Luarea de Mită vs. Folosirea Abuzivă A Funcției În Scop Sexual

Capitolul I
Corupţia
Se poate afirma fără riscul de a greși că fenomenul corupţiei are același „certificat de
naștere” ca cel al omului1. Precum scria, sugestiv, cunoscutul prozator-comediograf român
Gheorghe Brăescu „Interesele și le apără fiecare nu cu domnia legilor , ci cu atotputernicia
bacşişurilor. Te-mpiedici de o lege ? Bani să ai. Se face imediat alta2.”
Corupția semnifică, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române o abatere de la
moralitate, de la cinste, de la datorie3.
Secţiunea I
Istoria corupţiei
Apariţia corupţiei în societate este legată de însăşi geneza acesteia, deoarece corupția este
un fenomen social, o expresie a unor manifestări de descompunere morală, de degradare
spirituală4, care s-a născut, iar apoi a evoluat, în interiorul primelor grupuri de oameni,
organizate . Din punct de vedere istoric, corupția este una dintre cele mai vechi forme de
criminalitate existente în societăţile umane. Corupţia există din antichitate ca unul dintre
comportamentele cele mai grave şi, în acelaşi timp, cele mai răspândite. Desigur, de-a lungul
secolelor, tradiţiile şi condiţiile istorice, geografice, sociologice au modificat considerabil
sensibilitatea opiniei publice în ceea ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor comportamente.
În anumite perioade istorice, acest fenomen a fost acceptat , considerat ca fiind firesc, având în
vedere şi că, la nivel empiric, este perceput diferit de opinia publică în proporţii importante
1
Marius Murea, Luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite- infracţiuni de corupţie, Monografie, Edit. Wolters
Kluwer, 2009 , pag. 13
2
G. Antoniu , Şt. Daneş, M. Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor , editia a V-a revăzută și adăugită , editura
Tempus, România-Bucureşti, 1995, pag. 206
3
Dicţionarul general al limbii române , vol. I, Academia Română, Ed. Enciclopedică , Bucureşti, 1992
4
Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Edit. Atlas Lex, 1995, Bucureşti, pag. 8
1
pentru a crea o imagine falsă asupra realităţii, realitate reprezentată de corupţie ca fenomen de
sine-stătător, aşa cum este reglementată în legile interne. În rândul cetăţenilor există şi, de
altminteri, va exista în continuare percepţia că funcţionarii trebuie răsplătiţi pentru anumite
favoruri făcute.
Legile mozaice dispuneau pedepsirea prin biciuire a judecătorilor corupţi, iar legile
indiene îi pedepseau pe judecătorii în drept penal vinovaţi de corupţie cu confiscarea bunurilor.
La Roma: "simplul soldat primeşte o soldă dar nu şi ofiţerul; meşteşugarul şi scribul sunt plătiţi,
dar nu şi administratorul afacerilor şi avocatul; în sfârşit şi mai ales, adunarea municipală şi
magistraţii acordă în mod gratuit serviciile lor5”. Putem deduce aşadar pe cale de interpretare că
nu erau permise favoruri de orice natură pentru îndeplinirea unor îndatoriri/atribuţii civice cu
grad înalt de responsabilitate. Acest fenomen a crescut însă în timp, dezvoltat fiind şi ca urmare a
percepţiei empirice. Se permitea astfel magistraţilor să primească daruri, fără a se depăşi o
anumită sumă în cursul anului. În Rusia, pe vremea ţarilor, se practica mituirea funcţionarilor,
inclusiv la nivelul demnitarilor de stat. S-a întipărit în istorie celebrul răspuns al unui înalt
demnitar atunci când pentru aprobare i s-au oferit 3000 de ruble, spunându-i-se cu tot respectul
că nu va afla nimeni. Răspunsul a fost: "dă-mi 5000 şi spune-i cui vrei". Un alt exemplu în istorie
este omul politic de la începutul secolului trecut, prinţul Talleyrand, care a strâns o avere
considerabilă din "atenţiile" primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor care apelau la
el6.
Opinia publică percepe corupţia, aşa cum arăta John A. Gardiner, astfel: corupţia neagră,
corupţia cenuşie şi corupţia albă. Corupţia neagră există atunci când actul ilicit este condamnat
de opinia publică şi de elitele societăţii şi se doreşte pedepsirea lui. Corupţia cenuşie există
atunci când numai unii membri ai societăţii şi îndeosebi elitele doresc pedepsirea actului ilicit. În
fine, corupţia albă este întâlnită în situaţia în care atât opinia publică cât şi elitele nu sprijină cu
entuziasm încercarea de a pedepsi o anumită formă de corupţie, pe care ele o găsesc tolerabilă 7.
Oricum, în analiza etiologiei flagelului nu vor putea fi omise cauzele de natură preponderent
socială, deoarece aşa cum se va enumera în această lucrare subiecţii activi calificaţi ai
5
Th. Mommsen – Le droit penal romain, vol. 3, Paris 1907, pag. 1
6
Tempus, România-Bucureşti, 1995, pag. 202
7
Idem, pag. 5, v. John A. Gardiner, Defining Corruption, A Report to the Fifth International Anti-Corruption
Conference (Definiţia corupţiei, Raport la cea de-a cincea conferinţă internaţională anti-corupţie), Amsterdam, 9
martie, 1992
2
infracţiunilor de corupţie respectiv, serviciu (acestea fiind în interdependenţă) provin tot din
societate, nefiind posibil ca o societate să rămână incoruptibilă iar funcţionarii ei , publici/privaţi,
să fie singuri coruptibili. Fiind un cerc vicios, se manifestă, uneori, ca o afacere privată în sânul
instituţiilor sau al autorităţilor publice. Alimentându-se din ea însăşi, deoarece nu pot exista
funcţionari corupţi fără ca anumiţi particulari să ceară servicii ilegale sau legale (cu celeritate)
din partea acestora. Fără sprijinul membrilor societăţii sau în lipsa unei acceptări tacite, corupţia
nu ar mai exista8. Este un fel de revers al medaliei , precum spunea în 1796, în Consideraţii
despre Franţa, Joseph de Maistre „orice naţiune îşi are conducătorii pe care îi merită.” Aşadar,
orice societate are funcţionarii publici/privaţi pe care îi merită.
Existența fenomenului de „corupţie” fiind de netăgăduit, iar consecințele sale având
caracter evident, acesta trebuie prevenit și contracarat prin măsuri complexe și eficiente. Dar,
eficacitatea acestor măsuri presupune cunoaşterea corespunzătoare a formelor concrete de
manifestare a faptelor de corupţie. În România combaterea corupţiei mari și medii intră în
competenţa unei structuri de parchet specializate : Direcția Naționala Anticoruptie (DNA). Este
creată ca un instrument necesar în descoperirea, investigarea și aducerea în faţa instanţei a
cazurilor de corupţie medie și mare. Prin activitatea sa, contribuie la reducerea corupţiei, în
sprijinul unei societăţi democratice mai apropiată de valorile europene. De ce a fost necesară
constituirea unei structuri specializate de parchet doar pentru combaterea corupției la nivel înalt
și mediu, atâta timp cât corupția mică, sau mai bine spus, corupția de zi cu zi, „corupția de
ghișeu” este un fenomen pe care cetățenii îl resimt în mod mult mai direct?
Răspunsul este următorul: corupția la toate nivelurile este alimentată atunci când persoane
corupte care dețin anumite pârghii de putere au sentimentul că sunt deasupra legii, că sunt
intangibile și că societatea nu dispune de mijloace suficient de eficace pentru a le dovedi
activitățile infracționale și a le trage la răspundere. Pentru a combate eficient acest tip de
criminalitate, care face parte din categoria criminalității „gulerelor albe” este nevoie de o
instituție specializată, independentă și dotată cu resurse corespunzătoare. Rezultatele concrete
ale instituției specializate în combaterea corupției la nivel înalt sunt menite să descurajeze
corupția la toate nivelurile9.
8
Marius Murea, Luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite- infracţiuni de corupţie, Monografie, Edit. Wolters
Kluwer, 2009 , pag. 39
9
http://www.pna.ro/faces/about_us.xhtml
3
O altă greşeală este politizarea excesivă a fenomenului corupţiei. Nu de puţine ori se
susţine că cei care au fost la guvernare au fost profund corupţi, în România zilelor noastre acest
lucru este frecvent. Mass-media, care are un rol extrem de important în sprijinul prevenirii şi
combaterii corupţiei, identifică şi dezvăluie cazurile de corupţie, dinamizează şi diversifică
dezbaterile pe această temă ajunge să creeze curente de opinie în direcţia delimitării faptelor şi a
autorilor acestora. În contradictoriu însă cu efectele benefice, mass-media a dus în ultimul
interval de timp la o politizare în funcţie de culoarea partidului deţinător al canalului de
ştiri, în masă, astfel că, clase întregi sociale ajung să pună în balanţă, la nivel empiric,
suveranitatea unui stat şi regula statului de drept cu infracţiunile comise de aleşii săi. Oricum, în
analiza fenomenului, cel puţin două cauze se disting clar şi se intercondiţionează reciproc. Pe de
o parte, dorinţa individului de a se îmbogăţi rapid şi fără efort, iar la unii şi prin orice mijloace,
pe de altă parte restricţiile de tot felul care creează penurie, care la rândul său creează corupţie.
Există două legi nescrise ale economiei care şi-au dovedit valabilitatea în toate sistemele, în toate
timpurile şi pe toate meridianele: “lipsa genereză speculă” iar, “prohibiţia dublează consumul10”.
În Europa, Codul penal francez din 1810, cunoscut sub denumirea de Codul Napoleon
introduce pentru prima dată sancţiuni foarte grave pentru corupţie, atât în legătură cu îndeplinirea
corectă a îndatoririlor de serviciu cât şi pentru efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de
serviciu. Acest model a fost urmat de majoritatea codurilor penale europene11. Conceptul de
corupţie, de altfel, este definit de mai multe organizaţii internaționale precum Organizaţia
Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, de către ONG-uri, ca de exemplu, Transparency
Internațional. Potrivit Transparency Internațional (definiţie preluată și de către Convenţia ONU)
corupția reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredinţate, fie în sectorul public, fie în cel privat,
în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Corupția apare atunci când există o
combinaţie între „ocazie” și „tentaţie”. Ea poate fi iniţiată de oricare dintre părți: oferirea de mită
unui oficial (particular), sau cererea unei plăţi necuvenite de către un oficial (particular). Astfel
încât strategiile de combatere trebuie sa aibă în vedere ambele elemente și să transforme corupția
într-o întreprindere cu „risc maxim” și „profit minim” prin micşorarea numărului ocaziilor
10
11
Idem
4
printr-o reformă sistematică și folosirea unor mecanisme de prevenire, constrângere și mărire a
gradului de responsabilitate12.
Codul penal intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, cu modificări ulterioare, Codul
penal actual intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cu modificări ulterioare cea mai recentă adusă
prin OUG nr. 18/2016 precum şi legile speciale , Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, nu dau nicio definiţie termenului de corupţie. Totuşi, în
Codul penal actual întâlnim consemnat ca atare fără a fi definit, termenul de „corupţie”. Astfel,
în art. 221 C. pen. avem infracţiunea de corupere sexuală a minorilor, care incriminează
comiterea unui act de natură sexuală, altul decât actul sexual cu un minor aşa cum este definit în
art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea
minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. De asemenea, art. 272 , infracţiunea
intitulată „Influenţarea declaraţiilor” enumeră ca şi element constitutiv al acestei infracţiuni
modalitatea de săvârşire a elementului material de: încercare de determinare sau determinarea
unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere, ori prin altă
faptă cu efect vădit intimidant săvârşită asupra sa sau asupra unui membru de familie al
acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară. De asemenea, se specifică în cadrul tezei finale că dacă
respectivul act de corupere constituie prin el însuşi o infracţiune se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni. Şi, în fine, termenul de corupere apare şi în Titlul IX denumit marginal
„Infracţiuni electorale” , în cadrul art. 386 care vorbeşte despre coruperea alegătorilor, care are
anumite similitudini din punct de vedere al reglementării cu infracţiunea de dare de mită, însă
raţiunea incriminării lor este diferită. Infracţiunea de corupere a alegătorilor are următorul
conţinut: „Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării
alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”, iar
infracţiunea de dare de mită cuprinde elemente constitutive identice: “Promisiunea, oferirea sau
darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.” În condiţiile arătate în art. 289, adică darea de mită unui funcţionar public ca şi autor
al infracţiunii în oglindă de luare de mită, direct sau indirect, în legătură cu îndeplinirea,
12
https://www.transparency.org.ro/stiri/comunicate_de_presa/2009/12mai/Anexa2.pdf
5
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Însă, diferă ca şi
conţinut al valorilor sociale protejate, subiecţi activi ai acţiunii, circumstanţele de comitere,
urmare imediată, şi scop, ca element secundar în structura laturii subiective. Termenul corupţie
apare şi în Legea 78/2000 , în care există incriminată şi o altă categorie de fapte, infracţiunile
asimilate infracţiunilor de corupţie13, prevăzute de articolele 10 şi 13. Legea pentru punerea în
aplicare a Noul Cod penal a renunţat la categoria infracţiunilor aflate în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie.
Prin art. 5 din Legea nr. 78/2000 se specifică faptul că sunt infracţiuni de corupţie
infracţiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise
de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal. Iar în alin. (2) se arată infracţiunile
asimilate infracţiunilor de corupţie, ca fiind cele enumerate la articolele 10-13. În opinia unor
13
Art. 10. Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt
săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor
economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de
privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor
publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare
sau de gestionare;
b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a
creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.
Art. 11 . (1) Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a
supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare,
de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic
privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau
indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea funcţiei, atribuţiei ori
însărcinării, aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Art. 12 . Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii
pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care
o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei,
atribuţiei sau însărcinării sale;
b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului
unor persoane neautorizate la aceste informaţii.
Art. 13. Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în
cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru
sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Art. 14 . Dacă faptele prevăzute la art. 12 si 13 sunt săvârşite în condiţiile art. 9, maximul pedepsei prevăzute de lege
se majorează cu 3 ani.
Art. 15 . Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezenta secţiune se pedepseşte.
Art. 16 . Dacă faptele prevăzute în prezenta secţiune constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale,
infracţiuni mai grave, acestea se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile stabilite în aceste legi.
6
autori14 această ultimă precizare din cadrul art. 5 alin. (1) ca fiind infracţiuni de corupţie inclusiv
cele comise de persoanele prevăzute la art. 308, adică de către persoanele care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice,
este un exces de reglementare din partea legiuitorului. Dat fiind că aceste infracţiuni sunt
incluse în Titlul V referitor la infracţiuni de corupţie şi de serviciu.
În Raportul Anticorupţie al UE întocmit de către Comisia Europeană a fost publicat

rezultatul unor sondaje Eurobarometru cu privire la percepţiile şi la experienţa cetăţenilor
europeni în materie de corupţie15. La începutul anului 2013 au fost realizate două sondaje
Eurobarometru în vederea elaborării raportului anticorupţie al Uniunii Europene: un sondaj
Eurobarometru special şi un sondaj Flash axat pe întreprinderi. Pentru majoritatea ţărilor,
clasamentul obţinut cu ajutorul indicelui de percepţie a corupţiei (IPC) publicat de Transparency
International tinde să corespundă răspunsurilor furnizate de respondenţii la sondajele
Eurobarometru. Sondaj realizat în rândul populației din toate statele membre, o dată la doi ani, pe
baza intervievării directe a unui eşantion de 1 000 sau 500 de respondenţi (în funcție de
dimensiunea populației). Un total de 27 786 de persoane (eşantion reprezentativ) a participat la
acest sondaj, în intervalul cuprins între sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie a anului
2013. Printre chestiunile abordate în cadrul sondajului se numără percepția pe care o au cetățenii
europeni asupra corupției, în general, experiența lor personală în acest domeniu, precum și
atitudinea lor față de favoruri și cadouri. Chiar dacă, începând cu 2007, sondajele Eurobarometru
se organizează o dată la doi ani, în 2013 Comisia a decis să adapteze întrebările formulate la
nevoile prezentului raport. Prin urmare, orice comparație cu sondajele realizate în anii anteriori
ar trebui realizată cu precauție16.
Un sondaj prin telefon, așa-numitul sondaj Eurobarometru Flash, acoperind șase sectoare
în UE28, a fost lansat pentru prima dată în 2013, în perioada 18 februarie-8 martie.
Întreprinderi (de toate dimensiunile) din domeniul energiei, al sănătății, al construcțiilor, al
14
Sergiu Bogdan-coordonator- , Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal- Partea specială, Analize,
explicaţii, comentarii, Perspectiva Clujeană, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 409
15
http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/e-library/documents/policies/organized-crime-and-human-
trafficking/corruption/docs/acr_2014_ro.pdf
16
Raportul complet este disponibil la următoarea adresă:
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_special_399_380_en.htm#397
7
industriei prelucrătoare, al telecomunicațiilor și al finanțelor au fost invitate să se pronunțe în
acest sens17.
Răspunsurile confirmă o percepţie pozitivă și o experiență limitată a fenomenului de
luare/dare de mită în cazul Danemarcei, al Finlandei, al Luxemburgului și al Suediei.
Respondenţii din aceste ţări au precizat că li s-a cerut arareori să dea mită ( mai puțin de 1% din
cazuri). În ţări precum Germania, Belgia, Ţările de Jos, Estonia, Franța, chiar dacă mai mult de
jumătate dintre respondenţi consideră că fenomenul corupţiei este larg răspândit, numărul real de
persoane care au fost nevoite să dea mită este scăzut (aproximativ 2%). Austria prezintă
caracteristici similare cu celelalte ţări din grup, cu excepția faptului că un număr relativ mare de
respondenţi (5%) au semnalat că li s-ar fi cerut să dea mită. În unele ţări printre care Ungaria
(13%), Slovacia (14%) și Polonia (15%), un număr relativ mare de persoane au precizat că au
avut de-a face personal cu fenomenul corupţiei, această experiență fiind concentrată în mod clar
asupra unui număr limitat de sectoare. În aceste ţări, fenomenul corupţiei este larg răspândit în
sectorul sănătății. Există dovezi care arată că problemele structurale care afectează sectorul
sănătății reprezintă o incitare la mituire în ceea ce privește personalul medical. În anumite ţări,
printre care se numără Portugalia, Slovenia, Spania și Italia, mituirea pare să fie un fenomen rar ,
însă corupția în sens larg reprezintă un motiv serios de îngrijorare, un număr relativ mic de
respondenţi au declarat că li s-a solicitat în mod implicit sau explicit să dea mita în decursul
ultimelor 12 luni .
Se afirmă adesea, pe nedrept, că fenomenul corupţiei ar fi specific zonei balcanice şi
chiar se lasă impresia că ar ţine de o anumită mentalitate românească sau că este un blestem al
tranziţiei, o fatalitate a ei. Alţi autori cred că fenomenul corupţiei e specific zonelor înapoiate
fără o administraţie puternică, iar alţii consideră că fenomenul ţine de regimul politico-
administrativ, permisiv sau totalitar. Nu cu multă vreme în urmă, însă, corupţia a înflorit în ţările
pe care noi le numim astăzi dezvoltate şi într-adevăr există dovezi că unele forme ale corupţiei
se manifestă astăzi în cele mai multe dintre zonele avansate din punct de vedere economic şi
politic. Scandalurile provocate de corupţie au determinat schimbări la cele mai înalte nivele ale
guvernelor din Olanda, Germania, Marea Britanie, Israel, Japonia sau Statele Unite18.
17
Raportul complet este disponibil la următoarea adresă:
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/flash_arch_374_361_en.htm#374
18
8
România apare printre ultimele clasate în această ierarhie, alături de Croaţia, Republica
Cehă, Lituania, Bulgaria și Grecia. În România 29% dintre respondenţi au indicat faptul că li s-a
cerut sau li s-a sugerat să dea mită în ultimele 12 luni, în timp ce 84% dintre respondenţi sunt de
părere că fenomenul corupţiei este larg răspândit în țara lor iar 57% înclină să spună că sunt
afectaţi personal de corupţie, 73% (aproximativ 3 sferturi) declară că mituirea și recurgerea la
relații personale reprezintă adesea mijlocul cel mai simplu de a obţine anumite servicii publice
în țara lor. Țările care nu au fost menţionate prezintă rezultate care nu diferă în mod considerabil
de media la nivelul Uniunii Europene în niciunul dintre aspectele abordate.
În cadrul sondajului Flash axat pe întreprinderi, rezultatele obţinute pentru fiecare ţară
prezintă variaţii impresionante: există o diferenţă de 89 de puncte procentuale între nivelul cel
mai ridicat (Grecia 99 %) și nivelul cel mai scăzut (Danemarca 10 %) în ceea ce privește
percepţia corupţiei. Într-adevăr în Grecia, toți respondenţi cu excepția unei singure persoane,
sunt convinşi că fenomenul corupţiei este larg răspândit în această țară. La nivelul Uniunii
Europene 4 din 10 societăţi, consideră că atât corupția cât și clientelismul și nepotismul ridică
probleme în afaceri. La întrebarea clară dacă corupția ridică probleme în afaceri 50 % din
întreprinderile din sectorul construcţiilor și 33 % din cele din sectorul telecomunicaţiilor/al
tehnologiilor informației au răspuns că aceasta reprezintă o problemă gravă. Cu cât o societate
este mai mică, cu atât corupția și nepotismul par să ridice probleme în afaceri. Societăţile din
Republica Cehă (71%), Portugalia (68%), Grecia și Slovacia (câte 66% în fiecare) au tendinţa de
a considera că fenomenul corupţiei reprezintă o problemă în afaceri19.
19
http://www.kas.de/wf/doc/kas_18040-544-1-30.pdf?100111162840 http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/e-
library/documents/policies/organized-crime-and-human-trafficking/corruption/docs/acr_2014_ro.pdf
9
Infracţiunea de corupţie. Luarea de mită
Secţiunea II
1. Aspecte generale. Concept
În cadrul infracţiunilor pe care le poate comite un funcţionar un loc important prin

gravitatea ei ocupă luarea de mită. În acest caz funcţionarul îşi comercializează, îşi vinde funcţia
şi încrederea care i-au fost acordate, primind direct sau indirect, pretinzând bani sau alte foloase
ori acceptând promisiunea unor astfel de foloase20.
Cuvântul ”mită” provine din limba slavonă (mito) și înseamnă bani sau bunuri primite de
o persoană sau date unei persoane pentru câştigarea bunăvoinţei sale, în vederea determinării să
îndeplinească mai cu râvnă obligaţiile de serviciu sau să comită o nelegalitate în favoarea celui
care a plătit suma de bani sau care a dat bunul respectiv21. Mita, ca formă de “folos” al
infracţiunilor de corupţie, în limbaj comun poate însemna și bacșiș, şpagă, ciubuc, şperţ , dar,
cadou, ploco22. În trecut bacşişul era socotit ceva firesc, inevitabil, o sursă de venituri
suplimentare a slujbaşilor, acceptată de toată lumea. De altfel, nici nu avea cine să combată
aceste moravuri. În concepţia istorică din anul 1995 se presupunea că foloasele oferite ori date
trebuie să aibă caracterul unei „răsplate pentru ceea ce funcţionarul va face”, dacă folosul oferit
era vădit disproporţionat cu valoarea actului pe care îl îndeplineşte funcţionarul, aceasta excludea
ideea unei răsplate și, ca atare, și infracţiunea de luare de mită . De pildă, solicitantul obţinerii
aprobării unui schimb de locuinţă de la un funcționar public de sex feminin îi aduce în dar,
acesteia, o floare.
În zilele secolul XXI lucrurile par a sta diferit din acest unghi de vedere. În societatea de
azi unde nu averea este măsura valorii unei persoane, ci capacitatea sa reală, practica bacşişului
20
G. Antoniu , Şt. Daneş, M. Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor , editia a V-a revazuta și adaugita , editura
Tempus,Romania-Bucuresti, 1995, pag. 203
21
Marius Murea, Luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite- infracţiuni de corupţie, Monografie, Edit.
Wolters Kluwer, 2009 , pag. 25
22
Tempus, Romania-Bucureşti, 1995, pag. 207
10
diluează, coboară, prestigiul şi demnitatea funcţionarului, a oricărui încadrat 23. Totuşi, se
consideră că, în societatea românească, nimic nu este posibil fără „pile”, aşa că aceste atitudini
sunt tolerate social, fiind percepute, din nefericire, ca „o reţetă a succesului24”.
Art. 289 Cod penal25 incriminează în cadrul alin.1 fapta funcţionarului public care,
direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu
i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea,
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Alin. 2 prevede că
fapta prevăzută la alin. 1, săvârşită de una dintre persoanele prevăzute la art. 175 alin. 2,
constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act
contrar acestor îndatoriri. Iar după cum am specificat art. 175 alin. 2 prevede definiţia
funcţionarului asimilat, fiind funcţionar public, în sensul legii penale. Alin. 2 prevede că, în
sensul legii penale este considerată funcţionar public, persoana care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului
sau supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. De pildă,
medicii, farmaciştii, notarii publici, executorii judecătoreşti ş.a. În final, în alin. 3 se specifică
supunerea confiscării a banilor, valorilor, sau a oricăror alte bunuri primite, iar când acestea nu
se mai găsesc, se va dispune confiscarea prin echivalent.
23
Tempus, Romania-Bucureşti, 1995, pag. 207
24
Sergiu Bogdan -coordonator-, Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal- Partea specială, Analize,
25
Art. 289. Luarea de mită. (1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art.
175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui
act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.(3) Banii,
valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent.
11
Observăm aplicată teoria determinării absolute a conţinutului infracţiunii de luare de
mită. Legiuitorul a dorit să determine exhaustiv elementul material al infracţiunii de luare de
mită. Această formulare exhaustivă se fundamentează pe principiul legalităţii. Analizând
elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită şi făcând o paralelă cu simplitatea
reglementărilor altor infracţiuni (omorul, lipsirea de libertate în mod ilegal etc.) ajungem la
concluzia că există un exces de reglementare din partea legiuitorului în ceea ce priveşte
elementul material al laturii obiective: îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui
act contrar acestor îndatoriri, astfel în practică vor putea exista situaţii care să nu intre sub
incidenţa textului de incriminare dar care să fie la fel de reproşabile subiectului activ.
Introducerea unui element material care ar putea lăsa o marjă de apreciere mult mai extinsă
judecătorului chemat să interpreteze judiciar legea ar fi de dorit.
2. Relaţia cu alte infracţiuni

a) Luarea de mită şi darea de mită
Dată fiind gravitatea acestor fapte legea penală sancţionează în oglindă infracţiunea de
dare de mită, care are de această dată, spre deosebire de luarea de mită, un subiect activ general.
Astfel, art. 290 incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, direct ori
indirect, pentru autorul luării de mită sau pentru altul, care nu i se cuvin acestuia din urmă în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle acestuia de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Această faptă este o manifestare antisocială, ea reprezintă o infracţiune de pericol abstract.
Aduce atingere relaţiilor sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare, fără
asigurarea bunului mers al activităţii organizaţiilor de stat, prin punerea la adăpost a probităţii
funcţionarilor (sau altor salariaţi) în exercitarea atribuţiilor lor împotriva acţiunilor de corupţie la
care ar putea fi expuşi nu ar fi posibilă26.
26
Vintilă Dongoroz - conducător şi coordonator- , Siegfried Kahane - şeful sectorului de drept penal şi procesual
penal-, Ion Oancea –colaborator extern-, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, volumul IV, ediţia a II-a,
editura Academiei Române, editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 121
12
Darea de mită a fost reglementată distinct de către legiuitor. Astfel, nu poate fi
considerată acţiunea autorului, ca urmare a existenţei principiului ne bis in idem27, nici ca o
instigare la luare de mită şi nici ca o formă de complicitate la luare de mită, în forma
complicităţii materiale sau în forma complicităţii intelectuale, de exemplu prin înlăturarea unor
piedici puse în consumarea pretinderii sau prin întărirea rezoluţiei infracţionale, prin încurajări.
Doctrina28, consideră că acest principiu trebuie aplicat şi complicelui, căruia nu i se poate reţine
un concurs formal de infracţiuni pe baza aceleiaşi acţiuni, complicitate la darea de mită şi
complicitate la luarea de mită. Jurisprudenţa nu este una constantă în acest sens. Astfel, Curtea
de Apel Timişoara a decis prin decizia nr. 338/A/2015, că: “ luarea şi darea de mită constituie
infracţiuni distincte care se pot realiza atât nemijlocit cât şi mediat, prin intermediar, astfel că, în
speţa supusă analizei de faţă, fapta inculpatului I.S. care a ajutat, în sensul art. 48 C.pen., atât la
darea, cât şi la primirea sumei de 200 de euro de către inculpatul S.T., realizează, în concurs
formal prevăzut de art. 38 alin. 2 C.Pen., conţinutul constitutiv atât al infracţiunii de complicitate
la dare de mită, cât şi pe cel al complicităţii la luare de mită, iar nicidecum o infracţiune unică în
formă continuată. Într-o altă speţă s-a decis faptul că, cu privire la fapta inculpatului care, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august-septembrie 2013, după ce s-a convins că D.B.
este dispus să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu sau să şi le îndeplinească în mod
necorespunzător, în schimbul unor sume de bani, a promis lui P.Ş. că îl va ajuta să îi ofere lui
D.B. suma de 25.000 de euro pentru ca acesta să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate
de societăţile administrate de martor la A.P.I.A. Călăraşi şi suma de 10.000 de euro pentru ca
acesta să elibereze trei adeverinţe pentru societăţile reprezentate de P.Ş., care să permită acestuia
accesarea unor fonduri europene, fapte urmate de demersurile necesare (identificarea unei
persoane care să îi faciliteze contactul cu D.B., stabilirea unor întâlniri cu acesta, prezentarea
întregii situaţii, oferirea sumelor de bani menţionate, confirmarea seriozităţii ofertei), s-a
considerat că aceasta constituie doar complicitate la infracţiunea de dare de mită nu şi
complicitate la infracţiunea de luare de mită29.
Darea de mită se poate realiza atât direct cât şi printr-o persoană interpusă, în condiţiile
art. 290 care face trimitere la art. 289 ca modalitate de comitere a elementului material. Persoana
27
C. Rotaru, A.-R.Trandafir, V. Cioclei, Drept penal, Partea specială II, Curs Universitar, editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2016, pag. 223
28
Ibidem
29
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 404/A din 27 noiembrie 2014, www.scj.ro
13
interpusă poate fi considerată, după caz, instigator, complice şi atunci când acţiunea acestuia
realizează elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, persoana interpusă poate fi
considerată coautor, participaţia penală fiind posibilă în toate formele, inclusiv în forma
coautoratului.. Aşadar persoana interpusă nu va putea substitui autorul30, astfel, potrivit art. 24
C.pen., autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,
indiferent de modalitatea de comitere a acesteia. Într-o speţă s-a decis însă greşit faptul că, în
pofida faptului că banii provin de la alte persoane, iar actul contrar îndatoririlor de serviciu se
referă la acestea, făptuitorul care oferă bani sau alte foloase unui funcţionar în modurile şi
scopurile prevăzute de art. 254 C.pen., are calitatea de autor al infracţiunii de dare de mită31.
b) Luarea de mită şi abuzul în serviciu
De asemenea, se poate pune întrebarea dacă acţiunea unui funcţionar public de a pretinde,
primi bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori de a accepta promisiunea unor astfel de foloase,
în legătură cu neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, ar putea realiza, în
concurs ideal, prevăzut de art. 38 alin. 2 C.pen., conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de
mită cât şi al infracţiunii de abuz în serviciu32. Astfel, dacă se decide în acest sens acţiunea celui
care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, în condiţiile arătate de 289 C.pen., ar putea fi
considerată ca fiind o instigare la abuz în serviciu. În sens larg, luarea de mită poate fi calificată
drept abuz în serviciu, însă aceasta cunoaşte o reglementare specială, reprezentând o diferenţă
specifică a genului proxim de abuz în serviciu33. Norma generală are astfel un caracter subsidiar
numai dacă în lipsa unei norme cu caracter special fapta s-ar fi putut încadra în dispoziţiile celei
dintâi, prin consecinţă, relaţiile sociale ocrotite prin norma cu caracter special trebuie să fie o
parte, un fascicul, din ansamblul relaţiilor ocrotite de norma cu caracter subsidiar34. Astfel nu
poate fi reţinut în concurs ideal, în sarcina făptuitorului mituit atât infracţiunea de luare de mită
30
31
Î.C.C.J, Secţia penală, decizia nr. 181/21.01.2008, www.scj.ro
32
Dispoziţie constituţională cu rezervă de interpretare prin Decizia nr. 405/15.06.2016 dată de Curtea
Constituţională a României
33
Răzvan Doseanu, Revista Universul Juridic, nr.9, septembrie 2015, Infracţiunea de luare de mită
34
Bucureşti, 2016, pag. 223, a se vedea în acelaşi sens şi T. Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat,
Vol. I, Ediţia Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
14
cât şi infracţiunea de abuz în serviciu. Însă instanţele decid în sens contrar deseori fără a ţine
seama de aplicabilitatea criteriului subsidiarităţii35.
c) Luarea de mită si traficul de influenţă
În ceea priveşte traficul de influenţă36, deşi aparent cele două infracţiuni prezintă notabile
asemănări ele prezintă deosebiri suficiente astfel încât nu pot fi confundate. Astfel, în ceea ce
priveşte subiectul activ al infracţiunii de luare de mită, acesta nu poate fi decât un funcţionar, pe
când, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, subiect activ poate fi orice persoană, pentru
existenţa infracţiunii neavând relevanţă dacă aceasta este sau nu funcţionar. În ceea ce priveşte
latura obiectivă, în cazul luării de mită înţelegerea dintre funcţionar şi particular are ca obiect
traficarea funcţiei celui dintâi pe când în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, particularul
trafică influenţa sa presupusă sau reală. De asemenea, valorile sociale sunt lezate diferit, în cazul
infracţiunii de luare de mită se aduce atingere în mod direct bunei desfăşurări a activităţii de
serviciu pe când în cazul traficului de influenţă această lezare are loc în mod indirect, deoarece
se creează impresia că un funcţionar poate fi influenţat în legătură cu aceste atribuţii37.
Nu se va putea reţine un concurs formal între această infracţiune şi luarea de mită datorită
caracteristicilor elementelor constitutive ale celor două infracţiuni, însă se poate reţine un
concurs real cum se întâmplă des în practica judiciară38. Astfel, în cazul în care făptuitorul are
calitatea de funcţionar a cărui competenţă constă în îndeplinirea actului vizat prin comiterea
faptei, există două posibilităţi: dacă acesta îşi trafică propriile atribuţii de serviciu în scopul arătat
în art. 289 C.pen. este subiect activ al infracţiunii de luare de mită, iar dacă îşi trafică propria
35
Se susține că inculpatul MV a fost sesizat în data de 07.06.2013, de martora PL cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni de către reprezentanţii SC GCG SRL, iar inculpatul, nu a întocmit actele de constatare referitoare la
această infracţiune, în acest context, primind de la inculpatul VO cantitatea de 80 de litri de benzină. Această faptă a
fost încadrată în conținutul concret al infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau
pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 297 alin. 1 Cod penal raportat la art. 13/2 din Legea nr. 78/2000
reţinută în concurs cu infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 C. pen., Tribunalul Braşov, Secţia penală, dosar
nr. 4134/62/2015, Sentinţa penală nr. 109/S, www.jurisprudenta.com , a se vedea în acelaşi sens şi Tribunalul
Vaslui, Secţia penală, Sentinţa penală nr. 144 din 25/06/2013
36
Art. 291 Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori
să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
37
Uşvat Claudia-Florina, Infracţiunile de corupţie în coontextul reglementărilor europene, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 360;
38
Tribunalul Bihor, Secţia penală, Sentinţa penală nr. 211/P/2016, din data de 25/11/2016; Tribunalul Covasna,
Secţia penală, Sentinţa penală nr. 7, din data de 18/02/2015.
15
influenţă pe care o are pe lângă un alt funcţionar în scopul arătat de 290 C.pen. este subiect activ
al infracţiunii de trafic de influenţă39. Într-o speţă s-a reţinut că, în sarcina funcţionarului se va
reţine infracţiunea de trafic de influenţă dacă acesta prevalându-se de o trecere reală sau
presupusă la funcţionarul competent să îndeplinească actul, primeşte foloasele pentru intervenţia
pe care o va face la acel funcţionar, astfel, fapta unui contabil şef care a pretins şi a primit o sumă
de bani pentru a interveni pe lângă şefii lui în vederea angajării unei persoane într-un post vacant
al serviciului de contabilitate al cărui conducător era, dând un aviz favorabil în acest sens,
constituie infracţiunea de trafic de influenţă, iar nu cea de luare de mită 40. De asemenea, nu se va
reţine nici infracţiunea de luare de mită şi nici infracţiunea de trafic de influenţă în cazul în care
făptuitorul nu l-a determinat pe funcţionarul public, asupra căruia va exercita influenţa, nici
măcar prin calitatea sa. S-a reţinut de asemenea41 că, pentru existenţa infracţiunii de trafic de
influenţă prevăzută de art. 257 alin. 1 C. pen., nu este necesar ca făptuitorul să precizeze numele
funcţionarului asupra căruia a lăsat să se creadă că are influenţă, fiind suficient să îl fi determinat
doar prin calitatea acestuia, respectiv, poliţist din cadrul Serviciului de circulaţie, în atribuţiile
sale de serviciu intrând şi actul ce urma a nu fi făcut.
d) Luarea de mită şi şantajul
Conform unei opinii doctrinare42 dacă obţinerea mitei este rezultatul constrângerii
exercitate de funcţionar sau alt salariat asupra unei persoane, aceasta este şi ea subiect pasiv
special al infracţiunii de luare de mită. Însă, ar trebui să facem distincţia între infracţiunea de
luare de mită şi cea de şantaj.
În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, sub aspectul laturii obiective, s-a apreciat că
această infracţiune presupune o constrângere exercitată asupra unei persoane, prin violenţă sau
ameninţare, de natură să producă celui împotriva căruia se exercită, o stare de temere 43. În ceea
ce priveşte varianta agravată a infracţiunii de şantaj, starea de temere produsă urmăreşte
obţinerea de către autor a unui folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.
39
Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 361
40
Răzvan Doseanu, Revista Universul Juridic, nr.9, septembrie 2015, Infracţiunea de luare de mită; a se vedea şi
Titlul V- 2014, Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, în Dobrinoiu V., Hotca M.A., Gorunescu M., Pascu. M., I.Chiş,
I. Păun, C. Neagu, N. Sinescu, M.C.
41
Tribunalul Neamţ, Secţia penală, Sentinţa penală nr. 75/P, din data de 02.04.2009
42
Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Edit. Atlas Lex, 1995, Bucureşti, pag. 114-115
43
Sentinţa penală nr. 2163/14.12.2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, portal.just.ro
16
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, aceasta constă în fapta funcţionarului
public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte
foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fapta
inculpatului, având calitatea de agent şef principal de poliţie, persoană care exercită o funcţie
publică în cadrul unei instituţii publice, de a constrânge persoana împotriva căreia a fost
formulată o plângere penală pentru acte de violenţă prin schimbarea încadrării juridice în
tentativă la infracţiunea de omor să dea o sumă de bani persoanei care a formulat plângerea
penală întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj44. Într-o altă speţă s-a decis că,
constituie infracţiune de şantaj solicitarea unei sume de bani de către inculpat în considerarea
faptului că în caz de refuz, ar fi putut dispune obligarea societății administrate de către persoana
vătămată la plata unui procent de 5 % din valoarea primei de salvare plătite pentru readucerea pe
linia de plutire a cargoului tucesc „G A”45. Încadrarea corectă fiind cea de infracţiune de şantaj,
iar nu cea de infracţiune de luare de mită, nefiind întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de luare de mită deoarece la acel moment solicitarea procentului de 5 % din valoarea
netă a primei de salvare era la acel moment un drept al personalului îndreptățit din cadrul
Autorității Navale Române și nu o atribuţie de serviciu. De asemenea, când actul pe care
44
Decizia nr. 343 din 1 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, www.scj.ro
45
Sentinţa penală nr. 129/20.03.2015, Tribunalul Galaţi, Secţia Penală, portal.just.ro, Potrivit art. 96(2) din
Ordonanța Guvernului nr. 42 / 1997 privind navigația civilă „personalul din cadrul Autorităţii Navale Române şi
personalul operativ din cadrul căpităniilor de port, care coordonează şi participă direct la operaţiunile de salvare, au
dreptul la o primă de salvare în cuantum de 5% din valoarea netă a recompensei de salvare, pe care beneficiarii
recompensei de salvare au obligaţia să o plătească”. Se cuvine în primul rând a fi menționat că firma administrată de
C. V. nu era beneficiarul direct al primei de salvare, aceasta fiind doar un subcontractor al lucrării de salvare,
beneficiarul fiind în realitate firma SC M Romania SRL și prin urmare aceasta era persoana ce putea fi obligată la
plata procentului amintit. În al doilea rând, trebuie menționat că inculpatul N. G. nu avea nici un fel de atribuții în
ceea ce privește operațiunea de salvare propriu-zisă, el efectuând doar cercetarea evenimentului care a dus la
scufundarea navei. Trecând peste aceste două aspecte esențiale, se observă cu ușurință că solicitarea procentului de
5 % din valoarea netă a primei de salvare era la acel moment un drept al personalului îndreptățit din cadrul
Autorității Navale Române și nu o obligație de serviciu. Prin urmare, neuzitarea prerogativei de solicitare a
procentului prevăzut de art. 96(2) din Ordonanța Guvernului nr. 42 / 1997 sub condiția remiterii sumei de 2.000 lei
de la martorul C V nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită. Față de încadrarea juridică
pusă în discuție de inculpat la momentul dezbaterilor pe fond, se impune a fi stabilit dacă prin atitudinea sa (inclusiv
prin comportamentul explicit ori tacit) inculpatul a creat martorului C. V. o stare de temere în urma căreia acesta să
fi fost constrâns să remită suma solicitată de inculpat. În acest sens, din dosarul de personal al inculpatului rezultă că
acesta avea o gamă largă de atribuții de control, supraveghere și sancționare a activităților prestate de orice agent
economic ce își desfășura activitatea în zona portului Galați ori în raza de competență teritorială a inculpatului. Prin
prisma acestor atribuții, N. G. putea efectua în orice moment controale la societatea adminitrată de C. V. și mai ales
putea aplica sancțiuni acesteia.
17
funcţionarul se oferă să nu îl îndeplinească este dezvăluirea unor fapte care, prin natura lor, pot
afecta imaginea persoanei la care se referă, cum ar fi un proces-verbal constatator al unei
infracţiuni, dacă acest process-verbal nu există în realitate, funcţionarul invocând existenţa unei
infracţiuni imaginare, primind bani pentru a nu da curs unei eventuale cercetări se va reţine
infracţiunea de şantaj, iar nu cea de luare de mită care s-ar fi reţinut dacă actul ar fi existat în
realitate şi reprezenta o atribuţie de serviciu a funcţionarului46.
3. Obiect juridic
Valoarea socială protejată de norma juridică penală care incriminează infracţiunea de

luare de mită este reprezentată de relaţiile sociale care privesc normala desfăşurare a activităţii
aparatului de stat, a activităţii unităţii unde activează funcţionarul public sau persoana prevăzută
de art. 308 Cod penal şi îndeplinirea normală a îndatoririlor de serviciu47. Făptuitorul care comite
o asemenea faptă se compromite nu numai pe sine dar compromite şi statul, autoritatea publică,
instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de drept public sau de drept privat în cadrul
căreia activează, organizaţia publică internaţională la care România este parte, Uniunea
Europeană şi instanţa internaţională.
Obiectul juridic special apărat prin incriminarea luării de mită este reprezentat de
onestitatea funcţionarilor statului, care nu trebuie să solicite ori să primească niciun
beneficiu suplimentar pentru exerciţiul funcţiei publice şi nici nu trebuie să vândă
beneficiul statutului lor celor care sunt interesaţi de o anumită conduită a acestora48.
4. Obiect material
Pornind de la definiţia obiectului material literatura juridică penală este unanimă în a

considera că prin obiect material al unei infracţiuni se înţelege: lucrul (bun, persoană) asupra
46
Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 214 ; a se vedea şi R. Merle, A. Vitu, pag. 287
47
48
18
căruia se îndreaptă în mod firesc sau întâmplător săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
operând fizic asupra acestuia, expunându-l unui pericol sau vătămându-l49. De asemenea într-o
altă opinie50: Obiectul material reprezintă lucrul sau fiinţa împotriva căreia se îndreaptă
nemijlocit acţiunea sau inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care este vătămat în
integritatea sa sau periclitat ca urmare a acestei acţiuni. Ambele definiţii date noţiunii sunt
echivalente din punct de vedere al semnificaţiei lor.
Apar însă opinii divergente în ceea ce priveşte existenţa obiectului material al infracţiunii
de luare de mită, însă majoritatea doctrinei actuale susţine că reprezintă o incriminare fără un
obiect material51. Însă potrivit celeilalte opinii divergente52 se susţine astfel: „Infracţiunea de
luare de mită nu are, de regulă, un obiect material, totuşi atunci când funcţionarul a efectuat
actul pentru a cărui îndeplinire a primit mita, dacă acest act priveşte un obiect material acesta
va fi în acelaşi timp şi obiectul material al infracţiunii”. Se dă exemplul funcţionarului poştal
care acordă prioritate în remiterea coletelor, celor care îi oferă mită. Dar nu aceste acte făcute de
funcţionar în favoarea mituitorului sunt acţiunile tipice ale luării de mită ci faptele de pretindere,
primire şi acceptare a promisiunii. Numai dacă aceste acte ar purta asupra unui bun -asupra
căruia se îndreaptă în mod firesc sau întâmplător săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
operând fizic asupra acestuia, expunându-l unui pericol sau vătămându-l-, bunul respectiv ar
reprezenta obiectul material al infracţiunii de luare de mită53. Aceeaşi autori54 care susţin că ar
exista totuşi în anumite speţe un obiect material, susţin că atunci când folosul necuvenit constă în
prestarea unei munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca devine şi obiect material al
49
Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Edit. Atlas Lex, 1995, Bucureşti, pag.68, a se vedea şi Rodica
Mihaela Stănoiu, în op. cit. pag. 8, de asemenea Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, pag.202-203;
C. Bulai, Drept penal român, Partea general, vol. 1, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1992, pag. 145
50
Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal – Partea generală, Curs universitar, Vol. I, editura Universul Juridic,
51
Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Edit. Atlas Lex, 1995, Bucureşti, pag. 70; Mihail Udroiu,
Drept penal, Partea specială, Noul Cod penal, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 342; C. Rotaru,
A.-R.Trandafir, V. Cioclei, Drept penal, Partea specială II, Curs Universitar, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016,
pag. 285
52
53
54
19
infracţiunii şi poate servi ca probă55 pentru dovedirea acesteia, cu ultimul punct de vedere putem
fi de acord, astfel că imobilul reparat, încăperea zugrăvită vor putea ajuta la probarea infracţiunii
de luare de mită, dar nu vor putea constitui obiectul material al infracţiunii din aceleaşi
considerente (nu aceste acte făcute de funcţionar în favoarea mituitorului sunt acţiunile tipice ale
luării de mită, ci faptele de pretindere, primire şi acceptare a promisiunii). Acţiunea de pretindere
săvârşită de subiectul activ al infracţiunii (pentru că aceasta este acţiunea tipică) nu s-a exercitat
asupra imobilului, instalaţiei electrice, încăperii ş.a., ci s-a referit la prestaţia reparatorului,
electricianului, zugravului, care nu poate constitui obiect material al infracţiunii de luare de mită,
cu atât mai mult cu cât nici nu are o existenţă materială.
De asemenea în opinia care susţine că banii sau foloasele pretinse, primite, ori a căror
promisiune a fost acceptată de către subiectul activ, constituie obiect material al infracţiunii de
luare de mită, se confundă obiectul material al acestei infracţiuni cu obiectul mitei, cele două
noţiuni sunt însă total deosebite56.
5. Subiecţii infracţiunii
Conform Noului Cod penal art. 175 noţiunea de funcţionar public în sensul legii
penale este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o
funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei
regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea,
este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Iar „funcţionar
privat”, în conformitate cu art. 308 C.pen. (care reprezintă o normă de extindere a aplicabilităţii
sferei anumitor infracţiuni) se defineşte prin noţiuni vagi, cu largă sferă de aplicabilitate: (1)
55
Art. 97 C. proc. pen. Proba şi mijloacele de probă. (1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
56
20
Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod
corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent
ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Funcţionarul public este o instituţie juridică care a alimentat, de-a lungul timpului,
dispute între autorii de drept public, mai exact cei de drept administrativ şi autorii de drept privat,
respectiv de dreptul muncii, în ceea ce priveşte apartenenţa la una dintre cele două mari ramuri
de drept. Dacă în regimul de tip totalitar problema era greu de tranşat, în contextul în care
specific sistemului era ideea de unitate/identitate a tuturor celor care prestau o muncă, indiferent
de tipul muncii, lucrurile sunt şi mai greu de înţeles sau imposibil astăzi, în contextul actual, în
care însăşi legea fundamentală a statului57 susţine ideea unei diferenţe între funcţionar public şi
salariat. După cum se afirmă constant în doctrină58, avem în vedere în principal, art. 73 alin. (3)
care prin literele j) şi p) prevede reglementarea, prin două legi organice diferite, al statutului
juridic al funcţionarului public şi, respectiv, a statutului juridic al salariatului59. O asemenea
soluţie constituţională confirmă ideea, care s-a prefigurat deja în doctrină , că au fost avute în
vedere două instituţii juridice distincte, una reprezentată de funcţionarul public, care aparţine
dreptului public, şi cealaltă reprezentată de salariat, care aparţine dreptului privat, respectiv
dreptului muncii. Pe lângă acest text constituţional este necesar a se avea în vedere şi acele
articole ale legii fundamentale care consacră un statut juridic special funcţionarului public în
paralel cu dispoziţii specifice, de drept comun, ale salariaţilor60. Cu titlu de exemplu
art. 16 alin. (3) prevede că : “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de
persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în România.”, art.54 care reglementează
fidelitatea faţă de ţară, care în alin.(1) prevede că “Fidelitatea faţă de ţară este sacră.”, iar în
alin.(2) prevede că: “Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
57
Constituţia României a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991. A fost revizuită prin Legea nr.
429/2003 publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 şi republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003
58
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, vol.I, Ed. All Beck, 2005, pag. 566-570
59
Art. 73: Categorii de legi
(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare .
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează :
(...)
j) statutul funcţionarilor publici
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială
60
Drd. Ioan Laurenţiu Vedişan, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti,
Poliţistul local-funcţionar public cu statut special?, RDP 1/2015, Edit. Universul Juridic, pag.86
21
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depunde
jurământul cerut de lege.” Şi art.41 (ca exemplu) Munca şi protecţia socială a muncii:
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum
şi a locului de muncă este liberă. (2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea
privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea
unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii
în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice stabilite
prin lege61”. Funcţionarul public reprezintă, aşadar, o instituţie juridică, având rang
constituţional, al cărui statut juridic este reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările şi
completările ulterioare , republicată62. Din conţinutul acestei legi rezultă că ea reprezintă o lege
generală , o lege-cadru în materia funcţiei publice şi a funcţionarului public, ceea ce se evocă
prin conceptul de statut general al funcţionarului public. Pe lângă statutul general, există şi
statute speciale, aprobate prin legi speciale, care, de asemenea au caracter organic şi care
reglementează regulile specifice aplicabile anumitor categorii de funcţionari publici, cum ar fi
personalul diplomatic şi consular63, cel vamal64 , poliţiştii65 ş.a.
În realitate, aceste statute speciale adoptate prin legi speciale, nu sunt decât nişte statute
generale paralele66. Existenţa unor asemenea categorii de funcţionari publici cu statut special este
admisă chiar de Legea-cadru nr. 188/1999 prin art.5 care are următorul conţinut: “ Pot beneficia
de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor
servicii publice: a) structurile de specialitate ale Parlamentului României; b) structurile de
specialitatea ale Administraţiei Prezidenţiale; c) structurile de specialitate ale Consiliului
Legislativ; d) serviciile diplomatice şi consulare; e) autoritatea vamală; f) poliţia şi alte structuri
ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative; g) alte servicii publice stabilite prin lege.
61
Din aceeaşi categorie face parte şi art. 43 alin. (1) din Constituţia României, care reglementeză dreptul salariatului
la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale
62
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a fost republicată în M. Of. nr.365 din 20 mai 2007
63
Legea 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, publicată în
M. Of. nr. 441, din 23 iunie 2003, cu modificările şi completările ulterioare
64
O.U.G nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în M. Of. nr. 256 din 23 martie 2004, cu
modificările şi completările ulterioare
65
Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare
66
V.Vedinaş, Raportul dintre statutul general al funcţionarilor publici şi statutele speciale aplicabile diferitelor
categorii de funcţionari publici, Dreptul nr. 5/2007, pag. 141-150
22
În sensul legii penale, care a cunoscut modificări în privinţa noţiunii de funcţionar
public67, relaţiile sociale referitoare la exercitarea în mod onest şi corect a funcţiei publice nu
privesc numai noţiunea de funcţionar public în sens administrativ ci şi funcţionarul public în
sensul dreptului penal, şi, din acest motiv, apărarea intereselor societăţii necesită o definire mai
largă, mai cuprinzătoare a noţiunii de funcţionar public. Pornind de la cronologia reglementării
acestei noţiunii în Codul penal din 1963 funcţionarul public era definit în cadrul art. 183 alin. 4
ca fiind cel care exercită în mod voluntar sau obligator, permanent sau temporar, în serviciul
statului, judeţului, comunei sau instituţiilor publice dependente, o funcţiune sau o însărcinare de
orice natură, fie chiar electivă, retribuită sau nu şi indiferent de modul cum a fost învestit. Cu
mici modificări definiţia a fost preluată în Codul penal din anul 1968 în art. 147 astfel, acest text,
prevedea că prin funcţionar se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau
instituţii de stat ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Prin Legea 140/199668
definiţia a fost modificată introducându-se referirea la termenul “public”. Astfel, prin funcţionar
public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu,
indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei
unităţi din cele la care se referă art. 145. Art. 145 definea termenul “public” introducând în sfera
acestei noţiuni pe lângă autorităţile publice şi instituţiile publice şi persoanele juridice de interes
public. Astăzi, prin art. 175 se prevede definiţia noţiunii şi totodată se adaugă la ea o categorie
de persoane asimilate funcţionarilor publici, astfel încât nu se mai face o delimitare clară între
noţiunea de funcţionar public şi funcţionar privat, lărgind sfera de aplicabilitate a
incriminărilor existente în Titlul V Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Această lărgire a sferei
de aplicabilitate apare ca urmare a autonomiei conceptuale a dreptului penal care presupune
aptitudinea dreptului penal de a nu fi ţinut de sensul pe care anumiţi termeni îl au în contextul
ramurilor de drept din care sunt preluaţi, ci poate conferi un alt sens acestor noţiuni. Astfel că nu
preia definiţia din dreptul administrativ care consideră ca fiind funcţionar public persoana
numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică69 (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind
67
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Pro Lege nr. 3/2014, pag. 45
68
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996
69
Potrivit art. (2) alin. (1) din Legea 188/1999, republicată ( în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007), „funcţia publică
reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor , stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de
putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative
autonome”.
23
Statutul funcţionarilor publici), ci îi conferă aşadar un înţeles de sine stătător70. Nu poate fi
acceptată şi jusificată juridic obstacularea, restrângerea sau înlăturarea aplicării legii
penale prin intermediul celei administrative sau civile71. Prin funcţionar public se înţelege
orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, atribuţii şi
responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative,
executive sau judecătoreşti, exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice
natură, exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui
operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii
legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Persoana asimilată funcţionarului public
este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public. Delimitarea între noţiunea de funcţionar public şi
funcţionar privat (salariat ş.a.) exista în Vechiul Cod de Drept penal care definea noţiunea de
funcţionar public ca fiind: ”orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu,
indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei
unităţi dintre cele la care se referă art. 145”, iar în alin. (2) al aceluiaşi art. 147 era prezentată
definiţia funcţionarului : “orice persoană menţionată la alin. (1), precum şi orice salariat care
exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.
Această reglementare avea astfel marcată diferenţa dintre noţiunea de funcţionar şi cea de
salariat. După anul 1989, când codul a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale,
până la 8 decembrie 2008 intrând în vigoare 29 de modificări, prin Decizii ale Curţii
Constituţionale , Ordonanţe de Urgenţă ale Guvernului şi prin diferite legi, clasificarea legală nu
mai era o actualitate astfel că ea a fost înlocuită prin noţiunea de funcţionari privaţi, iar ulterior
prin cea de funcţionari care includea atât funcţionarul public cât şi angajaţii unei persoane
juridice care nu aveau statutul de funcţionari publici.
În actualul Cod vor intra sub incidenţa infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor de

serviciu Preşedintele, Prim-ministrul, miniştrii, secretarii de stat, parlamentarii, angajaţii
Parlamentului, consilierii locali/judeţeni, angajaţii acestora, primarii, angajaţii primăriilor (ca
70
71
Mircea Petrescu, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Pro Lege nr. 3/2014,
pag. 64
24
personal auxiliar), poliţiştii, grefierii, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, angajaţii
Consiliului Superior al Magistraturii, angajaţii instanţelor (arhivarii), notarii, executorii
judecătoreşti, lichidatorii judiciari, expertul judiciar, traducătorii autorizaţi din Ministerul
Justiţiei, judecător, procuror, organ de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, preşedinte
de partid/sindicat/patronat, medicii şi personalul instituţiilor publice de sănătate, iar enumerarea
nu este una exhaustivă. În cazul infracţiunilor de corupţie (luarea de mită&traficul de
influenţă), unii dintre aceştia sunt prevăzuţi expres în cadrul art. 7 din Legea 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel, art. 7 prevede că “ Faptele
de luare de mită sau de trafic de influenţă săvârşite de o persoană care: a) exercită o funcţie de
demnitate publică; b) este judecător sau procuror; c) este organ de cercetare penală sau are
atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor; d) este una dintre persoanele
prevăzute la art. 293 din Codul penal se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291
din Codul penal, ale cărei limite se majorează cu o treime”. Potrivit Noului Cod penal, nu va
mai constitui variantă agravată a infracţiunii luarea de mită fapta comisă de un funcţionar public
sau de către un funcţionar cu atribuţii de control ori de persoana care, potrivit legii, are atribuţii
de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a
infracţiunilor în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege sau rezultate din fişa postului.
În privinţa judecătorilor sau procurorilor , aceştia sunt persoanele care au dobândit aceste
calităţi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/200472 privind statutul judecătorilor şi al
procurorilor73. Ca organe de cercetare penală avem atât organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare, în sensul art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală raportat, în principal, la
prevederile Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, cât şi
organele de cercetare penală specială, în sensul art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală cu
luarea în considerare a actelor normative care le reglementează activitatea. Şi practica judiciară 74
72
A se vedea art. 14 şi art. 31-33 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor
şi procurorilor.
73
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 826 din 13 septembrie
2005, modificată ulterior, inclusiv prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative conexe (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 753 din 16 octombrie 2014).
74
Răzvan Doseanu, Revista Universul Juridic, nr.9, septembrie 2015, pag. 61; Tribunalul Bihor, Secţia penală,
Sentinţa penală nr. 350/2014; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 693/2009,www.scj.ro;
Tribunalul Bihor, Secţia penală, Sentinţa penală nr.49, din data de 18/04/2015.
25
a reţinut că fapta persoanei care, în calitate de agent de poliţie, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, pretinde şi primeşte o sumă de bani, în scopul de a nu sancţiona cu amendă
contravenţională persoana care a săvârşit contravenţii la regimul circulaţiei pe drumurile publice,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, în variantă agravată, întrucât
agentul de poliţie constituie, în sensul art. 7 din Legea nr. 78/2000, o persoană care are, potrivit
legii, atribuţii de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor. Într-o altă cauză s-a apreciat că
fapta inculpatului F.F.C. agenf şef adjunct de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie al
judeţului Bihor –Serviciul Rutier Bihor, cu atribuţii de organ de poliţie judiciară, de a solicita în
cursul lunii septembrie 2013 denunţătorului K.M. suma de 1200 lei pentru a nu instrumenta un
dosar penal în care denunţătorul este cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni rutiere, într-un
mod în care să se ajungă la trimiterea în judecată a denunţătorului, din această sumă menţionată
primind sumele de 700 lei şi 200 lei în perioada septembrie –octombrie 2013, şi care ulterior pe
parcursul urmăririi penale, l-a asigurat pe denunţător că în schimbul banilor urmăreşte să
tergiverseze soluţionarea dosarului până la intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a noului Cod
de procedură penală, cunoscând şi urmărind crearea unei situaţii juridice mai favorabile
denunţătorului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art.
254 Cod penal raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Se observă că în cadrul art. 7 din Legea 78/2000 este enumerată o categorie de

funcţionari specificată expres în cadrul art. 293 Cod penal, însă în cazul acestor subiecţii ai
Capitolului I privitor la faptele de corupţie, nu se vor aplica decât reglementările incidente în
cazul infracţiunii de Luare de mită (art. 289) şi al infracţiunii de Dare de mită (art. 290), astfel,
art. 293 specifică faptul că dispoziţiile enumerate se aplică şi în cazul persoanelor care, pe baza
unui accord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre, cu privire la un litigiu ce le este dat
spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară
în baza legii române sau în baza altei legi. Este nejustificată restrângerea sferei de incidenţă,
având în vedere situaţiile care pot apărea în practică cu privire la aplicarea discriminatorie a unor
texte în cazul unor subiecţi activi deşi raţiunea incriminării subzistă.
Totodată, având în vedere dispoziţiile exprese ale Codului penal, Titlul V, Infracţiuni de
corupţie şi de serviciu, capitolul I, Infracţiuni de corupţie, vor intra sub incidenţa acestui capitol
26
şi faptele săvârşite de funcţionarii străini sau în legătură cu aceştia, dacă prin tratatele
internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel. Astfel că, prevederile referitoare
la luarea & darea de mită, traficul & cumpărarea de influenţă se aplică: a) funcţionarilor sau
persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care
exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este
parte; b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România
este parte; c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract
de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii Europene;
d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror
competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;
e) funcţionarilor unui stat străin; f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale
unui stat străin; g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine. Anterior intrării în vigoare a Codului
penal aceşti subiecţi activi speciali ai infracţiunilor de corupţie erau prevăzuţi în fostul art. 8 şi 81
din Legea nr. 78/2000.
În art. 175 alin. (1) lit. c) se prevede că sunt considerate funcţionari publici şi persoanele
care exercită, singure sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui
operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii
legate de realizarea obiectului de activitatea al acesteia. Motivul pentru care aceste persoane sunt
considerate funcţionari publici în sensul legii penale este acela de a proteja interesele
patrimoniale ale statului în regii autonome, sau în cadrul persoanelor juridice unde capitalul este
integral sau majoritar de stat75. În lipsa respectivei dispoziţii, ei, fie ar fi intrat sub incidenţa
noţiunii de funcţionar privat sau nu ar fi intrat sub incidenţa Titlului V nefiind consideraţi
funcţionari. Noul Cod penal prevede numai funcţionarul public care nu mai este definit prin
raportare la noţiunea de public, renunţând la definirea noţiunii de funcţionar, sfera noţiunii de
funcţionar public este mai extinsă decât cea prevăzută în Codul penal anterior. De exemplu, în
această categorie intră: directorul unei regii autonome, guvernatorul Băncii Naţionale a
României, persoanele încadrate în unităţi bancare cu capital integral sau majoritar de stat, nu şi
75
Sergiu Bogdan -coordonator-, Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal- Partea specială, Analize,
27
cele care îşi desfăşoară activitatea într-o bancă cu capital integral privat sau atât cu capital privat
cât şi cu capital de stat, dacă statul român este acţionar minoritar76.
În doctrină s-a susţinut că art. 175 Cod penal face distincţie între funcţionarul public
”autentic”, fiind incidente dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi funcţionarul public “asimilat”
prevăzut în alin. 2 al aceluiaşi art77. Funcţionarul asimilat, este considerat ca fiind funcţionar
public, în sensul legii penale. Alin. 2 prevede că, în sensul legii penale este considerată
funcţionar public, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului sau supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public. În cazul acestora apare însă o dispoziţie derogatorie de
la ansamblul reglementării infracţiunii de luare de mită, astfel că aceştia comit o infracţiune
numai atunci când fapta de luare de mită este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act
contrar acestor îndatoriri. Prin intermediul acestei incriminări s-a dorit încheierea unei
controverse doctrinare şi jurisprudenţiale, în sensul că notarul public, executorul judecătoresc sau
alte persoane care exercită un serviciu de interes public ce implică anumite prerogative
descentralizate ale puterii publice, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită.
De aici, au pornit anumite confuzii în doctrina sau practica judiciară în ceea ce priveşte
încadrarea subiecţilor calificaţi în cadrul art. 175. Aceste dispute au fost soluţionate prin
pronunţarea unor decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unor
chestiuni de drept78. Având în vedere noua definiţie a noţiunii de funcţionar public prevăzută de
76
Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Noul Cod penal, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 342
77
C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal, Partea specială II, Curs Universitar, editura C.H. Beck,
78
Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în materie penală, Decizia nr. 20/29.09.2014
publicată în M. Of. nr.766 din 22 octombrie 2014, prin această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea
rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a art. 175 alin. 1 şi 2 din Codul penal privind funcţionarii publici,
respectiv dacă expertul tehnic judiciar este funcţionar public în sensul alin. 1 sau în sensul alin. 2, şi a stabilit:
„Expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. 2 teza întâi din Codul
penal”.
28
dispoziţiile art. 175, nu mai are aplicare opinia conform căreia infracţiunile (“de serviciu sau în
legătură cu serviciul” din clasificarea Vechiului Cod penal) de corupţie nu pot fi comise în
calitate de autor de către o persoană juridică, deoarece aşa cum se susţinea aceasta nu avea
capacitatea de a dobândi statutul de funcţionar sau de funcţionar public79, de pildă avem ipoteza
în care administratorul judiciar în cadrul unei proceduri de insolvenţă este o persoană juridică,
administratorul judiciar fiind funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin.2 Cod penal.
Dacă fapta de luare de mită este comisă în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori
în numele persoanei juridice80.
Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 26/2014, publicată în
M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015 , prin această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu-Mureş,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în
vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal respectiv dacă
medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul
public de sănătate trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile
art. 289 alin.1 Cod penal se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. c) din
Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. 2 din Codul penal, şi a stabilit:
„Medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de
funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal”.
Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 19/2015, publicată în
M. Of. nr. 590 din 5 august 2015, prin această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel prin
care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „fapta
medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi în
condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, constituie sau nu o exercitare a unui
drept recunoscut de lege , având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din Codul penal”, şi a stabilit:
„Fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are
calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b) teza a II-a, de aprimi plăţi
suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu
constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa art. 21 alin. 1 teza I din Codul
penal”.
79
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială , ediţia a III-a revăzută şi adăugită, editura Universul Juridic,
80
29
De asemenea, în cadrul art. 308 se lărgeşte sfera de incidenţă a unor infracţiuni care fac
parte din Titlul V Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, din Capitolul I Infracţiuni de corupţie:
art. 289 Luarea de mită, art. 290 Darea de mită, art. 291 Traficul de influenţă, art. 292
Cumpărarea de influenţă sau din Capitolul II Infracţiuni de serviciu (fiind eliminată astfel
categoria de infracţiuni în legătură cu serviciul prin restructurarea şi resistematizarea acestor
infracţiuni de către legiuitor în două capitole distincte, pentru prima dată recunoscându-se în
Codul penal termenul de infracţiune de corupţie): art. 295 Delapidarea, art. 297 Abuzul în
serviciu, art. 298 Neglijenţa în serviciu, art. 299 Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, art.
300 Uzurparea funcţiei, art. 304 Divulgarea secretelor de serviciu sau nepublice. Art. 308
prevede astfel: (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici
se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei
persoane juridice. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. Aceasta
constituie o variantă atenuată a infracţiunilor. Acest text poate fi interpretat lato sensu sau stricto
sensu, ducând, de altfel, la soluţii inechitabile în practică. Se presupune că prin acest text
legiuitorul a încercat definirea noţiunii care exista în vechea reglementare bine definită, de
funcţionar privat, însă în vechea reglementare noţiunea de funcţionar privat era reprezentată de
către salariat81 ceea ce contravine într-o interpretare lato sensu a noii reglementări deoarece
textul art. 308 prevede că: “se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în
legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175
alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, însă potrivit Codului Muncii care se aplică
potrivit art. 2 persoanelor care au încheiat un contract individual de muncă în baza căruia
prestează munca, contractual individual de muncă se defineşte potrivit art. 10 din Codul Muncii
ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze
munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei
remuneraţii denumite salariu. Astfel încât salariatul va fi inclus în categoria persoanelor
enumerate în cadrul art. 308 dar aceasta nu poate fi singura categorie, deoarece după cum se
81
30
prevede expres intră sub incidenţa textului şi persoanele care nu primesc o remuneraţie pentru
munca prestată. Aceste dispoziţii urmează a se interpreta însă restrictiv, deoarece ajungând la
extremă ar putea intra sub incidenţa textelor de incriminare enumerate inclusiv un funcţionar de
fapt82. Aceasta se impune şi ca urmare a aplicării principiului subsidiarităţii, normele penale
intervenind ca ultima ratio, doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu
sunt suficiente pentru asigurarea protecţiei valorii sociale. Cu alte cuvinte, intervenţia normelor
penale se legitimează nu doar prin prisma importanţei valorii sociale ocrotite, ci şi prin faptul că
recurgerea la mecanismul penal de protecţie se dovedeşte inevitabilă constituind unicul mijloc
adecvat pentru realizarea sarcinilor de protecţie, atunci când mijloacele oferite de alte ramuri de
drept sunt impracticabile sau ineficiente83. Prin acest text s-a realizat o extindere discutabilă a
noţiunii (calităţii) de funcţionar ca subiect al infracţiunilor de corupţie şi de serviciu, mergând
până acolo încât, chiar persoana fizică aflată în serviciul unui funcţionar asimilat devine
funcţionar în sensul prevăzut de art. 308 alin. 1 C. pen., este adevărat cu o răspundere penală
atenuată prin reducerea cu o treime a pedepsei prevăzute de lege. Achiesez la opinia84 potrivit
căreia această soluţie adoptată de noua lege penală nu este satisfăcătoare. Definiţia funcţionarului
public este nefiresc de complicată, astfel că se propune85 modificarea acesteia prin revenire la o
formulare simplă, de principiu, funcţionarul public urmând a fi definit ca orice persoană care
exercită permanent sau temporar, o însărcinare, retribuită sau nu, în serviciul unei organizaţii
dintre cele prevăzute la art. 176.
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită este funcţionarul public în

sensul legii penale, funcţionarul public asimilat şi persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 ori în cadrul oricărei persoane juridice. Definiţia
funcţionarului public este nefiresc de complicată, astfel că se propune86 modificarea acesteia prin
82
83
Bucureşti, 2014, pag. 19-20
84
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Pro Lege nr. 3/2014, pag. 48, G.
Antoniu şi colab., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
pag. 533
85
Ibidem
86
31
revenire la o formulare simplă, de principiu, funcţionarul public urmând a fi definit ca orice
persoană care exercită permanent sau temporar, o însărcinare, retribuită sau nu, în serviciul
unei organizaţii dintre cele prevăzute la art. 176.
Art. 293 şi art 294 extind aplicabilitatea infracţiunii de luare de mită şi asupra faptelor
săvârşite de persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre
cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent
dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi, precum şi
asupra faptelor săvârşite de funcţionarii străini sau în legătură cu aceştia, dacă prin tratatele
internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel. Prevederile referitoare la luarea de
mită se aplică şi: funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii
publice internaţionale la care România este parte; membrilor adunărilor parlamentare ale
organizaţiilor internaţionale la care România este parte; funcţionarilor sau persoanelor care îşi
desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii
similare, în cadrul Uniunii Europene; persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul
instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor
de la grefele acestor instanţe; funcţionarilor unui stat străin; membrilor adunărilor parlamentare
sau administrative ale unui stat străin; juraţilor din cadrul unor instanţe străine87.
Participaţia penală este posibilă în toate formele88. Astfel, fapta poate fi săvârşită de mai
mulţi funcţionari în sensul legii penale ca autori ai infracţiunii de luare de mită, care contribuie în
mod nemijlocit, simultan sau succesiv89. Avem coautorat în cazul unei comisii, a unui colectiv, a
unei echipe. Într-o altă opinie doctrinară90 participaţia la luarea de mită prezintă particularităţi, în
sensul că nu este posibil coautoratul, deoarece este o infracţiune cu autor unic, fiecare funcţionar
având obligaţia personală de a-şi îndeplini în mod onest, atribuţiile de serviciu, ceea ce înseamnă
87
Lit. g. de la art. 294 a fost introdusă prin art. 245 pct. 28 din Legea nr. 187/2012
88
89
Ibidem
90
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 332; C. Rotaru,
A.-R.Trandafir, V. Cioclei, Drept penal, Partea specială II, Curs Universitar, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016,
pag. 285; a se vedea şi P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Drept penal, Partea specială, vol. II, editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, Pag. 65
32
că încălcarea acestei obligaţii are caracter personal. Iar91, într-o altă opinie care susţine tot
posibilitatea existenţei coautoratului, coautoratul este posibil, numai dacă făptuitorii au atribuţii
comune, în legătură cu actul solicitat de către mituitor. Această din urmă părere are mult mai
multă aplicabilitate în cazurile de speţă.
La săvârşirea infracţiunii pot exista şi alţi subiecţi activi în afara coautorilor sau autorilor,
de exemplu persoana care, cu intenţie, determină funcţionarul public să accepte promisiunea de
bani sau alte foloase va participa în calitate de instigator; persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea infracţiunii de luare de mită va participa în calitate de
complice, iar în conformitate cu dispoziţiile de drept penal general art. 48 alin. 2 C. penal, este,
de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
În cazul infracţiunii de luare de mită putem vorbi de intermediari-complici, în cazul în
care luarea de mită se comite prin intermediari este necesar ca autorul să cunoască faptul că
intermediarul acţionează în numele său92. În literatura juridică93 s-a susţinut, că intermediarul nu
poate fi decât complice, sau în unele cazuri instigator. Prevăzând posibilitatea ca autorul să
efectueze activitatea tipică şi indirect, legea a pus semnul egalităţii între efectuarea acestei
acţiuni printr-o persoană interpusă cu săvârşirea ei de către însuşi funcţionarul mituit. Aşadar,
prin activitatea sa intermediarul înfăptuieşte chiar acţiunea constitutivă a infracţiunii de luare de
mită, totuşi această activitate fiind prin voinţa legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în
ceea ce îl priveşte pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate. De exemplu 94 la
rugămintea unui coleg de muncă, inculpatul a intervenit pe lângă şeful biroului administrativ din
cadrul întreprinderii la care lucrau toţi trei, pentru ca acesta să înlesnească celui dintâi ocuparea
unei camere în căminul de nefamilişti. Cel solicitat – condamnat în cauză pentru luare de mită –
a fost de acord dar a pretins prin intermediul inculpatului o sumă de bani, care i-a fost remisă tot
prin intermediul acestuia. Acesta este un exemplu din practica fostului Tribunal Suprem.
Dacă intermediarul concepe infracţiunea de luare de mită şi îl determină pe funcţionar
să o săvârşească prin intermediul său, el va cumula şi calitatea de instigator urmând să răspundă
91
Doinel Dinuică, Mioara Ketty Guiu, Luarea de mită în Noul Cod penal, Revista Universul Juridic, nr. 6, 2015,
pag. 48
92
Mihail Udroiu, Fişe de drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag. 262
93
94
Ibidem
33
numai pentru instigare. Deoarece formele de participaţie săvârşite cu intenţie au caracter
absorbant, instigarea fiind formă de participaţie principală absoarbe complicitatea95.
În Codul penal actual96, potrivit căruia luarea şi darea de mită constituie infracţiuni
distincte, fiecare făptuitor are calitatea de autor material al infracţiunii pe care o comite,
respectiv, dare de mită sau luare de mită. În consecinţă97 persoana care dă mita nu are calitatea
de instigator sau complice la infracţiunea de luare de mită, ci va răspunde penal ca autor al
infracţiunii de dare de mită, tot astfel, subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită nu
are calitatea de complice sau instigator la infracţiunea de dare de mită ( a se vedea relaţia cu alte
infracţiuni).
Având în vedere noua definiţie a funcţionarului public, nu este exclus ca o persoană
juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită, iar autorul98, care susţine acest punct de
vedere dă exemplul administratorului judiciar –persoană juridică- în cadrul unei proceduri de
insolvenţă, care prin intermediul reprezentantului său pretinde anumite sume pentru a achita alte
creanţe decât cele ale creditorilor cu creanţe curente ale căror creanţe sunt certe, lichide şi
exigibile, născute în timpul procedurii de insolvenţă şi care are dreptul de a i se achita cu
prioritate creanţa conform documentelor din care rezultă, dacă aşa cum prevede Codul penal99
luarea de mită este comisă în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele
persoanei juridice.
Subiectul pasiv general este statul ca titular al valorii sociale care este probitatea
funcţionarilor şi a celorlalţi salariaţi, valoare căreia i se aduce atingere prin săvârşirea luării de
mită100. Iar, subiectul pasiv special autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau persoana
juridică de interes public ori privată, în cadrul căreia făptuitorul se află în exercitarea atribuţiilor
95
V. Papadopol , Condiţiile generale ale participaţiei penale în RRD nr. 5/1970, pag. 38
96
97
98
Ibidem
99
Art. 135 C.pen. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. (1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a
autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice.
(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face
obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la
săvârşirea aceleiaşi fapte.
100
34
de serviciu, autoritatea publică a statului străin, instanţa internaţională, organizaţia internaţională
în care subiectul activ îşi exercită serviciul101.
101
Idem nota 99, pag. 345
35
Secţiunea III
Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii
a. Latura obiectivă
La luarea de mită situaţia premisă este dată de existenţa unor îndatoriri de serviciu în
legătură cu care se comite fapta. Dată fiind definiţia funcţionarului public în Codul penal nu este
necesară existenţa unui contract de muncă. Majoritatea atribuţiilor funcţionarilor publici sunt
prevăzute de Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Această lege prevede în
art. 2 alin.3 faptul că activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea
prerogativelor de putere publică sunt prevăzute în lista cuprinzând funcţiile publice din anexa I a
Legii nr. 188/1999. Funcţionarul public reprezintă, aşadar, o instituţie juridică, având rang
constituţional, al cărui statut juridic este reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările şi
completările ulterioare , republicată102. Însă aşa cum am specificat deja autonomia conceptuală
a dreptului penal face ca sfera de cuprindere a noţiunii de funcţionar public să fie mult mai
largă. Vom relua în acest sens definiţia dată de Codul penal funcţionarului public, astfel, art. 175
prevede ca funcţionarul public este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie: exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; exercită o funcţie de demnitate
publică sau o funcţie publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în
cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital
integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care
este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public. Iar, „funcţionar privat”, în conformitate cu art. 308 C.pen. ( care reprezintă o normă de
extindere a aplicabilităţii anumitor infracţiuni ) se defineşte prin noţiuni vagi, cu largă sferă de
aplicabilitate: (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici
se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care
102
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a fost republicată în M. Of. nr.365 din 20 mai 2007
36
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei
persoane juridice. Această formulare legală induce ideea unei interpretări extensive care nu este
deseori cea mai echitabilă. Aşadar, în concluzie nu este relevantă natura juridică a acestor
îndatoriri de serviciu103.
1. Acţiunea
În ambele variante tip, elementul material se realizează în trei modalităţi alternative:

pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii. Astfel, a pretinde înseamnă a formula o cerere
-de bani sau alte foloase-. În această modalitate iniţiativa aparţine funcţionarului. Potrivit unor
opinii divergente104, nu este necesar ca cel căruia i se solicită să înţeleagă semnificaţia gesturilor
funcţionarului sau în cea de-a doua opinie elementul material nu se realizeză în cazul unor
exprimări echivoce, neclare, ambigue. Însă, o aplicare extensivă a textului în care indiferent dacă
cel care pretinde este înţeles în concret de către autorul dării de mită sau nu, se va reţine oricum
infracţiunea de luare de mită, duce la aplicare abuzivă şi inechitabilă a textului, punându-se în
discuţie interpretarea strictă a textului şi a principiului legalităţii. A primi semnifică fapta de a
lua în posesie, a stăpâni, în această formă a elemntului material iniţiativa aparţine mituitorului105.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii nu este necesar ca pretinderea banilor sau
foloaselor, ori înţelegerea în privinţa primirii acestora să fi fost urmată de executare; este
suficient faptul pretinderii sau al înţelegerii106. Când anterior primirii, făptuitorul acceptase
promisiunea de primire a unor bunuri, fapta se consumă la momentul acceptării. A accepta
promisiunea înseamnă exprimarea acordului cu privire la promisiunea făcută de mituitor. Este,
de asemenea, suficient ca funcţionarul să accepte promisiunea făcută de acesta, indiferent dacă,
103
104
Idem pct. 108; Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 328
105
pag. 4-5
106
editura Academiei Române, editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 116; Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea
specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 328; Doinel Dinuică, Mioara Ketty Guiu, Luarea de mită în
Noul Cod penal, Revista Universul Juridic, nr. 6, 2015, pag. 48; C. Rotaru, A.-R.Trandafir, V. Cioclei, Drept penal,
Partea specială II, Curs Universitar, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 219
37
ulterior, mituitorul, nu respectă promisiunea. În doctrină107 mai apare şi părerea conform căreia,
acceptarea promisiunii reprezintă inclusiv acordul tacit dar neîndoielnic al făptuitorului de a
achiesa la ofertă, însă făcând o paralelă cu vechiul text de incriminare al luării de mită, art. 254
Cod penal anterior, ar însemna să fie reincriminată printr-o interpretare extensivă nerespingerea
promisiunii ca element material al infracţiunii de luare de mită, astfel nerespingerea promisiunii
semnifica faptul că mituitorul făcea o ofertă pe care deşi funcţionarul nu o accepta în mod
expres, nici nu o refuza în mod expres, şi se specifica în doctrină108 că în realitate legiuitorul a
vrut să incrimineze expres şi acceptarea tacită a unei oferte de mită, instituind prezumţia absolută
că, dacă funcţionarul nu respinge oferta de mită, atunci el acceptă tacit această mită. Fapta se
consuma în momentul în care agentul nu refuza oferta în momentul în care aceasta era făcută.
Ori aşa cum s-a observat textul nou a renunţat la modalitatea aceasta de comitere a infracţiunii de
luare de mită, nerespingerea promisiunii fiind dezincriminată.
În legătură cu acordul tacit al făptuitorului de a achiesa la oferta mituitorului, într-o speţă109

s-a decis că nu sunt întrunite condiţiile luării de mită ăn acest caz. Astfel, în data de 13.08.2015,
agentul şef principal de poliţie C. S.-C. a intrat în serviciu, la Postul de Poliţie Ozun, desfăşurând
activităţile specifice funcţiei, însă, în jurul orei 11.00, a fost solicitat de martorul K. A., şef de
şantier în cadrul S.C. x S..A. Braşov, pentru a asigura respectarea normelor rutiere vizând D.J
103 B, închis temporar circulaţiei publice, respectiv în perioada 15.06.2015 – 15.09.2015, pentru
efectuarea de lucrări de modernizare a drumului de către societatea susmenţionată, astfel cum
rezultă din adresa I.P.J. Covasna – Serviciul Rutier nr. 83489/13.06.2015 (f.30 d.u.p.). Agentul
de poliţie a răspuns solicitării, deplasându-se pe segmentul de drum susmenţionat, în vederea
aplicării normelor rutiere, fiind echipat cu uniforma de poliţist şi în jurul orei 13,30, a depistat în
trafic autoturismul condus de către inculpatul D. C.-I., care se deplasa pe drumul închis temporar
circulaţiei publice, din direcţia Ozun spre Chilieni, săvârşind contravenţia prevăzută de art. 101
alin. 3 lit. b din O.U.G. nr. 195/2002, rep., vizând încălcarea obligaţiei prevăzută de art. 31 lit. c
din O.U.G. nr. 195/2002, rep. În momentul în care agentul şef principal de poliţie C. S. C. a
procedat la stabilirea şi sancţionarea contravenţională a inculpatului, inclusiv reţinerea
permisului de conducere, pe o perioadă de 60 de zile, acesta i-a oferit agentului de poliţie suma
107
108
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 330
109
Tribunalul Covasna, Secţia penală, Sentinţa penală nr. 1, din data de 04/01/2016
38
de 200 de lei, cu titlu de mită, cu scopul de a-l determina pe agent să nu-şi exercite atribuţiunile
legale privind constatarea şi sancţionarea sa contravenţională, respectiv să nu-i reţină permisul de
conducere. Auzind acest lucru, agentul de poliţie i-a spus inculpatului să aştepte la maşină, după
care şi-a anunţat superiorii despre faptul că o persoană încearcă să-i ofere o sumă de bani, pentru
a nu-i reţine permisul de conducere, apoi i-a solicitat inculpatului să se deplaseze la sediul
Postului de Poliţie şi să-l aştepte acolo. Apărătorul ales al inculpatului, av. C. S., sen. arată că în
baza potrivit dispoziţiilor art. 289 C.pen., este infractor şi cel care nu refuză oferta, ori lucrătorul
de poliţie, de la orele 13:30 şi până la ora 15:40, când a fost organizat flagrantul, astfel cum
rezultă din înregistrări, inclusiv şi discuţia în care inculpatul spune „cum facem, cum ne-am
înţeles în drum”, nu a făcut acest lucru şi nu numai că nerefuzând oferta a comis o faptă penală
dar, prin atitudinea sa, atitudine care dacă s-ar fi manifestat faţă de o persoană care are domiciliul
sau reşedinţa în România ori faţă de o persoană cu o anumită maturitate, ar fi avut alte consecinţe
decât în cazul acestui tânăr care, de 8 ani se află în Spania şi în toată această perioadă doar de 2
ori a fost în România, în ziua respectivă deplasându-se în Sf. Gheorghe, pentru a-şi rezolva o
problemă. Instanţa nu a reţinut infracţiunea prevăzută de 289 C. pen. în sarcina agentului de
poliţie.
Aşa cum am mai specificat aceste modalităţi se pot realiza direct sau indirect prin interpunere
de persoane. Raportul de cauzalitate este întrunit şi în cazul pretinderii/primirii de către
funcţionar indirect, printr-o persoană interpusă: un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit; la
fel în ceea ce priveşte acceptarea unei promisiuni.
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de luare de mită poate privi, de
asemenea alternativ, fie efectuarea unui act licit – atunci când e vorba de îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle de serviciu ale făptuitorului-, fie efectuarea unor acte ilicite- atunci când e
vorba de neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii sau îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de
serviciu-110. Este important de semnalat în acest context că în ipoteza în care neîndeplinirea
actului sau îndeplinirea actului contrar îndatoririlor de serviciu constituie fapte prevăzute de
legea penală, aceastea nu vor fi absorbite în infracţiunea de luare de mită ci se va reţine un
110
39
concurs de infracţiuni111. În acest sens s-a pronunţat Tribunalul Vaslui, prin sentinţa penală
nr. 144 din 25/06/2013, astfel, activitatea inculpatului M.S., care, în calitate de subprefect al
judeţului Vaslui şi membru al Comisiei judeţene pentru restabilirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor din judeţul Vaslui constând în determinarea, cu intenţie, prin intermediul
învinuitului H. M, a numitelor M. D şi S (fosta J) C (cu privire la activitatea cărora avea atribuţii
de control), să insereze în cuprinsul hotărârilor 664/16.11.2007 si 669/30.11.2007, ale Comisiei
judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui, menţiunile
privind acordarea terenurilor „de la SC V SA Huşi” deşi cunoştea faptul că în cadrul şedinţelor
comisiei nu se discutase nimic referitor la acordarea terenului de la SC V SA Huşi, şi că acest
lucru nu reprezintă voinţa membrilor comisiei, stabilită prin vot potrivit legii, în scopul de a
realiza reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din Municipiul Huşi, a căror
vânzare la un preţ redus o pretinsese şi o stabilise în prealabil, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunilor de instigare la fals intelectual, săvârşită în realizarea scopului urmărit prin
comiterea unei infracţiuni de corupţie, prev. de art. 25 C.pen. rap. la art. 289 C.pen. rap. la art. 17
lit.c) si la art. 18 al.1 din Legea 78/2000.
Acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material este condiţionată de anumite
cerinţe esenţiale. Astfel că, pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii, trebuie să aibă ca
obiect bani sau alte foloase. Bani pot fi efectivi sau sub formă de valori , titluri de credit,
instrumente de plată, sau sub forma oricăror altor titluri asemănătoare, indiferent că e vorba de
monedă naţională sau străină. Banii ieşiţi din uz nu constituie -bani- în sensul art. 289 Cod
penal, ei pot constitui, cel mult, un alt folos, de exemplu o colecţie numismatică112.
Prin expresia “alte foloase” se înţeleg orice fel de avantaje patrimoniale: bunuri, comisioane,
împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de
serviciu în mod gratuit, posibilitatea dată de a câştiga la anumite concursuri,daruri de nuntă,
daruri ocazionate de diferite evenimente, pământ pentru amenajarea unui teren113 ş.a. S-a decis
inclusiv că fapta inculpatului, funcţionar public, de a solicita o sumă de bani cu titlu de
împrumut, în scopul de a face un act contrar atribuţiilor sale de serviciu întruneşte elementele
111
112
pag. 3
113
a se vedea Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sentinţa penală
nr.16/2016
40
constitutive ale infracţiunii de luare de mită114. Astfel în sentinţa penală nr. 144 pronunţată de
către Tribunalul Vaslui, Secţia penală, din data de 25 iunie 2013 se arată că: “expresia „alte
foloase”, inserată fără alte distincţii, precizări ori limitări de legiuitor în textul de incriminare,
înglobează orice fel de avantaj, de natură patrimonială ori nepatrimonială, pe care subiectul activ
al infracţiunii de luare de mită îl pretinde, primeşte, acceptă ori nu îl respinge atunci cand îi este
oferit. În sfera acestei noţiuni sunt incluse, fără îndoială, astfel cum s-a apreciat, în mod corect,
în doctrină şi practica judiciară, actele de vânzare-cumpărare şi orice alte tranzacţii
avantajoase pentru funcţionar. Sfera de cuprindere a folosului pe care subiectul activ al
infracţiunii urmăreşte să-l dobândească este una foarte largă. Modalităţile de concretizare a
folosului, ca obiect al mitei fiind foarte variate, în funcţie de situaţiile specifice, nevoile
funcţionarului şi resorturile psihologice ale acestuia, de modul în care acesta înţelege să-şi
folosească funcţia pentru a dobândi anumite avantaje care nu i s-ar cuveni. Spre exemplu, chiar
în situaţia în care se pretinde vânzarea terenurilor la un preţ „corect”, acest aspect nu are vreo
relevanţă în privinţa existenţei infracţiunii de luare de mită, atât timp cât folosul este necuvenit –
nedatorat în mod legal. Astfel, orice tranzacţie, act, generator de raporturi juridice are la bază
dorinţa satisfacerii unei nevoi, indiferent de natura acesteia. Actul juridic încheiat reprezintă
tocmai convergenţa şi materializarea, concretizarea, voinţelor părţilor, fiecare fiind interesată să
dobândească contraprestaţia celeilalte părţi. Astfel, cel ce urmăreşte să dobândească un teren, în
schimbul unei sume de bani şi cel ce urmăreşte să obţină o sumă de bani în schimbul unui teren
urmăresc un folos (bani, respectiv teren). Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită, în cazul
în care folosul pentru dobândirea căruia subiectul activ îşi foloseşte atribuţiile de serviciu constă
în încheierea unui act de vânzare cumpărare, relevant este nu preţul ridicat sau redus al bunului
vândut (convenţia fiind validă, din punct de vedere al dreptului civil, atât timp cât preţul nu este
derizoriu, vădit disporoporţionat faţă de valoarea bunului), ci actul juridic civil în sine, care
constituie o modalitate de satisfacere a unei nevoi, a unui interes, pentru realizarea căruia
funcţionarul foloseşte atribuţiile sale de serviciu, oferindu-i mituitorului, de exemplu, în
schimbul terenului, atât o sumă de bani, cât şi îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea
îndeplinirii unui act privind atribuţiile sale de serviciu ori efectuarea unui act contrar acestora.
114
a se vedea Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 51/2009; a se vedea Tribunalul Covasna, secţia penală,
sentinţa penală nr. 52/2012;a se vedea Tribunalul Suprem , decizia penală nr. 2596/1971; a se vedea Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Gutău c. România, hotărârea nr. 41468/10, par. 20-22
41
Astfel, încheierea unui act juridic cu titlu oneros, chiar dacă actul este marcat de o echivalenţă
valorică a prestaţiilor părţilor, generează un folos pentru fiecare dintre acestea, o realizare a
dorinţei, voinţei, nevoii, interesului de a obţine ceva. Satisfacerea unei nevoi prin dobândirea
unui bun pe care o persoană îl doreşte reprezintă, fără îndoială, un folos pentru aceasta.
De asemenea, se consideră că şi foloasele nepatrimoniale pot constitui obiect al mitei: premii,

titluri, grade militare115. Autorii susţin în acest context că acordarea unui titlu universitar, a unui
grad militar presupune nu numai existenţa anumitor aptitudini profesionale, ci şi, mai ales,
prestarea unei munci considerabile, de ani de zile, de aceea în acest caz aceste avantaje ar fi
acordate nelegal, ele putând fi definite, de asemenea, ca o “retribuţie necuvenită”.
Bani sau celelalte foloase pretinse, primite, promise să fie necuvenite – legal nedatorate-,
deci să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata în vederea efectuării unui act
determinat, un act arătat în mod explicit. Caracterul de retribuţie implică, pe de o parte existenţa
unei anumite proporţii între actul determinat şi răsplată, şi pe de altă parte, conştiinţa pentru
autorul luării de mită că este vorba de o retribuţie. În concepţia istorică din anul 1995 se
presupunea că foloasele oferite ori date sa aibă caracterul unei „răsplate pentru ceea ce
funcţionarul va face” , dacă folosul oferit era vădit disproporţionat cu valoarea actului pe care îl
îndeplineşte funcţionarul, aceasta excludea ideea unei răsplate și, ca atare, și infracţiunea de
luare de mită. De pildă, solicitantul obţinerii aprobării unui schimb de locuinţă de la un
funcționar public de sex feminin îi aduce în dar, acesteia, o floare. Dacă între folosul pretins,
primit, promis şi actul determinat există, deci, o vădită disproporţie, în sensul că actul determinat
depăşeşte cu mult valoarea sau importanţa folosului, caracterul de retribuţie este exclus. După
cum acelaşi autor116 susţine că acest caracter de retribuţie este exclus şi atunci când funcţionarul
public sau persoana prevăzută de art. 308 care pretinde sau primeşte folosul, ori acceptă
promisiunea folosului, are credinţa că este vorba despre manifestarea unui sentiment de afecţiune
sau de compasiune. De aceea, în concluzia autorului, nu constituie infracţiunea de luare de mită
şi nu trebuie considerate ca atare primirea de mici daruri ocazionale. Însă, dacă ne întoarcem în
trecut şi observăm mentalitatea formată de diversele modele de conducere politice a ţării vom
observa că - aşa cum am specificat la începutul lucrării – până şi primirea acestor mici daruri
116
42
sunt fapte reprobabile. Aşadar, fapta este tipică şi în ipoteza unor daruri de mică valoare, atunci
când ele se fac în legătură cu îndeplinirea unor acte care intră în îndatoririle de serviciu ale
autorului luării de mită117, în fond legea trebuie interpretată după raţiunea incriminării. Chiar
dacă autorul consideră că disproporţionalitatea dintre plată şi actul determinat ce intră în
îndatoririle de serviciu ale subiectului activ calificat duc la inexistenţa infracţiunii de luare de
mită, totuşi mai specific faptul că bani sau celelalte foloase pretinse, primite, promise cu privire
la un act ilicit sunt întotdeauna necuvenite. Însă, nu ar trebui să existe o diferenţiere la acest
nivel, ambele acţiuni ale subiectului activ calificat fiind reproşabile acestuia din urmă. În fine,
banii/foloasele sunt necuvenite nu numai atunci când pentru îndeplinirea unui act care este
gratuit se pretinde, se primeşte, se acceptă promisiunea unei retribuţii, ci şi atunci când se
pretinde, se primeşte, se acceptă promisiunea unei retribuţii peste ceea ce legalmente este
datorat118 .
De asemenea pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de bani, aşa cum specifică
art. 289 Cod penal, trebuie să se facă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fapta de a pretinde şi primi bani, inducând
în eroare persoana vătămată cu privire la împrejurarea că actul pentru a cărui neîndeplinire
făptuitorul a pretins banii intră în atribuţiile sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de înşelăciune, iar nu pe cele ale infracţiunii de luare de mită119. În practică există
numeroase situaţii în care se pune problema încadrării faptei comise de inculpat fie ca luare de
mită, fie ca înşelăciune. Principalul criteriu de diferenţiere a celor două infracţiuni îl reprezintă
faptul că, în vreme ce în cazul luării de mită actul în vederea căruia funcţionarul a primit folosul
necuvenit intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu, în cazul infracţiunii de înşelăciune, actul
îndeplinit nu face parte din sfera acestor atribuţii, dar a făcut-o pe persoana vătămată să creadă că
are abilitarea legală de a-l efectua sau mai există ipoteza potrivit căreia, actul face parte din
atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, dar el nu există în realitate, funcţionarul realizând o
117
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 328
118
119
Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3622/2004
43
acţiune de inducer în eroare a unei persoane în acest sens120. Spre exemplu, în practica judiciară
s-a reţinut atât infracţiunea de luare de mită cât şi infracţiunea de înşelăciune atunci când,
funcţionarul a pretins de la mituitor suma de 400 de euro cu titlu de mită, pentru a face în aşa fel
încât dosarul penal întocmit pe numele mituitorului să nu ajungă în faţa instanţei, iar, pe de altă
parte, a cerut de la acesta suma de 9.000.000 lei pentru a I se întocmi o expertiză în respectivul
dosar penal, expertiză care nu s-a mai efectuat. Dacă aspectul legat de solicitarea ca dosarul să nu
mai ajungă în faţa instanţei ţine de atribuţiile sale de serviciu, fiind întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de luare de mită, cel legat de efectuarea unei expertise, exceed
atribuţiilor acestuia, în acest ultimo caz fiind vorba de infracţiunea de înşelăciune121.
2. Urmarea imediată
Luarea de mită este o infracţiune formală, deoarece aşa cum am specificat infracţiunea de
luare de mită nu presupune existenţa unui obiect material, valoarea socială ocrotită nu este strâns
legată de un lucru122, urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Starea de pericol pentru
valoarea socială ocrotită fiind reprezentată de lezarea relaţiilor sociale privitoare la onestitatea
funcţionarilor statului care nu trebuie să solicite ori să primească niciun beneficiu suplimentar
pentru exerciţiul funcţiei publice şi nici nu trebuie să vândă beneficiul statutului lor celor care
sunt interesaţi de o anumită conduită în exerciţiul funcţiei lor 123 nu trebuie dovedită aceasta fiind
prezumată de legiuitor prin chiar incriminarea infracţiunii de luare de mită.
3. Legătură de cauzalitate
Pentru a putea vorbi despre o faptă tipică nu este suficient să se constate că s-a comis o
acţiune sau o inacţiune dintre cele prevăzute în norma de incriminare şi că există urmarea
prevăzută de aceeaşi normă, în cazul nostru nu este suficient să se constate că funcţionarul
public, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase
120
Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 210
121
Î.C.C.J. , Secţia penală, decizia nr. 2262/ 23.06.2008, www.pna.ro
122
123
44
care nu i se cuvin sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea,
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri şi că s-a produs starea
de pericol pentru valoarea socială ocrotită fiind reprezentată de lezarea relaţiilor sociale
privitoare la onestitatea funcţionarilor statului, este, în plus, necesar să se demonstreze că această
stare de pericol este consecinţa acţiunii sau a inacţiunii. Aşadar, să se constate existenţa unui
raport de cauzalitate între acţiune şi urmare. În cazul infracţiunii de luare de mită, aceasta rezultă
din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de făptuitor (ex re)124. La data la care funcţionarul
pretinde, primeşte, acceptă promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite, acesta va trebui să
aibă competenţa de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta, a întârzia îndeplinirea actului pentru
care este mituit. Altfel, se atrage o recalificare a faptei din luare de mită în infracţiunea de
înşelăciune125.
Totuşi126, conform unei decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie condiţia prevăzută în
incriminarea textului, ca fapta funcţionarului să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu este realizată şi în situaţia în care îndeplinirea actului cade
în atribuţiile altui funcţionar, dar făptuitorul, prin modul în care îşi realizează propriile sarcini de
serviciu, poate influenţa îndeplinirea actului de către funcţionarul competent.
b. Latura subiectivă
În ceea ce priveşte vinovăţia cu care este săvârşită acţiunea sau inacţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii se conchide că fapta constituie infracţiune doar dacă este
sâvârşită cu intenţie. Cu privire la formele intenţiei cu care această infracţiune este săvârşită,
preponderant în doctrină există o opinie unitară, astfel încât unii autori consideră că această
infracţiune poate fi săvârşită doar cu o intenţie directă127, însă aşa cum reiese din părerea unor
124
125
Î.C.C.J, secţia penală, decizia nr. 3622/2004
126
Î.C.C.J.,secţia penală, dec. nr. 3334/2004
127
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 332; Vintilă
Dongoroz - conducător şi coordonator- , Siegfried Kahane - şeful sectorului de drept penal şi procesual penal-, Ion
Oancea –colaborator extern-, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, volumul IV, ediţia a II-a, editura
Academiei Române, editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 117; Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Noul
Cod penal, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 350
45
doctrinari infracţiunea de luare de mită poate fi săvârşită ţi cu o intenţie indirectă (eventuală)128,
aşadar autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui. În această ipoteză autorul infracţiunii de luare de mită prevede în fapt două
urmări, o urmare pe care şi-o doreşte şi care poate să fie sau nu prevăzută de legea penală şi o
urmare, prevăzută de legea penală, pe care nu o doreşte, dar a cărei realizare apare ca fiind
posibilă şi este astfel acceptată de autor. Nu este necesară reluarea urmării şi a circumscrierii
valoarii sociale protejate de norma de incriminare, însă reamintesc că atunci când fapta este
săvârşită prin intermediar pentru a exista vinovăţia ca trăsătură generală din conţinutul
incriminării, funcţionarul public trebuie să ştie că intermediarul acţionează în numele său şi cel
puţin să accepte anticipat aceasta129.
Nu interesează sub aspectul existenţei infracţiunii elementele secundare din structura
laturii subiective - scop, mobil -, după cum se susţine în doctrină orice acţiune conştientă a unei
persoane este caracterizată de existenţa scopului, în vechiul Cod penal scopul era surprins de
către legiuitor ca element constitutiv al luării de mită, astfel, art. 254 prevedea că fapta
funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini,
a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, de aici decurgeau o serie de consecinţe, astfel
că fapta trebuia să fie comisă în cursul sau înainte de îndeplinirea actului solicitat de mituitor.
Astăzi, Codul penal a schimbat paradigma nemaifiind prevăzut scopul ca element constitutiv.
Aceasta duce la luarea lui în considerare doar ca un element de individualizare sau eventual ca o
circumstanţă atenuantă judiciară130. La rândul său mobilul infracţiunii, reprezentat de elementul
subiectiv care îl determină pe autor să acţioneze, nu va afecta existenţa infracţiunii de luare de
mită şi va fi avut în vedere cel mult ca un element de individualizare a sancţiunii131.
128
Bucureşti, 2016, pag. 217; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, B.N. Bulai, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Curs
selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a IV-a, rev izuită şi adăugită, editura Trei, 2008, pag. 507
129
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, B.N. Bulai, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru
examenul de licenţă, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită, editura Trei, 2008, pag. 507
130
131
Ibidem
46
În legătură cu eliminarea scopului ca element constitutiv s-a ajuns la o părere singulară132
în doctrină cum că infracţiunea de primire de foloase necuvenite art. 256 Cod penal anterior133 ar
fi fost dezincriminată totuşi, deşi se aprecia că singurul element de diferenţiere între cele două pe
vechiul Cod era chiar “scopul” ca element constitutiv. Astfel autorii fac o diferenţiere între
folosul necuvenit ca retribuţie în cazul luării de mită pe care particularul se poate simţi chiar
constrâns să îl ofere autorului luării de mită pentru a obţine de la acesta o anumită conduită, în
timp ce, în cazul primirii de foloase necuvenite, folosul necuvenit reprezintă o simplă liberalitate,
un act dezinteresat prin care particularul îşi exprimă recunoştinţa faţă de funcţionar, iar diferenţa
dintre retribuţie şi liberalitate ar fi atât de mare încât este logic imposibil să se pună un semn de
egalitate între o luare de mită şi o primire de foloase necuvenite.
Varianta agravată şi varianta atenuată
Este mai gravă fapta de luare de mită comisă de o persoană care exercită o funcţie de
demnitate publică, este judecător sau procuror, este organ de cercetare penală sau are atribuţii
de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor, este una dintre persoanele care pe baza unui
acord de arbitraj, este chemată să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce îi este dat spre
soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în
baza legii române sau în baza unei alte legi. Varianta agravată trebuia şi putea fi inclusă în Codul
penal ca alineat distinct al art. 289 şi nu ca un nou text (art. 7) din Legea nr. 78/2000 privind
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie134.
Potrivit art. 308 din Codul penal raportat la art. 289 constituie variantă atenuată a
infracţiunii de luare de mită săvârşirea faptei de către persoanele care exercită, permanent ori
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 Cod penal (de asemenea, este considerată
funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public
132
pag. 6
133
Art. 256. Primirea de foloase necuvenite. Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori alte
foloase necuvenite după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia(…)
134
47
pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) ori în cadrul
oricărei persoane juridice.
Tentativa
Ca primă fază din cadrul etapei externe a infracţiunii, actele de pregătire (premergătoare)
reprezintă acte efectuate de către subiect prin care acesta urmăreşte facilitarea comiterii
infracţiunii, ascunderea ei sau asigurarea profitului rezultând din aceasta. Actele de pregătire pot
constitui acte materiale, acte intelectuale, acte de pregătire organizatorică135. Am dat această
definiţie pentru a putea anticipa diferenţa de opinie faţă de o părere doctrinară 136 conform căreia
actele premergătoare nu sunt posibile în cazul infracţiunii de luare de mită. Acestea sunt aşadar
posibile atât timp cât sunt scoase din sfera ilicitului penal. Făcându-se diferenţa între actele de
pregătire ce pot reprezenta fapte ilicite, inclusiv infracţiuni aşa cum sunt incriminate de către
legiuitor, de exemplu chiar în cazul luării de mită se comite un act contrar îndatoririlor de
serviciu ale funcţionarului public pentru a comite mai apoi un alt act material al infracţiunii de
luare de mită, actul care în fond este scopul final al pretinderii, primirii de bani sau alte foloase
necuvenite ori acceptării promisiunii unor astfel de foloase. Infracţiunea având în acest caz formă
continuată. Şi actele de pregătire ce constituie fapte licite, spre exemplu, îndeplinirea unui act
conform atribuţiilor de serviciu în vederea îndeplinirii ulterioare a actului contrar îndatoririlor de
serviciu. Autorul137 susţine că infracţiunea fiind una de executare promptă activităţile ce ar putea
fi considerate acte premergătoare sunt incriminate ca acte de executare de sine stătătoare ale
infracţiunii de luare de mită, însă doar voinţa legiuitorului a făcut ca aceste acte premergătoare să
fie considerate ca acte de executare.
De asemenea138 se consideră că tentativa nu este posibilă dându-se aceeaşi explicaţie, cum

că, infracţiunea fiind de executare promptă/instantanee139, activităţile ce ar intra în conţinutul
135
136
137
Ibidem
138
Ibidem
139
48
tentativei sunt incriminate ca acte de executare de sine stătătoare ale infracţiunii de luare de mită.
Însă aşa cum se susţine de o altă opinie140 şi având în vedere că actele premergătoare pot fi sau
nu prevăzute de legea penală şi de asemenea că actele pot fi sau nu ilicite, tentativa apare ca
posibilă, dar ea nu este incriminată.
Dacă ar fi să luăm în considerare faptul că infracţiunea de luare de mită este o infracţiune de

pericol (abstract, infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea unei stări de pericol,
acesta fiind prezumat de legiuitor prin chiar incriminarea faptei) şi faptul că acest tip de
infracţiune a fost trecut atât de doctrina română cât şi de doctrina străină 141 pe lista infracţiunilor
care nu lasă loc pentru o tentativă, apare ca valabilă opinia conform căreia în cazul acestor
infracţiuni, faza consumării e caracterizată de producerea unei stări de pericol pentru valoarea
socială ocrotită, astfel că admiterea existenţei tentativei ar însemna sancţionarea pericolului de
cauzare a unui pericol , ceea ce ar extinde nejustificat represiunea penală. Opinia majoritară este
însă favorabilă admiterii tentativei în cazul infracţiunilor de pericol, chiar dacă aceasta este mai
rar sancţionată în legislaţia actuală. Astfel s-a arătat că pericolul este un concept graduabil, astfel
că actul de executare creează şi el un pericol pentru valoarea socială ocrotită, numai că acest
pericol este mai puţin intens decât cel care va caracteriza infracţiunea consumată142. Autorii dau
exemplul infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană
care nu posedă permis de conducere sau are în sânge o îmbibaţie alcoolică mai mare decât limita
legală- 335, 336 Cod penal-. În cazul luării de mită, prin voinţa legiuitorului fiecare act de
executare lezează gradual egal valoarea socială ocrotită, astfel încât nu se poate discuta despre o
diferenţă între fapta consumată şi o eventuală tentativă. Astfel, în cazul luării de mită tentativa nu
este posibilă prin voinţa legiuitorului care aşadar a incriminat prin acte de executare, actele de
pregătire.
140
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 332; Vintilă
Dongoroz - conducător şi coordonator- , Siegfried Kahane - şeful sectorului de drept penal şi procesual penal-, Ion
Oancea –colaborator extern-, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, volumul IV, ediţia a II-a, editura
Academiei Române, editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 117; Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Noul
Cod penal, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 418
141
A se vedea N.T. Buzea, op. cit., pag. 468, F. Mantovani op. cit., pag. 466, amintite Florin Streteanu, Daniel Niţu,
Drept penal – Partea generală, Curs universitar, Vol. I, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 481
142
Ibidem
49
Fapta consumată
Infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul realizării stării de pericol pentru

valoarea socială ocrotită, aceasta fiind reprezentată de lezarea relaţiilor sociale privitoare la
onestitatea funcţionarilor statului, astfel fapta se consumă în momentul pretinderii, primirii,
acceptării promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri143.
Infracţiunea se reţine în formă continuată atunci când de exemplu în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale agentul pretinde şi eventual primeşte diferite sume de bani pentru anumite acte ce
intră în îndatoririle sale de serviciu. Dacă această mită este primită de la mai multe persoane nu
are relevanţă, unitatea subiectului pasiv fiind îndeplinită, deoarece în conformitate cu dispoziţiile
art. 35 Cod penal, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni
care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ori în cazul luării de mită subiectul
pasiv este reprezentat de entitatea pentru care subiectul activ desfăşoară o activitate 144. Însă145
dacă agentul primeşte mită de la mai multe persoane fără a exista nicio legătură între mituitori, se
va reţine un concurs de infracţiuni şi nu o infracţiune unică, comisă în formă continuată.
Totuşi, conform unui autor146 în cazul în care făptuitorul realizează mai multe dintre
variantele alternative ale elementului material al infracţiunii, se va reţine o singură infracţiune de
luare de mită iar nu concursul de infracţiuni sau o infracţiune continuată a acesteia, în acest caz,
fapta se consumă în momentul realizării primei activităţi infracţionale (!). Din considerentele mai
sus prezentate şi din faptul că esenţa acestei infracţiuni nu este îmbogăţirea funcţionarului şi nici
realizarea unei covenţii între protagoniştii infracţiunii, nu se consideră ca oportună încurajarea
143
144
145
Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 332; Mihail Udroiu,
Drept penal, Partea specială, Noul Cod penal, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 351
146
Ibidem nota 124
50
celui care a pretins sau a acceptat să continuie activitatea infracţională şi să şi primească bunurile
promise deoarece nu i se va aplica oricum un tratament sancţionator mai grav147.
Dacă subiectul activ pretinde o anumită sumă de bani, iar ulterior aceasta îi este remisă în
tranşe, nu se va reţine infracţiunea continuată148. Infracţiunea continuată se epuizează la
momentul comiterii ultimului act de executare. Momentul epuizării este important pentru că în
funcţie de acest moment se va face aplicarea unor instituţii de drept penal: aplicarea legii penale
în timp, aplicarea actelor de amnistie şi graţiere, determinarea formelor de pluralitate
infracţională ş.a.149.
Sancţiunea
Luarea de mită în forma tip se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea

exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta. În forma agravată limitele se majorează cu o treime, închisoare
de la 4 la 13 ani şi 4 luni interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a
exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. În cazul comiterii formei
atenuate limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime, închisoare de la 2 la 6 ani şi 8 luni şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
147
Sergiu Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, în SUBB,
nr. 1-2/1996, pag. 154
148
Ibidem nota 138
149
Bucureşti, 2014, pag.514
51
Capitolul III
Infracţiunea de serviciu. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
Secţiunea I
1. Aspecte generale. Concept
Art. 299. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
(1) Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a
întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană
interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la
6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita
profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
(2) Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se
prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge
din funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Suntem în prezenţa unei noi reglementări în cadrul Codului penal, această infracţiune
neavând corespondent în vechea reglementare, cu toate că acţiunile ce intră astăzi sub incidenţa
ei nu erau considerate per se legale în trecut, sub influenţa reglementărilor anterioare. Acţiunile
erau încadrate în diferite alte texte cu care astăzi această infracţiune se află în relaţie de
suprapunere/completare (cazul infracţiunii de luare de mită art. 289 Cod penal) sau în relaţie de
la general-special150, în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală (art. 223 Cod penal) şi alin. 2 al
150
52
infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual. În cadrul acestei lucrări vom observa
diferenţele, în special la relaţia existentă între infracţiunea de luare de mită şi infracţiunea de
luare de mită în formă atenuată151, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexuală, art. 299 alin. 1,
nefăcând o trecere în revistă a noii reglementări din cadrul art. 299 alin. 2, o formă specială de
hărţuire sexuală.
Se pare că este de bun augur să observăm că într-un interviu cu prof.univ.dr. George

Antoniu152 pentru revista Pandectele Române cu tema “Noua legislaţie penală între tradiţie,
evoluţie şi continuă perfecţionare” la întrebarea dacă după intrarea în vigoare a noului Cod penal,
la 1 februarie 2014, Legea nr. 286/2009, suntem în faţa unei reforme sau a unei simple
recodificări a “dreptului constant”, a unui progres juridic major sau a unor simple adaptări
conjuncturale, acesta a răspuns astfel: “Este foarte greu de răspuns la o atare întrebare pentru
că, cel puţin în dreptul penal, orice legiuire cuprinde şi dispoziţii noi, care pot să reprezinte un
progres faţă de dispoziţiile anterioare, dar pot să cuprindă şi dispoziţii discutabile, care ulterior
să fie chiar infirmate, dovedindu-se în practică, ca fiind nesatisfăcătoare”. Astfel că vom pune
sub semnul întrebării progresul realizat din punct de vedere juridic prin această nouă
reglementare care a venit să pună capăt discuţiilor doctrinare existente la data apariţiei sale, din
cel puţin trei puncte de vedere. Astfel, în primul rând, suntem în faţa unei dezincriminări nu
tocmai juste având în vedere că examinând modalităţile de realizare ale elementului material
(“pretinderea”, “obţinerea”) acestea se suprapun peste conţinutul infracţiunii de luare de mită
(art. 289 Cod penal), circumstanţierea folosului pretins sau obţinut la favoruri de natură sexuală,
face din incriminarea de la art. 299 alin. 1 o variantă specială a infracţiunii de corupţie
menţionate153 se iveşte întrebarea de ce s-a dorit o lipsă de simetrie între texte, elementul
material enumerat la infracţiunea de luare de mită “acceptarea promisiunii” nemaifiind prezent şi
incriminat deopotrivă în cazul folosirii abuzive a funcţiei în scop sexual. Acceptarea promisiunii
de favor sexual în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri
151
152
George Antoniu , fost prof.univ.dr., fost Director ştiinţific onorific al Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, fost Preşedintele Asociaţiei Române de Ştiinţe penale (ARSP)
153
Georgina Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia V. Lefterache, Teodor Manea, Iuliana Nedelcu,
Francisca-Maria Vasile, Codul penal, Comentariu pe articole, art. 1-446, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014,
pag. 667
53
apare ca lipsită de reprobabilitate, când asemănător acceptării promisiunii de obţinere a unor
foloase materiale fapta este cel puţin la fel de reprobabilă, necesitând astfel intervenţia
represiunii penale. În al doilea rând, legiuitorul a păstrat în ceea ce priveşte obţinerea,
pretinderea favorului de natură sexuală un raport cronologic de anterioritate sau cel puţin de
concomitenţă în ceea ce priveşte actul sexual şi îndeplinirea atribuţiei de serviciu 154, pe când în
cazul luării de mită acesta a modificat textul art. 254 Cod penal anterior, specificând doar
legătura dintre pretindere, primire şi acceptare promisiune şi îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea, întârzierea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau îndeplinirea unui act
contrar în legătură cu aceste îndatoriri. În cazul luării de mită a lăsat astfel posibilitatea
incriminării luării de mită şi ulterior îndeplinirii actului de serviciu vizat de tranzacţie, înglobând
astfel şi ipotezele de primire de foloase necuvenite din vechea reglementare (art. 256) 155 pe când,
în cazul folosirii abuzive a funcţiei în scop sexual, nu a mai păstrat incriminată “primirea de
favoruri sexuale necuvenite” ulterior îndeplinirii actului ce intră în îndatoririle sale de serviciu.
Iar, în al treilea rând, dacă s-ar solicita sau s-ar obţine alte foloase decât cele circumscrise naturii
sexuale, fapta ar fi considerată ca fiind o luare de mită pentru funcţionar şi o dare de mită pentru
mituitor, pe când în cazul pretinderii, obţinerii unui favor de natură sexuală în cadrul luării de
mită speciale autorul faptei bilaterale, nu va fi în fapt şi în drept autor al infracţiunii bilaterale de
“dare de favoruri de natură sexual”. Ceea ce, din nou, apare ca nejustificat. În concepţia autorului
în aparenţă, cel puţin, libertatea sexuală şi “comercializarea” libertăţii sexuale (nu specific de
comercializarea trupului uman într-un sens larg) apare ca insignifiantă sau mai puţin gravă.
Variantele prevăzute în cadrul alin. 1 reprezintă aşadar ipotezele noi de incriminare. Aşa
cum am specificat infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual este o formă specială
a infracţiunii de luare de mită. Această caracterizare face posibilă incidenţa unei situaţii
tranzitorii. Astfel în măsura în care fapta încadrată sub legea veche ca infracţiune de luare de
mită prevăzută de art. 254 Cod penal din 1968, a urmărit obţinerea unui folos constând într-un
“favor de natură sexuală”, primit sau pretins pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor
de serviciu, prin stabilirea legii mai favorabile va fi încadrată în infracţiunea de folosire abuzivă
154
pag. 668
155
54
a funcţiei în scop sexual, deoarece limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă sunt mai
scăzute156.
În cadrul alin. 1 al infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual intră fapta
funcţionarului public sau al persoanei prevăzute în cadrul art. 308 care, în scopul de a îndeplini, a
nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu
sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură
sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu. Situaţia
premisă a acestei infracţiunii este aşadar identică cu cea din cazul luării de mită şi prin această
faptă protejând onestitatea aparatului de stat sau a persoanelor care lucrează în cadrul altor unităţi
precum şi mănunchiul de relaţii sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar
fi posibile fără a asigura exercitarea cu probitate de către funcţionarii publici sau de către
persoanele prevăzute în art. 308 a atribuţiilor de serviciu încredinţate lor şi fără a combate faptele
de venalitate prin care se aduce atingere bunului mers al aparatului de stat sau al unităţilor
private şi se lezează implicit interesele legitime ale persoanelor particulare. Se realizează astfel o
dublă garanţie, pe de o parte, prin asigurarea probităţii în comportarea funcţionarilor sau a
persoanelor prevăzute în cadrul art. 308, iar pe de altă parte prin apărarea intereselor legale ale
persoanelor fizice particulare157.
2. Obiect juridic
Infracţiunea intitulată “Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual” se deosebeşte de

infracţiunea de hărţuire sexuală ori de alte infracţiuni contra libertăţii privind viaţa sexuală,
întrucât spre deosebire de acestea, ea lezează, în principal, relaţiile sociale referitoare la buna
desfăşurare a raporturilor de serviciu în cadrul unităţilor în care lucrează autorul. Făcând parte
din categoria infracţiunilor de serviciu şi nu a infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale
156
pag. 667
157
55
sau din categoria infracţiunilor de corupţie. Apartenenţa acesteia la capitolul infracţiunilor de
serviciu arată totodată valoarea socială protejată prin incriminare astfel că obiectul juridic (în
sensul de obiect juridic special)158 al infracţiunii, cel căruia i se aduce atingere prin comiterea
infracţiunii este reprezentat de îndeplinirea conformă de către funcţionarul public sau persoana
prevăzută în cadrul art. 308 (persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute
la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice) a atribuţiilor de serviciu, astfel încât
să nu fie lezat prestigiul unităţii la care lucrează autorul, acesta trebuind să respecte demnitatea
persoanelor care i se adresează pentru exercitarea conformă a atribuţiilor acestuia de serviciu
ori care îi sunt subordonate ori faţă de care are o poziţie de superioritate decurgând din funcţia
deţinută159. Potrivit unei opinii doctrinare160, o asemenea apartenenţă a art. 299 alin.1 în cadrul
Capitolului II al Titlului V din Codul penal circumscris Infracţiunilor de serviciu este improprie
din moment ce aceasta este mai apropiată infracţiunilor de corupţie decât de ipotezele clasice ale
infracţiunilor de serviciu. Atât timp cât această infracţiune reprezintă doar o formă specială de
luare de “mită”, ea ar fi trebuit inclusă în cadrul Capitolului I Infracţiuni de corupţie.
Art. 299 alin. 2, incriminează o infracţiune pluriofensivă, care protejează în principal

imaginea funcţionarului şi exercitarea corectă de către acesta a funcţiei sale şi, în secundar,
libertatea sexuală a victimei161. O astfel de calificare a fost recunoscută doctrinar162 fiind
susţinută ideea existenţei unui obiect juridic secundar reprezentat de libertatea sexuală a victimei.
Dacă nu ar fi existat pluralitatea de obiecte juridice vătămate prin aceeaşi acţiune si cu aceasta
posibilitatea de protecţie a ambelor obiecte juridice printr-o singură infracţiune, s-ar fi pus
problema concursului de infracţiuni sau a unei absorbţii. Iar, de o absorbţie nu poate fi vorba
având în vedere că cele două infracţiuni eventual protagoniste ale absorbţiei nu respectă regulile
absorbţiei. Ar însemna ca o infracţiune de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual care se
158
159
Revista Dreptul, nr. 5/2012, dr. Gavril Paraschiv, conf. univ. Facultatea de Drept şi Administraţie Publică,
Craiova, Consideraţii asupra unei noi incriminări: „Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual”, pag. 58
160
161
Francisca-Maria Vasile, Codul penal, Comentariu pe articole, art. 1-446, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014
162
56
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în cadrul căreia s-a săvârşit fapta, aflată
în cadrul Capitolului II, al Titlului V, corespunzător Infracţiunilor de serviciu, să absoarbă o
infracţiune de viol (art. 218 Cod penal) sau o infracţiune de agresiune sexuală (art. 219 Cod
penal) aflate în cadrul Capitolului VIII al Titlului I, corespunzător Infracţiunilor contra libertăţii
şi integrităţii sexuale, pedepsite cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi (viol) sau cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
(agresiune sexuală), ceea ce nu apare ca admisibil. Nici soluţia inversă nu este una admisibilă de
altfel. Nu putem considera violul sau agresiunea sexuală ca infracţiuni pluriofensive în acest caz.
De aceea, nu vom interpreta larg noţiunea de costrângere (CONSTRẤNGE, constrấng, vb.

III. Tranz. A sili pe cineva să facă un lucru; a forța, a obliga; a soma. [Perf. s. constrânsei, part.
constrâns] – Con1- + strânge (după fr. contraindre). Cf. lat. Constringere163). Va râmâne astfel
doar ipoteza unui concurs de infracţiuni. Acest exemplu, al concursului de infracţiuni, ne este dat
de către doctrină164, însă acolo nu există o singură rezoluţie infracţională a făptuitorului ci avem
o rezoluţie infracţională specifică folosirii abuzive a funcţiei în scop sexual şi o rezoluţie
infracţională specifică infracţiunii de viol sau de agresiune sexuală. Aşadar, în cazul în care,
iniţial, funcţionarul pretinde favoruri de natură sexuală pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu
şi apoi, fiind refuzat de victimă, o constrânge la o conduită sexuală, autorul va comite un concurs
de infracţiuni , între infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual alin. 1 şi
infracţiunea de viol art. 218 Cod penal sau de agresiune sexual art. 219 C.pen.
3. Obiect material
Infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual nu are obiect material. Se

consideră, astfel, întrucât favorurile de natură sexuală nu sunt obţinute prin constrângere fizică,
iar obiectul juridic secundar constă libertatea sexuală a persoanei165. Apare clar că suntem în
163
https://dexonline.ro/definiţie/constrângere
164
165
57
prezenţa unei acţiuni formale, contrar unei opinii care susţine că obiectul material îl poate
constitui corpul victimei166.
4. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită este funcţionarul public în

sensul legii penale, funcţionarul public asimilat şi persoanele care exercită, permanent ori
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 ori în cadrul oricărei persoane juridice. Dată fiind
autonomia conceptuală a noţiunilor din dreptul penal, Codul actual are definită noţiunea de
funcţionar public astfel încât art. 175 C. pen prevede că funcţionar public, în sensul legii penale,
este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită
atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie
publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită
un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public. Definiţia funcţionarului public este nefiresc de complicată, astfel că se propune şi în
doctrină167 modificarea acesteia prin revenire la o formulare simplă, de principiu, funcţionarul
public urmând a fi definit ca orice persoană care exercită permanent sau temporar, o
însărcinare, retribuită sau nu, în serviciul unei organizaţii dintre cele prevăzute la art. 176.
166
167
58
Spre deosebire de infracţiunea de luare de mită, infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei
în scop sexual nu mai are un alineat 2 corespunzător art. 289 Cod penal168 prin care să se prevadă
o limitare a tipicităţii faptei de pretindere, obţinere de favoruri de natură sexuală de la o persoană
interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu, doar la cazurile de neîndeplinire,
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea
unui act contrar acestor îndatoriri, în cazul persoanelor care exercită un serviciu de interes public
pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Apare însă ca
rezonabilă această reglementare deoarece în niciunul dintre cauzele solicitării sau obţinerii unui
favor de natură sexuală prin constrângere, în sensul larg al acestui termen, nu apare ca fiind
legală conduita funcţionarului asimilat funcţionarului public. Se dă exemplul perceperii unor
foloase materiale pentru îndeplinirea sau urgentarea îndeplinirii unei atribuţii de serviciu şi se
consideră ca fiind legală în cazul acestor categorii de persoane, deşi se poate da şi exemplul
contrar al lichidatorului care rezolvă de urgenţă cererea unui creditor în detrimentul altuia,
fapta nefiind din start tipică, dat fiind că acţiunea solicitată s-ar încadra pe urgentarea
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu însă în acest caz urgentarea vatămă interesele unui alt
creditor astfel că ea are un caracter ilicit169, la fel nu poate fi acceptat ca urgentarea să fie
condiţionată de îndeplinirea unui favor de natură sexuală.
La infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual subiectul activ nemijlocit

este aşadar calificat. La data la care funcţionarul pretinde, primeşte favorul de natură sexuală va
trebui să deţină competenţa de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta, a întârzia îndeplinirea
actului pentru care a obţinut favorul de natură sexuală. Această afirmaţie este incidentă şi în
cazul infracţiunii de luare de mită. Altfel se atrage o recalificare a faptei în înşelăciune. Se pune
întrebarea, în cazul în care funcţionarul nu are competenţa asupra îndeplinirii respectivei
îndatoriri de serviciu la data pretinderii, obţinerii favorului de natură sexuală ce recalificare va
atrage? Ţinând cont de scopul urmăririi unui interes patrimonial în cazul infracţiunii de
înşelăciune aceasta nu se va putea reţine în cazul unei recalificări a infracţiunii de folosire
168
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie
infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
169
59
abuzivă a funcţiei în scop sexual. Fapta ar trebui totuşi incriminată ca un abuz în serviciu,
eventual, dacă ar fi întrunite condiţiile acestuia. Dar şi în acest din urmă caz ar rămâne lipsită de
protecţie libertatea sexuală a persoanei.
În cazul infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual nu avem o infracţiune

bilaterală incriminată, legiuitorul nu a prevăzut în acest caz aplicarea represiunii penale şi asupra
celui care dă posibilitatea obţinerii unui favor de natură sexuală sau care promite. Probabil, acest
lucru este posibil şi datorită libertăţii sexual a fiecărei persoane. Totodată, persoana care oferă
favorul de natură sexuală nu are nici calitate de instigator sau complice.
Având în vedere că doar o persoană fizică poate pretinde, primi, accepta promisiunea
unui favor de natură sexuală, o persoană nu poate fi autor al folosirii abuzive a funcţiei în scop
sexual.
Subiectul pasiv principal este instituţia sau unitatea în care funcţionarul public sau
persoana prevăzută la art.308 îşi desfăşoară activitatea. Subiectul pasiv secundar poate să fie
orice persoană170 care apelează la un funcţionar public sau la o persoană prevăzută de art. 308
Cod penal în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle lui de serviciu. Victima
poate să fie de asemenea bărbat sau femeie, nefiind necesar ca autorul şi victima să fie de sex
diferit. Astfel, atât autorul cât şi victima pot să fie bărbaţi sau numai femei171. Este improprie
denumirea de victimă în anumite cazuri în care cea/cel care prestează favorul de natură sexuală
este la fel de vinovat ca cel care beneficiază de acest favor.
170
171
60
Secţiunea II
Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii
a. Latura obiectivă
1. Acţiunea
Elementul material al infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, în varianta
normativă prevăzută la art. 299 alin. 1 Cod penal constă în acţiunea funcţionarului public de a
pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta
ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face
un act contrar acestor îndatoriri, de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui
act de serviciu. Existenţa unui scop ca element al laturii obiective implicit duce la exemplificarea
raportului de anterioritate sau de concomitenţă între momentul pretinderii sau obţinerii
favorurilor de natură sexuală şi momentul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu, Astfel, pretinderea sau obţinerea unor
astfel de favoruri după momentul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii
unui act, fără existenţa unei înţelegeri prealabile, nu reprezintă infracţiunea de folosire abuzivă a
funcţiei în scop sexual.
Actul de pretindere sau de obţienere a unui “favor de natură sexuală” trebuie realizat în
raport cu o persoană care, direct sau indirect, este interesată de efectele actului de serviciu al
funcţionarului. Aceasta nu poate fi decât o persoană fizică, beneficiarul serviciului. Interesul
poate fi de natură patrimonială sau nepatrimonială. Astfel, reprezintă un interes de natură
nepatrimonială obţinerea unei note de trecere sau a unui calificativ “admis” 172.
Expresia de “favor de natură sexuală” se referă la orice act referitor la viaţa intimă de
natură sexuală, incluzând actele heterosexuale şi homosexuale, precum şi pe cele de agresiune
sexuală, perversiune sexuală. Această noţiune cuprinde de fapt toate actele care intră în
172
Francisca-Maria Vasile, Codul penal, Comentariu pe articole, art. 1-446, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014
61
compunerea articolelor 218 şi 219 Cod penal, violul şi agresiunea sexuală. Astfel, elementul
material al infracţiunii presupune pretinderea sau obţinerea, prin condiţionarea victimei în modul
arătat, de raporturi sexuale sau alte relaţii sexuale cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex.
Ori, de alte asemenea acte care atentează la intimitatea vieţii sexuale a persoanei vătămate173 .
Aşa cum se susţine174 utilizarea unui termen generic de către legiuitor îndreptăţeşte jurişti să
interpreteze că acesta a dorit înglobarea tuturor acţiunilor ce pot constitui element material al
infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale: raport sexual, act sexual oral/anal, actul de
natură sexuală. Existenţa caracterului de “retribuţie”, poate fi avut în vedere şi în acest caz,
astfel, spre deosebire de cazul luării de mită, caracterul de răsplată pentru îndeplinirea unui act
de serviciu de interes direct sau indirect pentru persoana care oferă favorul de natură sexuală
poate fi exclus în cazul în care funcţionarul public sau persoana prevăzută de art. 308 care
pretinde sau obţine folosul sexual are credinţa că este vorba despre un sentiment de afecţiune.
Activitatea de pretindere presupune în fapt o constrângere morală a victimei, o presiune

psihică, întrucât aceasta este interesată de îndeplinirea unui act de serviciu de către făptuitor, care
condiţionează îndeplinirea atribuţiei sale de serviciu sau îndeplinirea unui act contrar
îndatoririlor sale de serviciu de obţinerea acestor favoruri de natură sexuală 175. Prin pretindere se
înţelege solicitarea expresă adresată victimei direct sau indirect interesată de îndeplinirea actului
de serviciu. Pentru consumare nu este necesară şi îndeplinirea cerinţei de către victimă176. Dacă
pretinderea reprezintă doar o cerere din partea funcţionarului public sau a persoanei prevăzute în
cadrul art. 308 cod penal, în cazul obţinerii, actul de natură sexuală este chiar prestat sau
întreţinut, după caz, de către autor şi persoana interesată direct sau indirect de îndeplinirea unui
act de serviciu sau de îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale autorului. Această
cedare a victimei nu este ca urmare a unei constrângeri căreia nu i-a putut rezista ci este
determinată de necesitatea realizării interesului pe care aceasta îl avea în legătură cu rezolvarea
unei atribuţii de serviciu de către făptuitor, acceptarea sa nefiind deci nici liber consimţită 177. Cu
toate acestea, presiunea aceasta psihică pe care o resimte victima nu poate fi considerată ca
173
174
175
Ibidem nota 173
176
Ibidem nota 174
177
Ibidem nota 173
62
egală constrângerii resimţite de victima unui viol sau de victima unei agresiuni sexuale. În
cazul infracţiunilor contra libertăţii sexuale constrângerea poate fi de natură fizică (folosirea de
violenţe), caz în care infracţiunea incriminată de art. 193 este absorbită în conţinutul acestor
infracţiuni, dacă violenţele au o anumită intensitate (produc urmările de la vătămare corporală)
178
fapta va avea un caracter agravat. Şi, de asemenea, acelaşi autor prevede că, constrângerea
poate fi şi de natură psihică (aici ar putea fi esenţial de amintit speţa M.C. contra Bulgaria,
soluţionată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului179), ameninţarea sau alte acţiuni care
nu sunt incriminate sau nu întrunesc elementele constitutive ale ameninţării şi totuşi sunt acte de
constrângere psihică. Există totuşi o delimitare destul de fină între constrângere ca element
constitutiv al laturii obiective a violului şi constrângere ca element al infracţiunii de folosire
abuzivă a funcţiei în scop sexual. Infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual
protejează însă şi libertatea sexuală a victimei.
Conform unei opinii180 este îndeplinită condiţia elementului material al infracţiunii şi în

situaţia în care “pretinderea” autorului, de favoruri de natură sexuală, a fost precedată de
“provocarea victimei”, care a avut iniţiativa, adoptând o atitudine seducătoare faţă de autor
pentru a-l determina să realizeze atribuţia de serviciu -motivându-se că acolo unde există o
178
179
The European Court of Human Rights, First Section, Case of M.C. v Bulgaria Application
no. 39272/98, 4 December 2003
180. Furthermore, it appears that the prosecutors did not exclude the possibility that the applicant might not have
consented, but adopted the view that in any event, in the absence of proof of resistance, it could not be concluded
that the perpetrators had understood that the applicant had not consented (see the text of the prosecutors' decisions in
paragraphs 64 and 65 above). The prosecutors forwent the possibility of proving the perpetrators' mens rea by
assessing all the surrounding circumstances, such as evidence that they had deliberately misled the applicant in order
to take her to a deserted area, thus creating an environment of coercion, and also by judging the credibility of the
versions of the facts proposed by the three men and witnesses called by them (see paragraphs 21, 63 and 66-68
above).
181. The Court considers that, while in practice it may sometimes be difficult to prove lack of consent in the
absence of “direct” proof of rape, such as traces of violence or direct witnesses, the authorities must nevertheless
explore all the facts and decide on the basis of an assessment of all the surrounding circumstances. The investigation
and its conclusions must be centred on the issue of non-consent.
182. That was not done in the applicant's case. The Court finds that the failure of the authorities in the applicant's
case to investigate sufficiently the surrounding circumstances was the result of their putting undue emphasis on
“direct” proof of rape. Their approach in the particular case was restrictive, practically elevating “resistance” to the
status of defining element of the offence.
180
Craiova, Consideraţii asupra unei noi incriminări: „Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual”, pag. 61;
E. Behr, O Americă Înfricoşătoare, editura Humanitas, Bucureşti 1999, pag. 34
63
diferenţă de putere, nu va putea fi vorba de consimţământul mutual. Într-o altă opinie181, se arată
că în cazul existenţei unei provocări nu ar fi realizate cerinţele privind elementul material al
infracţiunii. În final, dacă pretinderea sau obţinerea a avut la bază condiţionarea, presiunea
psihică practicată de autor se va reţine şi în acest caz că sunt întrunite cerinţele privind elementul
material al infracţiunii.
S-a mai susţinut că182 vor fi realizate cerinţele privind existenţa infracţiunii şi atunci când
obţinerea favorurilor de natură sexuală nu a fost precedată de cererea expresă a autorului, însă
prin conduita lui de a nu îşi îndeplini atribuţiile de serviciu în dauna interesului persoanei
vătămate a determinat victima să-i “ofere” acele favoruri pentru a-şi rezolva interesul. Această
modalitate alternativă de comitere a infracţiunii duce la o confuzie asupra existenţei reale a
elementului subiectiv.
2. Urmarea imediată
Rezultă din însăşi materialitatea faptei. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual este o
infracţiune formală, nu presupune existenţa unui obiect material, valoarea socială ocrotită nu este
strâns legată de un lucru183, urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Starea de pericol
pentru valoarea socială ocrotită, fiind reprezentată de lezarea relaţiilor sociale privitoare la
onestitatea funcţionarilor statului care nu trebuie să solicite ori să primească un folos care este
circumstanţiat ca fiind un folos de natură sexuală pentru a-şi îndeplini conform sau contrar
atribuţiile de serviciu, nu trebuie dovedită aceasta fiind prezumată de legiuitor prin chiar
incriminarea infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual. Totodată, se aduce
atingere deminităţii, onoarei, independenţei libertăţii sexuale a victimei184. Aşadar, acestea sunt
urmările şi nu întreţinerea unui act de natură sexuală185.
181
Ibidem; Vasile Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., pag. 28
182
183
184
Ibidem nota 182
185
64
3. Legătura de cauzalitate
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate că funcţionarul public sau

persoana prevăzută la art. 308 pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană
interesată direct sau indirect de efectele unui act de serviciu specific, că s-a produs starea de
pericol pentru valoarea socială ocrotită, că s-a adus atingere deminităţii, onoarei persoanei,
independenţei libertăţii sexuale a victimei, este, în plus, necesar să se demonstreze că această
stare de pericol este consecinţa acţiunii sau a inacţiunii. Aşadar, să se constate existenţa unui
raport de cauzalitate între acţiune şi urmare. Aceasta rezultă din materialitatea faptei (ex re)186, la
fel ca în cazul luării de mită şi în cazul folosirii abuzive a funcţiei în scop sexual. Există şi opinia
conform căreia obţinerea favorurilor de natură sexuală, infracţiunea devine una de rezultat,
acelaşi autor187 consider, de altfel, că obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul
victimei. Astfel, dacă avem o infracţiune de rezultat trebuie să existe o legătură de cauzalitate
între activitatea infractorului şi favorurile sexuale de care a beneficiat. Atât timp cât considerăm
că nu avem un obiect material al infracţiunii, nici infracţiunea nu este una de rezultat. În situaţia
în care s-au acordat favoruri sexuale din alte cauze, din afecţiune, din admiraţie, este exclus şi
caracterul de “retribuţie” şi legătura de cauzalitate. Deci, atunci când nu se urmăreşte rezolvarea
unui interes de către persoana care “oferă” un folos de natură sexuală, în legătură cu exercitarea
de către beneficiarul favorurilor a atribuţiilor de serviciu, în cauză nu sunt realizate cerinţele
pentru existenţa infracţiunii188.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă, dar şi cu intenţie indirectă (eventuală)
chiar dacă suntem în prezenţa unui scop. Intenţia directă este calificată prin scop, scopul ca
element secundar în structura laturii subiective interesează în acest caz sub aspectul existenţei
infracţiunii. Scopul devine astfel element constitutiv al infracţiunii atunci când el apare prevăzut
186
187
188
Ibidem
65
în mod expres în norma de incriminare, caz în care este denumit şi scop special 189. Scopul pentru
care persoana interesată direct sau indirect oferă un favor de natură sexuală este acela ca
funcţionarul public sau persoana prevăzută de art. 308 să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau să facă
un act contrar acestor îndatoriri. În doctrină, se susţine că referirea la scop din cadrul textului de
incriminare este o condiţie referitoare la elementul material, astfel că nu există o intenţie
calificată prin scop190. Această opinie nu ţine însă cont de partea generală a Codului penal care
încadrează scopul aflat ca element constitutiv în cadrul oricărei incriminări ca un element
secundar în structura laturii subiective. La rândul său mobilul infracţiunii, prin asemănare cu
infracţiunea de luare de mită, reprezentat de elementul subiectiv care îl determină pe autor să
acţioneze, nu va afecta existenţa infracţiuni şi va fi avut în vedere cel mult ca un element de
individualizare a sancţiunii191.
Varianta atenuată
Potrivit art. 308 din Codul penal raportat la art. 299 constituie variantă atenuată a infracţiunii de
folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual săvârşirea faptei de către persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 Cod penal (de asemenea, este considerată
funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public
pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) ori în cadrul
oricărei persoane juridice.
Tentativa
Tentativa nu este posibilă în cazul “pretinderii” favorurilor de natură sexuală, iar în cazul
în care modalitatea elementului material constă în “obţinerea” favorurilor de natură sexuală,
tentativa ar fi posibilă. În situaţia obţinerii favorurilor se consideră că iniţiativa poate aparţine
189
190
191
Ibidem
66
autorului192. Totuşi atunci când persoana care “oferă” favorurile de natură sexuală are un
comportament provocator pentru a determina funcţionarul public, persoana prevăzută de art. 308
Cod penal să-şi realizeze atribuţiile de serviciu, iniţiativa chiar dacă inconştient îi poate aparţine
acesteia. În cazul în care iniţiativa aparţine persoanei care oferă favorurile de natură sexuală
tentativa este posibilă, dar aceasta nu este sancţionată, neexistând, de altfel, o infracţiune
bilaterală care să incrimineze “oferta de favoruri de natură sexuală”. Pentru că, aşa cum susţine
193
autorul dacă în final obţinerea de favoruri sexuale a depins de condiţionarea, presiunea
psihică exercitată de autor fapta va rămâne o infracţiune în sensul art. 299 alin. 1, cu atât mai
mult cu cât de multe ori victimele pot adopta atitudini provocatoare tocmai datorită opoziţiei
întâmpinate încă de la început, din partea autorului, în realizarea sarcinilor de serviciu.
Fapta consumată
Consumarea infracţiunii are loc în cazul “pretinderii” chiar în momentul realizării acestei
variante alternative a elementului material, fără să fie astfel necesar obţinerea favorului de către
funcţionarul public sau de către persoana prevăzută de art. 308 Cod penal194. Iar în cazul
“obţinerii” se consideră că aceasta se consumă după ce autorul a beneficiat de aceste favoruri,
însă, în acest caz pot exista situaţii în care, chiar dacă autorul nu beneficiază de favorurile de
natură sexuală, aceasta să fie totuşi consumată. De exemplu dacă înainte de obţinere, cadrul
pentru obţinerea favorurilor de natură sexuală este întrunit infracţiunea este considerată
consumată chiar dacă autorul nu beneficiază stricto sensu de aceste favoruri, pentru că există o
“pretindere” a favorurilor de natură sexuală care face ca fapta să fie deja consumată. Dacă mai
întâi favorul a fost pretins, iar apoi, acesta a fost şi consumat, infracţiunea este considerată
consumată la momentul actului de pretindere, obţinerea favorului sexual reprezentând o altă
modalitate alternativă de realizare a elementului material.
192
193
194
pag. 669
67
Dacă pretinderea are ca destinatare mai multe persoane vătămate, va exista un concurs de
infracţiuni. Însă, pentru identitate de raţiune, în cazul aceloraşi circumstanţe, cu infracţiunea de
luare de mită, chiar dacă am susţinut că în subsidiar această infracţiune protejează şi libertatea
sexuală a persoanei care oferă favorurile de natură sexuală, dacă agentul pretinde, obţine favoruri
de natură sexuală de la mai multe persoane şi există o legătură între “mituitori”, se va reţine o
infracţiune de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual în formă continuată, deoarece aşa cum
am precizat subiectul pasiv general este reprezentat de unitatea în care agentul îşi desfăşoară
activitatea. Dacă, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, agentul pretinde şi eventual primeşte
diferite favoruri de natură sexuală de la aceeaşi persoană interesată direct sau indirect de efectele
actului de serviciu infracţiunea va avea o formă continuată, aceasta tot pentru identitate de
raţiune cu infracţiunea de luare de mită.
Sancţiunea
Fapta prevăzută la alin. 1 se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea

exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta. În varianta atenuată a acestei infracţiuni, în cazul comiterii ei
de către persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin.
(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice, comiterea infracţiunii se sancţionează cu închisoare
de la 4 luni la 2 ani şi interzicerea dreptului de a exercita profesia ori activitatea în executarea
căreia a săvârşit fapta.
68
Bibliografie
1. G. Antoniu , Şt. Daneş, M. Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor , editia a V-a revăzută
și adăugită , editura Tempus, România-Bucureşti, 1995
2. Marius Murea, Luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite- infracţiuni de corupţie,
Monografie, Edit. Wolters Kluwer, 2009
3. Dicţionarul general al limbii române , vol. I, Academia Română, Ed. Enciclopedică ,
Bucureşti, 1992
4. Sergiu Bogdan-coordonator- , Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal- Partea
specială, Analize, explicaţii, comentarii, Perspectiva Clujeană, editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
5. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, editura
Continent XXI, 1994
6. Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995
7. C. Rotaru, A.-R.Trandafir, V. Cioclei, Drept penal, Partea specială II, Curs Universitar,
editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
8. Drd. Ioan Laurenţiu Vedişan, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti,
Poliţistul local-funcţionar public cu statut special?, RDP 1/2015, Edit. Universul Juridic
9. V.Vedinaş, Raportul dintre statutul general al funcţionarilor publici şi statutele speciale
aplicabile diferitelor categorii de funcţionari publici, Dreptul nr. 5/2007
10. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Pro Lege nr.
3/2014
11. Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal – Partea generală, Curs universitar, Vol. I,
editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
12. Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Noul Cod penal, editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2014
13. Sergiu Bogdan, Drept penal, Partea specială , ediţia a III-a revăzută şi adăugită, editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
14. Vintilă Dongoroz - conducător şi coordonator- , Siegfried Kahane - şeful sectorului de
drept penal şi procesual penal-, Ion Oancea –colaborator extern-, Explicaţii teoretice ale
Codului penal român, volumul IV, ediţia a II-a, editura Academiei Române, editura All
Beck, Bucureşti, 2003
15. G. Antoniu şi colab., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011
16. Prof. dr. Gheorghiţă Mateuţ, Drept penal special, Sinteză de teorie şi practică judiciară,
vol. I, editura Lumina Lex, 1999
69
17. Uşvat Claudia-Florina, Infracţiunile de corupţie în coontextul reglementărilor europene,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
18. P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Drept penal, Partea specială, vol. II, editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013
19. Doinel Dinuică, Mioara Ketty Guiu, Luarea de mită în Noul Cod penal, Revista
Universul Juridic, nr. 6, 2015
20. V. Papadopol , Condiţiile generale ale participaţiei penale în RRD nr. 5/1970
21. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, B.N. Bulai, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Curs
selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a IV-a, rev izuită şi adăugită, editura Trei,
2008
22. Georgina Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia V. Lefterache, Teodor
Manea, Iuliana Nedelcu, Francisca-Maria Vasile, Codul penal, Comentariu pe articole,
art. 1-446, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014
23. Revista Dreptul, nr. 5/2012, dr. Gavril Paraschiv, conf. univ. Facultatea de Drept şi
Administraţie Publică, Craiova, Consideraţii asupra unei noi incriminări: „Folosirea
abuzivă a funcţiei în scop sexual”
Site-uri
1. https://www.transparency.org.ro/stiri/comunicate_de_presa/2009/12mai/Anexa2.pdf
2. http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/flash_arch_374_361_en.htm#374
3. http://www.kas.de/wf/doc/kas_18040-544-1-30.pdf?100111162840
http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/e-library/documents/policies/organized-crime-and-
human-trafficking/corruption/docs/acr_2014_ro.pdf
4. https://dexonline.ro/definiţie/constrângere
70
71

Luarea de Mită vs. Folosirea Abuzivă A Funcției În Scop Sexual

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Luarea de Mită vs. Folosirea Abuzivă A Funcției În Scop Sexual

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

În Raportul Anticorupţie al UE întocmit de către Comisia Europeană a fost publicat

1. Aspecte generale. Concept

În cadrul infracţiunilor pe care le poate comite un funcţionar un loc important prin

2. Relaţia cu alte infracţiuni

b) Luarea de mită şi abuzul în serviciu

c) Luarea de mită si traficul de influenţă

d) Luarea de mită şi şantajul

Valoarea socială protejată de norma juridică penală care incriminează infracţiunea de

Pornind de la definiţia obiectului material literatura juridică penală este unanimă în a

În actualul Cod vor intra sub incidenţa infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor de

Se observă că în cadrul art. 7 din Legea 78/2000 este enumerată o categorie de

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită este funcţionarul public în

Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii

În ambele variante tip, elementul material se realizează în trei modalităţi alternative:

În legătură cu acordul tacit al făptuitorului de a achiesa la oferta mituitorului, într-o speţă109

De asemenea, se consideră că şi foloasele nepatrimoniale pot constitui obiect al mitei: premii,

Varianta agravată şi varianta atenuată

De asemenea138 se consideră că tentativa nu este posibilă dându-se aceeaşi explicaţie, cum

Dacă ar fi să luăm în considerare faptul că infracţiunea de luare de mită este o infracţiune de

Infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul realizării stării de pericol pentru

Luarea de mită în forma tip se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea

Infracţiunea de serviciu. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual

1. Aspecte generale. Concept

Art. 299. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual

Se pare că este de bun augur să observăm că într-un interviu cu prof.univ.dr. George

Infracţiunea intitulată “Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual” se deosebeşte de

Art. 299 alin. 2, incriminează o infracţiune pluriofensivă, care protejează în principal

De aceea, nu vom interpreta larg noţiunea de costrângere (CONSTRẤNGE, constrấng, vb.

Infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual nu are obiect material. Se

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită este funcţionarul public în

La infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual subiectul activ nemijlocit

În cazul infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual nu avem o infracţiune

Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii

Activitatea de pretindere presupune în fapt o constrângere morală a victimei, o presiune

Conform unei opinii180 este îndeplinită condiţia elementului material al infracţiunii şi în

Pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate că funcţionarul public sau

Fapta prevăzută la alin. 1 se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea

S-ar putea să vă placă și