Pă dureanca

Ioan Slavici

Ioan Slavici  a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882)

al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean.
Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al
mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei,
îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor. Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Creanga si I.L.
Caragiale, unul dintre clasicii reprezentativi ai literaturii romane. Opera autorului se dezvoltă la
sfârșitul secolului al XlX-lea si se desăvârșește la începutul secolului al XX-lea.
Ioan Slavici e un prozator de formula realistă tradițională. Realismul viziunii e dublat însa de
o concepție clasica asupra literaturii Astfel, Slavici e un clasic atât din punct de vedere al valorii
operei, cât si parțial, din punctul de vedere al curentului pe care îl ilustreaza. Ioan Slavici a scris
nuvele, roman si teatru. Valoric vorbind, în prim-planul operei sale stau nuvela si romanul. ”Moara
cu noroc. Gura satului, Budulea taichii, Popa Tanda, Padureanca„ sunt nuvele care au marcat în mod
esențial traiectoria prozei românesti. Romanul Mara e o capodopera a realismului psihologic, o proză
de mari dimensiuni care anticipează, ca și nuvelele, opera unui alt mare creator ardelean, Liviu
Rebreanu. loan Slavici e un excelent cunoscător al lumii satului ardelean, lume pe care o reflecta cu
subtilitate. Perspectiva realistaă e uneori îndulcită de o componentă idilică. Nu se întamplă asa in
”Moara cu noroc” si ”Pădureanca”, în care idilicul dispare cu desăvârșire, și nici in romanul Mara,în
care Slavici va înlocui lumea satului ardelean cu aceea a târgului în care Mara, podărița, încearcă să
croiască drum în viata pentru ea si copiii ei.
În literatură, realismul se definește drept un curent apărut în timpul celei de-a doua jumătăți a
secolului secolului al XIX-lea, provocat de marile descoperiri științifice ale vremurilor respective.
Având rolul unei reacții împotriva romantismului, realismul se opune exaltării, subiectivității și
aplecării către reverie, caracteristice acestui curent literar. El se manifestă conform unei serii de
principii, dintre care se remarcă în principal cel al redării realității în manieră credibilă și veridică.
Obiectivitatea este și ea deosebit de importantă în operele realiste, aspectele observate fiind redate
într-un mod neutru și impersonal.
Nuvela „Pădureanca”, de Ioan Slavici, a fost publicată pentru prima dată în ziarul „Tribuna”
din Sibiu, în anul 1884. Scriitorul s-a inspirat, în conceperea operei de față, din evenimente reale,
precum epidemia de holeră din anul 1873, când acesta și-a pierdut ambii părinți în mod tragic.
Nuvela este inspirata din împrejurări și evenimente social-istoric reale (cum ar fi epidemia de holera
din vara anului 1873, cand Slavici și-a pierdut ambii parinți), iar actiunea se desfasoara intr-un spatiu
geografic familiar scriitorului, strabătut cu pasul în tinerețe, din ținutul "pădurenilor" pâna în pusta
vestica. Scrisă în perioada de vârf a nuvelisticii slaviciene, cea junimistă, Pădureanca a fost citita și
ea în sedințele societății bucureștene, la sfârșitul lui 1883 și începutul lui . A putut astfel beneficia,
din păcate numai parțial, de sugestiile critice ale lui Maioresccu și ale celorlalți colegi de cenaclu,
datorită stabilirii scriitorului la Sibiu ca director al "Tribunei" si necesitatii de a marca începutul
mișcării literare în direcția realismului popular, pe care o preconiza, printr-o lucrare majora.
Scriere amplă, considerată, nu fără îndreptățire, de unii exegeți (I. Breazu) mai degrabă un roman,
Pădureanca reia o temă dragă lui Slavici, tratată în nuvelele "idilice" La crucea din sat si Gura
satului, cea a dragostei si a casatoriei in lumea rurala. Li se interpune însa tragică și oarecum
singulara Moara cu noroc, ce marcheaza o radicala schimbare de registru în realismul slavician, de la
idilic la tragic și de la etnografic și social la psihologic si moral, mișcare ce se regăsește și în
Pădureanca. Nuvela mai păstrează înca reminiscențe idilice, ca elemente insulare intr-o desfășurare
epica mai largă, de o tonalitate preponderent dramatică. Acțiunea se petrece într-un spatiu mai
amplu, deschis, conflictele sociale și morale provocate de inegalități economice sau diferențieri
regionale, abia schițate anterior, sunt adâncite, dar mai ales se reconstituie, în toate meandrele si
nuanțele sale, evoluția sentimentului iubirii.
Nuvela psihologica, semnificând "o drama a opțiunii", a indeciziei, "Pădureanca" are un
subiect aparent simplu, pe care se clădește o tulburatoare poveste de dragoste. Iorgovan, personajul
principal, pleacă la munte pentru a aduce "pădureni" pentru seceris, cum mai făcuse și cu un an în
urmă, când o cunoscuse pe Simina, fata de care nu avusese însa îndrăzneala să-și mărturiseasca
dragostea.
Acum, deși izbucnise holera fiului bogătașului Busuioc, Iorgovan, pleaca in ținutul
pădurenilor pentru a aduce oameni la seceriș. Semne ale schimbării ordinii se impun de la bun
început. Holera amenința ținutul de la câmpie unde-și are Busuioc pământurile. Iorgovan pleaca sa-i
aduca pe pădureni. Însă acesta ia postura de personaj de basm care își căuta iubita la mari depărtări,
pornind într-o lunga expediție, străbătând sate si locuri îndepărtate, întâlnind oameni noi, totuși cu
teama de a nu fi descoperit, ezitant, indecis, sursa a dramei care îl macina până la sfârșit. Iorgovan
este într-o dilemă continua, între decizia de a o cere în căsătorie pe Simina, fata de care se
îndrăgostise cu un an în urmă, sau de a curma această situație copleșitoare, îndepărtând-o de la curte.
Ambiguitatea în care trăiește Iorgovan e sugerată încă de la început. El nu e nici "domn", nici
,plugar"; nu are destulă școală pentru a fi "domn" și are prea multa pentru a fi ,plugar". Natura slaba,
Iorgovan trăieste între dragostea pentru Simina si constiinta faptului ca aceasta nu-i poate fi sotie.
Traiectoria ambigua e magistral ilustrata de Slavici, care-si conduce personajul spre un destin tragic.
Iorgovan este un personaj complexat, prins într-un conflict de interese, cu reacții greu de înțeles:
când o căuta pe Simina în satul ei de munte, el este aproape travestit, pentru ca nimeni să nu-l
recunoască, apoi, cu o inexplicabilă teamă de "gura lumii", chiar de tatăl său, Busuioc, ca ia o fată
saracă, amână împlinirea dragostei pâna când Simina se orientează către Șofron, un tânăr sărac, slugă
la bogatul Busuioc, mai simplu sufletește, dar mai hotărat în manifestarea sentimentelor. Simina, fata
lui Neacșu "crasnicul" din Zimbru, e o fată frumoasă, dar saracă. Și ea îl iubește pe Iorgovan și
hotărăște să-l urmeze, convingându-și tatăl să participe la seceriș, deși exista amenințarea holerei.
Revenirea Siminei la casa Iui Busuioc declanșează începutul dezastrului. Slavici iși așează
personajele într-o relație de dependență unele față de altele. Astfel, Simina îl iubește pe Iorgovan
care are pentru fata un sentiment greu de definit, amestec de iubire nebuna și dispreț pentru sărăcia
ei. Pe Simina o iubește însa și Șofron, sluga cea mai apropiată a bătrânului Busuioc. Pentru tatăl lui
Iorgovan, posibila căsatorie a fiului său cu Simina nu intra în nici un fel de calcul. . Izvorul tragicului
în Pădureanca se află în săabiciunea lui Iorgovan. Dupa moartea lui Pupază, straniul personaj, despre
care se știe că e fratele vitreg al lui Busuioc, popa Furtuna, cumnatul lui Busuioc, încearcă să rupă
legătura lui Iorgovan cu Simina, mutându-i pe pădureni pentru seceris pe moșia lui. Tentativa se
dovedește a fi un eșec tragic pentru că Simina nu se poate depărta de Iorgovan. Neacșu, tatăl fetei,
pleacă la moșia popii unde moare răpus de holera, în acel moment Busuioc iși obligă fiul să o ceară
de nevastă pe Simina, parcă pentru a echilibra soarta negativă. Fata va ezita, la randul ei, sa-și dea
consimțământul, având o relație stranie cu Șofron, argatul lui Busuioc, care o iubea de multă vreme.
Simina este un personaj contradictoriu, care părăsește condiția arhetipală aomului de la
munte, mai aproape de realitățile eterne ale lumii, pentru a coborî la câmpie, acolo unde intrigile și
răutățile oamenilor sunt mai mari. De aceea, destinul ei devine implacabil: devine ”pui de cuc în cuib
de cioară”. Ea aparține muntelui, spațiilor înalte, zona de câmpie, nefiindu-i propice, situand-o în
centrul unor împrejurări dramatice. Simina se întoarce în Socodor și devine fată în casa a lui Martin
căruia îi murise soția. Sofron, sluga lui Busuioc, pleacă și el Ia Socodor pentru a-i fi alături. Aceasta
realitate generează drama ce intersecteaza destinele celor trei tineri și a bătranului Neacșu: gradientul
de mediu și de mentalități creeaza energii distructive, care se răsfrang asupra personajelor situate în
apropierea acestui "vârtej" de intenții reprimate.
Despre căsătoria lui Iorgovan cu Simina, Busuioc vorbește mult, cere sfaturi, convoacă
adevărate conclavuri. Pentru Iorgovan, nehotărârea provine nu atât dintr-o interdicție, ci din absența
acesteia, din incapacitatea de a lua hotărâri de unul singur. Cei doi tineri, Iorgovan și Simina, se
comporta precum obiectele mici care, încarcate electrostatic, se atrag, pentru ca în cele din urma să
se respingă. Sosirea Siminei la curtea lui Busuioc este prea facilă, chemarea se face prea ușor;
Iorgovan nu întâmpină nici o rezistență din partea fetei. Pe măsură ce timpul trece, orgoliul fetei
crește, iubirea scăzaând proporțional cu rezistența tânărului, anulându-se în cele din urma.
În ultima discuție cu "pădureanca", Iorgovan încearcă să obțină din partea fetei o împotrivire
ferma, care să-i determine dorința de a o cuceri; în absenta opoziției, flăcăul se pierde, se supune
forței centripete și dispare în neant:
"Iorgovan o aștepta în pridvor.
Ea trecu repede înainte, ca omul ce n-are timp de a mai sta de vorba.
El i se puse neclantit in cale, și câtva timp ei rămaseră privind cu încordare unul la altul.
- Ce-i? întreba el.
- Nimic nu e! îi răspunse ea strâmtorată.
- Ceva este, grăi el, ceva ce s-a pus între mine si tine. Vorbește: fii cum ai fost odinioară; vorbește-
mi fără milă, cum i-ai vorbit atunci lui Șofron. Dacă n-a perit el atunci, n-o sa pier nici eu acum."
Personajul, supus forțelor centrifuge ale propriului suflet, incapabil să-și stingă focul lăuntric
nici măcar prin petreceri nepermise, meticulos până acolo încat ține aceste lucruri secrete, se
încadrează în categoria personajelor pierdute, având farmecul ultimului exemplar.
Șofron este, în schimb, un personaj cu o motivație precisă: el accepta umilința avansurilor și a
refuzurilor, iși compartimentează viața în muncă și în timp liber, când se comporta la fel ca ceilalti:
"Șofron știa un lucru: că e zi de seceriș. Și omul care muncește zi de zi și muncește cu drag, în ziua
secerișului nu se mai târguiește. La nuntă tot mai poți sta pe gânduri și la cumetrie, pentru că nunta
și cumetria sunt începuturi; dar la secerătoare niciodată. Însă Șofron nu era vesel pentru că nu știa
să fie trist: el se necăjea, se mânia, dar asta nu-l ținea, și cât dai din palme, îl vedeai cum îl știi, așa,
nici zăr, nici smântână."
Simina este pentru el o fată bună pentru căsătorie: o săruta de față cu toți, luându-și, în felul
acesta, un angajament public. Discuția dintre el și Iorgovan este că intre doi rivali care iși lămuresc
opțiunile, câștigând cel ce se comportă bărbătește, cu hotărâre:
"- Ce vrei tu cu fata aceea? întreba Șofron liniștit, de tot liniștit.
- Ce vrei tu? îl întreba Iorgovan.
- Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Șofron.
- Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis.
- Atunci las-o-n pace!
- Nu mă lasa ea pe mine!
, Șofron se dete un pas înapoi. Acum era acum: ce putea el sa facă?
- Minți - strigă el – minți, minți!
Simina, cuprinsă de fricșâă, făcu un pas înainte și se puse între amândoi.
- Nu minte, Șofroane, grăi dânsa ridicând mâna. De când e lumea nu s-a spus adevăr mai mare."
Șofron trece însă peste această umilire publică, relevându-și, pentru femeie, prin umilinta,
adevărata lui dragoste. Simina, Iorgovan și Șofron se manifestă, în acest trio, pe principiul
slabiciune-forta, atracție-respingere, fiind similare tipologic "caracterelor" intâlnite în "Moara cu
noroc". Ele acționează în mod inconștient, în virtutea datului genetic, răspunzător de forțele
autodistructive sau de capacitatea de rezistență la stres.
Când lucrurile par a intra din nou pe un făgaș normal, Iorgovan, care încercase să-și înece
slăbiciunea în vin, cade victima "flăcărilor" pe care le provoacă, amestec, din nou, de neglijență și
tentativă de sinucidere, la moară. Cu trupul ars. Iorgovan moare, victimă a destinului care la Slavici e
forța ce mișcă, implacabil, lumea.
Alături de ”Moara cu noroc”, ”Pădureanca” e cea mai valoroasă nuvela a lui Ioan Slavici.
Capacitatea autorului de a surprinde cu măiestrie psihologia țăranului ardelean e punct de plecare
penrtru marea proză a lui Liviu Rebreanu.
Prin inteligenta creatoare, sensibilitate si subtilitate, Slavici deschide drumul modernității
prozei românești.

Bibliografie
 ”Limba și literature română-Îndrumător pentru manualele alternative”-Hadrian Soare,
Gheorge Soare, Editura CARMINIS, Pitești, 2002
 Scribd
 www.referatele.com
 www.liceunet.ro