,,Un lucru este în funcție de felul în care privește cineva.

,,De profundisˮ este un exercițiu de meditație pe nerăsuflate asupra vieții și a senti-

mentelor coexistente în ea, care îl modelează pe omul-monogramă a lui Morfeu de ceară. Este
una dintre cărțile care mi-au invocat în adânc vocea romanului ,,Portretul lui Dorian Grayˮ,
operă a cărei trăire ne aduce la concluzia că viața este un compus al artei, scrisă și, totodată,
semnată de penița aceluiași autor. Oscar Wilde m-a marcat prin vălul de imagini, pe care îl
conturează, în ,,De profundisˮ, într-unul dintre cele mai sincere moduri existente vreodată,
fiind un eseu amplu, frescă a trăirilor și a principiilor idealiste pe care le deține omul și viața
însăși.

Ultima carte a seriei coordonată de Gabriel Liiceanu la Editura Humanitas - ,,12 cărți
despre lumea în care trăimˮ - readuce în viziunea lectorului faptul că prin toate circumstanțele
care ne apostrofează existența înșiruite anterior, prin reflecții referitoare la istorie, politică și
cultură, țelul lui este de a fi uman și de a-și conserva această caracteristică.

,,De profondisˮ este opera care a intrat pentru totdeauna în tainele nemuririi, mereu
fiind actuală ca idei. Concentrându-se asupra unui aspect al vieții sfârșitului celui de-al 19-lea
veac, aceasta necesită a fi trecută prin mâna fiecărui om prin ceea ce ne oglinește. Urmărind o
scrisoare către prietenul său Boisie pe vremea când era în închsioare, Oscar Wilde va trece
totul prin diverse tonuri prin care încearcă a ne exemplifica toate trăirile: agonie interioară,
vinovăție, sacrificii ineficace și, ulterior, iertare. O serie de cugetări filozofice marchează o
lecție pe care ar trebui să o știm cu toții: ce înseamnă în mod real prietenia și, mai presus de
toate, iubirea, trebuind a exista un echilibru între actul de a dărui și a primi pentru a avea o
oarecare longevitate. Altfel, fiecare s-ar putea pierde de ființa sa, schimbându-se semnificativ.
Prin invocarea culturii clasice, autorul demonstrează că unica nevoie a omului este cea de
fericire și bucurie, materialul și setea față de bogății degradându-ne constant pe fiecare dintre
noi. Acestea constituie superficialul nostru, viciul suprem al omenirii, uneori crezând că a fi
împlinit este echivalent cu a-ți fi bine material. Între ființe trebuie să existe o fărâmă de
conexiune și comunicare, cât și o apropriere ca nivel, altfel totul stă sub semnul imposibil-
ității. Ne spune într-un mod esențial să renunțăm la patosul pe care îl deținem și la egoism,
căci trebuie să ne orientăm veșnic către idealuri și absolut, iubirea fiind singura care îl face pe
om a fi ceea ce este prin definiție. Valorificând principiul vita brevis (viața scurtă) și alegerea
dintre a trăi și a renunța la acest lucru - ,,Gândim în eternitate dar ne mișcăm încet în timpˮ-
omul are datoria de a fi cunoscător de tot și de a fi în sinea sa un artist al momentelor și al
propriei sale existențe.

Tonul pe care i se adresează îl întrece constant pe cel de prieten, ajungând la cel de

părinte, marcând într-atât de multă dorință și trăire conservată în această mustrare pe care i-o
oferă pentru a arăta ambivalența lumii. Treptat și tu, lector, începi să te simți asemenea lui
Boisie, începând a trăi pe propria ta spinare frigul iernii și razele de soare lumești, o frescă
obiectivă a realității, în care omul se îndepartă spre puritate și solar. Ni se spune că datoria
noastră, în primul rând, este de a ierta și a ne elibera de negrul lumii pentru a trăi în pasul
eternității, astfel finalul devine cel mai emoționant punct, marcându-și reala datorie de a fi

discipol al tuturor lucrurilor. Asemenea unui discurs oratoric și convingător prin arta cuvântu-
lui, edificând talentul de ,,a mișcaˮ și ,,a convingeˮ principii enumerate de Cicero, dar, toto-
dată și de a sensibiliza, această scrisoare este o portretizare a datoriilor noastre ca oameni.

,,De profundisˮ își are pentru mine o ontologie superioară multor opere prin nivelele
prin care ne poartă, uneori într-o tonalitate gravă, constituind un exod de lucrurile care nu ar
trebui să ne domine pe noi oamenii... Este o carte pe care ar trebui să o citim cu toții când
uităm să vedem lumea în care Wilde își asigură un ton plin de paternitate, pe care ar trebui să
îl aibă oricare părinte.