. La scurt timp, îl găsește
pe câinele lui Lipan, Lupu, în gospodăria unor localnici, iar când primăvara începe să vină,
animalul credincios o conduce la râpa unde se afla Nechifor. Secvența descoperii acestuia este
minuțios pregătită de autor, iar printr-o pauză descriptivă sunt conturate vibrațiile naturii în
timpul primăverii care sunt puse în relație cu propriile stări: ,, Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să
înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul”.
Simțindu-l agitat pe Lupu, Vitoria îi spune lui Gheorghiță să-l elibereze, iar animalul coboară în
râpă, urmat de fiul femeii, unde găsește „Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau ţărâna.
Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor”. Abia acum Gheorghiță înțelege
că tatăl lui e acolo mort, iar liniștea e străpunsă de strigătul Vitoriei care își cheamă soțul cu
numele tăinuit, Gheorghiță.

În secvența de la praznicul de înmormântare, Vitoria știe să exploateze tensiunea

psihologică a ucigașilor și să dezvăluie sentimentul de vinovăție. Prin intermediul dialogului,
autorul umărește în crescendo starea de nervozitate a lui Calistrat Bogza ce își arată
vulnerabilitatea sub asaltul întrebărilor Vitoriei. Pe fondul băuturii și al povestirii femeii care
prezintă din propria imaginație modul în care s-a petrecut omorul lui Lipan când suia Crucea
Talienilor, Bogza devine nervos și nu se mai poate controla. Bogza ajunge, în pragul morții după
ce fusese atacat de Gheorghiță și de câine, să mărturisească faptul că totul s-a petrecut exact așa
cum a spus femeia: el l-a ucis pe Nechifor cu baltagul, iar Ilie Cuțui s-a asigurat că nu sunt văzuți
de nimeni. Cei doi ciobani își doreau oile lui Lipan și au crezut că nu-i va descoperi nimeni.
După ce face dreptate, Vitoria se hotărăște să se întoarcă la Măgura,, ca să luam de la coadă
toate câte-am lăsat”. Finalul romanului pune în prim plan iubirea, devotamentul Vitoriei față de
Nechifor, dar și inteligența și curajul acesteia.

În concluzie, în ,, Baltagul” autorul pledează prin temă pentru un realism mitic,

prezentând o lume în care se regăsește viața arhaică a omului de la munte care trăiește după legi
nescrise.