Tema si viziunea despre lume-Povestea lui Harap-Alb

Pasiunea lui Ion Creanga pentru literatura populară este evidențiată și prin basmul
„Povestea lui Harap-Alb”, care este un basm cult, dar care respectă trăsăturile basmului
popular, unde fantasticul este îmbinat într-un mod armonios cu realitatea. Opera a fost
publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” la 1 August 1877, în același an,
Mihai Eminescu, a publicat basmul în ziarul „Timpul”, al cărui redactor era.
Opera se încadrează în genul epic, fiind un basm cult. Formulele inițiale, mediane și
finale alături de obiectele miraculoase argumentează specia basmului cult. Critica literară
consideră că basmul „Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman, deoarece acesta
urmărește parcursul unui adolescent naiv, care reușește să devină un împărat, trecând peste
toate obstacolele care îi apar în cale, dar care îl ajută în procesul de maturizare.
Primul argument care ne demonstrează caracterul realist al operei este nararea obiectivă,
descrierea făcându-se la persoana a III-a, având un narator obiectiv, perspectiva fiind una
heterodiegetică. Al doilea argument pentru evidențierea viziunii realiste a basmului este
caracterul tipic al personajelor, protagonistul fiind lipsit de puteri supranaturale, având atât
calități, cât și defecte.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu „povestea” care ne induce încă de
la început în specia literară, din articolul hotărât „lui”, ce ne duce la ideea de destin, și din
substantivul propriu, compus „Harap-Alb”, ce este format din două cuvinte aflate in antiteză,
„Harap” având semnificația de slugă, iar „alb” semnificând puritate. Astfel, din punct de vedere
stilistic sugerează dualitatea ființei umane, aceasta fiind format atât din calități cât și din
defecte.
La fel ca in basmul popular, Creangă păstrează sensul luptei dintre forțele binelui și
forțele răului, acestei confruntări adăugându-se și tema destinului, pe care protagonistul
trebuie să și-l împlinească parcurgând un drum inițiatic. Motivele specifice sunt: motivul
supunerii prin vicleșug, motivul pedepsei și motivul căsătoriei.
Cele două secvențe semnificative pentru ilustrarea viziunii asupra lumii sunt: proba
fântânii și demascarea răufăcătorului.
Prima secvență semnificativă se desfășoară din momentul ajungerii la fântână. Spânul
coboară în puț, mai apoi sfătuindu-l și pe crai să coboare să se răcorească. Tânărul naiv îl
ascultă pe spân, iar o dată ajuns jos spânul trântește capacul deasupra fântânii și îl amenința că
va putrezi acolo dacă nu îi va povesti totul și nu i se va supune. În mod simbolic, apa din
fântână a devenit apa botezului, craiul devenind Harap-Alb. Acesta „coboară în infern”,
cunoscând o moarte a stării anterioare, dar continuându-și drumul și fiind supus unor probe
specifice.
Cea de-a doua secvență semnificativa este cea în care fata împăratului Roș, spune că
spânul nu este de fapt craiul care pretinde și că de fapt Harap-Alb este de drept fiul cel mic al
împăratului Verde. Spânul de furie îi smulse capul lui Harap-Alb, iar calul îl ia pe spân și
„zboară cu el până în înaltul cerului” și îi dă drumul, făcându-se „praf și pulbere”. Harap-Alb
își revine, fata împăratului Roș punându-i capul la loc, iar binele învingând. Creangă se
îndepărtează de la modelul popular, deoarece răul nu este eliminat în totalitate, spânul fiind
mort, dar împăratul Roș fiind doar îndepărtat.
Întâlnim o perspectivă narativă heterodiegetică, acțiunea fiind relatată la persoana a
III-a, având un narator obiectiv, omniscient și omniprezent. Obiectivitatea naratorului nu
este totală, întru-cât acesta intervine de câteva ori pe parcursul textului cu câteva reflexiuni
personale.
Parcurgerea drumului de către erou reprezintă un lanț de acțiuni care corespund cu
momentele subiectului: o situație de echilibru (expozițiunea), un eveniment care perturbă
echilibrul inițial (intriga), apariția unor personaje care îl ajută pe protagonist și supunerea
acestuia la mai multe probe (desfășurarea acțiunii), restabilirea echilibrului zdruncinat de
intrigă (punctul culminant) și răsplătirea eroului (dezdonământul).
Personajele sunt reale și fabuloase, fiind purtătoare ale unor valori simbolice, o parte
reprezentând partea răului: Spânul și împăratul Roș, iar celelalte personaje fiind de partea
protagonistului, adică de partea binelui. Toate aceste personaje au fost plasate in
atemporalitate, într-un timp mitic românesc. Formula inițială „Amu cică era odată într-o țară un
crai” are rolul de a introduce cititorul într-un univers magic, formulele mediane „și merg ei o
zi, și merg doua și merg patruzeci și nouă”, „și mai merge el cât mai merge” întrețin suspansul
cititorului, iar finalul este reprezentat de o formulă care scoate cititorul din lumea fantasticului,
dar care și pune în evidență viziunea autorului asupra lumii.
Arta narațiunii este conturată cu totul aparte în proza lui Ion Creangă, având un ritm
rapid al povestirii, neexistând descrieri suplimentare, având un dialog dramatizat, prin umorul
debordant și prin oralitatea stilului.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, un bildungsroman, având ca
particularități reflectarea viziunii autorului despre lume, asemenea basmului popular, pune în
evidență idealul de dreptate.