Ultima noapte-Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman interbelic,
modern, subiectiv și de analiză psihologică, surprinzând cititorul prin viziunea adoptată de autor în
conturarea temelor. Fiind totodată și un roman al experienței, rolul pe care autorul îl atribuie scrisului în
eliberarea sufletului de apăsări este substanțial, autenticitatea textului fiind dovedită de mărturisirea
scriitorului: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu
psihologic”.

Îmbrățișând teoria modernismului lovinescian, Camil Petrescu lansează principiul sincronismului,

încurajând adaptarea literaturii române la modelul european prin adoptarea unor elemente estetice noi,
precum: luciditatea, relativismul, autenticitatea. Mai mult decât atât, viziunea scriitorului este de a reda
experiențele interioare, existente în conștiința proprie: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud […]
Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. Astfel, perspectiva narativă este modernă și evidențiază
punctul de vedere al unui narator-personaj, al cărui limbaj se caracterizează prin claritate, îmbrățișând
stilul anticalofil. Caracterul subiectiv al romanului reiese din folosirea verbelor și a pronumelor la
persoana I, a monologului interior, dar și din existența naratorului autodiegetic.

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un roman subiectiv

modern, psihologic/ de analiză și introspecție/ al experienței. El răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu
de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva
narativă unică, subiectivă,  memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi
obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.

O primă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic este redactarea discursului la

persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil Petrescu, acest „trudnic al scrisului”,  teoretician al
romanului modern, respinge în conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip
tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în favoarea romanului subiectiv, la persoana I: “Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I.” În asentimentul teoriei  sincronismului lovinescian, Camil Petrescu
susţine influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei
romanului la persoana I.

O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține de  percepția timpului. 

Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu –
analepsa- pentru a lega cele două părţi- ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul
capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă planul
iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele liniei frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv
povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că
experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de sensibilitatea
individuală.
”Ultima noapte…” este , după George Călinescu, roman ”de experiență”, ”de cunoaștere” ( ”Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”).  Un exemplu elocvent care îl încadrează în
seria romanelor moderne ale experienţei este  topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale
din propriul jurnal de campanie al autorului. Astfel experiența nepervertită dă substanță expunerii. De
asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, exprimării drumului sinuos al
îndoielii într-un adevărat “dosar de existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e
ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul
biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până
la bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este considerată cea mai aproape de  autenticitate. 

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.

Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El
reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de
căutare a sinelui, eroul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu luciditate traseul interior.

Cele două mari teme ale romanului reies din titlul acesteia, fiind reprezentate de iubire și război.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se împarte în două volume, în primul
predominând tema dragostei, iar în cel de-al doilea, tema războiului. Astfel, protagonistul trebuie să le
înfrunte pe ambele, întrucât ele reprezintă experiențe fundamentale de cunoaștere. Atât dragostea, cât
și războiul, reprezintă alegeri, alternative disponibile pe parcursul existenței noastre. Repetiția
cuvântului „noapte” în titlu sugerează tumultul interior ce marchează experiența protagonistului, atât
cea amoroasă, cât și cea de război.

Temele romanului sunt reprezentate de cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de
protagonist: dragostea și războiul, prima parte a romanului prezentând rememorarea iubirii
matrimoniale eșuate (dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela), iar a doua parte, construită sub forma unui
jurnal de campanie, al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, din timpul Primului Război
Mondial. Prima parte este o ficțiune, dar a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole si
documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate romanului.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema
intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan
Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului, inculturii
şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor,
locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de
viitoarea moştenire. Se schiţează  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu,
deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se
despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând
gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în
bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi
o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade
unchiul Tache,  care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație
și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii”  figurilor
bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele
romanului.

Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, 
unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă,
dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă
să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă
printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt,
neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de
suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa
tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii
absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.  „Ultima noapte de
dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin . Inautenticitatea
societăţii, suferinţa pe care o provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în
confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu meditaţia asupra  solidarităţii colective, a vieţii şi
morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută și se regăsește pe sine.
Există și un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia
lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu suferă enorm
pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru
modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea
lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.   De
asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea
unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost construită.

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa programatic dorinţa
de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului
figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce
subliniază ideea: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.

Cea mai amplă specie a genului epic în proză, romanul se definește prin complexitatea planurilor
narative, a conflictelor, a acțiunii și a personajelor, surprinse în evoluție. În structura unei opere
epice, incipitul și finalul au un rol foarte important, dat fiind faptul că sunt elementele compoziționale
care asigură relația dintre lumea cititorului și lumea imaginară. Incipitul este o formulă de început al
unui roman (al unei nuvele) care se ține minte și are consecințe în desfășurarea ulterioară a operei. Se
poate realiza în mai multe moduri – prin descrierea mediului (oraș, stradă, casă), fixarea timpului și a
locului acțiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfășurare. Finalul reprezintă formula
de încheiere a unei opere literare, care ilustrează viziunea autorului asupra evenimentelor
prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul şi folosește diverse strategii: descriere
care reia datele din incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea ficțiunii; prefigurare a unor
evenimente care nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis – opera poate continua – sau
închis – totul este lămurit.

Incipitulromanului fixează, destul de vag, coordonatele spaţiale şi temporale ale acţiunii – primul Război
Mondial, pefront, lângă Câmpulung. Preocupat de obţinerea autenticităţii acţiunilor şi caracterelor,
romancierul introduce în incipit oscenă cu valoare anticipativă pentru destinul personajului principal:
discuţia de la popota ofiţerilor, care dezbate un subiectcolportat de toate ziarele - un bărbat care şi-a
ucis soţia infidelă a fost achitat de tribunal. De la acest pretext, se contureazăcâteva atitudini: Dimiu,
căpitan de modă veche, e de părere că „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă”; Corabu pledează
pentru libertatea de alegere a femeii; Gheorghidiu e atât de tranşant, încât atrage antipatia celor
prezenţi: „cei carese iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt!”

Camil Petrescu este unul dintre primii romancieri românicare simte nevoia să coboare, în romanele sale,
viaţa de pe scenă în stradă. Consecinţa apare în introducerea banalităţilor cotidiene în limbajul eroilor şi
în renunţarea la emfaza specifică eroilor şi limbajului romanului „doric”. Camil Petrescu„de-teatralizează
romanul” ( Nicolae Manolescu ). Scena de la popotă creează o impresie de banalitate, de „înjosire”,
înmarginea caricaturalului, a paginilor despre război. Impresia e căutată de autor, care încearcă să schim
be statutulevenimentului exterior şi al limbajului eroilor de roman. „Răpindu-li-se aura, impusă în cea
mai mare măsură de tendinţaromanului, o mulţime de evenimente, între care războiul, devin foarte
obişnuite” ( N. Manolescu )Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul
căreia Ştefan rememorează etapele evoluţieisentimentului care l-a unit cu Ela: „Eram însurat de doi ani
şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că măînşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau
examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme
insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre
cineştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria
ei substanţă”.Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se
simte, treptat, măgulit deinteresul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la
Universitate”. Admiraţia celor din jur este un altfactor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui
Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe careo avea toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea seadânceşte în
timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea
iluziei cărelaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică,
absolută. Sentimentul pe care îltrăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini
în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor ofemeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe,
erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”Moştenirea de la unchiul Tache
schimbă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect,este, pentru Ştefan,
prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea
stă subsemnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia.Relaţiile dintre cei doi soţi se
modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţăcotidian până când
Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fimai
aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la
Câmpulung,Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei
în cazul morţii lui pe front.Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă
concretă, aşa cum nu a avut, de altfel,niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul
cunoaşterii.

Analiza mecanismului psihologic alerosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil
Petrescu,este dublată de o radiografie a tuturor conflictelorinterioare. Personajul recunoaşte că e
hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea cărealitatea propriei
conştiinţe nu e valabilă în plan exterior.Confruntat cu experienţa-limită a războiului care
redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşianalizează retrospectiv şi critic întreaga
existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului.Întors în prima linie după
cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontulCarpaţilor
cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor,
ci pehaosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei
individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până
acum – mărturiseşte naratorul -, pentrucă aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu.
Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct devedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă
şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…”

Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima noapte de dragoste”
pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea
eşecului în planul cunoaşterii.Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este
dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îlinformează despre trădarea Elei, personajul – narator
nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanuluienigma relaţiei complexe care se
stabileşte între cei doi soţi.

Finalul, deschis, susţine modernitatea construcţiei romanului,demonstrând încă o dată funcţia cathartică

a relatării experienţelor sentimentale şi tragice pe care le-a parcurs personajul:„I-am scris că-i las absolut
tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la amintiri. Adică tottrecutul.” Ela
îşi pierde aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare în care o învăluia privirea îndrăgostită a luiGheor
ghidiu la începutul relaţiei lor.Între incipitul romanului, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit
de gelozie şi de suferinţa de a nu putea fialături de Ela în permanenţă şi finalul care îl prezintă pe acelaşi
Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de experienţa erotică pe care a trăit-
o, se înscrie o întreagă experienţă de viaţă, un proces lent şi dureros de descoperire a limitelor condiţiei
umane, incapabilă să trăiască în absolut.Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în
experienţa personajului – narator. Incertitudinea planează atât asupra portretului Elei, cât şi asupra
evoluţiei personajului principal ( într-o notă de subsol din romanul Patul  lui Procust  se oferă informaţia
că Ştefan Gheorghidiu a ajuns în faţa Curţii Marţiale ). Autorul adoptă această
convenţienarativă pentru a susţine modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan Gheorghidiu devine part
e integrantă în viaţacititorului, care îl simte aproape, având aceleaşi experienţe şi trăiri ca şi personajul
care trăieşte în interiorul universuluiimaginar.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, surprinde drama
omului modern, reprezentat de Ștefan Gheorghidiu, protagonistul operei. Acesta reprezintă tipul
intelectualului însetat de dorința zadarnică de atingere a absolutului în iubire. Precum a declarat criticul
literar Tudor Vianu, romanul spune „povestea studentului în filosofie Ștefan Gheorghidiu, care, odată cu
războiul, trăiește agonia și moartea iubirii lui”.