COMENTARIU

“Plumb”
De George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea ca reacţie
împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de
poezie modernă, care este definită ca „arta de a simţi”. Simboliştii susţin ideea că fiecărui obiect din
lumea înconjurătoare îi corespunde un sentiment, o stare care poate fi exprimat şi explicat prin
simboluri. Poeţii îşi manifestă preferinţa pentru imagini imprecise, prin care se transmit diverse
senzaţii, stări ale spiritului.
CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui
curent literar în literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa, care derivă din
pesimism exacerbat, claustrarea într-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o lirică a tristeții
ireparabile. Poezia “Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916. Creație de factură
simbolistă, această operă lirică este o artă poetică, în care se dezvăluie principalele concepții ale
artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.

*1. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE/CURENT

LITERAR ANUME ---------------------------------------------------------------------------------------------------------
2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE LIMBAJ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Opera se deschide cu un titlu incifrat, plin de semnificații. Acesta este redus la un substantiv
nearitculat și prefigurează o confesiune poetică pe care o și încheie, fiind plasat și în ultimul vers,
creându-se astfel o circularitate dramatică a discursului poetic, ce exprimă redundant sentimentul
de cădere sub o greutate strivitoare. În sens denotativ, plumbul este un element chimic, un metal
moale, maleabil și greu, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și
sugerează prin greutatea sa apăsarea sufletească sfâșietoare la care este supus artistul și
intelectualul aruncat de soartă într-un oraș pustiu, de provincie, dar și o existență ternă. Cromatic,
face trimitere către monotonie și plictis, iar maleabilitatea sa sugerează labilitatea psihică, starea de
nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare depresivă, de neliniște. Titlul este repetat de șase
ori în poezie, *ceea ce conferă muzicalitate operei și exprimă corespondența dintre un element al
naturii și stările sufletești exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului fantomatic, fapte
care încadrează scrierea în simbolism*. Sonoritatea surdă a cuvântului face trimitere la izolare prin
vocala înconjurată de consoane labiale, astfel eul liric se află într-un cadru care trimite la
singurătate.
Din punct de vedere compozițional, poezia este organizată în două catrene realizate într-o
riguroasă simetrie, dar care se construiesc pe două planuri: macrocosmic, al spațiului înconurător,
și microcosmic, sufletesc. Structurarea în replică fidelă a celei de a doua strofe în raport cu prima
este vizibilă atât la nivelul construcției sintactice “Dormeau adânc sicriele de plumb” “Dormea
întors amorul meu de plumb”, cât și în distribuția cuvintelor la final de vers sau în utilizarea
semnelor de punctuație. Obsesia detaliului de construcție este semnul unei mecanici interioare, al
unui automatism al vorbirii care pși are originea într-o stereotipie existențială. Propozițiile sunt
toate dezvoltate, afirmative și nonadresate, ca un semn al acceptării destinului.
La nivel stilistic, poezia se caracterizează prin expresivitate și prin simplitate, obținută prin
folosirea termenilor din vocabularul fundamental și prin economia mijloacelor de expresie ce
conduce la frecvente repetiții ce pun în mișcare simbolurile cu puterea lor evocatoare, capabile să
instituie un alt referent al textului poetic decât cel aparent. Acestea contribuie la realizarea rimei
îmbrățișate, a măsurii fixe de zece silabe și a ritmului iambic ale operei alături de frecvența
consoanelor ocluzive p și b și ale vocalelor închise u și î, stratul sonor al scrierii fiind unul grav, de
cântec trist. Poezia nu descrie o experiență macabră într-un cimitir, ci este un strigăt cutremurător.
Laitmotivul scrierii este reprezentat de sintagma “Stam singur” ce pune în relație tabloul
sumbru al cimitirului cu cel sufletesc. Verbul trimite la ideea de nemișcare și implicit de
contemplație, de cuprindere cu privirea a unui spațiu înconjurător, în timp ce adjectivul comunică
un act de reflecție, de autoconsiderare, întreaga construcție poetică stând sub semnul unei maxime
concentrări.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN SECVENȚE/IDEI POETICE COMENTATE --------------------------------------

Incipitul introduce lectorul într-un univers straniu, răsturnat, în care obiectele capătă
proprietăți umane. “Dormeau adânc sicriiele de plumb” debutează cu un verb la timpul imperfect de
unde derivă o permanentizare a stării generale apăsătoare. Acesta sugerează atât ideea morții ca un
somn profund, dar și imposibilitatea comunicării și lipsa de sensibilitate a contemporanilor
poetului. Motivul somnului, prin repetare și reluare, exprimă împietrirea, moartea sufletească, iar
așezarea substantivului “plumb” la finalul versului face trimitere către imposibilitatea evadării.
Strofa întâi plasează eul liric “în cavou”, spațiu strâmt și morturar, echivalentul transfigurat
al tuturor limitărilor în fața cărora artistul se simte obosit, singur și nefericit. Aici este descrisă
lumea obiectuală, insistându-se asupra existenței umane marcate de constrângerea socială și de
iminența morții. Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții, iar
apariția vântului insinuează o percepție tacilă, resimțită organic, completată de o imagine auditivă
prin prezența verbului onomatopeic “scârțâiau”.
Secvența a doua este un ecou sfâșietor al celei dintâi. Prin tehnica simetriei, corespondentul
“sicrielor de plumb” este amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții. Sentimentul uman
cel mai profund își anunță dispariția. Metafora “amorul meu de plumb” conturează ideea că
mineralizarea, produsă de efectul toxic al acestui metal, a cuprins și lumea interioară. Eul liric își
privește sentimentul ca un spectator “Stam singur lângă mort”, imagine tragică și absurdă a
înstrăinării de sine. Încercarea de salvare este iluzorie. Dargostea apare ca desăvârșire neatinsă, iar
Bacovia evocă sentimentul ca pe un înger de plumb – sacralitate decăzută în spațiul mundan.
Metafora “aripile de plumb” presupune zborul în jos, căderea surdă și grea din care poetul nu se mai
poate înălța, căderea in moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu
reprezintă o șansă de salvare .
Astfel, se conturează tema operei, condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră,
îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale
ale existenței umane: iubirea și moartea.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, George Bacovia reușește să prezinte condiția omului modern ca ființă
însingurată într-o lume artificială, aflată în disoluție. Poetul parcă a coborât în Infern pentru a aduce
la suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă, o
autosalvare în faţa lumii nesigure.

5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 În concluzie, poezia “Plumb” este o creație în care stările vagi și emoțiile fluide, muzicale ale
simbolismului capătă coloratura tragică a viziunii expresioniste. Poet monocord, Bacovia îşi
compune un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe stranie, inimitabilă.