Smaranda Gheorghiu organiza adevărate serate-cenaclu, frecventate de toată elita din

acea perioadă – scriitori, pictori, muzicieni, ziarişti, profesori, prieteni apropiaţi şi cunoştinţe
ale soţului său - unde, întâlnindu-l pe Eminescu, acesta i-a apreciat mult scrisul şi a îndemnat-
o să continuie. Şcoala nu i-a umbrit talentul de scriitoare, ci i l-a stimulat. Marele Eminescu –
şi el pe atunci inspector şcolar – a căutat s-o cunoască numai după ce dăscăliţa de neam mare
Smaranda Gheorghiu aruncase critici sceptice şi necruţătoare ale vremii în primul său volum,
căruia aveau să-i urmeze, într-o minunată înșiruire de perle, alte zeci de lucrări de o factură
pe cât de originală şi proprie, pe atât de vie şi cuceritoare. Pe atunci, Eminescu scria
nemuritoru-i „Luceafăr”. Sufletul lui era scăldat de poezia mistică a numelui Sfintei Fecioare
Maria, simbol al nemărginitei mări. Volumul Maicii Smara, avea titlul „Din pana suferinţei”.
Eminescu i-a făcut cel mai mare dar pe care-l poate oferi un poet ca el: numele literar,
pseudonimul, care avea să capete un strălucit renume şi peste hotare. De ce nu i-a zis „Mara”
ci „Smara”? Pentru că în mod mistic, prin acel „S”, care se pune înaintea numelor sfinte, voia
să-şi arate cultul admirativ pentru sufletul tânăr care se consacrase cu un entuziasm cu
adevărat spiritual benefic ţării sale.
Pseudonimul „Maica Smara” este atribuit de amicii ei, Mihai Eminescu şi iubita
acestuia Veronica Micle, cei care frecventau cenaclul literar condus de Smaranda Gheorghiu,
ea fiind prietenă şi confidentă a Veronicăi. Pe Veronica Micle o cunoscuse în Casa Aureliei
Polizu, verişoara Smarei, iar pe Mihai Eminescu, pe când se afla în redacţia ziarului
„România Liberă”. Smara a avut ocazia să afle mai multe amănunte din viaţa celor doi.
Cunoscută datorită bunătăţii şi sacrificiului său, deşi tânără, poeta umbla îmbrăcată în
haine negre, ca o călugăriţă. Smaranda fusese lovită de necazuri și petrecea mult timp prin
biserici şi mănăstiri; din dificultatea de a-i rosti numele în totalitate, porecla s-a transformat
în renume şi pseudonim literar.
Maica Smara a îmbrăţişat din cea mai fragedă tinereţe, datorită râvnei sale şi a
pregătirii neîntrerupte, minunata profesiune de institutoare, reuşind la examenul de admitere
prima din mulţimea de candidaţi. Activitatea de institutoare şi-o desfăşoară mai întâi la
Sinaia, fiind numită învăţătoare – o adevărată şi strălucită promotoare a pedagogiei naţionale.
Ea considera că şcoala este întotdeauna o „ucenicie, care îţi răpeşte timp, energie, jertfă,
oferindu-ţi în schimb sentimentul datoriei împlinite”.1
Pentru Smaranda Gheorghiu, urmează însă o perioadă dificilă din viaţa sa, căci se va
despărţi de profesorul şi poetul George Gîrbea, recăsătorindu-se pe data de 8 septembrie 1894
cu Petre Gheorghiu. La un an după căsătoria cu căpitanul Petre Gheorghiu, Smaranda, va
rămâne o femeie văduvă cu două fetiţe: Zoe din prima căsătorie, şi Magdalena.
Mărturiile privind activitatea pedagogică a Smarandei Gheorghiu, arată un traseu
deschis al acesteia; şi-a început cariera la Sinaia, după un timp a coborât munţii în ţinutul
petrolului, la Ploieşti, unde colaborează la revista Şcoala Română, debutând ca gazetar,
înconjurată de personalităţi culturale reprezentative, şi unde iniţiază  strângerea de fonduri
1
Andronescu Alexandrina, Bulei Gheorghe, Smaranda Gheorghiu personalitate de frunte a intelectualității
târgoviștene, Valachia, Studii și cercetări de istorie a culturii, Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească”,
Târgoviște, 1994, p.22
pentru realizarea unui bust în memoria bunei sale prietene, Veronica Micle, bust pe care îl va
dona Ateneului. Apoi se va transfera la Bucureşti, unde va preda la Şcolile: Ferdinand I,
Petrache Poenaru, Silvestru şi Polizu unde a rămas până la sfârşitul vieţii, fiind o descăliţă
ideală.
Femeie cu o cultură superioară, s-a impus ca un excepţional pedagog şi educator,
luptând împotriva mentalităţii retrograde de atunci în ce priveşte învăţământul, ajungând până
la funcţia de inspector şcolar, arătând un interes deosebit pentru manifestările interne şi
internaţionale. În calitate de inspector şcolar, a adus numeroase inovaţii sistemului de
învăţământ, printre care: asistenţă şcolară, cursuri în aer liber şi expoziţii.
Activitatea şcolară a desfăşurat-o cu multă dragoste de elevi, iar pentru educaţia
acestora, ea a tipărit poveşti şi învăţăminte morale şi educative, de care la acea vreme era
mare lipsă: A.B.C. – un abecedar ilustrat, Anicuţa – istorioară pentru copii, Corbul cu pene
de aur – feerie în versuri, Mătuşica Diţa – poveste moralizatoare, Stâlpi de pază, Spade
strămoşeşti.
  Şi-a practicat profesia cu dăruire faţă de elevii săi. Institutoarea Smaranda Gheorghiu
introduce uniforma în şcoli şi luptă pentru acordarea prestigiului necesar unor obiecte de
studiu în şcoală care până atunci doar figurau în program: cântatul, gimnastica, desenul.
Printre preocupările sale legate de studiul portului şi al artei cusăturilor populare şi ca o
firească împlinire a crezurilor sale pedagogice şi a funcţiei instructiv-educative pe care o
îndeplinea ca institutor, dar şi ca o conturare a firii sale de româncă, încă din 1893 cerea prin
revista întemeiată de ea „Altiţe şi bibiluri”, schimbarea programelor de studiu pentru
învăţământul primar urban, deoarece erau foarte depăşite.
În această revistă pe care o fondează, Smara vorbeşte de tradiţiile portului popular, ale
artei torsului şi a ţesutului, insistând totodată pentru păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor legate
de creaţia populară. Era susţinătoarea introducerii atelierelor în şcoli, unde elevii să efectueze
lucrări practice pentru a deprinde o meserie. Smara îndrumă părinţii să ţină seama de
aptitudinile copilului în alegerea profesiunii lui. Presa vremii menţionează aceste nobile
preocupări ale Smarandei, nu numai în ţară dar şi în străinătate.
Ca o recunoaştere a prestigiului de care se bucura, primește invitația de a participa
la Congresul Internaţional de şcoală în aer liber, ţinut în Belgia, în primăvara anului 1931.
Reprezentanta ţării noastre, a vorbit la acel congres, despre realizările învăţământului
românesc, făcând o comunicare despre şcolile româneşti în aer liber şi o alta despre şcolile
froebeliene din ţară, iar datorită meritelor ei a fost aleasă în comitetul internaţional al acestei
instituţii, atrăgându-şi laude meritate din partea presei locale.
Şcoala propusă de Smaranda Gheorghiu a fost recunoscută de ştiinţa pedagogică
internaţională; ea a vizitat aproape toate capitalele Europei, asumându-şi rolul de misionar de
stat şi străbătând lumea în nelipsita-i fustă neagră, lungă, combinată cu bluza tradiţională – ie
românească şi maramă în fir de borangic. Membră de onoare a multor societăţi culturale, la
Conferinţele şi Congresele susţinute, şi-a putut forma o viziune amplă asupra învăţământului,
neobosind să vorbească forurilor avizate despre lucrurile benefice, despre performanţele
întâlnite şi stăruind cu înverşunare pentru aplicarea lor în sistemul de învăţământ românesc.