Plumb

de George Bacovia

Poezia simbolistă „Plumb” deschide volumul cu același nume apărut în 1916,

trecând neobservat în epocă din cauză că România se pregătea să intre în război.

Textul este o artă poetică, în care se dezvăluie principalele concepții ale

artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers și despre misiunea
artei sale, într-un limbaj literar distinct.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța ca reacție împotriva

romantismului, care s-a manifestat în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea
și în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Textul poetic se încadrează în
lirica simbolistică prin folosirea simbolurilor, prin tehnica repetițiilor, prin
cromatica specială, prin crearea stării de spleen și dramatismului trăirii eului liric.

Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi unificate sub
puterea plumbului, în cea de-a doua strofă este dezvăluită realitatea interioară a
ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului tanatic „Dormea
întors amorul meu de plumb”.

Poeții simboliști caută să se apropie poezia de muzică, valorificând afirmația lui

Paul Verlaine - „Muzica înainte de toate”. George Bacovia aderă la acest principiu
estetic de creație, astfel încât, repetiția simbolului central „plumb”, a verbelor cu
sonoritate stridentă „scârțâiau” și „strig” și a conjuncției coordonatoare „și” îi
conferă discursului o muzicalitate tristă, apăsătoare și monotonă, transmițând
spaima de moarte.

Tema poeziei este reprezentată de condiția de damnat a poetului într-o

societate artificială, în cadrul căreia se simte închis definitiv, fără a avea o
soluție de scăpare. Tema morții este surprinsă încă din incipitul discursului poetic
unde verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc” sugerează idea
unui somn adânc, echivalent cu moartea.

Titlul trimite către simbolul cu multiple semnificații „plumb”, cuvânt cu un

corespondent în natură, trăsăturile lui simbolizând stări și atitudini poetice.
Astfel greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, culoare cenușie
accentuând monotonia, angoasa, iar maleabilul plumbului ilustrează labilitatea
psihică a instanței poetice.

În ce privește construcția discursului liric, se remarcă două strofe de tip catren,

conturând cele două planuri poetice: planul obiectiv, exterior în strofa întâi și
planul subiectiv, interior în strofa a doua. Subiectivitatea lirismului este evidentă
prin integrarea mărcilor gramaticale ale eului liric – verbele „stam”, „am început”
și adjectivul posesiv „meu”, la persoana întâi.

Prima strofă schițează repede realității interioare într-o imagine stilizată,

figurându-se un spațiu simbolic, al somnului și al morții, care poate trimite către
societatea înăbușitoare, mediul dezolant, propiul suflet sau chiar propiul destin.
Imperfectul „Dormeau” poate sugera absența trăirilor interioare, în timp ce
„sicriul” și „cavoul” sunt simboluri explicite ale morții, devenind simboluri ale
vidului existențial, în care ființa este captivă. Repetarea cuvântului simbolic
„plumb” sugerează neputința instanței poetice de a evada din această lume
sufocantă.

Debutul strofei a doua stă sub semnul tragicul existențial, generat de moartea
afecțiunii „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors” constituie
misterul poeziei, fiind o referire la întoarcerea către moarte. Sentimentul
singurătății este atât de copleșitor, încât ființa își exprimă spaima prin strigăt, însă
este unul zadarnic, fără ecou.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a

corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasa, spleen, poezia
„Plumb” se încadrează în estetica simbolistă.