Tema si viziunea despre lume- Moara cu noroc

Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist,
un fin psiholog, un creator de tipologii. Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a apărut în
volumul de debut „Novele din Popor”, din 1881 și s-a bucurat de o largă apreciere critică. Mihai
Eminescu aprecia faptul că personajele acestor nuvele „nu numai că seamănă în exterior cu
țăranul român, în port și vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca ele”. Ioan
Slavici construiește o operă literară bazată pe cunoașterea sufletului omenesc, cu un puternic
caracter moralizator, concepția lui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni.
„Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică. Definitorii pentru această specie sunt
construirea universului epic în jurul unui singur fir narativ și cronotopul. Caracterul psihologic
al nuvelei este dat de analiza minuțioasă a stărilor interioare ale protagonistului. Un prim
argument în favoarea realismului operei este surprinderea procesului de dezumanizare a lui
Ghiță, care își zdruncină tihna sufletească și își încalcă principiile morale în goana după avere.
De asemenea, naratorul urmărește alterarea relației dintre el și Ana, transformarea treptată a
iubirii în bănuială și teamă. Un alt element realist este verosimilitatea faptelor și a
personajelor, acestea fiind surprinse în stil sobru, concis, toate fiind spuse pe față.
Titlul „Moara cu noroc” este un topos literar care desemnează un han aflat în pustietate,
la răscruce de drumuri. Din punct de vedere conotativ, titlul are o valoare simbolică, fiind
folosit cu sens ironic, iar sintagma „cu noroc” indică, de fapt, ghinionul lui Ghiță prin alegerile
greșite pe care le face și care îi provoacă sfârșitul.
Tema principală a nuvelei este și adecvată caracterului realist și psihologic al scrierii, și
anume consecințele pe care le are setea de îmbogățire asupra sufletului individului, asupra
destinului său. Acestea i se adaugă o temă socială, dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul
social, una moralizatoare, omul să fie mulțumit cu ceea ce are, și alta psihologică, conflictul
interior puternic al personajului principal.
O primă secvență semnificativă pentru evidențierea temei și viziunii despre lume a
autorului coincide cu scena primei întâlniri ale lui Ghiță cu Lică. Ajungând la cârciumă,
Sămădăul îl întreabă pe Ghiță de fostul cârciumar, iar mai apoi aduce vorba de cei trei drumeți
care plecaseră fără să plătească. Deși Ghiță neagă acest lucru, soacra lui spune tot. Văzându-se
singur cu Ghiță, Sămădăul, începe să îl amenințe dându-i ca sarcină să îl înștiințeze de tot ce
mișcă dacă mai dorește să rămână cârciumar „eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum,
cin trece pe aici, cine ce zice și ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-
am înțeles!?”. Aici începe dezumanizarea lui Ghiță sub acțiunea banilor, el dorind să mai
strângă, pentru familia sa, deși ar fi trebuit să plece și să nu se încurce cu astfel de oameni.
Totodată din cauza lui Lică începe și conflictul lui psihologic. Deși simțea nevoia, nu voia să îi
spună soției gândurile sale pentru a o feri de rele, astfel de aici începe, din cauza stresului
provocat de relațiile cu Lică, să se închidă în sine și să se depărteze de propria soție și de copii.
O altă secvență semnificativă pentru tema acestei opere este cea de la judecătorie.
Procesul de la Oradea Mare este descris amănunțit de Slavici cu mărturiile fiecăruia dintre cei
bănuiți. Lică neagă tot ce declaraseră ceilalți la anchetă, Pintea declară intenția lui de a-l acuza pe
Lică, iar Ghiță își dă seama că toate mărturiile duc în spre sacrificarea lui Buză-Ruptă și Săilă
Căpraru care au și fost condamnați. Deși știe că nu sunt vinovați, Ghiță nu le ia apărarea, pentru
că „nu putea să se pună în primejdie de dragul altora, căci avea nevastă și copii”. Lică scapă
datorită mărturiei lui Ghiță. După proces Ghiță se simte foarte vinovat, pentru că jurase strâmb,
și, măcinat de remușcări, își compătimește copii: „sărmanilor mei copii,…voi nu mai aveți…un
tată om cinstit…Tatăl vostru e un ticălos”.
Perspectiva narativă este obiectivă, deoarece narațiunea este realizată la persoana a III-a
de către un narator obiectiv, detașat și neimplicat în acțiune. Naratorul știe mai multe decât
personajele, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient și omniprezent. Vocea obiectivă
este dată și de vocea bătrânei, care reprezintă vocea destinului, și care trimite semnele
prevestitoare ale finalului tragic.
Incipitul este de tip enunțiativ și se formulează ca un discurs etic al unui personaj reflector:
mama Anei, care este numită simbolic „Bătrâna”, adică persoana înțeleaptă. Cugetarea ei
reprezintă în același timp o avertizare asupra forțelor conflictuale, având rol moralizator:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”.
Din perspectiva acestui incipit, nuvela se definește ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi
unul de ordin moral. Intenția construcției unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra
se teme de schimbare. S-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială și nu i se pare firesc
să le părăsească. Se îndoiește de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriță. La final, temerile se
dovedesc a fi fost premonitorii. Vinovată: soarta: „așa le-a fost dat”.
Ca în orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Personajele sunt puține, dar puternic conturate, trăsăturile lor fiind evidențiate indirect prin fapte,
vorbe și gânduri, care le determină comportamentul. Slavici își pedepsește exemplar toate
personajele implicate în afaceri necinstite: femeia tânără în negru, bănuită a avea „slăbiciune la
aur și pietre scumpe”, e asasinată prin sufocare; Lică își găsește sfârșitul într-un mod violent;
Ghiță este pedepsit întru-cât își înjunghie soția pe care o iubea foarte mult și devine astfel
criminal; moara cu noroc se mistuie într-un incendiu care distruge și transformă totul în scrum,
ca semn că locul trebuia purificat, curățat de toate relele ce se înrădăcinaseră acolo. „
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului și al personajelor
valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular,
oralitatea. Înțelesul clasic-moralizator al nuvelei este susținut prin zicale și proverbe populare
sau prin replicile-sentințe rostite de Bătrână la începutul și la finalul nuvelei.
În concluzie, „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de analiză psihologică, prin care
Ioan Slavici se dovedește un fin observator al universului sufletesc, construind personaje
convingătoare. Măiestria prozatorului reiese din siguranța cu care mânuiește dialogurile,
monologurile ce evidențiază zbuciumul sufletesc al personajului central.