Instaurarea regimului de suzeranitat otomană şi formele ei de manifestare în ŢR-ti.

Din momentul constituirii lor ca entităţi statale, ŢR-ti s.au aflat permanent la confluenţa intereselor politice ale
statelor vecine, care tindeau să-şi impună dominaţia în spaţiul locuit de români. Chiar de la început, spaţiul carpato-
danubiano-pontic a intrat în vizorul unui mare şi puternic imperiu – IO, care rîvnea la bogăţiile ce se găseau din
belşug aici.

Genraţii întregi de domnitori au luptat cu vitejie pentru menţinerea independenţei statle, făcînd din politica
antiotomană o direcţie principală a politicii externe, reuşind astfel să menţină departe armatele de ieniceri. Toate
acestea au fost însă doar pînă la un timp, căci slăbite de permanentele războaie, afectate de luptele interne precum
şi lipsite de sprijinul din exterior, din parte acelorlalte state creştine, ŢR-ti nu au putut face faţă otomanilor,
ajungînd sub suzeranitatea lor.

Prima dintre statele române care a devenit obiectiv al expansiunii otomane a fost ŢR. Fiind nevoită să accepte
plata tributului (3000 galbeni) deja în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, drept o răscumpărare a păcii, ea a
acceptat totodată suzeranitatea protectoare a IO.

O modificare a statutului ŢR a avut loc după înlăturarea de la domnie a lui Vlad Ţepeş în anul 1462, din cauza că
prmova o politică antiotomană, fiind înlocuit cu fratele său Radu cel Frumos. Astfel pentru întîia oară în istoria ţării,
noul domn a fost înscăunat direct de către sultanul Mehmend II, fără asentimentul marilor boieri, după un
ceremonial de investire de sorginte otomană. Autoritatea lui Radu cel Frumos era asigurată de o formaţiune militară
specială turcească sub conducerea lui Mihaloglu Ali Bey.

Astfel intituţia supremă de stat- domnia- a fost trecută sub controlul Porţii, deşi ŢR i s-a păstrat fiinţa statlă şi alte
atribute prevîzute de condiţiile obişnuite ale suzeranităţii otomane. Cu unele modificări neesenţiale, statutul Ţării
Basarabilor s-a stabilit în 1462 s-a menţinut şi în deceniile viitoare.

ŢM a nimerit în sfera de influenţă politică a IO începînd cu anul 1456, cănd Petru Aron a acceptat plata
tributului(2000 galbeni), în schimbul asigurării păcii. Totodată acest tribut oferea sultanului motivul de a se
considera suzeran al domnului moldovean. După refuzul lui Ştefan de a plăti tributul în 1473, au urmat confruntări
militare acerbe cu otomanii, care deşi în fond au fost victorioase pentru moldoveni, au schimbat esenţial capacitatea
de rezistenţă a ŢM. În aceste condiţii domnitorul a fost nevoit să accepte iarăşi plata tributului. Ştefan a recunoscut
astfel suzeranitatea protectoare a sultanului. Statutul dat s-a menţinut neschimbat pînă la prima domnie a lui Petru
Rareş.

Campania otomană din 1538 a marcat unei noi etape în relaţiile româno-otomane, cea a dominaţiei lor efective.
Această campanie a avut drept scop egalarea statutului ŢM cu cel al ŢR. A crescut nu numai volumul tributului, dar
şi a fost redusă autonomia politică. Sultanul a trecut la numirea directă în scaunul domnesc a domnitorilor fără
consultarea boierimii.

După bătălia de la Mohacs, şi căderea Regatului Maghiar (1526)şi instituirea Paşalîcului de la Buda(1541),
Transilvania a devenit şi ea principat autonom sub suzeranitatea otomană. Totuşi în Transilvania au fost evitate
evoluţiile caracteristice celorlalte două state româneşti. Ea a rămas şi în continuare în formulele „clasice” ale
suzeranităţii protectoare otomane, ceea ce se explică prin prezenţa mai multor factori, mai ales de ordin extern, ca de
exemplu amplasarea Imperiului Habsburgic.

Ajungînd obiectivul cuceririlor IO la date diferite (sf.sec XIV-mij sec XVI) Ţ-le R au beneficiat de un statut
intermediar situat între „casa războiului” şi „casa islamului” numit şi „casa păcii” sau „legămîntul”. La baza
„legămîntului” Ţ-lor R cu IO s-au aflat documente oficiale, numite „ahidnalele”. Ahidnalele erau date domnitorilor
de către sultani, iar conţinutul lor prevedea mai multe principii de bază, care determinau autonomia Ţ-lor R.

Conform normelor de drept islamic, statutul de „ahd” era provizorie, durata lui depinzînd de voinţa sultanului,
acest statut nu anula ci amîna integrarea ţării respective în sistemul administrativ-teritorial al IO sub formă de
paşalîc.

Regimul aplicat în ŢM, ŢR şi Tr-v prevedea: autonomia lor, deţinerea tronului de către un domn pămîntean
creştin, de regulă din familie de domnitor, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi
bisericeşti, domnul era ales de boieri (dietă) şi confirmat de sultan. Odată cu consolidarea suzeranităţii otomane
Poarta şi-a atribuit tot mai mult dreptul de a-i numi pe domni, substituindu-se astfel principiul dinastic şi vechiul
drept de alegere al boierilor. Scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult. Domnul era obligat să plătească
haraci, daruri(peşcheşuri),către sultan şi demnitarii lui. Începînd cu sec XVII, domnii erau nevoiţi să plătească pentru
reînnoirea domniei, mucarerul, care iniţial se prevedea la 3 ani (mucarerul mare), apoi la un an(mucarerul mic).

Ţ-le R trebuie să livreze otomanilor cereale, vite, lemn...Dependenţa Ţ-lor R de Iodin punct de vedere politic
însemna obligaţia de a integra politica externă cu cea otomană. Domni trebuiau să fie „prietenii prietenilor şi
duşmanii duşmanilor „IO.

Totuşi în ciuda tuturor greutăţilor şi incovenientelor Ţ-le R au reuşit să evite soarta transformării lor în paşalîcuri.
Acest fapt a fost favorizat de mai mulţi factori: în primul rînd capacitatea înaltă de apărare, dîrzenia domnitorilor cuc
are apărau ţara. Atfel, chiar şi în condiţiile suzeranităţii otomane, domnitori ca Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai
Viteazul au avut cutezanţa să continue lupta antiotomană. O altă cauză a fost poziţia geostratregică favorabilă, Ţ-le
R fiind situate între IO şi aşa state puternice ca Regatul Poloniei, Imperiul Habsburgic.nu poate fi neglijată nici
cauza economică, căci din acest punct de vedere turcilor le era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără
administraţie şi garnizoane otomane. Aşadar otomanii nu au transformatŢ-le R în paşalîcuri deoarece nu le-au
cucerit, dar nu le-au cucerit fiindcă nu au putut să o facă.

Suzeranitatea Io a evoluat pînă la instaurarea regimului fanariot în Ţ-le R.

Eu consider că chiar dacă regimul suzeranităţii otomane, instaurat asupra statelor române în sec XIV-XVI a avut
forme din ce în ce mai grave, totuşi el nu a reuşit să midifice organizarea intituţională internă a Ţ-lor R. Deşi
trebuiau să îndeplinească anumite obligaţii faţă de Poartă, ele au continuat să-şi menţină autonomia statală.