Enigma Otiliei

de George Călinescu

George Călinescu (Gheorghe Vişan) (1899—1965) critic, istoric literar, scriitor, publicist,
academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare,
după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă, este considerat drept
unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G.
Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia,
denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc,
Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia. A mai scris versuri,
„Lauda lucrurilor”; teatru, „Șun, mit mongol”; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile
mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Perioada literara

George Călinescu aparţine perioadei interbelice şi işi conturează opera de tip roman în opoziţie
cu cele aparţinând lui Camil Petrescu. În aceeaşi perioadă se remarcă alţi scriitori precum Mihail
Sadoveanu sau Mircea Eliade. Latura de romancier se regăseşte în romanele “Cartea nunţii”,
“Enigma Otiliei”, “Bietul Ioanide”, “Scrinul negru”, reflectând un personaj complet şi complex.

Geneza operei

Varianta finală a romanului conţine un singur volum cu titlul “Enigma Otiliei” publicat în anul
1938. Varianta de odinioară promova ca titlu “Părinţii Otiliei”, fiind concepută în două volume.
Momentul în care titlul se schimbă este decisiv. Scriitorul trece de la motivul paternităţii Otiliei
la eternul familiei găsit în substantivul “enigma”. În scrierea romanului, George Calinescu se
bazează pe unele elemente de geneză. Personajul Felix Sima este inspirat din ipostaza
scriitorului, regăsim aici profilul de medalie, nasul acvilin, tenul masliniu, aspecte fizionomice
care apar şi-n “Portret” de George Călinescu. Dintr-o mărturie a scriitorului “Otilia sunt eu”
vedem reflectarea sa şi-n conturarea personajului feminin, cu toate că el mărturiseşte că la
baza Otiliei Mărculescu stă “fata cu părul de fum”, o verisoară mai mare de-a sa. Întâmplarea
despre moartea lui Costache este preluată din propria biografie când o rudă îndepărtată moare
şi celelalte neamuri pătrund în casa acesteia ducând peste grădină, în spate, mare parte a
obiectelor.

Ipoteza

Opera literară “Enigma Otiliei”, este un roman social realist de tip balzacian, având toate
caracteristicile acestuia.

Teorie

Romanul este specia literară a genului epic în proză de mare întindere cu personaje numeroase,
complexe şi amplu caracterizate cu o intrigă complicată şi acţiune amplă.

Romanul social este roman ce dezbate viaţa citadină a unei comunităţi.

Balzacianismul se referă la tipul de proză realistă în care regăsim următoarele caracteristici:

tipuri umane bine conturate (avarul, orfana, tatăl suferind, fata bătrână) portretul personajelor
este urmărit dinspre exterior spre interior, împreună cu descrierea amănunţită a locurilor în
care trăiesc. Incipitul romanelor conţine ample descrieri care fixează cu exactitate timpul şi
locul acţiunii. Naratorul este omniscient, fiind prezent în acelaşi timp în mai multe locuri, ştiind
totul despre desfăşurarea acţiunii.

Explicarea titlului

Opera dată are un titlu foarte sugestiv, aflându-se în strânsă legatură cu întreg conţinutul
textului, fiind alcătuit din două substantive, unul comun (“enigma”) şi unul propriu (“Otiliei”). În
sens denotativ, enigma semnifică un lucru greu de înteles, nelămurit, ascuns sau o taină, un
mister, iar substantivul propriu semnifică un nume oarecare. În sens conotativ, titlul duce cu
gândul la misterul personajului Otilia, care este ca o ghicitoare sau un joc distractiv greu de
descifrat de către ceilaţti. Astfel, legatura dintre titlu şi ideea textului devine strânsă când
încercarea lui Felix de a o înţelege pe Otilia este în zadar, dar şi a lui Pascalopol în final.

Tema şi motive

Tema textului este fresca din viaţa burgheziei bucureştene, familia, societatea, iar motivul este
moştenirea şi paternitatea.

Structură şi compoziţie

Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole şi construit pe mai multe planuri narative care
urmăresc destinul unor personaje prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al
membrilor clanului Tulea, al lui Stănică, etc.
Incipit

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal (“într-o seară de la începutul lui iulie
1909”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui Moş Costache, a interioarelor)
prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. În
cadrul spaţial, are loc descrierera străzii Antim, de unde reiese că strada era pustie şi
întunecată, şi în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure, iar
lumina slabă a felinarelor, îngăduia numerele caselor. Aceasta era pustie fiindcă luminile de
prin case erau stinse. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar.

Fire narative

Romanul este alcătuit din două fire narative. Primul este lupta dusă de clanul Tulea pentru
obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea
prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia
medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.

Conflicte

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei dea doua soţii decedate. Aici
pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi
locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte
de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i umple singurătatea. A doua familie, înrudită şi
vecină, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul
Tulea este alcătuit din soţul Siminon Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această
familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei. Istoria unei moşteniri
include două conflicte succesorale: primul iscat în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu
(adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea
(interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea
adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Subiectul operei

Subiectul operei începe cu Felix Sima, care se îndreptă spre unchiul său Costache Giurgiuveanu
pentru a locui la el şi a urma facultatea de medicină. Ajuns acasă la el îi întâlneşte pe ceilalţi
membrii ai familiei, în special pe fiica vitregă a acestuia, Otilia. A doua zi, ea îi arată locuinţa, el
remarcând felul ei jucăuş. Află povestea ei de viaţă şi despre prietenul familiei Pascalopol.
Rugat de Aglae, îl meditează pe Titi care a rămas corigent. La începutul lunii august, Olimpia îl
prezintă familiei pe Stănică, dar nu primeşte zestrea, astfel Stănică este tot mai hotărât să pună
mâna pe averea lui Costache. La invitaţia lui Pascalopol, Felix şi Otilia se duc la moşia acestuia,
unde Felix începe să fie gelos pe Pascalopol. Între Felix şi Otilia se clădeşte o relaţie profundă de
prietenie, dar Felix se îndrăgosteşte de ea, mărturisindu-i sentimentele. Otilia îl consideră mai
mult ca pe un frate, considerând totul un joc copilăresc. Între timp, discuţiile despre adoptarea
Otiliei pornesc noi scandaluri, dar fata îi cere moşului să nu completeze actele de adopţie. Otilia
pleacă cu Pascalopol, iar Felix, spre surprinderea sa, se aruncă în braţele unei curtezane
Georgeta, pentru a se răzbuna pe cea care i-a frânt inima. Acest proces duce la maturizarea
tănărului. Moş Costache are planurile sale cu cei doi tineri, începând să adune materiale de
construţtii. Din cauza unei insolaţii, el face un atac de cord în urma căruia toată familia Tulea işi
petrece două zile în casa bătrânului, ignorând boala acestuia. Stănică profită de această ocazie
în care îi bagă în cap tot felul de idei şi încearcă să afle unde işi ţine ascunsă averea. Moş
Costache se însănătoseşte şi îi alungă din casă pe cei din familia Tulea, fiind de acord cu
propunerea lui Pascalopol de a-i deschide un cont Otilei, dar nu-i dă banii încă. Stănică işi
continuă planul încercând să-l sperie tot mai tare, angajează doctori care să-i dea diagnostice
false, dar află unde sunt ascunşi banii şi îl jefuieşte. Moşul mai are un atac de cord şi moare,
Stănică divorţând de Olimpia şi se căsătoreşte cu Georgeta, intrând în politică. Între timp, Otilia
se căsătoreşte cu Pascalopol, iar Felix devine doctor, apoi profesor universitar şi se căsătoreşte.
Se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol, care divorţase de Otilia, ea fiind căsătorită cu un om
bogat din Buenos Aires. Astfel, toată povestea de dragoste rămâne un mister pentru Felix.

Finalul

Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu
finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix,
intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţa,
aproximativ zece ani mai târziu “după război”).

Elemente romantice

Elementele romantice desprinse din roman se referă la descrierea câmpiei Bărăganului

transpuse în fantastic şi la povestea de iubire dintre Felix şi Otilia.

Elemente moderne

Elementele moderne ce asigură un caracter de modernitate romanului sunt reflectarea

poliedrică a personajelor, utilizarea personajului reflector şi comportamentismul ca tehnică de
lucru. Reflectarea poliedrică presupune mai multe puncte de vedere ale diferitelor personaje
asupra unuia dintre ele. Astfel, se ajunge ca exemplu la viziuni diferite asupra Otiliei sau asupra
lui Felix, personaje conturate complex şi independent. Comportamentismul reflectă
amibiguitatea personajului, personaje ambigue în evidenţierea destinului fiind Otilia şi Leonida.
Felix nu este ambiţios, lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat.
Hotărât să-şi facă o carieră, se bazează pe luciditatea şi profunzimea intelectuală. Contradicţiile
Otiliei îl contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra
o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când Otilia pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol,
Felix are o scurtă aventură cu Georgeta “fata faină”, “pupila” unui general, pe care i-o prezintă
Stănică. De altfel, cele două femei, Otilia şi Georgeta contribuie în egală măsură la maturizarea
lui Felix, pe Otilia o vroia ca pe viitoare soţie, iar Georgeta îi era trebuitoare fiziologeşte.

Elemente clasice

Elementele clasice se referă la crearea unei umanităţi canonice şi la simetria perfectă a textului
precum şi la rigurozitatea compoziţiei. Umanitatea canonică impune două tipuri de personaje
precum avarul şi arivistul (parvenitul). Avarul apare în dublă ipostază, cel umanizat prin
sentimente şi cel total. Romanul realist tradiţional devine o adevarată comedie umană, plasând
în context social personaje tipice.

Tipologizare personaje

Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii. Moş Costache – „avarul, iubitor
de copii”; Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”; Aurica – „fata bătrână”; Simion –
„dementul senil”; Titu – „debilul mintal”, „infantil şi apatic”; Stănică Raţiu – „arivistul”; Otilia –
„fata cochetă”; Felix – „ambiţiosul”; Pascalopol – „aristocrat rafinat”.

Moduri de expunere

Modurile de expunere au un rol important în text. Dialogul conferă veridicitatea şi concentrarea

epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura, decorul interior – camera) şi a
vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic, iar prin observarea şi notarea detaliului
semnificativ devine mijloc de carecterizare indirectă.

Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt
personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se utilizează aceleaşi
mijloace lingvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura lor.

Concluzie

În concluzie, Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist de tip balzacian prin
prezenţa tuturor caracteristicilor.