Statul geto-dac

Despre tracii nordici, populaţie preponderentă în spaţiul carpato-dunărean, izvoarele

istorice relatează destul de târziu. Dacă primele ştiri despre geţii de la Dunărea de Jos datează încă
din secolul al V-lea, abia în epoca lui Burebista (sec. I î. Hr.) întreg acest spaţiu se află în sfera de
interes a autorilor ale căror scrieri au parvenit până în zilele noastre.
Denumirile de geţi şi de daci au fost folosite în sens generic de către scriitori greci şi latini
pentru a desemna, sub numele de geţi, triburile de la Dunărea de Jos, şi, sub numele de daci, pe
cele din ţinuturile centrale şi vestice ale spaţiului carpato-dunărean.
Progresul realizat în evoluţia organizării politice este mai bine cunoscut prin informaţiile
despre războaiele geţilor cu puteri superioare politic şi militar, cum a fost armata regelui persan
Darius şi cea a lui Alexandru cel Mare. Geţii, care s-au încumetat să le înfrunte, trebuie să fi deţinut
o organizare politică şi militară măcar în parte în măsură să o facă. În mod analog putem judeca
puterea politică şi militară a lui Dromichaites. Aici se remarcă o structură politică cu vădite tendinţe
de centralizare. Căpetenia geţilor, Dromichaites, este denumit “rege” de sursele antice.
Uniuni de şeferii cu tendinţe de permanentizare şi, implicit, de centralizare a puterii existau
la geţii din secolele VI-IV î. Hr. asemenea formaţiuni politice nu pot fi judecate doar prin prisma
unei structuri primitive; ele constituie un pas firesc în procesul ce va permite încercarea de unificare
a lui Burebista. Din relatarea lui Herodot se poate deduce că agatirşii din Transilvania au
reeprezentat o forţă politică redutabilă. Recentele cercetări din zona centrală şi nordică a Moldovei
arată că nici aici situaţia social-politică nu era esential diferită.
Avem puţine date despre istoria Daciei în perioada sec. III-II î. Hr., fapt ce vine să confirme
unele indicii care arată că lumea geto-dacă traversează acum o perioadă de transformări economice
şi culturale, de modificare a structurilor sociale şi politico-militare. Pe plan politic este de presupus
existenţa unor puternice formaţiuni tribale, singura mai bine cunoscută, graţie surselor literare,
fiind aceea copndusă de regele Dromichaites. Solicitările externe, cum ar fi presiunea scitică din
răsărit sau expansiunea de la Dunărea de Jos a Regatului odrysilor şi, mai târziu, a statului
macedonean, au stimulat desigur structurarea unor asemenea forme superioare de organizare
politico-militară.
Pătrundecea celţilor în teritoriul Transilvaniei intracarpatice, în Banat şi Crişana, sau a
bastarnilor în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru a avut un efect inhibitor, împiedicând o unificare
mai timpurie a geţilor şi a dacilor,
După Dromichaites evenimente şi nume legate de istoria geţilor din sec. III-II î. Hr., nu
apar decât extrem de rar, fugar menţionate în izvoarele literare, cele câteva persoanje cunoscute pe
baza documentelor epigrafice şi numismatice fiind, mai curând, de importanţă locală. O inscripţie
în limba greacă, datată în sec. III î. Hr., menţionează pe Zalmodegikos, un şef get după nume, ce
exercita un protectorat apăsător asupra coloniilor milesiene. Se presupune că Zalmodegikos era
căpetenia unui trib sau a unei uniuni de triburi getice din jumătatea nordică a Dobrogei.
Tot în sec. III, probabil în prima sa jumătate, în aceeaşi zonă din nordul Dobrogei, este
atestată existenţa unui alt dinast local, Moskon. Acesta bate monedă de argint cu numele său însoţit
de titlul “basileus”.
Către 200 î. Hr., Histria şi alte oraşe greceşti obţin protecţia militară a regelui Rhemaxos
(numit şi el basileus) împotriva tracilor conduşi de Zoltes.
Istoriile lui Trogus Pompeius consemnează existenţa unui alt rege dac – Oroles.
Prezenţa romană la sudul Dunării a reprezentat un stimulant al procesului de constituire a
unor formaţiuni politice dacice sau geto-dace puternice şi stabile.
 Acţiunile politice unificatoare ale lu Burebista în prima jumătate a sec. I. î. Hr., au fost un
moment de vârf în istoria Daciei preromane. Parcimonia izvoarelor literare antice ajunse până la
noi, lasă în suspensie mai multe întrebări: din ce parte a Daciei era Burebista, care a fost structura
puterii înfăptuite de el, care au fost raporturile lui cu diferitele formaţiuni politice getice şi dacice
şi cum s-a realizat aducerea lor vremelnică sub o singură conducere ?
Ideea unificării putea să încolţească în inima dinaştilor Daciei şi din pricina presiunii celţilor
şi a pericolului reprezentat de înaintarea romanilor în Peninsula Balcanică.
Au fost numeroase confruntări între diferitele triburi din Dacia pentru supremaţia unuia sau
a unora în dauna altora. Nu se ştie însă cum s-a realizat unificarea acestor triburi. Probabil, unii au
înţeles să dea ascultare lui Burebista de bună voie, la fel cum alţii i s-au împotrivit şi, judecând
după conduita generală a regelui, acesta n-a avut reţineri în a-i supune prin forţa armelor.
Se ştiu foarte puţine despre politica internă a lui Burebista. Strabon spunea că “spre a ţine
în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt,
învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba
încă la un timp fusese socotit şi zeu.” Ascultarea de porunci nu însemna altceva decât supunerea
faţă de rege a ţinuturilor Daciei unificate de Burebista. Cu ajutorul lui Deceneu, Burebista a putut
să impună anumite reforme, chiar pe plan religios şi să-şi fundamenteze apelând la sentimentele
religioase, autoritatea care, în condiţiile vremii, nu putea fi socotită ca lipsită de esenţă divină.
Initial, Burebista era conducătorul unei formaţiuni politice din sud-vestul Trasilvaniei
Treptat, într-un timp relative scurt, şi-a extins autoritatea asupra asupra formaţiunilor
politice similar mai apropiate şi, în cele din urmă, asupra cele mai mari părţi a teritoriului locuit de
geţi şi de daci, fie prin bună înţelegere, fie prin forţa armelor.
A cucerit teritoriile pierdute de daci în nord-vest, ca şi altele din sud-vest, unde de multă
vreme se instalaseră triburi celtice.
A cucerit oraşele greceşti de pe ţărmul occidental al Mării Negre şi le-a silit să-i recunoască
autoritatea.
A iniţiat, şi poate chiar în mare măsură a înfăptuit, o vastă opera de fortificare a ţinuturilor
stăpânite de el.
Pe baza acestei situaţii, reflectate în izvoarele literare şi coroborată şi de descoperiri
arheologice, părerile exprimate în istorigrafie diferă: de la susţinerea unei vaste uniuni de triburi,
la existenţa unui stat începător, care ar fi urmat calea statelor elenistice barbare, care avea să
evolueze într-o formă asemănătoare monarhiilor orientale.
Dacă termenul de rege era folosit şi pentru desemnarea unor dinaşti locali, pentru stăpânirea
lui Burebista, Srabon folosteşte termenul de “putere”, “imperiu” ceea ce nu înseamnă neapărat că
ne aflăm în faţa unui stat, ci în faţa unei vaste stăpâniri.
Însă tocmai vastitatea stăpânirii făcea imposibilă guvernarea ei cu metodele şi mijloacele
conducerii unei simple uniuni de triburi. Este adevărat că în acest domeniu nu dispunem de
informaţii scrise, dar în nici un caz nu poate fi scoasă din discuţie existenţa cel puţin a unor
comandaţi militari, împuterniciţi şi cu atribuţii administrative, în teritoriile pe care le controlau ca
reprezentanţi ai autorităţii centrale. Fortificaţiile pe care presupunem că le-a construit Burebista
aveau, desigur, în frunte astfel de comandanţi şi, totodată, ele reprezentau centre militare şi
administrative ale unor teritorii.
Toate acestea, împreună cu “ascultarea” poruncilor sale, cu colaborarea strânsă cu clerul,
cu fireasca presupunere a unei capitale regale, cu folosirea lui Akornion în tratativele diplomatice
cu Pompeius, demostrează că formaţiunea politică a lui Burebista avea trăsăturile definitorii ale
unui stat, chiar dac acesta era la începuturile exstenţei şi evoluţiei sale.
Se crede că urmaşul direct al lui Burebista a fost Deceneu, dar domnia sa este contestată de
unii istorici. Lui Deceneu i-ar fi urmat Comosicus, care ar fi fost urmat de Coryllus.
 Regatul lui Burebista s-a împărţit mai întâi în patru, apoi în cinci părţi. Şefii acestor
formaţiuni caută să speculeze diferendele tot mai grave dintre Octavian şi Marcus Antonius,
principalii protagonişti ai noului triumvirat de la Roma.
Principala formaţiune rezultată din destrămarea stăpânirii lui Burebista a fost cea condusă
de regale Cotiso, menţionat de Horatius, poetul contemporan cu el. Este menţionat şi de Suetonoius
în biografia lui Augustus, unde se consemnează, cu prilejul relatării conflictului dintre Octavianus
şi Marcus Antonius că: “Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului
său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor”.
Un alt dinast menţionat de izvoare este Dicomes. Plutarh scrie în biografia lui Marcus
Antonius că “Dicomes, regele geţilor, îi făgăduise că-l va ajuta cu armată numeroasă”. Formaţiunea
sa politică se situa fie în Muntenia, fie pe valea Siretului, în Moldova.
În regiunea dealurilor din nord-estul Olteniei (poate şi a Argeşului) domnea un alt rege,
după unii Thiamarcus, menţionate pe fragmntele unui vas dacic descoperite la Ocniţa, jud. Vâlcea.
Nu se ştie aproape nimic despre originea lui Decebal. Cassius Dio precizează că. În faţa
primejdiei romane iminente, regale Duras, poate deja bătrân, renunţă la tron, cedând domnia lui
Decebal. Se crede că Decebal ar fi fost nepotul fostului rege.
Alegerea lui Decebal avea în vedere nu numai faptul că era successor legal la tron, ci şi
reale calităţi de commandant militar şi de diplomat. Cassius Dio spunea că este “foarte priceput la
planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman
şi a se retrage la timp”.
Teza existenţei obştilor săteşti la daci nu este convingătoare. Structura economiei Daciei se
baza pe existenţa comunităţilor săteşti agricol-pastorale, dar detaliile de organizare şi de activitate
ale acestora nu sunt cunoscute decât partial.
Prin analogie cu alte zone, se poate admite şi pentru Dacia că în teorie regii eau proprietarii
întregului pământ şi în fapt el aparţinea comunităţilor care îl lucrau. Comunităţile erau obligate la
plata unor contribuţii sub diferite forme.
Tot în legătură cu prorpuetatea este de presupus un control regal asupra exploatărilor de fier
din zona capitalei Daciei.

Organizarea Daciei de catre romani

În vara anului 106, la terminarea celui de-al doilea război dacic, puterea militară a lui
Decebal a fost înfrântă, regatul său desfiinţat, iar provincia traiană întemeiată.
O diploma mălătară de la Porolissum, eliberată în anul 110, arată că al 11 august 106
Provincia Dacia exista deja, era un fapt împlinit, pacea şi liniştea fiind instaurate pretutindeni. Noua
provincie s-a constituit printr-o lege special (lex provinciae), promulgate de împăratul Traian,
înainte de înapoierea sa la Roma. Legea aceasta nu s-a păstrat, dar ea conţinea statutul, principiile
de organizare şi de conducere ale provinciei, prevedea impozitele pentru fiscul imperial, fixa
frontierele şi şi indica unităţile militare însărcinate cu apărarea teritorului. Numele provinciei apare
şi pe monede, la început prin legenda Dac(ia) Cap(ta), iar apoi Dacia Augusti Provincia. Cu toate
că războiul s-a terminat şi provincial era întemeiată, împăratul mai rămâne în Dacia, pentru a se
ocupa de organizarea şi apărarea noii sale ctitorii. Abia în primăvara anului 107 Traian se întoarce
la Roma, unde îşi sărbătoreşte cu mare fast triumful asupra dacilor.
Frontierele provinciei Dacia în timpul lui Traian. Din spaţiul dacic cucerit şi inclus în
imperiu de către împăratul Traian numai o anumită parte a format provincia Dacia nou creată, restul
fiind anexat la Moesia Inferior, sub raport politico-administrativ şi militar. Din noua provincie
traiană făceau parte Oltenia de la vest de cursul Jiului, Banatul şi Transilvania, fără colţul de sud-
estşi fără bazinul Ciucului şi al Gheorghenilor.
 La vechea provincie sud-dunăreană au fost ataşate administrative Muntenia, sudul
Moldovei, Oltenia (fără partea de vest) şi sud-estul Transilvaniei. Tot de Moesia Inferior ţinea
administrative şi o largă fâşie de pământ de la nordul Deltei şi al Pontului Euxin.
Spaţiul dacic nord-dunărean ajuns după anul 106 în stăpânirea Romei a fost împărţit, din
punct de vedere politico-administrativ şi militar, între Moesia Inferior şi provincia Dacia nou
constituită.
Hotarele Daciei romane după moartea lui Traian. La începutul domniei lui Hadrian, în anii
117-118, se produc schimbări importante în ţinuturile stăpânite de romani la nordul Dunării. Din
cauza atacurilor concertate ale sarmaţilor iazigidin Câmpia Tisei şi ale sarmaţilor roxolani din estul
Daciei – aliaţi robabil cu dacii liberi şi sprijiniţi eventual de mişcări interne antiromane – Hadrian
este nevoit să ia măsuri impuse de aceste evenimente, în cursul cărora însuşi guvernatorul
provinciei, C. Iulius Quadratus Bassus, îşi perduse viaţa. Se crede că împăratul a venit personal în
Dacia spre sfârşitul anului 117, şi a făcut pace cu roxolanii, cărora le-a mărit subsidiile, iar în anul
118, înainte de a se întoarce la Roma, ca successor al lui Bassus l-a numit pe omul său de încredere,
generalul Q. Marcius Turbo, care a condus lupele împotriva iazigilor şi a restabilit liniştea în Dacia.
Lui Turbo, pentru a avea mai multă autoritate, i s-a încredinţat temporar un comandament
extraordinar asupra Daciei şi Panoniei Inferior.
În aceste împrejurări critică, Hadrian, adoptând o politică defensive, a abandonat Muntenia
şi sudul Moldovei, regiuni care aparţinuseră Moesiei Inferior, scoţându-le din cadrul militar şi
politic la imperiului. Cu toate acestea, un larg teritoriu din sudul Basarabiei a rămas în continuare
în stăpânirea romanilor, ca parte a Moesiei Inferior.
În vârtejul acestor evenimente şi prin reorganizarea hadrianică, frontierele Daciei romane
au suferit însemnate modificări. Regiunile de la nordul fluviului, care aparţinuseră mai înainte
Moesiei Inferior şi nu au fost parasite de Hadrian, au trecut, toate, în componenţa Daciei,
constituind Dacia Inferior. Din provincia traiană, unitară, în 118 s-a format Dacia Superior şi Dacia
Porolissensis, în scopul unei apărări mai eficiente.
Începând cu Hardian, în hotarele Daciei romane (Dacia Inferior, Dacia Superior, Dacia
Porolissensis) intrau întreg Banatul, aproape toată Transilvania, Oltenia şi o largă zonă din vestul
Munteniei,
Hotarele Daciei romane fixate la începutul domniei lui Hadrian au rămas, în general,
neschimbate până în timpul domniei lui Gallienus, când au avut loc unele replieri strategice în
părţile de nord şi de est ale Daciei intracarpatice.
Între graniţele Daciei romane nu au fost cuprinse Crişana, Maramureşul, “Ţara Oaşului”,
zonele situate la vest de Munţii Meseş, depresiunea Ciucului, Moldova şi Munteniapână la linia
fortificată transalutană. Toate aceste regiuni erau locuite majoritar şi stăpânite efectiv de dacii
liberi, care au întreţinut permanente raporturi economice, politice şi culturale cu lumea romană.
Până la terminarea celor două războaie de cucerire a Daciei, teritoriile ocupate de romani la
nordul Dunării au fost ataşate administrative Moesiei Inferior şi Moesiei Superior. Oată cu
înfiinţarea provinciei Dacia, în vara anului 106, ca nouă entitate politică şi militară a imperiului,
ctitoria lui Traian a constituit o singură unitate administrative, separate de teritoriile dacice nord-
dunărene aparţinătoare în continuare Moesiei Inferior. Situaţia aceasta va dura până la începutul
domniei împăratului Hadrian, când vor avea loc mari schimbări politico-administrative şi militare,
Ca provincie situată la frontiera imperiului, Dacia se va încadra în categoria provinciilor
imperial, spre deosebire de cele aflate în interior, a căror administrare revenea Senatului roman.
Astfel, conducerea şi administrarea Daciei intrau în atribuţiile împăratului, care era reprezentat la
faţa locului printr-un guvernator, trimis la său, legatur Augusti propraetore, ales din rândul
senatorilor, însărcinat să îndeplinească atribuţiile imperiale, politice, administrative, militare,
judecătoreşti.
 Rangul unui guvernator era determinat de importanţa provinciei, de numărul legiunilor
cantonate pe cuprinsul ei. O provincie care avea două sau mai multe legiuni trebuia să fie condusă
de un guvernator de rang consular, fost consul (vir consularis), iar dacă dispunea numai de o singură
legiune, guvernatorul era de rang pretorian, fost pretor (vir praetorius). În cazul când provincial nu
avea nici o legiune, ci numai trupe auxiliare, aceasta era guvernată de un procurator Augusti din
rândul ordinului ecvestru. Un legatus Augusti pro praetor, pe lângă atribuţiile civile (excepţie cele
financiare) avea comanda supremă asupa întregii armate dintr-o provincie, legiuni şi trupe
auxiliare. Dar într-o provincie cu cel puţin două legiuni, conducerea efectivă a fiecăreia în parte
era încredinţată unui commandant de rang pretorian, subordonat atât împăratului, cât şi
guvernatorului. Pe de altă parte, administraţia financiară a provinciei (fixarea şi încasartea
impozitelor către stat, plata soldelor şi altele) nu intra în sfera de competenţă a guvernatorului de
rang consular, ci era efectiv exercitată de un procurator financiar (procurator Augusti), provenit din
ordinal ecvestru şi dependent de împărat, dar nesubordonat pe linie administrative guvernatorului.
Între cei doi înalţi mandatari ai împăratului exista, aşadar o separare netă de atribuţii şi o anumită
egalitate în ceea ce priveşte subordonarea directă şi loialitatea faţă de Roma.
Aceste norme administrative-militare erau în general valabile în provinciile imperial,
înclusiv în Dacia. Interesant de remarcat este faptul că în Dacia, spre deosebire de multe alte
provincii, nici unul dintre guvernatorii cunoscuţi documentar nu a avut obârşie patriciană. Ei au
fost, toţi, de origine plebeiană şi au ajuns prin îmbogăţire în senatul de la Roma, fiind astfel capabili
să plătească censul de un million de sesterţi, la fel ca senatorii proveniţi dintre patricieni.
Dacia în timpul împăratului Traian. Ca provincie unitară (neîmpărţită) de la 106 până la
începoutul domniei lui Hadrian (anul 118), Dacia a fost o provincie imperială de rang consular,
deoarece pe teritoriul ei se aflau trei legiuni: XIII Gemina, IV Flavia şi I Adiutrix. Guvernatorul îşi
avea sediul la Apulum, în apropierea castrului legiunii XIII Gemina, unde s-a identificat
archeologic ruinele edificiului respectiv. Reşedinţa procuratorului financiar se afla însă la Ulpia
Traiana. Primul guvernator al Daciei traiane a fost Iulius Sabinus. După acesta a urmat Terentius
Scaurianus. În timpul mandatului său, a fost emis actul de întemeiere a primuklui oraş roman pe
pământulş dacic, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. În anul 110 au fost emise
monede cu legenda Dacia Augusti Provincia. După Scaurianus, până la sfărşitul domniei lui Traian,
se mai cunosc alţi trei guvernatori: Q. Baebius Macer, C. Avidius Nigrinus şi C. Iulius Quadratus
Bassus, ultimii doi de rang consular. Guvernatorii Daciei traiane dispuneau de numeroase efective
militare, legiuni şi trupe auxiliare. Ei se confruntau, în mod firesc, şi cu dificultăţile de constituire
a sistemului defensiv roman în spaţiul dacic. În acelaşi timp, trebuiau introduse şi permanentizate
structurile organizatorice şi administrative-politice romane, aveau loc aplicarea sistemului juridic,
rezolvarea numeroaselor probleme legate de colonizarea masivă în curs de desfăşurare. De aceea,
primii guvernatori ai provinciei au fost aleşi dintre consularii cei mai vrednici, cu multă experienţă
politică, militară şi administrativă.

Reorganizarea Daciei sub Hadrian (anul 118)

La întoarcerea sa din Orient, în drum spre Roma, în vara anului 117,

din cauza războiului cu roxolanii şi iazigii, Hadrian a fost nevoit să se
oprească în Moesia şi Dacia, unde a procedat la mari schimbări politico-
administrative şi militare. Acestea au fost direct determinate de atacurile
roxolanilor şi ale iazigilorîmpotriva teritoriilor romane nord-danubiene,
precum şi de politica defensivă a noului împărat, care urmărea fixarea
graniţei imperiului pe aliniamente natural (munţi, cursuri de apă), mai
puţin constisitoare şi mai uşor de apărat. În Orient, Hadrian a renunţat la
cele trei provincii întemeiate la est de Eufrat în timpul războiului cu parţii
(Armenia, Asiria şi Mesopotamia), iar la nordul Dunării a abandonat sudul
Moldovei şi aproape toată Muntenia. Eutropius relatează că împăratul ar
fi intenţionat să părăsească Dacia întreagă, dar, sfătuit de prieteni, a
renunţat la această idee, pentru a nu lăsa mulţi cetăţeni romani în mâna
barbarilor. Hadrian a recurs, în prima jumătate a anului 118, la o reformă
administrative de mare amploare. Astfel, în locul Daciei unitare, el a
hotărât să fie înfiinţate trei provincii separate: Dacia Inferior, Dacia
Superior şi Dacia Porolissensis.
După evenimentele din anii 117-118, cele trei provincii cou create
intră în sistemul obişnuit de guvernareîn funcţie de importanţa şi ponderea
militară a fiecăreia.
Dacia Superior era provincia ea mai întinsă şi cuprindea Oltenia de
la vest de Jiu, cu oraşul municipiu Drobeta, întreg Banatul şi Transilvania,
fără părţile sale sud-estice şi nord-vestice, care au fost încorpoprate în
Dacia Inferior şi, respective, în Dacia Porolissensis. În această nouă
provincie erau înglobate ţinuturile fostei Dacii traiane, cu excepţia părţii
sale de nord-vest. Denumirea de Superior, la fel ca în cazul Moesiei şi
Panoniei, are drept criteriu situarea sa pe cursul Dunării, mai sus decât
Dacia Inferior şi reprezintă dovada faptului că cele două provincii au fost
înfiinţate concomitent. Dacia Superiorr prezenta, chiar de la început,
importanţa maximă, nu numai ca întindere şi poziţie eografică, ci şi din
punct de vedere economic, social, military şi cultural. Pe cuprinsul său se
aflau principalele mine de sare, fier, staţiuni balneare, colonia Ulpia
Traiana Sarmisegetusa, municipiul Drobeta şi oraşele dezvoltate ulterior
(Apulum, Dierna, Tibiscum, Ampelum), fără să mai vorbim de traseul
drumului imperial, se sediul permanent al legiunii XIII Gemina de
instituţii cultural-religioase ori administrative.
Dacia Superior era condusă de un legatus Augusti pro praetor, fost
pretor deoarece provincia dispunea atunci numai de legiunea XIII Gemina,
singura care a rămas în Dacia după 118. Reşedinţa guvernatorului se afla
la Apulum, acesta fiind totodată şi comandantul legiunii cantonată acolo.
Teritoriul Daciei Inferior cuprindea Oltenia de la răsărit de Jiu, sud-estul Transilvaniei şi
fâşia din vestul Munteniei, delimitată spre dacii liberi de aăa-zisul limes transalutan. Cu alte
cuvinte, toate teritoriile Moesiei Inferior aflate la nordul Dunării sub Traian şi neabandonate de
Hadrian au constituit Dacia Inferior. La înfiinţare, provincial avea u singur oraş, Romula, ridicat la
statutul de municipiu de Hadrian chiar în timpul reorganizrii Daciei. Din punct de vedere urbanistic
Dacia Inferior era într-o situaţie modestă. Provincia nu diuspunea de nici o legiune, dar avea
numeroase trupe auxiliare pe frontierele cu dacii liberi. Lipsa unei legiuni a făcut ca în fruntea ei
să nu se afle decât un procurator presidial, numit de împărat din rândurile ordinului ecvestru. Acest
procurator Augusti dispunea de toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare şi militare
(imperium), în mâna sa concentrându-se întreaga putere de conducere a provinciei. Deoarece era
învestit de împărat cum jure gladii, procuratorul avea şi dreptul de condamnare la moarte, cu
excepţia cetăţenilor romani. Era, aşadar, guvernator cu drepturi depline şi nu intra în vreun fel
oarecare sub autoritatea legatului pro praetor de la Apulum, nici măcar din punct de vedere militar.
Sediul guvernatorului provinciei a putut fi la început, pentru scurrt timp, la Buridava (Stolniceni,
jud. Olt), dar după aceea s-a mutat la Romula (Reşca, jud. Olt), care, ridicată la rang de municipiu,
a cunoscut o dezvoltare urbanistică rapidă.
Dacia Porolissensis, cu nume derivate de la localitatea Porolissum, este atestată pentru
prima data sub domnia lui Hadrian. Situate în părţile nord-vestice ale fostei Dacii traiane unitare,
la nord de Arieş şi la nord-vest de cursul superior al Mureşului, Dacia Porolissensis dispunea de un
teritoriu mai restrâns chiar decât cel al Daciei Inferior, dar prezenta o mare importanâă militară. Pe
cuprimsul ei nu se afla, înainte de 168, nici o legiune, în schimb trupele auxiliare erau foarte
numeroase.
În afară de municipiul Napoca, creat de Hadrian odată cu Drobeta, localităţile mai
importante din spaţiul provincial erau Porolissum şi Potaissa, la care se adăugau centrele de
exploatare a sării de la Ocna Dejului, Sic (jud. Cluj), Domneşti Sărăţel (jud. Bistriţa-Năsăud).
Noua provincie, la fel ca Dacia Inferior, se găsea sub conducerea unui procurator Augusti,
presidial, de rang ecvestru, care cumula toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare,
fiind în acelaşi timp comandantul supărem al trupelor, nesubordonat celui din Dacia Superior.
Sediul său permanent se afla la Napoca, în proaspătul municipiu hadrianic, dar initial şi teporar
putea fi la Porolissum, care era cel mai important centru military al provinciei, dar care nu avea
încă statut de oraş.
Noua organizare a Daciei sub Marcus Aurelius (anul 168). Reorganizarea hadrianică şi
efectivele militare din provinciile dacice s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare în timpul domniei lui
Marcus Aurelius, când neamurile germanice – în primul rând marcomanii – şi iagizii din Câmpia
Tisei au început să ameninţe şi chiar să atace efectiv Dacia şi alte provincii romane din Europa
centrală. La 168 avea loc o nouă reorganizare a provinciilor dacice, pentru o mai bună apărare şi
administrare a teritoriilor romane de la nordul Dunării. În acest este mutată de la Troesmis
(Turcoaia, în Dobrogea) la Potaissa (Turda) legiunea V Macedonica, iar cele trei provincii dacice
(Daciae tres), sub raport administrative şi military, sunt puse sub conducerea unui singur guvernator
cu sediul tot la Apulum. Acesta purta titlul official de legatus Augusti pro praetore trium daciarumşi
era de rang consular, deoaece atunci, la nordul Dunării se aflau două legiuni (XIII Gemina şi V
Macedonica).
Cu toate că cele trei Dacii rămâneau provincii separate, totuşi ele constituiau o unitate
administrativă aflată sub conducerea legatului consular de la Apulum, în mâna căruia se concentrau
toate competenţele în afară de cele financiare. Aşadar, spre deosebire de perioada anterioară, fiacre
provincie a încetat să mai aibă o armată proprie, separată. Toate efectivele militare din cele trei
Dacii (auxiliary şi legiuni) formau de fapt o singură armată consular, care se afla sub comanda
supremă a guvernatorului general. Acestuia îi erau subordonaţi toţi comandanţii de trupe auxiliare
şi legati celor două legiuni de la Apulum şi Potaissa.
Trebuie subliniat, începând dina nul 168, că două din cele trei provincii apar cu nume
schimbat: Dacia Inferior se va numi Dacia Malvensis, iar DCIA Superior va purta numele de Dacia
Apulensis. Cât despre Dacaia Malvensis – nume luat de la Malva (Romula)sau de ţinutul
înconjurător – aceasta cuprinde vestul Munteniei şi întreaga Oltenie. Dacia Apulensis îngloba tot
Banatul şi Transilvania, împreună – dupăî cât se pare- cu zona sa sud-estică până la Carpaţii
Orientali, zonă preluată de la Dacia Inferior, în schinbul Olteniei de vest.
Izvoarele noului sistem introdus în Dacia constau în edictele guvernatorilor şi în constituţile
imperiale. Edictele cuprindeau reguli de drept roman, dar şi unele dispoziţii din dreptul autohton.
După reforma jurisconsultului Salvius Iulianus, făcută sub împăratul Hadrian, guvernatorii îşi pierd
din iniţiativă şi din posibilitatea de a crea norme juridice noi, întrucât trebuiau să se conformeze
unui edict tipizat ce urmărea întărirea puterii imperiale centrale.
Persoanele. Înainte de publicarea edictului lui Caracalla, locuitorii din Dacia erau fie
cetăţeni romani, fie latini, fie peregrini.
Cetăţenii romani care locuiau în Dacia, în calitate de colonişti, aveau aceleaşi drepturi ca şi
locuitorii Romei, cu o singură excepţie: nu puteau avea în materie imobiliară un dominium ex jure
Quiritium, adică o adevărată proprietate romană, în cazul când coloniei respective căpătase jus
Italicum, aşadar calitatea de sol roman – cum erau Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi
Dierna – romanii rezidenţi în astfel de oraşe aveau deplinătatea drepturilor cetăţeneşti, inclusiv pe
cel de proprietate funciară romană.
Latinii se bucurau de prerogativele dreptului latin (jus Latii), ceea ce presupunea egalitatea
în materie de drepturi patrimoniale cu romanii, dar nu aveau aceleaşi drepturi politice şi nici nu se
puteau căsători în conformitate cu legea romană. Prin naturalizare, latinii puteau devein însă
cetăţeni romani.
Marea masa a populaţiei libere o alcătuiau aşa-zişii peregrine, a căror capacitate juridică era
stabilită de dreptul autohton, ori de cel al poporului din care făceau parte coloniştii necetăţeni.
În Dacia trăiau şi numeroşi sclavi, cărora li se aplicau fie regulile dreptului roman (dacă
stapânii acestora erau cetăţeni romani), fie normele juridice locale (dacă stăpânii erau peregrini).
Personae şi familia. Instituţia familiei era reglementată pentru cetăţenii romani din Dacia
de dreptul roman, iar pentru peregrine de dreptul lor national, în unele cazuri de dreptul popoarelor
(jus gentium).
Împăratul acorda soldaţilor necetăţeni, la terminarea serviciului militar, odată cu cetăţenia,
şi deptul de a contracta o căsătorie după legea romană cu peregrinele sau latinele cu care urmau să
se căsătorească în viitor.
Sclavii din Dacia nu puteau încheia o căsătorie, uniunea sclavilor (contubernium) avea
valoarea unui pur fapt şi nu aceea a unei căsătorii.
Căsătoriile liberţilor aveau trăsăturile caracteristice categoriilor de oameni liberi în care
aceştia intraseră prin dezrobire: romani, latini sau peregrini.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoştea şi persoanele juridice, inscripţiile din
Dacia amintesc, în această ordine de idei, municipii, colinii, colegii.
Regimul juridic aplicat cetăţenilor romani cu privire la bunuri era cel prevăzut de legile
romane, cu o singură excepţie: asupra imobilelor aceştia nu putea avea – aşa cum am precizat – o
adevărată proprietate (dominum ex jure Quiritium), doar numai dacă pământul coloniei romane
respective nu primise, printr-o ficţiune, calitatea de sol roman (jus Italicum).
Asupra solului provincial, cetăţenii romani nu puteau avea decât o posesiune, proprietarul
acestuia era împăratul, întrucât Dacia era provincie imperial (provincial Caesaris). De aceea,
aceştia erau obligaţi să plătească un impozit (vectigal) pentnru asemenea fonduri numite în texte
praedia stipendiaria. Peregrinii nu puteau dobândi nici ei o proprietate romană, decât dacă se
acorda un jus commercii.
Peregrinii băştinaşi din Dacia aveau probabil şi o proprietate reglementată de vechiul drept.
Dreptul procesual. Procedura de judecată era aceeaşi ca în toate provinciile romane.
 În procesele dintre romani şi peregrini, aceştia din urmă erau socotiţi, pe durata procesului,
ca şi cum ar fi cetăţeni romani (ac si cives Romani essent), pentru a li se putea aplica, în acest chip,
legile romane.
În materie penală, guvernatorul Daciei avea dreptul de a condamna la moarte pe locuitorii
provinciei, cu excepţia cetăţenilor romani şi a fruntaşilor din provincie, care nu puteau fin
condamnaţi la pedeapsa capitală decât de împărat.

ŢĂRILE Şl LEGEA ŢĂRII (SEC. IX-XIV)

ROMANI ŞI VLAHI

Perioada sec. IX-XIV se caracterizează prin afirmarea românânilor ca un grup etnic

ce avea personalitate distinctă, cu organizare politică şi cu norme juridice proprii, tipice
feudalismului timpuriu.

Romani. Trăind în „România dunăreană", autohtonii au păstrat numele Romei.

Scriitori bizantini din sec. X îi numesc „romani”, spre a-i deosebi de „barbari”. Apelativul
de „romani” se justifică nu numai prin tradiţia coloniştilor romani, ci şi prin tradiţia
autohtonilor daci, ca locuitori ai unor teritorii ce au făcut parte din imperiul roman.

Vlahi. Un alt nume cu care erau denumiţi foştii locuitori ai imperiului roman era acela
de „vlahi", provenit de la numele unui trib celt (volcae). De la celţi numele de vlahi a fost
preluat de germani, de la care a fost împrumutat şi de slavi. În această formă („vlahi) a fost
folosit şi de Bizanţ, sau diverse popoare, cu unele schimbări: volochi - la slavii meridionali,
valachi - la catolicii din Occident, Blach-Olahok la unguri (care numesc pe italieni
Olaszok), Bloch la saşi, Walaszi - la polonezi (dar Wlochi pentru italieni). Adoptarea
unanimă a denumirii „vlahi” dovedeşte încheierea procesului de etnogeneză a românilor.
Autorii bizantini fac însă precizarea că ei sunt aceiaşi „romani”, „coloni veniţi din Italia”,
locuind în fosta Dacie, dar şi în sudul Dunării. Identitatea dintre ei este întărită şi prin
referirile la ocupaţiile lor tradiţionale: „brânza vlahă”, „femeia vlahă ţese la război”, „clăile
de grâu ale valahilor”, „caii vlahi”. De semnalat că abia spre sfârşitul sec. XIII se
menţionează apariţia unui sens secundar al termenului de „vlah”, anume acela de păstor.

ŢARA - ORGANIZARE POLITICĂ ROMÂNEASCĂ

Termenul românesc de „țară” provine de la latinescul „terra” şi are ca sens

organizare statală, şi nu sensul material de pământ, ca în alte limbi romanice.

Cnezatul reprezenta o organizaţie politică aflată sub conducerea unui cneaz; este în
fond tot o „ţară” denumită după forma ei de conducere. Cuvântul „cnez” este de origine
vizigotă - „kunig”. Cnezii aveau atribuţii de judecători şi exercitau conducerea militară, ca
şi juzii. Numele „cnez” a ajuns să desemneze pe ţăranii liberi, în timp ce unii dintre „cnezi”
au devenit „boieri” în statele româneşti din feudalismul dezvoltat.

Voievodatul era o organizaţie politică superioară cnezatului, având în subordine mai

multe cnezate; voievodul era ales din rândul cnezilor în adunarea acestora, având atribuţii
administrative, militare şi judecătoreşti. Cuvântul „voievodat” este de origine slavă -
„vojevoda”.

Denumirea „câmpulung” desemna tot „ţară” şi cuprindea mai multe obşti săteşti cu
săteni liberi. Cuvântul „câmp” indica în evul mediu o obşte, iar „câmpulung” o uniune de
mai multe obşti săteşti.

Prin „jupa” erau desemnate formaţiuni politice similare „ţărilor”. Erau conduse de
jupani, termen care provine de la cuvântul trac diurpaneus.

Obştile săteşti au continuat să existe în această perioadă, păstrând organizarea lor

tradiţională, dar se remarcă o apropiere între ele sub forma constituirii unor organizaţii mai
întinse, care au cuprins o întreagă regiune: văi ale râurilor, depresiuni montane şi câmpii.

Astfel:

în voievodatul Crişanei: văile Mureşului inferior (malul drept), Crişurilor, Beretăului

şi Crasnei, Someşului inferior, ca şi depresiunile Aradului, Salontei, câmpiile Şimleului,
Zalăului;

în voievodatului Banatului: văile Cernei, Carasului, Bârzavei, Mureşului inferior

(malul stâng), depresiunile Mehadiei, Nerei, Cataşovei, Bozovici, Câlnicului etc;

în voievodatul Ultrasilvan: văile râurilor Surduc, Someşului Mic şi Mare, Arieş,

Bistriţa, Tarnave, Mureşul Mijlociu şi Superior, Oltul Superior, depresiunile Huedin,
Călăţele, Năsăud, Rodna etc;

voievodatului Ţării Maramureşului: văile Marei, Izei, Vişeului, Firizei, Lăpuşului,

depresiunile Oaş, Borşa etc.

Situaţia este asemănătoare şi în celelalte ţări: Bârsa, Haţeg, Zarand, Făgăraş. încă
înaintea epocii feudalismului timpuriu obştea românească depăşise stadiul de obşte
gentilică şi devenise o obşte teritorială. În această fază ea este denumită ca „o asociaţie de
gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun”.

Ca atare, spre deosebire de obştea gentilică în care apartenenţa membrilor se

întemeiază pe rudenia de sânge, în obştea teritorială apartenenţa lor este determinată de
stăpânirea în comun a teritoriului. Teritoriul nu mai are, aşadar, doar un rol economic, ca
obiect de exploatare economică, ci şi, în principal, un rol politic, acela de determinare a
apartenenţei membrilor săi la obştea respectivă. Existenţa în obşte a „cetelor de neam”,
bazate pe rudenie, nu ştirbeşte caracterul teritorial al obştii. Unirea mai multor sate
devălmaşe în „obşti de obşti”, confederaţii sau uniuni de obşti pe teritorii mai vaste a făcut
necesară folosirea unor termeni care să le denumească în mod deosebit. Aşa a apărut
denumirea de „ţară” şi „câmpulung”, luând ca bază teritoriul acum mai larg decât „moşia”
unui sat izolat.

LEGEA ŢĂRII

Conceptul de lege:
lege nescrisă - totalitatea normelor tradiţionale după care funcţionau obştile săteşti
fiind unanim acceptate de comunitate;
legea scrisă - normele juridice redactate în scris şi impuse colectivităţilor prin
constrângerea organelor puterii politice;
legea creştină - regulile de conduită cuprinse în scrieri bisericeşti ortodoxe.
Dreptul românesc nescris - Legea Ţării - s-a format în cadrul unui îndelungat proces
istoric, având ca principal izvor normele cu caracter social existente pe teritoriul românesc
ale populaţiei băştinaşe (dacii). Cele mai vechi obiceiuri şi norme juridice s-au format în
legătură cu stăpânirea pământului. Astfel, ca urmare a extinderii suprafeţelor de teren prin
desţeleniri şi defrişări se înregisterază o creştere a proprietăţii personale. Cele mai multe
terenuri sunt puse în valoare prin munca unei singure familii, care caută să scoată aceste
proprietăţi de sub regimul reglementării în devălmăşie. În locul normelor care interziceau
ferm membrilor obştii să înstrăineze unele părţi din teritoriul obştii, intrevine o modificare,
foarte importantă, care vizează dreptul de protimis (în cazul înstrăinării unor părţi din
teritoriul obştii, rudele celui care înstrăina şi ceilalţi membri ai obştei aveau preferinţă la
cumpărare).
Odată cu apariţia robilor, începând cu sec. XI, apar norme juridice care stabilesc
privilegiile, drepturile şi îndatoririle fiecăruia. În domeniul justiţiei se menţin normele
juridice tradiţionale privind instituţia oamenilor buni şi bătrâni, precum şi sistemul probator
cu jurători, martori şi jurământul cu brazdă. Legea Ţării a fost aceeaşi în fiecare dintre ţările
române, indiferent de denumirea purtată de acestea, vorbindu-se aceeaşi limbă, reflecând
astfel unitatea etnoculturală şi instituţională a tuturor românilor. Legea Ţării este o creaţie
românească, produsul istoric al modului de viaţă al strămoşilor în condiţiile organizării lor
în obşti săteşti şi, apoi, în formaţiuni politice cu caracter feudal. Norme juridice cu privire
la cnezat şi voievodat reprezintă începutul dreptului public în ţările române.
 FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI. DOMNIA Şl
LEGEA ŢĂRII.

Ţara Românească (Muntenia).

În sec. XIII se constată pe întreg teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre o omogenizare
din punct de vedere etnic: elemente ale ultimilor migratori fuseseră asimilate (slavi,
pecenegi), iar cumanii alungaţi de tătari în Ungaria. Dezvoltarea economică şi stratificarea
socială de tip feudal determinaseră o maturizare din punct de vedere politic, oglindită în
afirmarea cnezatelor şi voievodatelor. Dezvoltarea lor era însă încetinită de vecinătatea în
răsărit a tătarilor, iar în nord-vest de a ungurilor. Îndepărtarea prin luptă a dominaţiei
mongole spre sfârşitul sec. XIII a dat posibilitate voievodatelor româneşti de a se concentra
asupra desfacerii legăturii lor de vasalitate faţă de Ungaria. Iniţiativa în acest scop a fost
luată de Litovoi, conducătorul voievodatului din dreapta Oltului în 1273/7, fără succes. Ea
a fost reluată de către Basarab, voievodul Oltului, care în 1330 a obţinut la Posada o
strălucită victorie împotriva lui Carol Robert, regele Ungariei. Acesta a fost actul de naştere
a statului Ţării Româneşti de sine stătătoare. Autoritatea sa se întinde de la Carpaţi la
Dunăre, în dreapta Oltului până la Porţile de Fier, spre răsărit până la Brăila şi Buceag, unde
se mai menţinea încă, stăpânirea mongolă. Celelalte popoare au denumit noul stat Vlahia,
Valahia, Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria). Românii - întrucât nucleul politic a fost
alcătuit de voievodatele de la munte, în jurul cărora s-au alăturat şi celelalte formaţiuni
politice.

Ţara Românească a Moldovei.

La începutul sec. XIV românii din răsăritul Carpaţilor aveau un nivel de dezvoltare
social-economică şi politică similar cu cel din sudul Carpaţilor. Totuşi, formaţiunile politice
existente erau frânate în progresul lor de stăpânirea mongolă şi de suzeranitatea ungară.
Ungaria constituie o marcă cu centrul la Baia în 1359, sub conducerea voievodului român
Dragoş din Maramureş, vasal regelui maghiar. Ea nu era o „ţară” nouă, ci „o creaţiune de
concurenţă... faţă de aceia care întemeiaseră Ţara Românească”. Dragoş fusese impus peste
o organizaţie politică locală, ca un „căpitan" regal. Lichidarea vasalităţii a fost realizată prin
lupta armată a românilor localnici, sub conducerea voievodului Bogdan din Maramureş,
cunoscut prin îndelungata sa rezistenţă împotriva maghiarilor pentru păstrarea autonomiei
voievodatului din Maramureş. Profitând de angajarea Ungariei în conflicte cu Ţara
Românească şi cu Bulgarii (Vidin), el trece munţii şi reuşeşte să alunge pe Bale,
reprezentantul regelui în 1364. O nouă ţară ia naştere, Ţara Românească a Moldovei, de
sine stătătoare. Noul stat a profitat de criza Hoardei de aur şi a înlăturat până la 1386
dominaţia mongolă care se mai menţinuse doar în partea sud-estică a Moldovei. Astfel,
teritoriul noului stat românesc se întinde în graniţele sale fireşti: Carpaţi, graniţa cu Polonia,
Nistru, până la Dunăre şi Mare. Popoarele străine au numit Moldova: Terra Wallachorum,
Terra Moldo-vana, Moldovalahia, Rusovlahia (Vlahia de lângă Rusia), Ţara Vlahilor,
Vlahia cea Mică (spre a se deosebi de Vlahia Mare - Ţara Românească). Românii au numit-
o după întemeiere Ţara Românească a Moldovei.
 Voievodatul Transilvaniei.

Aşezarea maghiarilor în Panonia şi infiltrarea lor în Ardeal a stânjenit dezvoltarea

liberă a voievodatelor româneşti. Voievodatul bihorean al lui Menumorut nu a fost efectiv
ocupat. În sec. X şi XI el s-a aflat în stăpânirea românilor, dar colabora cu oficialitatea
maghiară. În voievodatul lui Glad se găsea la începutul sec. XI un urmaş al acestuia, Ahtum,
în relaţii cu imperiul bizantin, socotit princeps, iar ţara sa era numită regnum. La rândul său,
voievodatul lui Gelu - Terra Ultrasilvana - devenise de asemenea un regnum prosper, sub
urmaşii lui Tuhutum, identificaţi cu societatea ardeleană şi trecuţi la ortodoxism. Maghiarii
nu au putut exploata succesul obţinut în prima ciocnire armată cu voievozii români.
Rezistenţa românilor la care s-a alăturat şi aceea a pecenegilor - care nu exercitau o
stăpânire efectivă în Ardeal, dar făceau expediţii până în Ungaria au întârziat integrarea
administrativă a Ardealului la Ungaria. Un Mere uri us princeps pentru Transilvania, numit
în 1111, nu a rezistat în Transilvania şi nu şi-a exercitat niciodată funcţia. Abia în 1176 -
după 60 de ani - Leustachius devine voievod peste Transilvania, care va rămâne un
voievodat autonom faţă de Ungaria. Cnezatele şi voievodatele româneşti au continuat să se
mai menţină. A trecut un secol şi jumătate de la năvălirea în Ardeal până când ungurii, după
ce au împrumutat de la germani organizarea lor administrativă, să introducă treptat pe plan
local modelul comitatelor. Totuşi, până la mijlocul sec. XIII încă nu fuseseră constituite
comitatele Hunedoara, Turda, Maramureş, Făgăraş. Unele cnezate şi voievodate româneşti
sunt organizate ca districte româneşti. La rândul lor, secuii şi saşii colonizaţi în Ardeal s-au
organizat în scaune, după modelul organizaţiilor tradiţionale româneşti, formând şi unii şi
alţii câte o universitas condus de un comite.

Ţara Cavarnei.

În sec. XI-XIH populaţia românească dintre Dunăre şi Marea Neagră este organizată
în formaţiuni politice ca acelea conduse de Tatos, Sestlav, Satza. Acest teritoriu formează
un mic stat sub autoritatea bizantină, sub numele de Paristrion. Mai târziu, trece sub
autoritatea taratului Bulgar. Tendinţa sa de eliberare găseşte o conjunctură favorabilă în
dezmembrarea taratului, când reuşeşte să formeze Ţara Cavernei. În 1346 este menţionat
cu titlul de despot al ei - Balica, iar apoi urmaşul său Dobrotici. loan V. Paleologul a
recunoscut autonomia lui Dobrotici. În 1386 este semnalat ca despot, Ivanco. În 1386
Mircea apără această ţară împotriva turcilor, dar în preajma bătăliei de la Nicopole devine
totuşi provincie turcească. Este recucerită de Mircea în 1404, dar recade curând sub turci
pentru patru secole şi jumătate.

DOMNIA ŞI LEGEA ŢĂRII

Domnia este instituţia centrală supremă în aparatul de stat. Ea este rezultatul unui
îndelungat proces evolutiv, cu străvechi rădăcini la care s-au adăugat elemente noi, integrate
organic în cele tradiţionale. La aceasta a contribuit şi cadrul juridic - Legea ţării - în care s-
a realizat sinteza dintre vechi şi nou. După cum ţările aveau în esenţă aceeaşi organizare
politică, tot aşa normele juridice erau identice în fiecare ţară. Apariţia domniei este
concomitentă cu întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. În ambele ţări întemeierea a
parcurs un proces în esenţă asemănător; pe plan intern şi teritorial o unire a micilor
formaţiuni politice, de bună voie, şi în mod paşnic, sub conducerea unui unic voievod,
urmată pe plan extern de lupte pentru desfiinţarea suveranităţii maghiare. Independenţa
cucerită de Voievodul Basarab întemeietorul este marcată de luarea titlului de domn, purtat
şi de urmaşii săi, după cum se menţionează în documentul emis de Ludovic de Anjou la 5
ianuarie 1365, referitor la faptul că Vladislav „cu acordul românilor locuitori ai acelei ţări"
a cutezat, „după moartea tatălui său, voievodul şi domnul Nicolae Alexandru, să se subroge
în locul tatălui, adoptând ca şi acesta, titlul de domn”. Documentele subliniază, potrivit
concepţiei feudale, că titlul de domn semnifică independenţă, poziţia unui şef de stat care
nu recunoaşte o autoritate superioară.

Două principii fundamentale au stat la temelia domniei:

alegerea: edificator este documentul din 30 septembrie 1364 prin care se recunoaşte
cnezilor români din Bereg (Ardeal), că au, conform tradiţiei lor, dreptul de a-şi alege dintre
ei, în mod liber, pe voievod „aşa cum se bucură de acest drept şi ceilalţi români care
sălăşluiesc în Maramureş şi în alte părţi ale Ungariei”. Basarab a putut rezista ca voievod
până la cucerirea independenţei numai cu sprijinul celor care l-au ales şi l-au susţinut
împotriva intervenţiei străine. La rândul său Bogdan a fost şi el ales ca voievod în
Maramureş, calitate pe care o pierde în 1343 pentru necredinţă, purtând însă, conform
obiceiului, titlul de voievod în continuare. O alegere similară au făcut şi cei din Moldova,
la venirea sa din Maramureş.
ereditatea: a început să se afirme treptat, consacrând o ereditate familială, atât pe linie
descendentă, cât şi colaterală. În voievodatul transilvan (Terra UItrasilvania, Regnum
ultrasilvanum), Ţara lui Gelu, persistă în sec. XI, XII sub urmaşii lui Tuhutum, în cel
bănăţean la începutul sec. XI stăpânea Antum, un descendent al lui Glad. În Maramureş
după Bogdan voievodatul revine nepoţilor săi loan şi Ştefan, fiii fratelui său luga, dar
Bogdan îşi păstrează cnezatul, acesta fiind ereditar. Lui Litovoi îi urmează fratele său
Bărbat, lui Tihomir - fiul său Basarab. În Moldova voievodatul devenise ereditar înainte de
întemeierea ei.
Cele două principii, alegerea şi ereditatea, au dat naştere sistemului electiv-ereditar.
Sistemul electiv-ereditar avea atât neajunsuri, cât şi avantaje. Succesiunea unui văr, frate,
fiu nelegitim cu personalitate proeminentă, cu calităţi pozitive recunoscute de contemporani
era o soluţie mai bună decât venirea la tron a unor fii lipsiţi de experienţă.

Principiul eredităţii şi cel al alegerii au fost influenţate:

prin asocierea la domnie - o cale de a restrânge cercul prea larg al rudelor cu pretenţii
la domnie, prin proclamarea de către domnul în scaun a unui asociat la domnie, aşa cum au
procedat voievozii înainte de întemeiere;
 recomandarea - domnul în scaun, spre sfârşitul vieţii sale, recomanda adunării
stărilor o persoană indicată să fie aleasă ca urmaş. Larga vocaţie succesorală a rudelor
fostelor familii domnitoare a fost un neajuns al principiului electivo-ereditar. Astfel au luat
naştere lupte interne pentru tron. Nici regula eredităţii nu a fost mereu respectată, pe de o
parte unii pretendenţi îşi făceau o filiaţie falsă, pe de altă parte o partidă boierească ridica
domn pe un boeir din rândurile sale.
Mai târziu, s-a procedat la calea numirii directe a domnilor de către sultan, fiind
înlăturat atât principiul alegerii, cât şi cel al eredităţii, fiind numiţi şi domni fanarioţi.

DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA. REGIMULUI TURCO-

FANARIOT

DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Primele pravile.
Pravilele bisericeşti prezintă un caracter oficial, căci ele au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului şi pe cheltuiala lor. Dispoziţiile din pravile erau impuse atât
clerului, cât şi laicilor, în domeniul religios propriu-zis şi în domeniul juridic. De altfel,
potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti reglementările de drept civil, penal sau
procesual ţineau tot de domeniul religios.
Biserica ortodoxă din ţările române a fost organizată şi s-a aflat sub autoritatea
spirituală a patriarhului din Bizanţ. Întrucât regula conform căreia pravilele bisericii
ortodoxe se întocmesc numai după izvoare canonice bizantine era demult consacrată,
domnii şi mitropoliţii români au respectat-o întru totul. lată cum datorită fondului religios
comun, precum şi datorită îndelungatelor contacte politice şi culturale, românii au preluat
o serie de elemente bizantine atât în domeniul organizării statului şi bisericii, cât şi în
edictarea primelor izvoare ale dreptului scris. Atât pravilele în limba slavonă, cât şi cele în
limba română au fost iniţial multiplicate în manuscrise, pentru ca începând din secolul XVII
să apară primele pravile tipărite.

Pravilele scrise în limba slavonă.

Cele mai vechi izvoare de drept canonic care s-au păstrat sunt Pravila de la
Târgovişte, scrisă în 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnului Vladislav,
Pravila de la Putna (1581), Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) din 1618, Pravila
de la Galaţi (începutul secolului XVII) şi Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) din
1636. Toate aceste scrieri de drept canonic au folosit izvoare bizantine. Pravila de la
Târgovişte, cea de la Mănăstirea Neamţ (1474), Pravila de la Galaţi şi cea de la Mănăstirea
Bistriţa (Oltenia) au un conţinut asemănător deoarece au folosit izvoare comune. Cele mai
importante izvoare au fost „Sintagma alfabetică” a lui Matei Vlastares (scrisă în 1335 la
Salonic), unele nomocanoane ale „părinţilor bisericii”, texte din legislaţia împăraţilor
bizantini, dispoziţiile privind organizarea ierarhică a bisericii.
 Pravilele scrise în limba română.
Pravilele scrise în limba română datează din secolul al XVI-lea, dar conţinutul lor ne
indică faptul că ele au folosit manuscrise mai vechi. Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită
de către diaconul Coresi la Braşov între anii 1560-1580. Un exemplar din această legiuire
s-a descoperit la leud (Maramureş) în 1921, motiv pentru care este cunoscută şi sub numele
de Pravila de la Ieud. Textele folosite în elaborarea Pravilei de la Ieud au fost reproduse,
sub forma unor manuscrise, şi în Moldova la începutul secolului al XVII-lea. Pravila
sfinţilor părinţi după învăţătura marelui Vasile are un conţinut aproape identic cu cel al
pravilei tipărite de Coresi. Pravila aleasă a fost scrisă de către logofătul Eustratie în anul
1632 (Moldova). El a folosit izvoare bizantine, preluate din nomocanonul lui Mihail
Malaxos (1561) pe care l-a tradus din greacă în română. Pravila de la Govora sau Pravila
cea mică a fost edictată şi tipărită din porunca lui Matei Basarab la 1640 La întocmirea ei
au fost utilizate izvoarele mai vechi ale dreptului nostru scris. Pravila cuprinde atât
dispoziţii de. drept bisericesc, cât şi de drept laic.

Hrisoavele legislative.
Până către sfârşitul secolului al XVI-lea hrisoavele domneşti aveau valoarea unor
acte individuale, de aplicare a legii ţării la cazurile practice care îi erau înfăţişate domnului
spre soluţionare. Începând din această epocă unele hrisoave domneşti au dobândit valoare
normativă, deoarece cuprindeau norme cu caracter general, aplicabile pe întregul cuprins al
ţării. Aşa a fost cazul aşezămintelor din 1595 prin care Mihai Viteazul a modificat unele
dispoziţii din legea ţării cu privire la relaţiile dintre boieri şi ţăranii aserviţi. Conform Legii
Ţării, rumânia era imprescriptibilă, aşa încât ţăranii legaţi de pământ puteau fi urmăriţi
oriunde ar fi fugit şi readuşi pe moşie. Mihai Viteazul modifică această regulă, stabilind că
ţăranii care au fugit înainte de adoptarea aşezământului să nu mai poată fi urmăriţi, ci să
rămână acolo unde se află („care pe unde va fi, să fie vecin pe veci”).
Este evident că legarea de pământ a fost anterioară aşa numitei „legături” a lui Mihai,
de vreme ce s-a dat hrisov domnesc de interzicere a urmăririi şi readucerii pe moşii a
ţăranilor fugiţi înainte de 1595; dacă până la adoptarea aşezământului ţăranii puteau fi
urmăriţi, înseamnă că erau legaţi de pământ încă din epoca anterioară. Pe de altă parte, prin
acest aşezământ sfera rumâniei a fost extinsă, deoarece puteau fi legaţi de pământ şi oamenii
liberi aflaţi pe moşii la acea dată (rumânii de legătură). Şi în Moldova, Ştefan Tomşa şi
Miron Barnovski au dat hrisoave legislative de modificare a dispoziţiilor dreptului nescris
referitoare la urmărirea vecinilor. Conţinutul lor este similar cu cel al aşezământului dat de
Mihai Viteazul, căci se interzice urmărirea ţăranilor fugiţi înainte de anumite fapte, fapt ce
atestă, şi pentru Moldova, legarea ţăranilor de pământ înaintea adoptării acestor hrisoave.

CARTEA ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ ŞI ÎNDREPTAREA LEGII

Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din
istoria dreptului nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustratie din ordinul lui Vasile
Lupu şi tipărită în anul 1646 la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi (Trei Sfetite) din laşi.
Titlul integral al lucrării ne indică izvoarele pravilei, metoda de lucru, precum şi
scopul urmărit prin adoptarea ei. („Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul
Ţărei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba ilinească pe limba românească”).
În primul rând titlul lucrării ne indică faptul că lucrările străine au fost codificate într-o
viziune proprie, ca urmare a iniţiativei domneşti şi constituie o operă de sinteză cu trăsături
originale. In al doilea rând, termenul de „învăţătură" nu trebuie înţeles în sens didactic, ci
în sensul de poruncă domnească, de dispoziţie obligatorie, cu caracter juridic. De altfel,
sensul de poruncă al termenului „învăţătură" era foarte bine fixat în terminologia epocii,
aşa cum rezultă din actele prin care sunt loviţi de urgia domnească toţi cei ce nu îndeplinesc
învăţăturile sale.
Îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652 la Târgovişte, din porunca domnitorului
Matei Basarab, sub denumirea de Pravila cea mare. Autorul pravilei este Daniil Panoneanul,
un călugăr care a ajuns, câteva decenii mai târziu, mitropolit al Ardealului”. Din titlul oficial
al pravilei rezultă că domnul a intenţionat să o aplice în practică, să determine o evoluţie a
relaţiilor sociale în sensul prevederilor sale juridice („îndreptarea legii cu Dumnezeu care
are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneştiț).
„Îndreptarea legii” cuprinde, pe lângă versiunea muntenizată a pravilei lui Vasile Lupu de
la 1646, traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomo-canoanele bizantine.
În partea finală a pravilei sunt expuse unele probleme de interes mai general din
domenii ca medicina, gramatica, filosofia, alături de diverse chestiuni canonice. Atât
„Cartea românească de învăţătură” cât şi „îndreptarea legii” sunt structurate în pricini, glave
şi zaciale (capitole, secţiuni, articole).
Alături de dreptul românilor, de străvechea tradiţie, în Transilvania a fost impus,
începând din secolul XV, de către vârfurile celor trei naţiuni dominante şi de către statul
maghiar, un sistem juridic discriminatoriu Acest sistem juridic nu a fost niciodată asimilat
sau recunoscut de către populaţia majoritară română, în cadrul politicii de centralizare pe
care o promovau, regii Ungariei au procedat la unele încercări de codificare a dreptului
nescris şi scris aşa cum a fost cazul lui Matei Corvin (Decretum maius din 1486)1.
La rândul său, Vladislav al lll-lea i-a încredinţat juristului Ştefan Verboczi sarcina
de a întocmi o colecţie de drept, prin valorificarea izvoarelor nescrise şi scrise existente.
Apărută în 1517, colecţia lui Verboczi nu a fost publicată oficial, dar s-a aplicat în
practica instanţelor, inclusiv a celor din Transilvania, până la 1848. De altfel, în 1691, prin
Diploma leopoldină, s-a confirmat utilizarea acestei codificări. Ea cuprinde dispoziţii
privind drepturile nobilimii, procedura de judecată, condiţia juridică a iobagilor, statutul
oraşelor libere şi reglementarea juridică din teritoriile aflate în dependenţă faţă de Ungaria,
întrucât lucrarea cunoaşte o sistematizare în trei părţi, este cunoscută sub denumirea de
Tripartitul lui Verboczi (decretum tripartitum)”.
Codul lui Verboczi consacră relaţiile de tip feudal, inclusiv legarea iobagilor de
pământ. De remarcat este faptul că această codificare maghiară subliniază deosebirile
existente între dreptul Ungariei şi cel al Transilvaniei.
Principalele contracte reglementate în dreptul scris al Transilvaniei voievodale sunt:
vânzarea, schimbul, donaţia, împrumutul, închirierea, locaţiunea de servicii. Relaţiile de
familie (căsătoria, adopţiunea, tutela, curatela) se aflau sub incidenţa dreptului canonic al
bisericii catolice. În domeniul dreptului succesoral s-a introdus un sistem care funcţiona în
raport cu poziţia socială a părţilor şi cu provenienţa bunurilor. Astfel, bunurile donative ale
nobililor se transmiteau numai băieţilor.
 Pământurile ţăranilor aserviţi, care nu aveau succesori, treceau iniţial în proprietatea
regelui, iar mai târziu în proprietatea nobililor. Bunurile moştenite treceau asupra rudelor,
iar cele cumpărate puteau reveni şi altor persoane conform dispoziţiilor testamentare.
Instituţiile dreptului penal şi procesual prezintă o serie de asemănări cu cele din Ţara
Românească şi Moldova, infracţiunile şi pedepsele fiind în linii generale aceleaşi.

STATUTELE ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI

Românii din Ţara Făgăraşului, ca şi cei din alte regiuni ale Transilvaniei, şi-au apărat
cu străşnicie vechile instituţii, tradiţiile şi normele de conduită proprie. Repetatele încercări
ale regilor Ungariei şi ale nobilimii naţiunilor privilegiate de a impune o reglementare
juridică străină de obiceiurile şi moravurile românilor au determinat intensificarea luptei
populaţiei majoritare pentru dreptate socială şi naţională. Acest fenomen este ilustrat într-o
formă deosebit de grăitoare în Ţara Făgăraşului, unde românii au reuşit să impună
autorităţilor codificarea principalelor instituţii juridice consacrate de Legea Ţării (Jus
valachicum). în cuprinsul Statutelor Ţării Făgăraşului se arată în mod expres că ele au fost
elaborate la propunerea românilor. Totodată se precizează că normele cuprinse în această
codificare sunt vechi obiceiuri juridice româneşti. Statutele au fost redactate în limba latină.
Textul scris reda normele obiceiurilor juridice într-o formă fidelă, dar concentrată,
pornindu-se de la ideea că ele sunt cunoscute foarte bine de populaţia română, care le aplica
din generaţie în generaţie.
Potrivit stadiului de evoluţie a ideilor şi a instituţiilor juridice la acea epocă, normele
de drept nu sunt grupate potrivit unui sistem clar, aşa încât dispoziţiile de drept penal sau
de procedură sunt intercalate între cele de drept civil. Statutele consacră stratificarea socială
prin utilizarea unei terminologii similare cu cea din Ţara Românească. Astfel nobilii români
sunt desemnaţi prin termenul de boyarones (boieri), iar ţăranii sunt denumiţi rustici walachi.
Unitatea terminologică se explică prin faptul că Ţara Făgăraşului a păstrat în permanenţă
relaţii strânse cu Ţara Românească. Aceste relaţii s-au menţinut chiar şi după ce Ţara
Făgăraşului împreună cu Ţara Almaşului au încetat să se afle în dependenţă, cu regim de
feude (1452), faţă de Ţara Românească. Numeroase dispoziţii reglementează relaţiile de
familie: căsătoria, divorţul, regimul bunurilor dotale. În vederea încheierii căsătoriei era
necesar consimţământul părinţilor, în lipsa căruia căsătoria se putea contracta ,,cu fuga”
(printr-un simulacru de răpire, urmat de plata unei amenzi simbolice). Zestrea viitoarei soţii
trebuia să fie constituită de către părinţi, iar după moartea acestora obligaţia de înzestrare
trecea asupra fraţilor, ca şi în Ţara Românească.
Căsătoria putea fi desfăcută prin repudiere, iar bunurile dotale rămâneau în
stăpânirea soţului care a respectat obligaţiile căsătoriei. Şi această reglementare este proprie
românilor din toate cele trei state feudale.
Unele dispoziţii cuprinse în Statute păstrează urme evidente ale proprietăţii
devălmaşe, cu toate că ea nu este menţionată expres. Astfel este recunoscut vechiul obicei
al românilor de a paşte vitele sau alte animale pe terenul altuia. De asemenea, textele
consacră sistemul răspunderii colective în materie penală, sistem aplicat în toate teritoriile
locuite de români.
Cercetarea textelor din Statutele Ţării Făgăraşului ne oferă prilejul să tragem
concluzii cu adânci semnificaţii pentru evoluţia dreptului românesc, în primul rând, obiceiul
românesc se caracterizează printr-o vădită unitate de conţinut şi, în al doilea rând, el a fost
aplicat de către toţi românii, din toate cele trei ţări, în ciuda vicisitudinilor istoriei. În acest
cadru general de evoluţie se cuvine a fi subliniat faptul că politica de oprimare a românilor
din Transilvania, prin cele mai variate forme, inclusiv prin încercările de a li se distruge
instituţiile şi străvechile tradiţii, s-au lovit de o rezistenţă îndârjită.
Ce poate fi mai grăitor decât faptul că la aproape un secol de la Unio trium nationum,
autorităţile au fost constrânse să recunoască şi să codifice obiceiurile românilor. Aceste
obiceiuri juridice s-au păstrat într-o formă nealterată până în momentul redactării Statutelor,
când mai rămăseseră doar trei decenii până la încetarea, dependenţei Transilvaniei faţă de
Ungaria.

DREPTUL SCRIS ÎN TRANSILVANIA, PRINCIPAT AUTONOM

Dieta întrunită la Sighişoara în anul 1540 a hotărât că Transilvania se va conduce pe

viitor după legi proprii. După această dată legile adoptate de către Ungaria şi-au încetat
aplicarea în Transilvania. A continuat să se aplice numai codul Verboczi, dar nu ca lege
oficială, ci ca o simplă culegere cu caracter privat. Dintre vechile izvoare de drept adoptate
în Transilvania, Unio trium nationum a rămas ca fundament al dreptului public cu caracter
discriminatoriu. După anul 1540 Dieta Transilvaniei a adoptat numeroase legi (hotărâri) cu
caracter extrem de divers, care priveau organizarea de stat, procedura de judecată,
organizarea bisericii, dreptul civil şi dreptul penal. Din cuprinsul acestor legi se degajează
tendinţa de promovare a intereselor categoriilor sociale privilegiate şi ale religiilor recepte.
Foarte amănunţit sunt reglementate obligaţiile iobagilor faţă de nobili, biserică şi
stat. Prin aceste obligaţii situaţia ţăranilor aserviţi, în special a românilor, s-a înrăutăţit şi
mai mult. În spiritul Uniunii celor trei naţiuni, ţăranii români erau declaraţi toleraţi şi
suportaţi pro tempore. Mai mult, li s-a luat chiar şi dreptul de a purta anumite veşminte
pentru a sublinia şi pe această cale condiţia lor inferioară, de toleraţi. Preoţii români erau
asimilaţi ţăranilor aserviţi şi aveau îndatoriri iobăgeşti.
Dat fiind numărul mare al legilor, precum şi conţinutul lor variat, în secolul XVII s-
a trecut la sistematizarea lor prin grupare cronologică. Prima colecţie cuprinde legile
adoptate între anii 1540 şi 1653 sub denumirea Approbatae Constitutiones Regni
Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum, iar cea de a doua încorporează legile
adoptate între anii 1653-1669 sub numele de Compilatae Constitutiones.
Această sistematizare formează o lucrare, unică, desemnată prin titlul prescurtat
Approbatae et Compilatae constitutiones. Toate aceste legi sunt creaţii ale Dietei şi exprimă
interesele nobilimii locale în cadrul statutului de sine stătător al Transilvaniei.
Faptul că activitatea legislativă a Dietei s-a desfăşurat în condiţiile unei depline
autonomii rezultă şi din denumirea acestor culegeri de legi. Ele au fost adoptate şi aplicate
într-un regnum (regni Transilvaniae), termen care la acea epocă desemna statul suveran.
După înfăptuirea unirii celor trei ţări române, Mihai Viteazul a adoptat unele măsuri
legislative prin care a consacrat, la cererea ţăranilor români, anumite dispoziţii ale
obiceiului românesc. Astfel, în Dieta din iulie 1600, la propunerea sa, au fost recunoscute
drepturile românilor de a-şi paşte vitele în hotarele satelor săseşti şi ungureşti, potrivit
vechilor obiceiuri.
 Totodată, preoţii români au fost scutiţi de robotă şi de alte munci iobăgeşti. Normele
de drept scris şi cutumiar ale oraşelor săseşti au fost codificate în Statutele municipale
săseşti.
Ele au fost adoptate în Adunările saşilor din anii 1570 şi 1580 şi aprobate de
principele Transilvaniei în 1583. Ele cuprind în special norme de drept referitoare la materia
obligaţiilor, precum şi dispoziţii de drept penal şi procesual, redactate într-o formă
sistematică. In paralel s-au alcătuit şi alte culegeri de drept cum ar fi Statutele Odorheiului
sau Zarandului, în virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste unităţi
administrative.

EVOLUŢIA DREPTULUI SUB REGIMUL TURCO-FANARIOT PRIMA FAZĂ A

REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Reformele lui Constantin Mavrocordat.

Au fost adoptate sucesiv în Ţara Românească şi Moldova şi au urmărit consolidarea
statului centralizat, întărirea poziţiei boierimii şi introducerea unor noi forme de exploatare
a ţărănimii. Clerul a fost scutit de plata dărilor, dreptul său de judeată a fost limitat şi s-au
creat epitropiile mănăstrireşti. Calitatea de boier nu era determinată de dreptul de
proprietate deţinut asupra pământului, ci din slujba îndeplinită în cadrul statului.
Existau boierii veliţi - marii dregători - scutiţi de toate dările, şi boierii mazili -
urmaşi ai boierilor mai puţin importanţi - scutiţi doar de o parte din dări. Dregătorii au fost
remuneraţi pentru slujbele deţinute şi au fost numiţi doi ispravnici la judeţe şi ulterior la
ţinuturi. Impozitul unic - sama obştească - a fost repartizat pe sate şi unităţi impozabile,
urmând a se plăti în patru sferturi.
Ţăranii aserviţi erau tot mai exploataţi. În perioada 1741-1746, datorită fugii în masă,
numărul familiilor de birnici din Ţara Românească s-a înjumătăţit. Constantin Mavrocordat
a adoptat între anii 1746-1749, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, reforme privind
defiinţarea rumâniei şi veciniei.
În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată prin hrisoavele din 5 august 1746.
Pentru a-i determina pe ţăranii fugari să se reîntorcă, la 1 martie 1746 s-a dat un hrisov prin
care li se promitea celor ce reveneau în ţară iertarea de rumânie. În baza unor certificate
eliberate de către Divan, ţăranii reîntorşi în ţară se puteau aşeza pe orice moşie, iar foştii
stăpâni nu-i puteau urmări. Totodată ei aveau faţă de boierii pe a căror moşie s-au aşezat
obligaţia de a munci un număr de zile şi de a plăti dijmă, la 5 august 1746 s-a dat un nou
hrisov privind eliberarea tuturor rumânilor.
Stăpânii (boierii şi clerul) erau invitaţi să-i elibereze pe rumâni fără plată. Dacă totuşi
stăpânii nu voiau să-i elibereze gratuit ţăranii îşi puteau răscumpăra libertatea prin plata
sumei de 10 taleri. În anul 1749 Constantin Mavrocordat a înfăptuit o reformă similară şi
în Moldova, cu deosebire că aici nu s-a mai condiţionat eliberarea de plata unei sume de
bani. După aceste reforme, foştii rumâni şi vecini au fost asimilaţi oamenilor liberi, fiind
desemnaţi prin termenii de clăcaşi şi locuitori pe moşii. Obligaţiile lor erau stabilite prin
prevederile urbanilor şi prin învoielile încheiate cu boierii.
Desfiinţarea iobăgiei a marcat începutul procesului de dispariţie a proprietăţii
divizate şi de consolidare a proprietăţii absolute. Într-adevăr, până la reformele lui
Constantin Mavrocordat, relaţiile dintre ţărani şi boieri erau stabilite pe baze legale, iar
dreptul de folosinţă al ţăranilor aserviţi izvora chiar din lege. Potrivit noilor reglementări
însă, marea proprietate feudală s-a degajat de dreptul de folosinţă al ţăranilor, câtă vreme
acest drept izvora din contractul încheiat între părţi. Desigur, nivelul de dezvoltare şi
structurile sociale existente nu permiteau încă valorificarea dreptului de proprietate
absolută sub toate aspectele, dar primul pas în această direcţie fusese făcut.
La scurtă vreme după reformele lui Constantin Mavrocordat s-au extins tot mai mult
categoriile sociale ale scutelnicilor şi posluşnicilor, ca formă de supravieţuire a rumâniei.
Aceştia nu aveau obligaţii faţă de stat, ci numai faţă de boierii în ascultarea cărora se aflau;
numărul lor a sporit necontenit până la revoluţia de la 1821.

Culegeri de drept fără caracter oficial

Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt a fost redactat în limba greacă, cuprinde
poruncile apostolilor şi canoanelor bisericeşti şi constituie o continuare a vechii noastre
literaturi religioase. Manualul de legi al lui Mihai Fotino a avut ca izvor Bazilicalele, Legea
agrară bizantină, lucrările lui Matei Vlastares şi Constantin Armenopol şi Obiceiul ţării.

A DOUA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Pravilniceasca condică a fost întocmită în Ţara Românească din porunca lui

Alexandru Ipsilanti în anul 1775 şi a intrat în vigoare abia după cinci ani, la 1780, datorită
opoziţiei Turciei. Ea a fost scrisă în limba greacă şi în limba româna. Denumirea de
Pravilniceasca condică este convenţională, deoarece oficial ea s-a numit, în limba greacă,
Sintagmation nomicon, iar în limba română, Mica rânduială juridică. Prin această legiuire s-
a făcut un pas important în direcţia modernizării organizării justiţiei. Intre izvoarele acestei
legiuiri menţionăm: Obiceiul românesc, unele dispoziţii din Bazilicale, jurisprudenţa
(poveţele) şi doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria).
Deşi autorii nu sunt indicaţi, din conţinutul legiuirii rezultă că aceştia cunoşteau
vechiul drept românesc, dreptul bizantin, practica judiciară, limba greacă şi limba română.
Se pare că cel mai important rol în redactarea acestui cod 1-a avut Enăchiţă Văcărescu,
deoarece el poseda, în mod cert, toate cunoştinţele necesare în materie. În fapt,
Pravilniceasca condică s-a aplicat până la adoptarea Codului Caragea (1818), dar a fost
abrogată abia în 1865 când a intrat în vigoare a Codului civil român.

Codul Calimach - a fost elaborat la iniţiativa domnului Scarlat Calimach, de mai

multe comisii de jurişti. Principalii autori sunt Cristian Flechtenmacher, Andronache
Donici şi Anania Cuzanos. Principalele izvoare ale acestuia au fost Obiceiul românesc,
dreptul bizantin, codul civil francez şi codul civil austriac. S-a aplicat până la intrarea în
vigoare a Codului civil român.
Legiuirea Caragea - a fost întocmită şi publicată în anul 1818 din ordinul domnului
loan Gheorghe Caragea. A intrat în vigoare un an mai târziu. Cunoaşte ca autori pe Atanasie
Hristopol şi logofătul Nestor, cu rol în finalul lucrării al stolnicilor Constantin şi loniţă
Bălăceanu. Legiuirea Caragea s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil român.
Paharnicul Toma Carra a proiectat elaborarea unui cod, sub numele de Pandecte,
compus din trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni. Autorul a redactat, însă, numai prima
parte (1806), privind materia persoanelor, cu o structură similară părţii corespunzătoare din
Codul civil francez, parte care a rămas în manuscris.
În anul 1814, pravilistul moldovean Donici a elaborat un adevărat cod civil, cunoscut
sub denumirea de Manualul juridic al lui Andronache Donici. Deşi nu a fost adoptat oficial,
manualul s-a bucurat de un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în
limba română, avea o structură modernă şi cuprindea reglementări avansate. Principalele
izvoare ale codului au fost: unele legiuiri bizantine, Obiceiul ţării şi legiuirile româneşti
anterioare. Pe lângă legiurile care au îmbrăcat forma unor coduri, s-au adoptat şi legi cu
caracter special, care reglementau anumite aspecte legate de evoluţia socială românească.

PRINCIPALELE INSTITUŢII JURIDICE

Dreptul de proprietate. Ţăranii dobândesc accesul la folosirea pământului în baza unui

contract şi nu în baza unui drept recunoscut de Obiceiul Ţării. Ulterior a fost consacrată
noţiunea dreptului absolut de proprietate. Atributele proprietăţii erau împărţite între două
persoane - dritul fiinţei lucrului şi dritul folosului, dar acestea se puteau întruni şi asupra
unei singure persoane, caz în care dreptul de proprietate era desăvârşit sau absolut. Dreptul
de proprietate absolută al boierilor s-a extins în această perioadă şi asupra pădurilor. Dacă
în vechime, ţăranii aveau acces la exploatarea pădurilor pentru satisfacerea unor trebuinţe
proprii, în noua situaţie ei trebuie să plătească taxe sau zeciuială ceea ce echivalează cu
recunoaşterea dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra pădurilor.
Prin interpretarea tendenţioasă a unor instituţii juridice, domnii fanarioţi şi-au propus
să desfiinţeze drepturile străvechi de proprietate, nu numai ale ţăranilor, ci şi pe ale
boierilor. Astfel, Scarlat Calimach pretinde că la origine toate pământurile au aparţinut
domnului, şi ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de
danie; urmarea era că pământurile stăpânite fără asemenea hrisov aveau să treacă în
stăpânirea domnului, ca titular al lui dominium eminens. Sfatul de obşte a respins, însă, o
asemenea interpretare, arătând că, potrivit obiceiului ţării îndelungata stăpânire nu putea fi
strămutată şi că, potrivit Bazilicalelor, operează o prescripţie achizitivă (uzucapiune) de 40
de ani care se aplică şi la imobilele domneşti; aşadar, admiţând că iniţial toate pământurile
au fost domneşti şi că ele au ajuns în stăpânirea ţăranilor sau a boierilor fără hrisov, totuşi
nu puteau fi preluate de către domn, întrucât au fost dobândite în proprietate prin
uzucapiune. Acest episod este deosebit de evocator, deoarece ne arată cum sensul
conceptelor juridice a fost exploatat sub toate aspectele sale în lupta politică şi economică
ce s-a dat între fanarioţi şi ţară.

Persoane. Clasificarea acestora se făcea „după noroc” în slobozi, robi şi sloboziţi.

Ţăranii care munceau pe moşii nu mai erau numiţi vecini sau rumâni, ci locuitori sau
clăcaşi. Creşte numărul posluşnicilor şi al scutelnicilor, persoane care se aflau în
dependenţă personală faţă de boieri, dar nu aveau obligaţii faţă de stat. Apar şi primele
societăţi comerciale, desemnate prin termenul de tovărăşie în Codul Calimach, cărora li se
aplicau dispoziţii asemănătoare celor din Codul civil francez.
 Familia, rudenia şi căsătoria erau reglementate în mare parte după vechile dispoziţii
ale dreptului bizantin. Se interziceau căsătoriile între creştini şi necreştini, între robi şi
slobozi. Copilul rezultat din unirea unei persoane slobode cu una roabă, era întotdeauna
slobod. Dacă săvârşea adulter, soţia îşi pierdea zestrea, care trecea în proprietatea
bărbatului, iar lucrurile mobile ce formau zestrea erau preţuite, astfel că la divorţ soţul
răspundea pentru valoarea fixată în momentul preţuirii.

Succesiuni. Succesiunea era deferită fără testament (ab infestat) sau prin testament
(testamentară). Vocaţia succesorală aparţinea celor trei categorii de rude de sânge . Soţul
supravieţuitor primea o parte virilă în uzufruct (egală cu a unui copil), dar numai spre
folosinţă când venea în concurs cu copii, sau cu o cotă variind între 1/6 şi 1/3 în plină
proprietate, când nu existau copii sau veneau în concurs cu copiii din altă căsătorie ai soţului
defunct. În lipsa unor rude succesibile, soţul supravieţuitor dobândea întreaga moştenire,
iar în lipsa şi a lui, moştenirea devenea vacantă şi era culeasă de către stat. Sunt, de
asemenea consacrate, rezerva succesorală şi trimiria (o treime din moştenire destinată
cheltuielilor de înmormântare şi de pomenire a celui decedat).

Obligaţiile. Izvoarele obligaţiilor sunt: legea, tocmeala (contractul) şi vătămarea

adusă cuiva (delictul). Contractele se clasifică după formă în scrise şi nescrise, iar după
efecte în unilaterale şi bilaterale. Cu privire la condiţiile de existenţă şi validitate a
contractelor, Codul Caragea introduce principiul cauzei licite, astfel încât un contract nu se
putea încheia în mod valabil împotriva dispoziţiilor legii şi bunelor moravuri.
Consimţământul pentru a fi valabil trebuie să fie lipsit de silă (teamă) sau vicleşug (dolul),
iar obiectul contractului trebuia să fie în comerţ (patrimonial).
Pentru prima oară în legislaţia noastră, referindu-se la capacitate ca element esenţial
al contractului, Codul Calimach afirmă că „tot omul se socoteşte vrednic de a-şi câştiga
drituri”, dar în condiţiile legii; aceasta înseamnă că, pe de o parte se recunoaşte principiul
egalităţii tuturor în faţa legilor, dar pe de altă parte, legislaţia în ansamblul său restrânge
capacitatea persoanelor.
Materia contractelor este amplu reglementată atât în Codul Calimach, cât şi în Codul
Caragea, accentuîndu-se în mod deosebit asupra vânzării, închirierii, arendării, schimbului,
depozitul, comodatului, emfiteozei, mandatului, sechestrului, chezăşiei, zălogului,
anticrezei.
Deosebit de amănunţit este reglementat, în ambele coduri, contractul de vânzare-
cumpărare, ca o expresie a nivelului relativ ridicat la care ajunseseră relaţiile marfa-bani.
Vânzarea se putea încheia fie în formă scrisă, fie în formă orală; imobilele şi robii se puteau
vinde numai prin contract scris.
În cazul moşiilor şi al robilor era necesar să se respecte vechile reguli cu privire la
dreptul de precumpărare şi răscumpărare. Prin preluarea unor reguli de drept roman, s-a
admis „stricarea vânzării” atunci când preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea
reală a lucrului (leziunea).
Transformări mai importante au intervenit în domeniul dreptului procesual,
determinate, în primul rând de modernizarea organizării instanţelor înfăptuită de Al.
Ipsilanti. Menţionăm în această direcţie introducerea condicelor de judecată la toate
instanţele, formularea în scris a hotărârilor şi motivarea lor cu arătarea „capului de pravilă”,
introducerea reprezentării în justiţie prin mandatari (vechili) sau prin avocaţi (vechili de
judecăţi).
Tot aşa, vechile probe cu caracter mistic trec pe un plan secundar, afirmându-se tot
mai mult probele scrise, declaraţiile martorilor oculari sau cercetările instanţei (dovezi cu
meşteşug). Judecătoriile de la judeţe aveau obligaţia de a ţine condici speciale pentru
vânzările de moşii, pentru testamente sau foi de zestre, ceea ce marchează publicitatea
tranzacţiilor imobiliare şi ale notariatului. Condica şireţilor, introdusă în Ţara Românească,
poate fi socotită ca un început de evidenţă prin cazierul judiciar.
Elementele noi intervenite în organizarea procesului îşi găsesc expresia în regulile
privind procedurile speciale cum sunt: vânzarea la mezat (licitaţia publică), falimentul sau
judecarea comercianţilor de către arbitri. Ca urmare a modernizării procedurii de judecată,
o serie de instituţii tradiţionale ca ordaliile, zaveasca, jurătorii, dispar din practică sau trec
pe un plan secundar.

REVOLUŢIA DE LA 1821
SEMNIFICAŢIE ISTORICĂ
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu
caracter: social şi național. Aşa cum rezultă din desfășurarea
mişcării revoluţionare, precum şi din actele adoptate în decursul
ei, Tudor Vladimirescu şi poporul înarmat, constituit într-o
veritabilă Adunare a poporului, şi-au fixat ca principale obiective
înlăturarea dependenţei feudale, a fiscalităţii excesive, a
abuzurilor şi venalităţii fanarioţilor, a instabilităţii politice şi a
dominației otomane. Frământările sociale desfășurate pe fondul
destrămării feudalismului, în condiţiile afirmării conştiinţei
naţionale, a idealurilor de dreptate şi independenţă, dau conturul
revoluţiei din țările române şi stau la originea marii mişcări a
poporului român sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.
La data de 31 ianuarie 1821, domnitorul Alexandru Şuţu
moare subit. Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu
Văcărescu îl împuternicesc pe Tudor Vladimirescu să pornească
acţiunea militară de ocupare a Bucureştiului şi de izgonire a
turcilor. În 21 martie, cu o oştire de circa 8.000 oameni, Tudor
Vladimirescu a intrat în Bucureşti, stabilindu-şi tabăra la
Cotroceni. În timp ce Tudor se aşeza cu tabăra la Bucureşti,
Alexandru Ipsilanti, şeful suprem al Eteriei, pleacă de la Chişinău
la Iaşi, unde lansează o proclamaţie înflăcărată, chemându-i pe
moldoveni la arme şi cărora le promite spirjinul armatei ruse
pentru eliberarea de sub dominaţia otomană. Alexandru Ipsilanti
porneşte de la laşi la Bucureşti, în marş, în fruntea unei oştiri
formată din români şi greci. La 9 aprilie, Ipsilanti îşi stabileşte
tabăra în cartierul Colentina, Bucureştiul aflându-se la acel
moment sub ocupaţia armatei condusă de Tudor şi a celei condusă
de Ipsilanti. Ţarul Rusiei respinge cererea Eteriei de a fi ajutată cu
armata rusă şi comunică
otomanilor că au libertatea de reprimare a acestor revolte de la
Bucureşti. Turcii trec Dunărea şi ocupă Bucureştiul, părăsit în
grabă de Tudor, care va fi ucis de eteriştii lui Ipsilanti la
Târgovişte.
PROGRAMUL REVOLUŢIEI DE LA 1821
Ca lider al mişcării populare, Tudor Vladimirescu a elaborat trei proclamaţii:
1. Proclamaţia de la Padeş, intitulată „Cererile norodului românesc” - din februarie,
este un adevărat proiect de Constituţie, în care sunt formulate obiective precum:
- desfiinţarea privilegiilor pentru străini;
- dregătoriile să fie acordate după vrednicie, şi nu după bani sau după naştere;
- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;
- desfiinţarea vămilor interne;
- alcătuirea miliţiei naţionale dintr-un număr de 4.000 panduri şi 200 arnăuţi;
- reducerea numărului căpitanilor de judeţe;
- domnii să nu poată aduce cu ei decât patru boieri greci şi numai pentru curte;
sunt păstrate numai dările din timpul lui Ion Vodă Caragea;
Tudor devine cârmuitorul ţării şi este scutit de dări.
2. Proclamaţia de la Bolentin Vale - luna martie;
3. Proclamaţia de la Bucureşti - 23 martie.
Între măsurile cu caracter antifeudal, se numără desfiinţarea stării de dependenţă
personală în care se aflau posluşnicii şi scutelnicii; boierii care săvârşiseră abuzuiri grave
urmau să fie alungaţi din ţară; preluarea pământurilor boierilor care se opuneau revoluţiei
şi înapoierea celor care au fost preluate prin abuz şi înşelăciune.

REVOLUŢIA DE LA 1848

Semnificaţie istorică
 Revoluţia de la 1848 a fost rezultatul unor acumulări succesive pe plan economic, politic,
social şi ideologic. Deşi s-a încadrat în procesul revoluţionar general european, revoluţia de la 1848
a prezentat la români o serie de particularităţi, determinate de specificul destrămării feudalismului
şi afirmării relaţiilor capitaliste în cele trei ţări româneşti. Aşa cum se ştie, în epoca anterioară lui
1848 asupra Ţării Româneşti şi Moldovei se exercitau suveranitatea turcească şi protectoratul
rusesc, iar asupra Transilvaniei dominaţia habsburgică. Pe de altă parte, dezvoltarea tot mai
impetuoasă a relaţiilor capitaliste în sânul celor feudale, frământările sociale tot mai ample,
accentuarea luptelor politice, dezvoltarea ideologiei, a conştiinţei naţionale au determinat o
evoluţie unitară a ţărilor româneşti, fapt ce s-a răsfrânt nemijlocit şi asupra desfăşurării revoluţiei.
În unele state europene, caracterul unitar al revoluţiei s-a manifestat atât pe plan statal, cât şi pe
plan naţional (Franţa). În cazul românilor, revoluţia a avut, de asemenea, un caracter unitar, dar el
nu s-a manifestat numai pe plan naţional. Acest fenomen se explică prin aceea că la unele popoare,
odată cu formarea naţiunii s-a putut forma şi statul naţional, astfel încât orice manifestare a naţiunii
se răsfrânge sub o formă sau alta şi asupra statului (naţional). La noi, naţiunea şi statul naţional
unitar nu s-au format concomitent, datorită unor împrejurări interne şi externe. Pe plan intern,
burghezia nu era suficient de dezvoltată pentru a impune definitiv relaţiile de tip capitalist, având
drept corolar piaţa economică unică şi statul naţional unitar, iar pe plan extern, ţările române se
aflau în dependenţă faţă de cele trei puternice monarhii tipic feudale.

Programul revoluţiei de la 1848

Revoluţia de la 1848 s-a desfăşurat concomitent în cele trei ţări române, a fost condusă de
către burghezie, cu participarea moşierimii mici şi mijlocii. Deoarece burghezia nu era nici
suficient de puternică, nici unitară, programul pe care l-a elaborat a avut limite şi inconsecvenţe.

În Moldova, primul moment al revoluţiei la reprezentat manifestaţia de la Iaşi din data de

27 martie, prin memoriul adresat de grupul de intelectuali domnitorului, prin care formulau cereri
şi revendicări bazate pe respectarea dispoziţiilor Regulamentului organic, precum:
înlăturarea abuzurilor guvernanţilor,
desfiinţarea cenzurilor şi a pedepselor corporale;
recunoaşterea dreptului de iniţiativă legislativă pentru Adunarea obştească a Moldovei,
publicitatea şedinţelor acesteia şi a şedinţelor tribunalelor;
surprinderea taxelor de export,
înfiinţarea Băncii Naţionale şi a Tribunalului de Comerţ;
dezvoltarea culturii naţionale şi recunoaşterea libertăţilor democratice - libertatea personală, a
cuvântului şi dreptul de petiţionare.

În 24 mai 1848, grupul de intelectuali moldoveni stabilit la Braşov redactează Programul

„Principiile noastre pentru reformarea patriei”, centrat pe două probleme funadmentale: problema
unirii principatelor şi problema ţărănească.
Exponenţi ai revoluţiei din Moldova au fost: Alexandru loan Cuza, Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, C. Negri, Alecu Russo.
În luna august 1848, M. Kogălniceanu publică „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova”,
având printre obiective: neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru, fără
amestec a orice puteri străine; egalitatea drepturilor civile şi politice; domnul să fie ales din toate
stările societăţii, după vechiul obicei; libertatea publicaţiilor; instrucţie egală şi gratuită pentru toţi
românii; întemeierea unei garde urbane şi rurale; reforma tribunalelor şi inamovibilitatea
judecătorilor; libertatea cultelor religioase; desfiinţarea taxelor la export; o lege energică pentru
combaterea corupţiei, etc.
 În Transilvania, revoluţia a început ca o continuare a mişcărilor revoluţionare declanşate
la Viena şi Buda, dar şi ca o reacţie faţă de decizia Dietei ungare de a vota unirea Transilvaniei cu
Ungaria, respectiv încorporarea administrativă a Ardealului la Ungaria. Astfel, se convoacă Marea
Adunare Populară a românilor la Blaj - 3-5 martie 1848.
Actul de la Blaj solicita:
reprezentarea românilor în Dieta Transilvaniei,
eliberarea ţărănimii de servituțile feudale fără despăgubire,
elaborarea unei noi constituţii pentru Transilvania,
refuzul de Unire a Transilvaniei cu Ungaria,
utilizarea limbii române în administraţie şi justiţie,
ridicarea bisericii ortodoxe la rangul de mitropolie,
libertatea comerţului,
libertatea cuvântului şi a tiparului,
abolirea privilegiilor nobiliare.
Guvernul revoluţionar maghiar condus de Kossuth refuză să ţină seama de voinţa românilor
şi declanşează acţiuni de reprimare. Trupele maghiare au ocupat întregul teritoriu al Transilvaniei,
cu excepţia Munţilor Apuseni unde Avram lancu organizează rezistenţa şi reuşeşte în mai 1849 să-
l înfrângă pe maiorul Hatvary care se afla la comanda regimentului maghiar. În iulie 1849 a fost
elaborat „Proiectul de pacificare”, care cuprindea concesii făcute de guvernul ungar românilor.
Avram lancu nu acceptă această unire a ungurilor cu românii, şi rămâne neutru în confruntarea
dintre armata rusă, ce a pătruns în Transilvania, şi cea ungară. Armata rusă învinge la Siria în 13
august 1849, revoluţia ungară fiind înfrântă.

În Ţara Românească, revoluţia începe la Islaz la 21 iunie 1849, când gruparea

revoluţionară condusă de Ion Heliade Rădulescu lansează Proclamaţia revoluţiei a cărei deviză era
„Respect către proprietate. Respect către persoane”. Obiectivele erau:
independenţa administrativă şi legislativă a ţării, fără amestecul vreunei puteri străine;
egalitatea drepturilor politice;
contribuţia generală;
adunarea generală compusă din reprezentanţii tuturor stărilor societăţii;
domnul responsabil, ales pe 5 ani;
combaterea oricărui mijloc de corupţie;
responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţia pe care o ocupă;
libertatea absolută a tiparului;
orice recompensă să fie de la Patrie, prin reprezentanţii săi, nu de la domn;
dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii;
gardia naţională; emancipaţia mănăstirilor închinate;
emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire;
dezrobirea ţiganilor prin despăgubire;
reprezentant al Ţării la Constantinopol, dintre români;
instrucţie egală şi intergrală pentru românul de ambele sexe;
desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii;
desfiinţarea pedepsei degradatoare cu bătaia;
desfiinţarea, atât în faptă cât şi în vorbă, a pedepesei cu moartea;
organizarea aşezămintelor penitenciare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să
iasă îmbunătăţiţi;
emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatriot de altă credinţă.
 Cele două mari puteri Rusia şi Turcia au intervenit în Moldova, respectiv cea de a două în
Ţara Românească pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare. Turcii au ocupat Bucureştiul la 25
septembrie 1848, numind la conducerea ţării pe Constantin Cantacuzino.

FORMAREA SISTEMULUI DE DREPT ROMÂN MODERN

REFORMA AGRARĂ

Conform revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi după

realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să se facă
pe loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus însă acestei formule şi a propus
variante care să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma
agrară s-a înfăptuit, aşa cum a fost cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu
Catargiu, conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe
pământul comunal.
Cu toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la începutul anului
1864 Mihail Kogălniceanu a propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii, care
însă nu a putut fi adoptat. Abia după adoptarea prin plebiscit a Statutului s-a putut trece la
înfăptuirea reformei agrare, prin legea promulgată la 14 august 1864.
În baza acestei legi „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse
posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia
se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care
aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, zilele de meremet),
în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume
repartizate anual. După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor
(aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată
poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi
perspective dezvoltării capitaliste din ţara noastră.

REFORMA ELECTORALA
Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-1 dezbată, a fost aprobat prin
plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi
în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce
plăteau un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum
şi patentării, până la clasa a V-a inclusiv.
Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau
un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plată
a impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni,
preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii,
arhitecţii, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegători de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
Puteau fi aleşi în Adunare cetăţenii români care aveau 30 de ani şi un venit de 200 de
galbeni. S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi exercitau
drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
Între actele normative cu caracter reformator sunt de menţionat legea pentru consiliile judeţene şi
legea comunală din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare
a comunelor şi judeţelor.
 O vie dezbatere a avut loc şi pe marginea legii privind completarea şi organizarea armatei,
cu care ocazie M. Kogălniceanu a susţinut teza înarmării poporului, a ţărănimii. Deosebit de
importante prin conţinutul lor au fost şi legile cu privire la organizarea judecătorească (judecătorii
de plasă, tribunale judeţene, curţile de apel, curţile cu juri şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), la
instrucţiunea publică, la pensii şi la contabilitate.

CODUL CIVIL
Codul civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În
momentul publicării el s-a numit „Codul civil Alexandru loan", dar după abdicarea lui Cuza a fost
republicat sub titlul de „Codul civil român". S-a afirmat că acest Cod civil a reprezentat o copie a
Codului civil francez.
Potrivit structurii sale, Codul civil era format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din
dispoziţiile finale.
Preambulul era format din 5 articole care se refereau la lege în general, precum şi la
aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia era consacrată persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar
cea de a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii. În tratarea materiei principalul
accent cădea asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a
treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.
Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi „Codul patronilor şi al proprietarilor",
datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită importanţă
practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin care
o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea
sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea
relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că, în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire
la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt.
Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea
Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul
corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul
muncitor este utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori,
având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste. În cartea l-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice
este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor.
Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la
capacitatea de folosinţă codul prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a născut
viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie şi viabil. Majoratul a fost fixat la 21 de ani,
dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite
acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată. Persoanele juridice se împărţeau
în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi
reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective culturale,
sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că
persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legi.

CODUL PENAL
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Principalele
sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez
din 1810.
 Codul penal este structurat în trei cărţi:
cartea l-a cuprinde dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor,
cartea a ll-a cuprinde normele cu privire la crime şi delicte,
cartea a IIl-a materia contravenţiilor.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor: crime,
delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasifică faptele penale în două
mari categorii: infracţiuni penale şi contravenţii. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul
nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime şi delicte nu există
deosebiri esenţiale, ambele categorii desemnând fapte săvârşite cu intenţie. Prin urmare, distincţia
dintre crime şi delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor,
deoarece clasificarea infracţiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea
l-a, sunt de trei feluri: criminale, corecţionale şi poliţieneşti, De vreme ce codul începe cu materia
pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, şi infracţiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă
infracţiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancţionată prin
pedeapsă corecţională se numea delict, iar dacă era sancţionată cu o pedeapsă poliţienească se
numea contravenţie.
Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după
pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile
îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde
crimele şi delictele împotriva constituţiei (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a
sistemului electoral). Urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de
exercitarea funcţiilor administrative. Unele din aceste infracţiuni erau săvârşite de către funcţionari
în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul,
opunerea faţă de ordinele autorităţilor).
Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva
intereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a
onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil român.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva,
Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită
şi unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia este împărţită în şapte cărţi: procedura înaintea judecătorului de plasă, tribunalele
de judeţ, curţile de apel, arbitri, executarea silită, proceduri speciale, dispoziţii generale.
Cartea l-a nu s-a pus în vigoare deoarece competenţa judecătoriilor, din lipsă de cadre, a
fost atribuită subprefecţilor până în 1879 (ca o reminiscenţă a confuziei de atribuţii administrative
şi judiciare), iar ulterior a fost abrogată prin legea pentru judecătoriile comunale şi ocoale.
În general, desfăşurarea procesului era greoaie, deoarece termenele erau lungi, iar
administrarea probelor cerea mult timp. Procedura era şi costisitoare, căci părţile erau ţinute să
plătească taxe ridicate de judecată şi de timbru. La toate acestea se adaugă faptul că instanţele
inferioare aveau o competenţă restrânsă, astfel încât părţile erau nevoite să facă lungi deplasări, cu
mijloace de transport primitive, la sediul instanţelor superioare.

CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut ca
model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat la 1808). Codul este compus din două
mari părţi: cartea I-a reglementează descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor, iar cartea a
lI-a judecarea proceselor. Procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii
(descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.
Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile
cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă
nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plasa respectivă.
De regulă, delictele erau de competenţa tribunalelor, iar crimele de competenţa curţilor cu juri
(acestea erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni).
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări: dacă persoana este sau nu
vinovată, iar în cazul în care era găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanţele atenuante. Dacă
juriul răspundea afirmativ la prima întrebare judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege
corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului cu privire la
circumstanţele atenuante.
Prin legi penale speciale, s-au adus modificări Codului penal, astfel încât, pentru aceleaşi
fapte, în loc de pedepse criminale s-au prevăzut pedepse corecţionale (în felul acesta faptele
deveneau delicte). Pe această cale unii infractori au fost scoşi de sub competenţa curţilor cu juri şi
daţi în competenţa tribunalelor (delictele erau judecate de tribunale), unde sentinţele erau date de
judecători de carieră, care aplicau mai strict legea, deoarece trebuiau să motiveze sentinţa de
achitare, pe când juriul nu trebuia să-şi motiveze verdictul.

STATUL Şl DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918.

ORGANIZAREA POLITICĂ. EVOLUŢIA DREPTULUI

ORGANIZAREA POLITICĂ
În cadrul monarhiei constituţional-parlamentare, instaurată la 1866, locul central în viaţa de
stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege), guvern şi parlament. Prin constituţia din 1866
poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de Statutul din 1864, în sensul că se consacra
principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi
legislativă. Totuşi, constituţia îl învestea pe domn cu o suită de atribuţii (avea iniţiativă legislativă,
sancţiona şi promulga legile, numea şi revoca pe miniştri, avea dreptul de amnistie, numea şi
confirma în toate funcţiile publice etc.) de natură să îi confere o mare autoritate în stat. Puterile
constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen. După
proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea regatului (1881) poziţia regelui
s-a consolidat şi mai mult.
Guvernul era numit de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu parlamentul,
datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi guvern. Astfel, regele putea dizolva
parlamentul, iar apoi numea un nou guvern care proceda la organizarea alegerilor.
Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia din 1866. Conform
acestei constituţii, Reprezentanţa naţională era formată din două adunări: Senatul şi Adunarea
Deputaţilor. Puterea legislativă era exercitată de către domn, împreună cu Reprezentanţa naţională.
Orice lege trebuia să rezulte din acordul celor trei factori: pentru ca legea să fie supusă sancţiunii
domnului era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de majoritatea membrilor celor
două adunări.
Sistemul electoral a avut o evoluţie în care se reflectă schimbarea raportului de forţe dintre
burghezie şi moşierime. Dacă legea electorală din 1856 asigura obţinerea majorităţii de către
moşierime, noua lege electorală, din 1866, prin modificarea structurilor categoriilor, crea terenul
necesar pentru formarea unui parlament cu majoritate burgheză.
 Chiar dacă în parlamentul epocii au fost unele discuţii în legătură cu problema
independenţei de stat, ele nu au putut împiedica înfăptuirea idealului naţional al independenţei, care
s-a realizat prin jertfa poporului şi cu participarea unor patrioţi din rândurile burgheziei şi ale
moşierimii.
După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a
cunoscut o perioadă de ascensiune prin dezvoltarea industriei, a comerţului (în special după
introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile,
prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.
La Congresul de la Berlin (1878) s-au manifestat unele încercări de amestec în treburile
interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei de modificarea articolului 7
din constituţie. Prin această modificare, Germania urmărea ca evreii care veneau în România din
alte ţări, în special din Germania, să primească automat şi în bloc cetăţenia română. În anul 1879,
articolul a fost modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de acordare
a cetăţeniei în mod individual.
Alte ameninţări la adresa independenţei pe plan economic a României veneau din partea
marilor puteri capitaliste, care, anticipând destrămarea imperiului otoman, au încercat să
înlocuiască vechea formă de dominaţie feudală cu una modernă, realizată pe cale economică.
O altă ameninţare la adresa independenţei naţionale, provenea din dispoziţiile tratatului
secret pe care regele Carol I l-a încheiat (personal) cu Austro-Ungaria şi Germania. Acest tratat
era neconstituţional, deoarece parlamentul nu era încunoştinţat de încheierea lui. Fiind vorba de
un act personal al regelui şi secret, ori de câte ori regele numea un şef al guvernului îi punea condiţia
să accepte tratatul; dacă primul ministru nu accepta, trebuia să renunţe la formarea noului guvern.
Principala consecinţă nefastă a tratatului din 1883 a fost acceptarea încorporării Transilvaniei de
către Ungaria în cadrul dualismului Austro-ungar. Partidul Liberal s-a format în mai multe etape:
înţelegerea de la Concordia din 1867 (o primă schiţă de colaborare politică între reprezentanţii
burgheziei şi ai moşierimii liberale), Congresul de nuanţă liberală din 1871 (când s-a ajuns la
unitatea de ideologie şi de program), constituirea Uniunii liberale din 1872 (în vederea organizării
activităţii politice), formarea Coaliţiei de la Mazar-Paşa şi publicarea programului Partidului
Naţional Liberal (1875). La sfârşitul anului 1875 Partidul Naţional Liberal avea organizaţii în
întreaga ţară şi se afla sub conducerea unui Comitet de acţiune. In centrul partidului se afla
gruparea radicală din jurul lui I. C. Brătianu şi C. A. Rossetti. Deşi programul şi măsurile legislative
ale partidului liberal au contribuit, în linii generale, la dezvoltarea şi modernizarea ţării, totuşi ele
au favorizat, înainte de toate, interesele marii burghezii. În preajma primului război mondial,
liberalii au prevăzut în programul lor (1913) înfăptuirea reformei agrare prin exproprierea,
latifundiilor şi introducerea votului universal.
În decursul timpului, o serie de facţiuni s-au desprins din Partidul Liberal, formând
organizaţii proprii: Partidul Liberal de la laşi (1878), Fracţiunea liberală şi independentă din
Moldova (naţional şi intransigent); aripa radicală a lui C. A. Rosetti s-a desprins de partid în 1882,
dar nu s-a constituit într-o organizaţie proprie (vot universal, democratizarea legislaţiei); gruparea
tinerilor liberali desprinsă în 1886 (condamna încălcarea principiilor liberale), gruparea drapelistă
formată în jurul lui P. S. Aurelian şi a ziarului Drapelul (orientarea democratică).
Partidul Conservator a fost organizaţia politică a marilor proprietari funciari, constituită în
scopul promovării intereselor politice şi economice ale acestora în statul român modern. Destinul
acestui partid a depins de acela al marii proprietăţi imobiliare: apărut în scopul de a o apăra faţă de
cerinţele societăţii moderne, el a dispărut odată cu ea.
În sens formal, Partidul Conservator a luat naştere în 1880, dar şi în perioada anterioară au
existat organizaţii politice care au promovat idei şi interese conservatoare: Clubul Conservatorilor
din Bucureşti, dreapta conservatoare grupată în jurul lui Lascăr Catargiu sau formaţia de centru din
jurul lui Vasile Boerescu. Junimiştii, deşi conservatori în sens larg, s-au detaşat prin concepţiile lor
de guvernare mai evoluate. În fapt, nu se poate afirma că Partidul Conservator a avut o doctrină
politică limpede formulată; în măsura în care şi-au formulat o orientare ideologică şi programatică,
aceasta aparţine junimiştilor. Criticând fără cruţare ideile de la 1848, junimiştii îi acuzau pe liberali
de importanţa formelor fără fond, negau existenţa burgheziei, afirmând că în România există numai
ţărani şi moşieri, se pronunţau pentru o evoluţie graduală, bazată pe tradiţia naţională.
Partidul Conservator nu a avut niciodată o deplină unitate; junimiştii nu s-au contopit
niciodată întru totul cu conservatorii, iar tendinţele de disidenţă erau permanente.
Răscoala din 1907 a arătat gradul real de ostilitate al politicii conservatoare faţă de
interesele ţării, faptul că el nu răspundea, pe nici un plan, nevoilor reale ale societăţii româneşti.
În încercarea de a revitaliza orientarea conservatoare, Take lonescu a format în 1907
Partidul Conservator Democrat, care îşi propunea, să răspundă nevoilor de modernizare ale
României.

EVOLUŢIA DREPTULUI
Dreptul civil, a cărui evoluţie este nemijlocit legată de producţia şi circulaţia mărfurilor, a
cunoscut o serie de transformări substanţiale, în domenii ca: proprietatea, condiţia juridică a
persoanei şi contractele. La baza acestei ramuri de drept a rămas, în mod firesc, Codul civil român,
adoptat în vremea lui Cuza. Numeroasele principii şi dispoziţii pe care acest cod le formula în
legătură cu producţia şi circulaţia mărfurilor, asigurau cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea
economiei de schimb, însă, în acelaşi timp, era necesară şi o legislaţie specială de stimulare şi
consolidare a acestor relaţii, în materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru
dezvoltarea întreprinderilor industriale. Intervenţia statului în această direcţie s-a făcut simţită, în
mod deosebit, după cucerirea independenţei; până la 1887 erau adoptate legi speciale pentru
înfiinţarea unor fabrici dar, după această dată, s-a creat un regim general, cuprinzând un complex
de măsuri care vizau dezvoltarea industriei naţionale.
Astfel în anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale („Măsuri
generale pentru încurajarea industriei naţionale") prin care se preconizau condiţiile necesare pentru
înfiinţarea unor întreprinderi, precum şi avantajele acordate celor ce le înfiinţau. Legea crea
posibilitatea afectării unor terenuri pentru construirea fabricilor, înlesniri pentru importul
maşinilor, utilajelor şi materiilor prime din străinătate, ca şi pentru transportul acestora pe calea
ferată, scutiri de impozite, preferinţe pentru acordarea unor comenzi ale statului, în anul 1912 s-a
dat o nouă lege de încurajare a industriei naţionale, din textul căreia se desprinde preocuparea
statului pentru sprijinirea industrializării pe o nouă treaptă, a maşinismului, ca şi pentru crearea
unui regim favorabil capitaliştilor români faţă de cel al străinilor. Legea preciza că avantajele vor
fi acordate întreprinderilor industriale în care lucrau cel puţin 20 de muncitori sau care dispuneau
de maşini mişcate de orice motor cu cinci cai putere, meseriaşilor care aveau cel puţin patru calfe,
ca şi societăţilor cooperatiste cu un capital de cel puţin 2000 lei şi 10 lucrători sau asociaţi. Legea
acorda acestor întreprinderi scutiri de vamă, scutiri de taxe, posibilitatea dobândirii unor terenuri
(rurale) cu plata preţului în rate etc.
În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din 1865
la care s-au adăugat şi unele legi speciale. Menţionăm în acest sens Legea contra sindicatelor,
asociaţiilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice
prin care încetarea lucrului din cauzei grevei a fost calificată infracţiune şi pedepsită cu privarea de
libertate până la doi ani Această lege se aplica funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului,
judeţelor, comunelor şi „stabilimentelor publice" cu caracter economic, industrial şi comercial, ca
şi persoanelor cărora le era încredinţată exercitarea unui serviciu public. Incriminarea grevelor prin
legea din 1909 a fost precedată de o dispoziţie a legii din 1906 prin care s-a interzis lucrătorilor din
mine să participe la greve. Alte legi au fost adoptate în legătură cu starea de război. Conflictul
balcanic din 1913, declanşarea primului război mondial şi perspectiva iminentă a participării
României la acest război au determinat adoptarea unor legi penale de natură să asigure securitatea
internă şi externă a statului. Aceste legi incriminau fapte ca spionajul, trădarea de patrie,
nerespectarea obligaţiilor cu privire la păstrarea secretului de stat. De asemenea, s-au luat măsuri
în vederea organizării instanţelor militare pe timp de război.

Codurile de procedură civilă şi penală au continuat să se aplice în întreaga perioadă la care

ne referim, dar s-au adoptat şi unele legi noi prin care s-au introdus unele proceduri speciale, atât
în domeniul dreptului procesual civil, cât şi în cel al dreptului procesual penal. în domeniul
procedurii civile, cele mai semnificative inovaţii s-au introdus la 1900 cu ocazia republicării
codului din 1865. O parte din aceste modificări vizau îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor
prin punerea în valoare a celor mai moderne realizări din domeniul tehnicii legislative. În acest
sens au fost aduse unele precizări sau au fost redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile
procedurale. Pe de altă parte, au avut loc şi unele modificări de conţinut, constând în introducerea
unor proceduri care se abăteau de la tradiţia dreptului nostru procesual; ele au fost adoptate în
scopul soluţionării mai rapide a litigiilor.
Potrivit Codului de la 1865, procedura obişnuită era cea contencioasă, bazată pe lupta
juridică dintre părţi, ale căror interese erau opuse în şedinţa publică, pe baza principiilor oralităţii
şi contradictorialităţii dezbaterilor. Noua procedură nu mai avea un caracter contencios, ci era
graţioasă, în sensul că procesul nu se desfăşura în şedinţa publică; el se desfăşura în cabinetul
preşedintelui instanţei, fără dezbateri ample şi fără formele procedurale tradiţionale, aşa încât se
puteau pronunţa hotărâri rapide, de obicei cu caracter provizoriu.
O asemenea procedură a fost utilizată în raporturile dintre proprietari şi chiriaşi; treptat ea
s-a aplicat şi în alte domenii. în materia dreptului procesual penal o procedură specială s-a introdus
prin Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor
delicte din 1913 (Legea micului parchet). Potrivit acestei legi, persoanele prinse în momentul
comiterii unor infracţiuni de drept comun în oraşele reşedinţă de judeţ, puteau fi arestate pe loc şi
aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătorilor de ocoale sau a
tribunalelor, chemate să pronunţe o hotărâre urgentă de judecare (în aceeaşi zi), fără parcurgerea
fazelor premergătoare, constatare urmărire, instrucţiune) pe care le prevedea Codului de procedură
penală. Cu toate că legea se referea la infracţiuni mărunte de drept comun, în practică sfera de
aplicare a fost extinsă în domeniul conflictelor dintre muncitori şi patroni, al demonstraţiilor,
manifestaţiilor de stradă sau grevelor.
Până la 1879 instanţele judecătoreşti au fost: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene,
curţile de apel, curţile de juri (pentru crime), înalta Curte de Casaţie. Judecătoriile de plasă nu au
funcţionat din lipsă de personal calificat, iar în 1879 au fost desfiinţate şi formal. Conform
dispoziţiilor din Legea pentru organizarea judecătorească din 1909, instanţele de judecată erau:
judecătoriile de ocoale, tribunalele de judeţ curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie.
Judecătoriile de ocoale erau de două categorii: urbane şi rurale; ele erau compuse dintr-un
judecător, un ajutor de judecător sau un magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar.
Tribunalele de judeţ, precum şi secţiunile lor, erau compuse dintr-un preşedinte, trei
judecători şi un supleant sau un magistrat stagiar.
Curţile de apel funcţionau la Bucureşti, Craiova, Galaţi şi laşi. Cea din Bucureşti avea patru
secţiuni, iar celelalte câte două. Fiecare secţiune se constituia în curte de sine stătătoare şi era
compusă dintr-un preşedinte şi cinci consilieri. Curţile cu juraţi funcţionau în fiecare judeţ, sub
preşedinţia unui consilier de la curtea de apel: în compunerea lor mai intrau doi judecători de la
tribunalele de judeţ şi o comisie formată din doisprezece juraţi. Curtea de Casaţie, ca instanţă
supremă, era compusă dintr-un prim preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 24 de consilieri.

TRANSILVANIA ÎN PERIOADA LIBERALISMULUI AUSTRIAC

Şl A DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR

PERIOADA LIBERALISMULUI AUSTRIAC. 1861-1867

Regimul politic neabsolutist pe care Austria l-a introdus după revoluţia de la 1848 s-a
dovedit neviabil în condiţiile accentuării frământărilor interne generate de asuprirea socială şi
naţională.
Situaţia internă era agravată de izolarea politică în care se afla Austria, de înfrângerile din
Italia, ca şi de formarea statului naţional român, eveniment ce a dat speranţă românilor din
Transilvania şi a contribuit la intensificarea luptei de eliberare a acestora. în Transilvania, ca şi în
întregul imperiu, măsurile violente aplicate vreme de un deceniu au făcut să crească şi mai mult
nemulţumirile maselor, în primul rând ale naţionalităţilor subjugate.
Falimentul regimului neoabsolutist a constrâns Austria să revină la formula recunoaşterii
autonomiei popoarelor care făceau parte din imperiu. La începutul anului 1860 a fost convocat la
Viena Senatul imperial, în componenţa căruia intrau reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor,
inclusiv români (Şaguna, Mocioni, Petrino). Senatul urma să facă propuneri pentru reorganizarea
imperiului, într-o formă care să-i asigure supravieţuirea. Pe baza acestor propuneri împăratul
Austriei a dat la 20 octombrie 1860 un act constituţional (Diploma imperială pentru reglementarea
raporturilor de drept public în Monarhie) prin care organizarea imperiului suferea importante
modificări. în esenţă, acest act constituţional recunoştea tuturor naţiunilor din imperiu dreptul de
a-şi păstra individualitatea istorică şi politică, printr-o organizare administrativă proprie, prin
păstrarea legilor şi aşezămintelor proprii.
După ce noul sistem de organizare a fost confirmat (februarie 1861) în Transilvania a
început o perioadă de mari realizări politice şi culturale, o perioadă în care poporul român a făcut
o strălucită probă a vocaţiei sale istorice, democratice, după mai multe secole de împilare.
Prin forma de organizare ce s-a realizat, ca şi prin semnificaţia legilor adoptate, perioada
liberalismului are o semnificaţie cu totul aparte în istoria Transilvaniei, într-adevăr, prima Dietă cu
majoritate românească din istoria Transilvaniei a fost primul for politic în care s-au adoptat legi de
egală îndreptăţire, pătrunse de spirit democratic în opoziţie netă cu hotărârile discriminatorii ale
Dietelor anterioare, dominate de naţiunile privilegiate.
Înfăptuirea organizării de stat a Transilvaniei pe noile baze constituţionale, şi în special,
alegerile pentru Dietă, au prilejuit o serie de dispute şi confruntări, în cadrul cărora s-au conturat
două poziţii diametral opuse: reprezentanţii naţiunii române promovau principii democratice,
întemeiate pe egalitatea naţionalităţilor şi pe reprezentarea proporţională, în timp ce reprezentanţii
ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de nobilime, regim ale cărui caractere
sunt clar exprimate în două acte simbolice; Unio trium nationum la 1437 şi hotărârea de unire a
Transilvaniei cu Ungaria la 1848. Deşi trebuia să se întrunească încă din 1861, Dieta Transilvaniei
nu s-a putut constitui decât în 1863, datorită atitudinii distructive, a reprezentanţilor ungurilor, care
cereau ca adunarea să fie convocată la Cluj, să hotărască unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să fie
aleasă de către nobili şi de către cei ce plăteau un impozit direct de 8 florini, excluzând capitaţia.
Românii din Transilvania au combătut cu vehemenţă atitudinea anacronică a ungurilor şi, într-un
climat de efervescenţă politică şi culturală, au exprimat prin presă, prin viu grai, cu ocazia
numeroaselor întruniri, prin proteste şi memorii adresate Vienei, prin cuvântul delegaţiilor trimise
la diversele foruri politice, cereri îndreptăţite vizând egalitatea politică a naţiunii române cu
celelalte naţiuni, egalitate garantată printr-o diplomă imperială, recunoaşterea limbii române ca
limbă oficială, dietă democratică, congres naţional.
La începutul anului 1861 s-a întrunit Conferinţa naţională de la Sibiu, unde alături de
revendicările menţionate, s-a cerut anularea tuturor legilor care prejudiciau naţiunea română; în
acest sens românii şi-au exprimat hotărârea de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască o
restauraţie a situaţiei de la 1848, când s-a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Prin eforturile
depuse de reprezentanţii românilor, sprijiniţi de cei ai saşilor, Curtea de la Viena a revenit asupra
necesităţii constituirii Dietei Transilvaniei, pe care a convocat-o din nou în 1863, pe baza unui
regulament electoral cu titlu provizoriu care, dând curs în mai mare măsură principiului
reprezentării proporţionale, avea să ducă la schimbarea structurii sociale şi naţionale a organului
legiuitor. Potrivit acestui regulament, Dieta urma a se compune din 40 de persoane, numite de
împărat (regalişti) şi din 125 deputaţi aleşi în localităţile înzestrate cu dreptul de a avea deputat
propriu şi în cercuri electorale rurale de câte 30000 locuitori, constituite pe comitate, districte şi
scaune. Aveau dreptul de vot locuitorii majori care au plătit în 1861 un impozit direct de 8 florini,
incluzând şi capitaţia. Preoţii, medicii, avocaţii, inginerii, notarii şi învăţătorii erau declaraţi
alegători din oficiu. In cele opt comitate ale Transilvaniei, s-au consemnat peste 40000 de alegători
dintre care, aproape 23000 erau români, peste 9000 erau unguri şi 3500 erau saşi.

PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR

Regimul dualist a constituit formula politică prin intermediul căreia nobilimea şi burghezia
din Austria şi Ungaria şi-au promovat interesele de clasă, prin exercitarea exploatării sociale asupra
maselor şi prin asuprirea naţională a popoarelor cuprinse în hotarele imperiului.
Pentru Transilvania instaurarea regimului dualist a marcat începutul unei perioade de
cumplită oprimare, căci prin integrarea sa forţată în cadrul statului ungar şi-a pierdut identitatea
politică proprie, de care se bucurase aproape un mileniu, iar naţiunii române majoritare i s-a negat
pur şi simplu existenţa în privinţa drepturilor, dar nu şi în privinţa obligaţiilor de vreme ce împilările
de tot felul se îndreptau necontenit împotriva românilor.
Prin politica de lichidare a tuturor drepturilor pe care a promovat-o regimul dualist, perioada
respectivă s-a înscris ca cea mai neagră din istoria poporului român din Transilvania. Formula
politicii dualiste s-a înfăptuit în condiţiile declinului Imperiului austriac pe plan extern şi ale
ascuţirii luptei popoarelor oprimate pentru independenţă, care nu mai puteau fi dominate fără
sprijinul nobilimii şi burgheziei maghiare, într-adevăr, izolarea politică a Austriei pe plan european.
înfrângerile din Italia (1859) şi din războiul cu Prusia, excluderea sa din confederaţia germană,
formarea statului naţional român, criza financiară şi lupta naţionalităţilor oprimate, făceau
imposibilă supravieţuirea imperiului în vechea sa formă de organizare.
Instaurarea dualismului şi încorporarea Transilvaniei de către Ungaria au fost pregătite
printr-o serie de acte care s-au succedat între 1865 şi 1867. Astfel, în septembrie 1865 Dieta de la
Sibiu a fost desfiinţată, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an s-a convocat o nouă Dietă la Cluj, aleasă
pe baza unei legi feudale din 1771, profund defavorabilă românilor. Constituită pe baza unor
principii feudale, cu adevărat anacronice, Dieta era formată din 108 deputaţi aleşi şi 190 deputaţi
numiţi (regalişti); în asemenea condiţii se putea constitui o Dietă cu majoritatea maghiară.
Uitând de faptul că anulase hotărârile adoptate în Dieta din 1848 cu privire la anexarea
Transilvaniei, împăratul a supus în discuţie această problemă. Dieta de la Cluj, cu totul
nereprezentativă, a votat din nou, în decembrie 1866, anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda
protestelor vehemente ale românilor, în baza acordului intervenit în februarie 1867 între Austria şi
Ungaria şi în urma încoronării lui Franz losef I al Austriei ca rege al Ungariei (iunie 1867), s-a
creat în mod oficial dualismul austro-ungar prin care s-a introdus un regim, cu dublă funcţie, de
exploatare a maselor populare şi de reprimare a luptei de eliberare naţională.
 Prin Legea din 5 decembrie 1868 Dieta maghiară a hotărât anularea tuturor instituţiilor
autonome ale Transilvaniei şi încorporarea sa la Ungaria. În cadrul monarhiei bicefale care s-a
creat, împăratul Austriei era în aceiaşi timp şi rege apostolic al Ungariei. Uniunea personală era
completată cu elemente de uniune reală, constând în existenţa unor ministere comune: Ministerul
de Externe, Ministerul de Război, Ministerul de Finanţe. în paralel, două delegaţii desemnate de
Dieta maghiară şi de parlamentul din Viena se întruneau în una din cele două capitale, în mod
alternativ, pentru a examina diferitele aspecte ale activităţii celor două corpuri legiuitoare.
Pentru clasele dominante maghiare marele câştig a constat în dobândirea unei egalităţi
politice cu Austria, cât şi în anexarea Transilvaniei; de altfel, desfăşurarea evenimentelor atestă că
realizarea dualismului a fost condiţionată de anexarea Marelui principat al Transilvaniei.
Odată cu încorporarea în statul ungar, Transilvania nu mai avea organe proprii de
conducere, căci Dieta şi guvernul au fost desfiinţate. Potrivit legii constituţionale din 1867,
Transilvania avea numai dreptul de a-şi trimite reprezentanţii în Parlamentul de la Pesta.
Organizarea administrativă a fost şi ea întocmită prin crearea judeţelor şi a comunelor
(1884). Judeţele erau conduse de către prefecţi, care reprezentau guvernul şi aveau rolul de a
supraveghea cum erau aplicate dispoziţiile acestuia. Conducerea efectivă era exercitată de către
subprefecţi, aleşi de către populaţia judeţelor. În cadrul fiecărui judeţ îşi desfăşurau activitatea un
consiliu judeţean, ales de către locuitori. Comunele erau de mai multe feluri: municipii, oraşe mari,
oraşe şi sate.
La conducerea lor se aflau un primar şi un consiliu comunal.

STATUL Şl DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938. ORGANIZAREA

POLITICĂ. EVOLUŢIA DREPTULUI

ORGANIZAREA POLITICĂ
Statul naţional unitar a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar, prin lupta eroică a
întregii naţiuni, din vechea Românie, din Transilvania şi Banat, din Bucovina şi Basarabia. Vechea
Românie şi-a adus, din plin, contribuţia la făurirea statului naţional unitar prin participarea, în
cadrul primului război mondial, la lupta împotriva puterilor din centrul Europei, în care şi-au jertfit
viaţa sute de mii de ostaşi şi civili, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Românii din Transilvania,
Banat, Bucovina şi Basarabia, la rândul lor, şi-au adus contribuţia la înfăptuirea Marii Uniri prin
lupta neobosită pe care au dus-o împotriva dominaţiei străine, prin hotărârile democratice pe care
le-au adoptat în cadrul unor mari adunări populare cu caracter plebiscitar. Capacitatea
organizatorică, disciplina exemplară, entuziasmul de care au dat dovadă milioane de români aflaţi
în afara statului naţional, cu ocazia constituirii adunărilor reprezentative, care aveau să hotărască
unirea cu „țara” stau mărturie asupra faptului că nimic nu i-a putut abate pe români, într-o Europă
cuprinsă de uriaşe frământări, de la înfăptuirea visului secular al unirii întregii naţiuni într-un singur
stat. România a luat armele pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub dominaţia Austro-
Ungariei la 15 august 1916, în baza tratatului încheiat cu Antanta la 4 august al aceluiaşi an. În
ciuda retragerii vremelnice şi a dificultăţilor întâmpinate iniţial, faţă de superioritatea tehnică a
zecilor de divizii germane concertată cu nerespectarea angajamentelor militare asumate de către
aliaţi, armata română a făcut în vara anului 1917 dovada că idealurile independenţei şi unităţii
naţionale sunt mai puternice decât cea mai puternică maşină de război a Europei.
O dată cu victoria Antantei, la care România şi-a adus cu prisosinţă contribuţia, s-a putut
legaliza prin acte internaţionale, Unirea pe care poporul român o realizase în fapt prin forte proprii,
fără vreo intervenţie din afară şi fără vreo opoziţie din interior. într-adevăr, marile adunări populare
de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba lulia au fost convocate de către organisme proprii de conducere,
constituite cu participarea întregului popor şi cu respectarea principiilor democratice. Astfel, în
Transilvania după ce la 12 octombrie reprezentanţii Partidului Naţional Român au proclamat
dreptul naţiunii române la autodeterminare şi după ce aceasta a fost prezentată în parlamentul de la
Budapesta (18 octombrie), s-a constituit Consiliul Naţional Român (30-31 octombrie) format din
reprezentanţii Partidului Naţional Român şi ai Partidului Socialist-Democrat. Consiliul Naţional
Român Central a creat Consiliul Militar Central învestit cu asigurarea ordinii sociale. In subordinea
acestor organisme se aflau consiliile naţionale şi gărzile naţionale judeţene, cercuale şi comunale,
formate prin alegeri democratice, din rândurile tuturor categoriilor sociale. Pentru a se constitui
Marea Adunare Naţională Română, Consiliul Naţional a transmis consiliilor locale hotărârea de a
se trece la alegerea delegaţiilor prin aplicarea votului universal şi fără discriminări de ordin social,
în aceste condiţii, la adunările de alegere a deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională au
participat intelectuali, muncitori, ţărani, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, într-o atmosferă de mare
însufleţire. Reprezentanţii poporului care au participat la aceste adunări au fost aleşi pe
circumscripţii electorale, pe baza votului universal, având mandatul de a exprima voinţa naţiunii
române suverane cu privire la viitorul său politic.
Adunările legislative şi guvernele provizorii constituite de către reprezentanţii poporului,
care au exercitat atribuţiuni de conducere politico-administrative în perioada de tranziţie către
formarea unui aparat de stat unic, s-au bucurat de concursul întregii populaţii în asigurarea ordinii
publice şi a bunei desfăşurări a vieţii social-economice. Hotărârile lor sunt străbătute de principii
democratice privitoare la organizarea vieţii sociale şi de stat, la egalitatea românilor cu
naţionalităţile conlocuitoare.
Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii româneşti au fost promulgate ulterior prin
decrete regale: la 27 noiembrie pentru Basarabia, la 18 decembrie pentru Bucovina şi la 24
decembrie pentru Transilvania.
În perioada 1918-1920, statul român a avut ca principală preocupare, pe plan extern,
recunoaşterea prin tratate internaţionale a făuririi statului naţional unitar. Conferinţa de pace de la
Paris a fost dominată de reprezentanţii S.U.A., Angliei şi Franţei, care au încercat să împingă pe
plan secundar opinia şi interesele statelor mici. Această atitudine a atras proteste vehemente din
partea şefului delegaţiei române Ion I.C. Brătianu. In final, marile puteri au fost nevoite să ţină
seama de anumite probleme cardinale ale momentului istoric şi, în special, de cele privind formarea
sau desăvârşirea statelor naţionale. La 28 iunie 1918 s-a semnat tratatul de la Versailles cu
Germania. Tratatul cu Austria, semnat de către România la 10 decembrie 1919, a constituit
dezagregarea monarhiei bicefale habsburgice şi a recunoscut unirea Bucovinei cu România.
Tot la 10 decembrie a fost încheiat şi tratatul de pace cu Bulgaria.
Prin tratatul de pace semnat la 4 iunie 1920 cu Ungaria s-a recunoscut actul istoric al Unirii
Transilvaniei cu România. La 28 octombrie România pe de o parte şi Anglia, Franţa, Italia şi
Japonia pe de altă parte au semnat tratatul prin care s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România.
Sistemul tratatelor de la Versailles a consfinţit astfel unirea întregii naţiuni române într-un
singur stat unitar şi independent..
Principalele tendinţe înregistrate în viaţa politică au fost imprimate de dispariţia orientărilor
conservatoare, de consolidarea partidului politic al marii burghezii, de apariţia unor noi partide
politice.
Dacă în primii ani după făurirea statului Naţional unitar viaţa politică, a fost, în fapt,
dominată de către Partidul Naţional Liberal, alături de care îşi desfăşurau activitatea, pe un plan
secundar, numeroase alte partide politice, după anul 1926 s-a realizat o importantă regrupare de
forţe, conducerea statului fiind exercitată, alternativ, de către cele două mari grupări politice:
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc între partidele politice, Partidul Naţional
Liberal s-a manifestat ca un exponent fidel al intereselor marii burghezii industriale şi bancare,
aflată în plin proces de ascensiune. Acest partid controla Banca Naţională a României, ca şi alte
instituţii bancare şi deţinea majoritatea capitalului în marile întreprinderi industriale. Pe de altă
parte, unii membrii marcanţi ai partidului liberal erau legaţi de proprietatea funciară.
Cu timpul au fost atrase în sfera partidului liberal şi elemente ale burgheziei mijlocii din
industrie, comerţ sau agricultură. Un număr important de membri ai acestui partid, îndeosebi cei
ce exercitau atribuţii de conducere, provenea din rândurile intelectualităţii. Dispunând de o solidă
bază materială, având cadre tehnice valoroase, o bună organizare şi disciplină internă, Partidul
Naţional Liberal nu a avut rival pe măsură vreme de aproape un deceniu. Promovând interesele
statului, dar în acelaşi timp şi propriile interese, liberalii au lansat şi au încercat să aplice principiul
dezvoltării economice „prin noi înşine” în anul 1926 fuziunea Partidului Naţional şi a Partidului
Ţărănesc a marcat apariţia celui de al doilea mare partid capabil să se opună dominaţiei exercitate
de către liberali.
Partidul Naţional Român, constituit la 1881, a condus lupta românilor din Transilvania
pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru formarea statului naţional unitar. După Marea Unire,
acest partid şi-a extins, treptat, activitatea la scara întregii Românii.
Partidul Ţărănesc s-a constituit în 1918 ca exponent al populaţiei rurale. Datorită orientării
sale antimoşiereşti, precum şi datorită reformelor de modernizare a statului pe care le preconiza,
Partidul Ţărănesc a fost urmat de către pături largi ale ţărănimii şi de o mare parte a intelectualităţii
cu vederi democratice.
Iniţial, programul Partidului Naţional Ţărănesc, care a preluat unele elemente ale doctrinei
ţărăniste, îşi propunea să militeze pentru respectarea Constituţiei şi asigurarea drepturilor
cetăţeneşti. Se avea în vedere o reorganizare a aparatului de stat, în primul rând a administraţiei şi
justiţiei. Reprezentând o grupare cu poziţii economice mai slabe, P.N.Ţ. preconiza o politică
antiliberală, ilustrată prin crearea unor regii comerciale, stabilizarea monetară, adoptarea unui
buget real şi echilibrat, dezvoltarea cooperaţiei, acordarea de credite pentru ţărani, încurajarea
industriei bazate pe izvoarele de materii prime ale ţării. Pe planul relaţiilor economice şi financiare
externe, Partidul Naţional Ţărănesc chema la colaborarea cu capitalurile străine, în cadrul „politicii
porţilor deschise”, care urmărea să pună capăt monopolului politic liberal.
Format înainte de primul război mondial, Partidul Naţional Democrat (N. lorga, A.C. Cuza),
şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1920 când s-a dizolvat. Acest partid promova interesele unor
categorii de intelectuali cu convingeri democratice şi ale unei părţi a micii burghezii urbane şi
rurale. Fracţiunea Partidului Naţional Democrat, condusă de N. lorga, a fuzi- onat în 1924 cu
elemente ale Partidului Poporului, sub numele de Partidul Naţional al Poporului. In anul 1925
Partidul Naţional al Poporului a fuzionat cu Partidul Naţional, dar conflictele cu luliu Maniu şi mai
ales preparativele pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc l-au determinat pe Nicolae lorga să
înfiinţeze o organizaţie proprie sub numele de Partidul Naţional (între timp Partidul Naţional
condus de luliu Maniu fuzionase cu Partidul Ţărănesc, formând Partidul Naţional-Ţărănesc).
În perioada următoare, datorită unor deficienţe organizatorice şi a programului lipsit de
coerenţă, Partidul Naţional (N. lorga) a trecut în categoria organizaţiilor de mai mică importanţă.
După anul 1932 însă, sub numele de Partidul Naţionalist Democrat, această formaţie politică şi-a
reformulat programul, consacrându-se luptei împotriva Gărzii de Fier şi a hitlerismului. în primii
ani de după război, în viaţa României s-a afirmat, cu o anumită autoritate, Partidul Poporului,
format în anul 1918”. Acest partid, cu o structură extrem de eterogenă, se întemeia pe marea
popularitate a generalului Averescu şi pe ostilitatea unor categorii sociale faţă de Partidul Naţional
Liberal.
Programul Partidului Poporului avea ca puncte esenţiale introducerea unui regim
constituţional, curmarea abuzurilor, înfăptuirea reformelor agrară şi electorală. După aproximativ
un deceniu, baza politică a Partidului Poporului s-a îngustat tot mai mult, astfel încât a trecut în
rândul partidelor minore, în anul 1932, datorită unei sciziuni în Partidul Poporului, gruparea
condusă de Octavian Goga a fondat Partidul Naţional-Agrar. Prin programul şi activitatea
desfăşurată, Partidul Naţional-Agrar s-a plasat pe o poziţie de centru dreapta în ansamblul
partidelor politice.
În anul 1927 a luat fiinţă organizaţia Legiunea Arhanghelului Mihail, denumită apoi Garda
de Fier. Principalele instrumente ale membrilor acestei organizaţii legionare, au fost demagogia şi
teroarea. Către sfârşitul deceniului al patrulea, sub numele de „Totul pentru ţară”, mişcarea
legionară propovăduia tot mai intens iraţionalismul, misticismul şi antisemitismul.
După făurirea statului naţional unitar (1918) Partidul Social-Democrat din România şi-a
luat numele de Partidul Socialist.
Aşa cum rezultă din declaraţia sa, Partidul Socialist, ca partid de clasă, îşi propunea să
desfăşoare o intensă luptă politică, pe baza tezelor „socialismului ştiinţific”.
La Congresul din 11 mai 1921 s-a hotărât transformarea Partidului Socialist în Partidul
Comunist din România şi afilierea sa la Internaţionala a lll-a comunistă, în anul 1923 Cominternul
a impus o rezoluţie care stabilea sarcina P.C.R. de a lupta pentru autodeterminare până la
despărţirea unor provincii de statul român, ceea ce îndemna, de fapt, la dezmembrarea statului
naţional şi la destrămarea poporului român.
În consecinţă, la 23 iulie 1924, prin două ordonanţe ale Corpului II Armată se decidea
dizolvarea Partidului Comunist. Elementele socialiste retrase din Congresul din februarie 1921 au
format Federaţia Partidelor Socialiste din România, care şi-a păstrat autonomia organizatorică şi
organele proprii de conducere până în mai 1927 când a fost creat Partidul Social-Democrat. În anul
1928, gruparea de stânga a părăsit P.S.D. şi a format Partidul Socialist al Muncitorilor din România,
care se pronunţa pentru instaurarea orânduirii socialiste.

EVOLUŢIA DREPTULUI
După realizarea Marii Uniri s-a constatat că în toate ramurile dreptului existau reglementări
paralele. Astfel, în domeniul dreptului civil, pentru provinciile din vechea Românie a continuat să
se aplice Codul din 1864, dar în Transilvania era în vigoare Codul Civil austriac din 1811,
completat cu unele cutume şi chiar cu anumite dispoziţii ale legislaţiei adoptate în Austria, Ungaria.
De aceea, a fost necesară o amplă activitate în vederea extinderii dispoziţiilor Codului Civil român,
precum şi în vederea adoptării unor noi reglementări de drept civil. Aceleaşi probleme s-au pus şi
în cazul celorlalte ramuri ale dreptului, înlăturarea acestor paralelisme se impunea cu necesitate,
căci ele puteau frâna procesul de consolidare a statului naţional unitar. Ca o consecinţă firească,
principala preocupare a legiuitorului a fost aceea de a asigura unitatea de reglementare pe planul
dreptului constituţional şi pe cel al dreptului administrativ, deoarece ea viza în mod nemijlocit
organizarea puterii şi a administraţiei de stat.

DREPTUL CONSTITUŢIONAL
În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare, până în 1923, constituţia din 1866,
cu cele două modificări importante aduse în 1917 privitoare la introducerea votului universal şi la
posibilitatea exproprierii proprietăţilor particulare pentru cauză de utilitate naţională. Ambele
modificări au fost extinse, după făurirea statului naţional unitar, şi în noile provincii. Imediat după
încetarea primului război mondial, alături de vechile dispoziţii constituţionale, s-au introdus şi
unele dispoziţii noi, care decurgeau din tratatele de pace sau din tratatele semnate de către România
în cadrul Societăţii Naţiunilor. Unele din aceste dispoziţii erau de natură să încalce suveranitatea
statului român. Astfel, Tratatul minorităţilor avea în vedere situaţia creată prin desprinderea
anumitor teritorii din unele state şi integrarea lor în alte state şi urmărea aparent, să asigure protecţia
celor care îşi schimbaseră cetăţenia. Aceste persoane aveau dreptul să se îndrepte împotriva noului
stat şi să ceară citarea lui în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga. Deosebit de semnificativ
este faptul că, în cazul României, acest drept s-a prevăzut nu numai pentru locuitorii din teritoriile
care au fost unite, ci pentru toţi locuitorii de altă naţionalitate, chiar şi pentru cei din teritoriul
vechiului stat român. Aceste dispoziţii creau posibilităţi nelimitate de amestec în treburile interne
din partea unor state membre ale Societăţii-Naţiunilor, mai mult chiar, permiteau citarea statului
român de către cetăţenii minoritari, în faţa unei instanţe de judecată internaţională.
În anul 1923 s-a adoptat o nouă constituţie. Adoptarea ei a fost impusă de realitatea făuririi
statului naţional unitar, de schimbarea raportului de forţe dintre clase, de lupta pentru consacrarea
unui sistem mai avansat de drepturi şi libertăţi. în elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele
celei din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina politică şi
juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a constituţiei din
1866.
Noua lege fundamentală cuprindea 8 titluri (Despre teritoriul României, Despre drepturile
românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată, Dispoziţii generale,
Despre revizuirea constituţiei, Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare) şi 138 articole. Consfinţind
făurirea statului naţional unitar, Constituţia prevedea (titlul I) că România este un „stat naţional
unitar şi indivizibil” şi că „teritoriul României este inalienabil”. În cel de al doilea titlu al
Constituţiei erau prevăzute drepturile românilor. În cel de al treilea titlu sunt cuprinse dispoziţiile
constituţionale prin care se consacra separaţia puterilor în stat, căci, activitatea legislativă urma a
fi exercitată de către rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.
Reprezentanţa naţională era formată din două adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor.
Adoptarea oricărei legi presupunea conlucrarea dintre rege şi Reprezentanţa naţională. Iniţiativa
legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia din cele două adunări. După discutarea şi aprobarea lor
de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile urmau a fi sancţionate de către rege. Cu
privire la Adunarea deputaţilor, Constituţia prevedea că este formată din deputaţi aleşi de către
cetăţenii români, organizaţi pe circumscripţii electorale. Numărul deputaţilor şi circumscripţiilor
electorale urmau a se stabili printr-o viitoare lege electorală.
Senatul era compus din senatori de drept şi senatori aleşi. Senatorii puteau fi aleşi de către
cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani. Alegerea senatorilor se făcea de către cetăţenii cu drept
de vot din circumscripţiile electorale fixate prin lege, de către membrii consiliilor judeţene şi
comunale din fiecare judeţ, de către membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de
agricultură, organizaţi pe circumscripţii electorale şi de către profesorii fiecărei universităţi din
ţară.
Din categoria senatorilor de drept făceau parte reprezentanţi din sânul clerului (mitropoliţii,
episcopii) sau dintre cei ce desfăşuraseră activităţi politice importante o anumită perioadă de timp
(foşti şefi de guverne, foşti miniştri, foşti preşedinţi ai corpurilor legiuitoare, foşti senatori şi
deputaţi). Regele avea nu numai dreptul de a sancţiona legile, ci şi dreptul de a convoca parlamentul
în sesiune extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă şi de a numi un nou guvern.
Constituţia a prevăzut, de asemenea, crearea unui Consiliu legislativ, căruia îi reveneau
atribuţiile de a formula, sub aspect tehnic, proiectele de lege ce urmau a fi dezbătute în
Reprezentanţa naţională.
Conform prevederilor de la capitolul III al aceluiaşi titlu, puterea executivă era exercitată
de către guvern în numele regelui. Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. In privinţa
relaţiilor dintre rege şi miniştri se preciza că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii sunt
răspunzători. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în sensul că actele emanate de la rege nu aveau
tărie dacă nu erau contrasemnate de un ministru şi că din momentul semnării actului, răspunderea
apăsa numai asupra ministrului. In caz de punere sub acuzare, miniştrii se aflau sub jurisdicţia
Curţii de Casaţie. Consiliul de Miniştri era prezidat de către un preşedinte, în persoana celui
însărcinat de rege cu formarea guvernului. Şi în domeniul executiv regele exercita o serie de
atribuţii importante: întocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor, numea sau
confirma în funcţii publice, crea noi funcţii de stat, era şeful armatei, confirma gradele militare,
conferea decoraţiile române, avea dreptul de a bate monedă.
Constituţia din 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la proprietate, în sensul că
proprietatea privată trebuie subordonată interesului "naţional" şi că trebuie să dobândească o
funcţie socială. Cea mai semnificativă manifestare a acestei concepţii a fost dată de introducerea
principiului naţionalizării bogăţiilor subsolului, odată cu trecerea în proprietate publică a căilor de
comunicaţie, a spaţiului atmosferic, a apelor navigabile şi fluviale. Pe această cale s-a adus o gravă
atingere micilor deţinători de terenuri, dar s-a deschis un larg câmp de acţiune pentru deţinătorii de
capitaluri. în acelaşi timp, prin naţionalizarea subsolului s-au creat premizele necesare pentru
îngrădirea poziţiilor capitalului străin, în avantajul celui românesc.
O altă inovaţie a Constituţiei din 1923 a fost introducerea controlului constituţionalităţii
legilor. Acest control urma să fie exercitat de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tot pe linia unei concepţii novatoare s-a înscris şi principiul controlului actelor
administrative. Conform acestui principiu, instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele emanate
de la administraţia de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele
particulare. Se face, însă, o precizare: instanţele judecătoreşti nu sunt competente a se pronunţa cu
privire la legalitatea actelor de guvernământ.
O dispoziţie cu urmări importante pentru viaţa politică a ţării a fost introdusă prin articolul
128, în baza căruia „în caz de pericol de stat se poate introduce starea de asediu general sau parţial”.
Sistemul electoral s-a cristalizat treptat, pe baza prevederilor constituţionale şi ale legislaţiei
speciale, în perioada 1917-1926.

DREPTUL ADMINISTRATIV
În vederea consolidării statului unitar se impunea, de asemenea, unificarea regimului
organelor administraţiei de stat pe plan local. Până în anul 1922 s-au luat o serie de măsuri în
direcţia unificării denumirilor circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor, iar la 14 iunie
1925 s-a adoptat legea pentru unificarea administrativă.
Prin faptul că a pus capăt stării de provizorat, că a stabilit un sistem unitar de organizare
teritorială a statului naţional, că a prevăzut constituirea unor organe locale în principal eligibile,
legea din 1925 a marcat un progres faţă de trecut, contribuind la întărirea unităţii statului. Cu toate
că legea de unificare administrativă şi doctrina vremii afirmau că se urmăreşte realizarea, unei largi
descentralizări administrative, în realitate noua lege a pus accentul pe latura centralizatoare.
Conform legii, teritoriul României se împărţea, din punct de vedere administrativ, în judeţe
şi comune. Comunele se împărţeau în două categorii: rurale şi urbane. Comunele rurale se puteau
forma din unul sau mai multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau. întrucât, de
regulă populaţia satelor nu depăşea câteva sute de locuitori, pentru formarea unei comune era
necesar să se asocieze un număr mare de sate. Acest mod de alcătuire a fost dictat, în primul rând,
de faptul că legea a organizat o conducere foarte costisitoare a comunei (primar, ajutor de primar,
notar, secretar comunal), care trebuia remunerată din venituri proprii. Aplicarea legii a provocat
nemulţumiri în lumea satelor, deoarece s-a produs o adevărată ruptură faţă de trecutul istoric.
Secole de-a rândul satele noastre au avut o organizare şi o conducere proprie. Potrivit legii din
1925, cele mai multe din ele şi-au pierdut dreptul de a se conduce, astfel încât sătenii trebuiau să
facă deplasări lungi şi costisitoare, în condiţiile de atunci, până la satul de reşedinţă, pentru
rezolvarea problemelor lor. De aceea, în anul 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, potrivit căreia
comunelor rurale puteau fi formate dintr-un număr mai mic de sate: în felul acesta s-a putut realiza
o mai strânsă legătură între săteni şi organele administrative comunale. Totodată, legea din 1925
prevedea că mai multe comune rurale se puteau asocia pentru a-şi acoperi cheltuielile. Comunele
urbane erau centre de populaţie recunoscute ca atare prin lege. Ele se împărţeau, la rândul lor, în
comuna reşedinţă de judeţ şi nereşedinţă de judeţ. Unele dintre comunele urbane reşedinţă de judeţ,
de mai mare importanţă, puteau fi declarate prin lege ca municipii.
Pentru înlesnirea controlului şi supravegherii aplicării legilor, judeţele erau împărţite în
circumscripţii numite plăşi, iar comunele urbane în circumscripţii numite sectoare. Numai
comunele şi judeţele se bucurau de personalitate juridică.
Comunele se administrează prin consilii formate din consilieri aleşi de drept şi consilieri
femei, care puteau fi cooptate în consilii.
Administraţia judeţelor era înfăptuită de către consilii formate din consilieri aleşi şi
consilieri de drept. în fruntea administraţiei comunale se află primarul, care executa hotărârile
consiliului comunal şi ale delegaţiei permanente comunale.
Administraţia judeţului se află sub conducerea prefectului, care executa hotărârile
consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Activitatea comunelor şi judeţelor se
află sub conducerea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ Superior.
In acelaşi sens trebuie interpretate şi dispoziţiile conform cărora toate comunele erau legate de
autorităţile judeţene, iar municipiile se aflau în legătură cu Ministerul de Interne.
Consiliile comunale aveau ca principale atribuţii alegerea primarului, a delegaţiei
permanente şi a candidaţilor de primar pentru municipii. De asemenea, ele aveau iniţiativa şi
decizia în probleme de interes local: învăţământ, cult, întreţinerea drumurilor publice, edilitate,
poliţia drumurilor, întocmirea unor regulamente.
În intervalele dintre sesiunile consiliului comunal, îşi desfăşura activitatea delegaţia
permanentă, ca organ consultativ al primarului. Fiecare comună putea înfiinţa serviciile pe care le
socotea necesare: administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar etc.
Consiliul judeţean era compus din trei cincimi membri aleşi şi două cincimi membri de
drept. Acest consiliu era competent să decidă, conform legii, în problemele de interes judeţean. În
fiecare judeţ funcţionează comisii de specialitate (5), iar raportorii acestora formau delegaţia
permanentă judeţeană. Ea desfăşura o activitate permanentă şi se afla sub preşedinţia prefectului.
Delegaţia permanentă judeţeană îndruma, supraveghea şi controla activitatea serviciilor judeţene
şi a comunelor din judeţ. Primarul era ales de către consiliul comunal, iar prefectul era numit prin
decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Prefectul avea calitatea de reprezentant al
organizării centrale şi şef al administraţiei din judeţ. In această calitate, el avea controlul şi
supravegherea tuturor serviciilor judeţene şi a tuturor comunelor.
Judeţele cuprindeau un număr de plăşi, stabilite de către Ministerul de Interne, după
consultarea consiliului judeţean. Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor, numit prin
decizia ministerială, dar repartizat în cadrul judeţului de către prefect.
Pretorul era ofiţer de poliţie judiciară şi şeful poliţiei din cadrul plăşii. In dispoziţiile privind
atribuţiile pretorului trebuie să vedem o reminiscenţă a confuziei dintre atribuţiile judiciare şi cele
administrative.
Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929 s-au adus o serie de
modificări sistemului creat în 1925, în special cu privire la comuna rurală. Legea prevedea că toate
comunele, urbane sau rurale puteau fi împărţite în sectoare. Se bucurau de personalitate juridică
atât judeţele şi comunele, cât şi sectoarele comunale. Satele care făceau parte dintr-o comună rurală
erau considerate sectoare ale acestei comune. Având statutul de sectoare, satele asociate într-o
comună rurală se bucurau de conducere proprie. Satele cu o populaţie de până la 600 de locuitori
se puteau administra fie prin adunarea sătească, fie prin consiliul sătesc, iar cele cu o populaţie mai
mare puteau fi administrate numai de către consiliu.
 Sistemul organizării administrative a fost completat printr-o serie de legi privind crearea
Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor, prin adoptarea unui
statut al funcţionarilor publici, înfiinţarea Camerelor Agricole, a Camerelor de Muncă,
reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.
Consiliul Legislativ avea misiunea de a examina şi de a întocmi din însărcinarea guvernului,
proiectele de legi.
Consiliul Superior Administrativ îşi desfăşura activitatea pe lângă Ministerul de Interne,
exercitând atribuţii legate de îndrumarea, coordonarea şi controlul activităţii comunelor şi
judeţelor.
Casa Pensiilor era instituţia de stat care gestiona pensiile funcţionarilor statului. Statul a
manifestat o deosebită preocupare pentru crearea unui statut al funcţionarilor publici, în scopul de
a avea un aparat administrativ devotat intereselor sale. Este de menţionat faptul că statul nu a avut
aceeaşi atitudine faţă de toţi salariaţii statului. Funcţionarii publici se bucurau de numeroase
avantaje faţă de alte categorii de salariaţi, întrucât ei urmau să asigure aplicarea legilor în relaţiile
dintre stat şi cetăţeni. De aceea, începând din anul 1923 funcţionarii publici au dobândit un statut
propriu, formând o asociaţie distinctă. Potrivit acestui statut ei se bucurau de anumite garanţii de
stabilitate în funcţii, s-a reglementat în amănunţime sistemul salarizării lor, s-au revizuit dispoziţiile
privind acordarea pensiilor.
Camerele Agricole, Camerele de Muncă, cele de comerţ şi industrie aveau dreptul de a face
propuneri guvernului în legătură cu reglementarea problemelor din domeniile respective.

DREPTUL CIVIL
S-a propus adoptarea unui nou cod civil. în acest sens, Ministerul Justiţiei a numit o comisie
specială care a reflectat proiectul noului cod civil, dar adoptarea lui a fost mereu amânată, astfel
încât problema a rămas în continuare deschisă.
Faţă de această situaţie, unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat
de la o provincie la alta. Astfel, dacă la sfârşitul deceniului al treilea în vechea Românie şi în
Basarabia se aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice unele
norme specifice, până în timpul celui de al doilea război mondial.
În materia proprietăţii, ca şi în alte domenii ale dreptului civil, au intervenit noi reglementări
şi s-au produs noi principii. Dacă potrivit concepţiei clasice, exprimată în art. 480 din Codul civil,
dreptul de proprietate aveau un caracter absolut, Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă specială au
consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială. Pe această cale s-a creat baza juridică pentru
realizarea unui început de dirijare a producţiei şi a repartiţiei.
Condiţia juridică a persoanelor fizice, aşa cum a fost reglementată prin Codul civil, nu a
suferit în această perioadă modificări notabile totuşi, de menţionat dispoziţiile legii din anul 1928
prin care s-a dat o reglementare unitară, pentru întreaga ţară, actelor de stare civilă ( legea actelor
de stare civilă.
De asemenea, au fost adoptate unele prevederi prin care s-a atenuat inegalitatea dintre
bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil. Prin Legea asupra contractelor de muncă (1929) s-a
prevăzut că femeia trebuia să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei convenţii de
muncă. Totodată, s-a dat femeii dreptul de a-şi încasa salariul şi dispune de el, ca şi de toate
beneficiile sau achiziţiile provenite din orice fel de remunerare. în anul 1932 s-a adoptat Legea
privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, prin care s-au abrogat unele dispoziţii ale
Codului civil şi ale Codului de procedură civilă şi s-a prevăzut că femeia poate să-şi înstrăineze
bunurile fără autorizaţia soţului. Adevărul este că prin această lege, adoptată în condiţiile crizei
economice, s-a urmărit protejarea intereselor creditorilor şi nu ale femeii măritate. Chiar mai mult
faţă de împrejurările de atunci, aşa zisa ridicare a incapacităţii femeii a avut ca principal efect
diminuarea măsurilor de apărare a familiei faţă de terţele persoane. Dispoziţiile din Codul civil prin
care se consacrau puterea maritală şi calitatea soţului de „cap al familiei" au rămas în vigoare. în
materia persoanelor juridice, însă, au intervenit modificări importante, impuse de transformările
intervenite în viaţa social-economică. La 26 mai 1921 s-a adoptat o lege prin care se autoriza
organizarea sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter
strict profesional, economic, social şi cultural ale membrilor lor". Se interzicea sindicatelor
desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa faţă de vreun partid politic.
Cele mai importante transformări intervenite în materia persoanelor juridice sunt legate de
procedura recunoaşterii acestora. Vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridică se acorda
prin lege, a fost înlocuit prin sistemul acordării personalităţii juridice pe baza unei proceduri
speciale, care se desfăşura în faţa instanţelor judecătoreşti. Noua concepţie cu privire la persoanele
juridice se întemeia pe ideea că acestea nu sunt o ficţiune a legii, aşa cum se afirmase în trecut, ci
că au o realitate proprie, care trebuie recunoscută de către stat pe cale judiciară.
În materia obligaţiilor au intervenit o serie de noi reglementări prin care s-a dat statului
posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori, cu scopul de a promova interesele
burgheziei şi moşierimii; intervenţia statului s-a făcut simţită, mai ales, în perioada crizei
economice.
După cum se ştie, criza economică din 1929-1933 a fost de supraproducţie, în acele condiţii
ciclul de circulaţie a capitalului nu s-a mai desfăşurat în mod normal, căci veniturile erau în
continuă scădere, valoarea producţiei în continuă creştere, iar mărfurile rămâneau nevândute în
magazine şi depozite. Falimentele întreprinderilor industriale şi comerciale au devenit un fenomen
general, deoarece comercianţii neputând să-şi vândă mărfurile nu mai aveau cu ce plăti costul
acestora industriaşilor şi angrosiştilor care îi aprovizionau. De asemenea, împrumuturile
contractate nu mai puteau fi plătite la scadenţă. Totodată s-au adus modificări importante în regimul
unor contracte. Cele mai grave complicaţii au apărut în legătură cu practica împrumuturilor
cămătăreşti, generată de lipsa tot mai acută a capitalului. împrumuturile se acordau cu dobânzi
extrem de mari, pe termen scurt, care putea fi anual, lunar sau chiar săptămânal.
În aceste condiţii o situaţie extrem de grea a avut ţărănimea, care constituia marea majoritate
a populaţiei. întrucât preţurile produselor agricole scăzuseră vertiginos, ţărănimea nu-şi putea
achita datoriile la scadenţă. În acelaşi timp, dobânzile capitalizau şi produceau la rândul lor
dobânzi. Calculele făcute în perioada crizei au arătat că pentru fiecare hectar de pământ apăsa
asupra ţăranilor o datorie de peste 6000 de lei, şi că mai mult de jumătate din aceste datorii
proveneau din dobânzile capitalizate. Pentru a-şi valorifica drepturile de creanţă, creditorii au
încercat să scoată la vânzare pământurile ţăranilor. Aceste încercări au generat adânci nemulţumiri,
care s-au manifestat în forma unor răscoale locale. De teama ridicării în masă a ţărănimii şi pentru
a se evita ruinarea totală a economiei rurale, statul a adoptat o vastă legislaţie împotriva cametei.
Pe această cale s-au plafonat dobânzile prin stabilirea unor dobânzi legale, prevăzându-se sancţiuni
penale în cazul depăşirii lor. Aceste legi nu au dat rezultate scontate, deoarece puteau fi uşor eludate
prin modul în care se încheiau contractele de împrumut. Spre pildă, cu toate că în contract se trecea
dobânda legală, dobânzile cămătăreşti erau adăugate la sumele de bani remise, ţăranii promiţând
să restituie mai mult decât au primit în mod efectiv. Totodată, au fost adoptate mai multe legi de
suspendare a executării silite asupra bunurilor ţăranilor.
În anul 1929 s-a adoptat o lege cu privire la vânzarea maşinilor pe credit şi cu plata în rate,
vânzare care s-a aplicat apoi şi la alte produse industriale. Acest sistem era avantajos pentru
furnizori, deoarece, în momentul falimentului, cumpărătorul îşi putea redobândi bunurile în calitate
de proprietar.
 DREPTUL PENAL
Cu toate că după făurirea statului naţional unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în
vederea realizării unificării legislative şi pe planul dreptului penal, acesta nu a putut fi adoptat
datorită opoziţiei naţional-ţărăniştilor, veniţi la putere în anul 1928.
După îndelungate tergiversări, noul cod a fost adoptat la 18 martie 1936 şi a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1937, sub guvernarea liberală. Noile reglementări penale au fost sistematizate în trei
părţi: dispoziţii generale (cartea I-a), dispoziţii privitoare la crime şi delicte (cartea a lI-a) şi
dispoziţii privind contravenţiile (cartea a lll-a).
În aparenţă, sancţiunile penale erau mai blânde În realitate, codul a sancţionat mai grav o
serie de infracţiuni, prin utilizarea unui procedeu camuflat: anumite infracţiuni erau scoase din
categoria crimelor şi trecute în categoria delictelor, dar sancţiunea delictelor era mai aspră, iar
minimul de pedeapsă mai ridicat. Pe de altă parte, posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea
pedepsei era mult mai restrânsă.
Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 este remarcabil, deoarece textele
sale sunt precise, iar definiţiile şi conceptele sunt clare, ca expresie a nivelului evoluat al ştiinţei
penale româneşti.
În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale. Astfel,
Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite (17 iunie 1923) prevedea fixarea de preţuri
maximale prin intermediul unei comisii speciale. În acelaşi timp, cei ce acumulau bunuri într-un
volum ce depăşea necesitatea lor de aprovizionare sau posibilităţilor lor de desfacere, depăşeau
preţurile maximale, sustrăgeau bunuri din comerţ sau le distrugeau, înşelau cumpărătorii prin
substituirea mărfurilor falsificate sau denaturarea articolelor existente în comerţ erau pedepsiţi cu
privarea de libertate şi cu plata unor amenzi. La 2 aprilie 1930 a fost dată Legea pentru apărarea
liniştii şi creditului ţării. Erau pedepsiţi cu închisoarea corecţională cei ce răspândeau, sub orice
formă, fapte neadevărate de natură să producă panică şi să tulbure siguranţa statului, în anul 1932
s-a adoptat o lege pentru reprimarea concurenţei neleale. Prin această lege era sancţionată, cu
amenzi penale, întrebuinţarea în comerţ de firme sau embleme de natură să ducă la încălcarea unor
drepturi dobândite anterior de către alte persoane.
Prin aceste dispoziţii, legiuitorul burghezo-moşieresc a căutat să limiteze efectele adânci
ale crizei economice care s-a declanşat în anul 1929. La 19 decembrie 1924, a fost adoptată Legea
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice („legea Mârzescu”).
O primă modificare a fost adusă „legii Mârzescu” în anul 1927 (15 noiembrie), în condiţiile
declanşării crizei dinastice. Noile dispoziţii vizau apărarea regimului monarhic din România.
Astfel, orice persoană care întreprindea sau încerca să întreprindă acţiuni de orice fel împotriva
persoanei regelui, a alcătuirii regenţei sau a succesiunii legale la un tron era pedepsită cu privarea
de libertate şi cu plata unor amenzi.
În perioada crizei economice, dispoziţiile „legii Mârzescu” s-au dovedit insuficiente, şi i s-
au adus noi modificări prin Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice din
12 mai 1933, cunoscută şi sub numele de „legea Mironescu”. Ea sancţiona baricadarea în clădirile
publice sau în clădirile întreprinderilor industriale ori comerciale, publice şi private, precum şi
refuzul de a le părăsi. Totodată, s-a introdus şi interdicţia de domiciliu. Dispoziţiile legii penale din
1924, completate cu cele ale legii din 1933, au fost numite, în mod curent, „legea Mârzescu-
Mironescu”. Normele penale cuprinse în „legea Mârzescu-Mironescu” s-au aplicat, în mod distinct,
ca un izvor de drept aparte, chiar şi după intrarea în vigoare a Codului penal din 1936.

DREPTUL PROCESUAL CIVIL

 Cea mai importantă lege de unificare a dreptului procesual civil a fost adoptată la 19 mai
1925. Ea viza unificarea unor dispoziti, de procedura civilă şi comercială, înlesnirea şi accelerarea
judecăţilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel, precum şi unificarea competenţei judecătorului.
S-au simplificat o serie de forme procedurale şi s-au scurtat unele termene, pentru care legea prin
care au fost introduse aceste inovaţi, a fost calificata ca una de accelerare a judecăţilor. Astfel, a
fost desfiinţată opoziţia, acea cale de atac prin care partea ce nu s-a prezentat la primul termen
putea cere reînceperea procesului. Totodată, termenul de apel a fost redus de la 30 la 15 zile.
Cele mai multe prevederi se refereau la procedura de intentare a acţiunii în justiţie. Orice
acţiune civilă trebuia să cuprindă toate pretenţiile reclamantului, precum şi mijloacele de probă ce
urmau a fi administrate. Ea se făcea în atâtea exemplare câte părţi erau în proces, plus un exemplar
pentru instanţă. La primirea acţiunii instanţa comunica pârâtului şi celorlalte părţi câte un exemplar
al acesteia, iar pârâtul era obligat să depună la instanţă, în termen de 30 de zile, o întâmpinare
scrisă. În întâmpinarea sa făcută, la rândul ei, în atâtea exemplare câte părţi erau, plus un exemplu
pentru instanţă, pârâtul trebuia să arate cum înţelege să se apere faţă de pretenţiile reclamantului şi
ce dovezi urmează să administreze.
În baza acestor inovaţii, încă de la primul termen, instanţa putea să treacă la soluţionarea
procesului, evitându-se nenumăratele amânări pentru comunicarea acţiunii, pentru luarea la
cunoştinţă, pentru aprobarea de probatorii şi administrarea lor etc.
Totuşi, trăsăturile esenţiale ale procedurii civile, aşa cum le-a fixat codul din 1864, s-au
păstrat şi pe mai departe, cu judecarea de două ori a fondului procesului, în prima instanţă şi în
apel, după care urma calea de atac a recursului. De asemenea, folosirea căilor de atac era extrem
de costisitoare, datorită taxelor de timbru care se cereau.
Tot în scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la 25 iunie
1924, legea pentru unificarea organizării judecătoreşti. Conform organizării din anul 1924,
instanţele judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din judecători, tribunale, curţi de apel,
curţi cu juri şi Curtea de Casaţie. Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte. În fiecare judeţ
funcţiona un tribunal, compus din una sau mai multe secţiuni. Curţile de apel, în număr de 14, erau
compuse, şi ele, din una sau mai multe secţiuni. Curţile cu juri judecau numai procese penale.
Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi, s-a dat o lege specială în
anul 1923, modificată în 1925.

DREPTUL PROCESUAL PENAL

Vechiul cod procesual penal a rămas în vigoare până în anul 1937, când a intrat în vigoare
un nou cod în materie. Prima fază a procesului - cercetarea, urmărirea şi instrucţia - şi-a păstrat
caracterul inchizitorial, iar cea de-a doua fază - a acuzării - pe cel acuzatorial. Acţiunea era pusă în
mişcare de către Ministerul Public, iar acuzarea se făcea cu respectarea principiilor legalităţii,
oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. S-au păstrat achitarea şi condamnarea, şi s-
au adăugat încetarea şi anularea urmăririi penale. Hotărârea era pronunţată de către judecător, pe
baza liberei convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu anumite probe.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR

 Perioada dictaturii regale 1938-1940

Conjunctura politico-diplomatică şi-a pus amprenta asupra evoluţiei societăţii româneşti în

ansamblul său. La 11/12 februarie 1938, printr-o lovitură de stat s-a făcut trecerea de la democraţia
parlamentară la instaurarea dictaturii autoritare a regelui şi a unei părţi a cercurilor burgheziei şi
moşierimii adepte a politicii de dreapta, neofasciste, pro- anglo-franceze.
Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în plan intern (situaţia economică dificilă
din timpul crizei din anii 1929-1933, divergenţele dintre partidele politice, sciziunile din cadrul
partidelor, legile din 1934 care obligau partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare activitatea
„de acord” cu legile ţării, ignorarea Parlamentului ca for legislativ, guvernarea prin decrete-legi,
prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, rezultatele campaniei electorale din anul 1937 etc.) în plan
extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste, politica de conciliatorism dusă de Anglia şi Franţa,
creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale etc. ).
Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o guvernare de mână forte „peste
partide”, de un regim al puterii personale a regelui, în care antagonismele sociale s-au amplificat,
datorită caracterului nedemocratic al dictaturii regale, al practicării politicii de lichidare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de un regim care a încercat să instituţionalizeze principiile
dictaturii, inspirându-se din doctrina fascismului italian, de introducerea pedepsei cu moartea, pe
timp de pace, pentru atentate politice.
În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat concepţia doctrinei cu privire la izvoarele
dreptului, câteva trăsături importante sunt de amintit: a fost elaborată o nouă constituţie; au
dobândit prioritate decretele-legi – operă a regimului dictatorial, în raport cu legea – operă a
Parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă constituţie, redactată de Istrate Micescu,
prin care s-a menţinut formal principiul separaţiei puterilor în stat.
În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei sale politice.
Până către anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de manevră, fapt
nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi condamnaţi
la ani grei de închisoare (executaţi 13 legionari sub pretextul fugii de sub escortă).
La 30 martie 1938 s-a creat Consiliul de Coroană, ca un organ consultativ al regelui, alcătuit
din membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei şi dintre
personalităţile de seamă ale ţării. În aprilie 1938 au fost dizolvate toate partidele şi grupările politice
şi închise cluburile şi localurile de întrunire prin decrete-lege. În august 1938 a fost decretată o
nouă reformă administrativă: pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un
rezident regal (10 la nivelul ţării).
În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, unica formaţiune politică
autorizată care, în anul 1940, i-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub presiunea
legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi nazismului în plan extern, sistemul
autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă importante teritorii:
Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.
Constituţia din 24 februarie 1938
Noua Constituţie a introdus pentru prima dată principii împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian. Constituţia din 1938 păstra, formal, principiul conform căruia toate
puterile statului emană de la naţiunea română; prin această Constituţie se asigura conducerea
autoritară a regelui şi supremaţia executivului.Regele era decretat în mod expres capul statului, iar
prerogativele lui nu mai erau limitate. Regele numea guvernul, regele exercita puterea legislativă
prin Reprezentanţa Naţională; el era capul oştirii, el confirma decoraţiile, el declara război, el
numea ambasadorii, el încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi. Art. 33 al Constituţiei
preciza că activitatea judecătorească se exercită „de organele ei”, dar hotărârile instanţelor,
 pronunţate în numele legii, „se execută în numele regelui”.
Parlamentul a fost menţinut însă, era un auxiliar al regelui. Senatul era compus din senatori
numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi, dar nu era stabilit niciun criteriu pentru desemnarea lor,
regele numindu-i după bunul său plac. Forul legislativ era considerat dizolvat în intervalul dintre
sesiuni, iar rolul său (predominant decorativ) se reducea doar la dezbaterea proiectelor de lege
iniţiate de rege şi de guvernul său. Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani. Dreptul de
vot era condiţionat de apartenenţa la una dintre următoarele categorii de profesiuni: agricultură şi
muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Instituirea sistemului parlamentar
corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns în mod simţitor votul universal, deşi Legea
electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor dreptul de a alege, nu însă şi de a fi alese.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Constituţia din 1938 a abandonat regula după
care miniştrii erau recrutaţi din rândul majorităţii parlamentare, numirea acestora de către rege după
bunul său plac transformându-i în simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi miniştri se preciza
că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii de resort erau răspunzători.
În domeniul judiciar, principiul inamovibilităţii magistraţilor a fost relativizat, Constituţia
prevăzând doar că urma să fie statornicit printr-o lege specială.
În ceea ce priveşte libertatea individuală, art. 12 din Constituţie prevedea garantarea
acesteia în sensul că nimeni nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau arestat
decât în temeiul legii şi în puterea unui mandat judecătoresc, motivat şi comunicat în momentul
arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile de vină vădită sau urgenţă.
Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamentară
(Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune a partidelor
politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu permite clasificarea regimului politic din această
perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost:
• confuziunea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului asupra legislativului;
• transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie legislativă;
• drepturile şi libertăţile democratice, precum şi instituţiile corespunzătoare regimului parlamentar
au fost fie ciuntite, fie lichidate complet;
• s-a proclamat primatul datoriilor în raport cu drepturile;
• centralismul birocratic și autoritar în administraţia de stat, stabilit în Constituţie în linii directoare,
a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;
• Constituţia a introdus pentru prima dată principii constituţionale împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian.
Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii naţionale, apărarea proprietăţii
particular-capitaliste, monarhia ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale regimului
reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu totalitarist.
Organizarea judecătorească
Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu a fost extinsă pe tot cuprinsul ţării,
statuându-se că „starea de asediu se va ridica când se va crede oportun”. Competenţa autorităţilor
militare a crescut, instanţele de acest gen devenind pentru multe infracţiuni reglementate de Codul
penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele Justiţiei militare au devenit
instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale politicii ei represive.
Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 a creat două feluri de judecătorii,
înfiinţând judecătoria comunală, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor, a exclus curţile de juraţi.
Hotărârile organelor puterii judecătorești se pronunţau în numele legii i se executau „din ordinul
regelui”.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi cesiunile teritoriale din anul 1940 au
determinat accentuarea crizei regimului politic al dictaturii regale, înlocuirea acesteia cu dictatura
legionar-antonesciană, concretizată prin Decretul- lege din 14 septembrie 1940, când România a
fost proclamată stat național-legionar.
După înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a instaurat dictatura militaro-
antonesciană, puterea de stat concentrându-se în mâinile mareșalului Ion Antonescu. Regimul de
dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944, el având şi caracterul unui regim de război.
În planul dreptului internaţional, România ia act de noua ordine europeană, asistând
neputincioasă la pierderile teritoriale din vara anului 1940. În noiembrie 1940 aderă la Pactul
Tripartit şi intră, în iulie 1941, în cel de-al doilea război mondial, ca partener al acestei coaliţii.
Atragerea României în război avea să influenţeze organizarea de stat şi organizarea instituţiilor
juridice după norme totalitare.
România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată teritorial în urma Pactului Ribbentrop-
Molotov (august 1939), a fost nevoită să adopte un regim de factură personală, transformat într-un
regim legionar prin Constituţia din 14 septembrie 1940.

Dreptul constituţional
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin decretele-lege din
septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din
1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea
s-a concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053,
din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea
statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor
de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele
Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost
asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar” (art. 1),
mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu,
„Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ
şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal al
României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de executarea legilor; era şeful
guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub
directa lui conducere.
Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el având puteri depline, nefiind
răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre legionari şi Antonescu,
prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-legionar. România
a adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada septembrie 1940-iunie 1941 şi a intrat în
război împotriva Uniunii Sovietice prin cunoscuta comandă „Vă ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii
politici ai partidelor istorice au considerat acest lucru o gravă eroare. România a ieşit din războiul
împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând alături de SUA, URSS, Anglia şi Franţa,
până la capitularea necondiţionată a Germaniei naziste din 9 martie 1945.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare la
conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu
depline puteri”.
Organizarea judecătorească nu a suferit modificări structurale în timpul regimului
antonescian. A crescut însă rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create instanţe militare speciale,
compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de către
Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei incriminate.
Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat, în domeniul dreptului penal,
printr-o amplificare a incriminărilor şi o înăsprire drastică a sancţiunilor.
După intrarea României în război, în anul 1941, o serie de noi infracţiuni au fost
reglementate: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă, dezertarea din
armată. În condiţiile stării de război, pe măsura înregistrării de înfrângeri militare, legislaţia penală
a cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul forţat,
pedeapsa capitală – care a fost pronunţată tot mai frecvent, deşi a fost pusă în aplicare în destul de
puţine cazuri.

Perioada dictaturii totalitare 1940-1944

La 6 septembrie 1940, în împrejurările înrăutăţirii serioase a situaţiei internaţionale şi a

crizei profunde a regimului politic al dictaturii regale (datorită şi politicii de cedare şi capitulare în
faţa Germaniei pe plan internaţional, cât şi politicii greşite a unor cercuri din interior) a fost
instaurată în România dictatura totalitară de către generalul I. Antonescu, în colaborare cu Garda
de Fier — organizaţie fascistă, teroristă, agentură a Germaniei hitleriste în ţara noastră. S-a
considerat atunci, în condiţiile de haos politic în care se găsea ţara, că generalul I. Antonescu era
singura persoană capabilă să redreseze situaţia, atât politic, cât şi economic.
Evenimentele ce s-au derulat începând cu această zi — 6 septembrie 1940, dată la care a
abdicat regele Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai, au marcat şi începutul imixiunii
grosolane, făţişe a Germaniei hitleriste în treburile noastre interne. Lucreţiu Pătrăşcanu arăta că
regele ar fi fost incapabil să impună ţării, cu autoritatea necesară, încadrarea în Axă a României şi
de aceea Germania hitleristă a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a reuşit să impună un regim care să-
i facă .jocul" aici, la gurile Dunării, într-un punct vital pentru politica ei războinică. „O echipă
guvernamentală recrutată din conducătorii legionari oferea această siguranţă. Crescuţi la şcoala
nazismului, stipendiaţi la Berlin, foştii bursieri din timpul emigraţiei ai lui Goebbels şi Himmler
erau tocmai oamenii de care avea nevoie Germania. Ea nu căuta în România aliaţi, ci doar servile
instrumente pentru atingerea ţelurilor politice. Vechea şi noua generaţie de conducători gardişti
ofereau deplina garanţie că dorinţele lui Hitler vor fi executate întocmai".
A început prima subetapă a dictaturii totalitare, anume: dictatura legionar- antonesciană,
concretizată şi în faptul că prin Decretul-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, România a fost
proclamată „stat naţional-legionar", având un guvern în care marea majoritate a portofoliilor erau
deţinute de legionari, guvernare care s-a bazat pe abuz şi teroare (crimele comise de acea poliţie
legionară paralelă cu poliţia de stat, deci neutralizată, funcţionând ilegal, au înspăimântat, au arătat
faţa adevărată a acestei agenturi străine, trădătoare de neam şi ţară, dar nu s-a întreprins nimic
pentru a fi stopată în activitatea ei şi cei vinovaţi n-au fost traşi la răspundere).
După înăbuşirea rebeliunii legionare (23 ianuarie 1941), rebeliune ce a fost expresia tipică
pentru putere, decizia finală adoptându-se la Berlin şi fiindu-i favorabilă generalului Antonescu, s-
a instaurat în România a doua subetapă a dictaturii totalitare, anume: dictatura militaro-
antonesciană.
„După înlăturarea legionarilor din guvern, Ion Antonescu a concentrat puterea de stat în
mâinile sale, dispunând în mod dictatorial asupra problemelor economice, sociale şi politice ale
statului, monarhia fiind trecută pe un plan secundar în elaborarea deciziilor importante privind
conducerea statului, dar, pe care, în majoritatea situaţiilor, regele le-a validat".
La sfârşitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu a creat un nou regim politic în ţară, şi anume
un regim de dictatură militară, care s-a menţinut până la 23 august 1944, regim care, de la 22 iunie
1941, a avut şi caracterul unui regim de război.
Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost aduse prin decretele-lege din septembrie
1940. Prin Decretul- lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938, de
acum guvernarea ţării facându-se fără o constituţie şi a fost dizolvat parlamentul, legiferarea s-a
concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu fuhreri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053,
din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea
statului român", (art. 1), căruia i se jura de către funcţionarii publici „credinţă şi supunere".
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor
de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele
Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost
asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţional-legionar" (art. 1),
mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion Antonescu,
„Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar" (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile conducătorului
statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul legislativ şi executiv. Se
poate spune, fără a greşi, că cel care a fost Conducător al statului şi preşedinte al Consiliului de
Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul legiuitor al statului şi
s-a ocupat de executarea legilor, a fost şeful guvernului şi al aparatului administrativ, a decis
direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse din atribuţii, a avut totuşi o anumită participare la
conducerea statului. între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului- ministru, însărcinat cu
depline puteri".
Pe plan central, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost deţinută de
Conducerea statului, art. 1 al Decretului regal nr. 3053, citat mai sus, statuând: „învestim pe dl.
general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline în conducerea
statului român". De fapt, toate actele normative ale timpului apar sub formula „Conducătorul
Statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri".
Pornindu-se de la teza falsă că România devenise „un stat al Conducătorului", „o maşină
tehnică care trăieşte mai ales prin puterea tehnică pe care ştie s-o impună executivului coeziuniunii
maselor", în care administraţia publică trebuia înlocuită cu administraţia tehnică, nefiind necesar
ca această administraţie să fie pe placul „celor mulţi", să fie „populară", au fost luate măsuri de
organizare pe principiul denumit al comandamentului unic, caracterizat nu numai prin puterile
nelimitate ale Conducătorului statului, ci şi prin puterile depline ale subordonaţilor săi — centrali
şi locali — împuterniciţi să conducă fară a ţine seama de popor. Răspunderea acestora era numai
faţă de superiorii ierarhici şi faţă de „conducătorul unic".
Pe linia aplicării în practică a unei astfel de concepţii, au fost create, în cadrul aparatului de
stat, organe precum Consiliul de cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, precum şi diferite
organisme şi organizaţii, ca: Oficiul Muncă şi Lumină, cu misiunea „educării" funcţionarilor,
patronilor şi comercianţilor în spiritul doctrinei totalitare; Consiliul de Patronaj, Grupul etnic
german, Munca tineretului român, Uniunea naţională a studenţilor creştini ş.a.
Constituirea Grupului etnic german a însemnat consacrarea, pentru minoritatea germană din
România, a unei situaţii privilegiate din punct de vedere politico-juridic, în raport cu celelalte
minorităţi şi chiar în raport cu poporul român. Decretul din 20 noiembrie 1940, punând în aplicare
pseudoteoria fascismului hitlerist, a existenţei comunităţii germane de sânge şi rasă, şi de aceea nu
a avut situaţia minorităţii naţionale în cadrul statului nostru, ci pe cea de grup etnic, cu drepturi şi
privilegii corespunzătoare „superiorităţii de rasă". în al doilea rând, Grupul etnic german a format
o unitate politică distinctă, având faţă de statul român atribute de suveranitate, iar faţă de statul
german atribute de formaţie politică, cu sarcina de a duce la îndeplinire politica agresivă, fascistă
a Germaniei hitleriste.
S-a mers aşa de departe încât s-a dat, prin art. 4 al Decretului de organizare a Grupului etnic
german, dreptul ca această organizaţie să emită acte cu forţă juridică, obligatorii pentru membrii
grupului, după ce erau aprobate de Conducătorul statului. De asemenea, din noiembrie 1914, s-a
recunoscut Grupului etnic german dreptul de a-şi organiza învăţământul primar şi secundar (cu
numirea cadrelor didactice şi stabilirea programelor analitice), precum şi dreptul de a organiza
instituţii de educaţie de orice categorie. S-a creat, în cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi al
Cultelor, o direcţie specială, al cărui şef a fost desemnat de Grupul etnic german. Două lucruri mai
trebuie menţionate în legătură cu această organizaţie, pentru a vedea până unde au fost împinse
lucrurile. S-a permis ca în teritoriile „Grupului" să fie abordat, alături de tricolorul românesc,
drapelul Germaniei fasciste şi, în timp ce toate partidele şi organizaţiile politice române erau
interzise, în cadrul Grupului etnic german a fiinţat un partid — filială a partidului fascist german.
A avut loc reorganizarea masivă a aparatului represiv (poliţia, jandarmeria, dar mai ales
siguranţa) care, alături de alte măsuri, a avut menirea de a constrânge, prin teroare, populaţia ţării
să participe la politica regimului.
Dictatorul Ion Antonescu s-a sprijinit la început pe elementele legionare şi i-a fost în intenţie
să facă din Garda de Fier baza politică a regimului impus poporului român. Lupta izbucnită între
Antonescu şi căpeteniile legionare a spulberat aceste planuri. Garda de Fier s-a compromis şi s-a
demascat ca agentură a Gestapoului.
Neputând realiza dorinţa căpeteniilor hitleriste de a crea un partid fascist, care urma să dea
un anumit suport dictaturii totalitare din România, Antonescu, pentru a lăsa impresia că politica sa
se bucură de sprijinul poporului român, a recurs la practica „plebiscitului".
Actele normative pentru convocarea adunării obşteşti plebiscitare subliniau că se urmărea
prin această practică exprimarea aprobării sau dezaprobării faţă de politica dictatorului şi să se
„exprime încrederea ca Mareşalul Antonescu şi procedeze la reforma naţională a statului şi la
apărarea drepturilor neamului".
Participarea la votul plebiscitar a fost obligatorie pentru toţi cetăţenii români de la vârsta de
21 de ani împliniţi, legea prevăzând expres excluderea evreilor. Votul se exprima pe faţă, prin da
sau nu.
Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare, organizarea şi desfăşurarea
lor fiind de competenţa, expres stabilită a Ministerului de Justiţie, a Ministerului de Interne şi a
Ministerului de Război.
Calea prin care generalul Antonescu a ajuns să acapareze cele două demnităţi de stat a fost
cea a învestiturii. În privinţa Consiliului de Miniştri, acesta s-a compus din membri numiţi, de la
Decretul nr. 3067, din 6 septembrie 1940, de către dictator, în calitatea sa de conducător al statului,
pe care i-a putut destitui când a crezut de cuviinţă, pe baza deplinelor puteri pe care şi le-a asumat.
În concepţia sa totalitară, Ion Antonescu, printr-un Decret din 21 iunie 1941 şi-a desemnat
un înlocuitor, un urmaş. Prin art. II al acestui decret s-a statuat că: „Pe timpul absenţei mele...
atributele conducerii guvernului vor fi exercitate în locul meu şi pentru mine de domnul profesor
M. Antonescu", care era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
 În conducerea statului, în exercitarea puterii nelimitate pe care şi-a asumat-o, dictatorul a
fost ajutat de un număr de auxiliari. Această aşa-numită elită avea, în afară de conducerea organelor
de stat, în fruntea cărora se afla, puteri proprii de decizie.
În privinţa responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată, dictatorul nu a dat socoteală
nimănui, niciunui organ. Pe plan local, considerând nesatisfacătoare organizarea local-
administrativă din timpul dictaturii regale, generalul Antonescu a desfiinţat-o şi s-a revenit la
organizarea în judeţe şi comune. Aceasta n-a însemnat renunţarea la centralismul birocratic excesiv
şi la organizarea administraţiei pe principii totalitare. Dimpotrivă, prefectul a fost numit prin decret
de către Conducătorul statului şi pe aceeaşi cale a putut fi revocat şi destituit. La început au fost
numiţi prefecţi şi primari şi din rândul legionarilor. După rebeliunea legionară conducerea judeţelor
şi oraşelor mari a fost încredinţată militarilor de carieră, ataşaţi regimului.
Este de subliniat că Germania hitleristă, prin Legislaţia sa de la Bucureşti, s-a amestecat în
mod grosolan şi continuu în treburile noastre interne şi „sugestiile", „sfaturile" date de diferiţi
„experţi şi „tehnicieni" veniţi din Germania aveau menirea de „a ajuta" regimului dictaturii
totalitare în a „înnoi" aparatul administrativ, aparatul economic, pe cel de propagandă şi educaţie,
după modelul celui din Reichul german.
Eram trataţi, în urma politicii dictaturii totalitare, la mijlocul secolului al XX-lea, aşa cum
fusesem trataţi în feudalism, sub dominaţia Imperiului Otoman. Se căuta, de fapt, a se realiza ceea
ce căpeteniile Reichului german îşi propuseseră de mult: transformarea răsăritului Europei în
teritorii vasale Germaniei fasciste.
Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. Ceea ce reţine atenţia a
fost creşterea deosebită a rolului instanţelor militare, starea de asediu generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război, fiind factorii determinanţi.
Pe această linie menţionăm că au fost create, încă din 1941, instanţe militare speciale,
compuse din generali numiţi de Ministerul de Război (trei la număr), iar în cazuri urgente de
Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată de la locul comiterii faptei încriminate,
competenţa acestor instanţe fiind foarte bine determinată.Semnificativ pentru măsurile adoptate în
domeniul organizării de stat a fost contribuţia acestor organe la birocratizarea, militarizarea şi chiar
o anumită aliniere la unele teze ale fascismului.
Cu toate că a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864 şi legile elaborate ulterior în
vederea modificării şi completării acestui cod, etapa dictaturii totalitare s-a caracterizat prin
adoptarea multor acte normative în acest domeniu.
Proprietatea şi dreptul de proprietate. Caracteristic pentru etapa dictaturii totalitare a fost
sprijinul substanţial, indiferent de mijloace, dat marii proprietăţi, întăririi, dezvoltării şi consolidării
ei. Foarte semnificative au fost măsurile adoptate în vederea organizării, apărării şi încurajării
capitalului monopolist, dezvoltându-se în această etapă nu numai capitalul monopolist particular
(au fost create organisme monopoliste ca ODESFER, OFAUL, ORAP, Oficiul bumbacului ş.a.)
toate puse sub controlul şi îndrumarea unui şir de ministere, iar nerespectarea dispoziţiilor legale
cu privire la activitatea lor ducea după sine sancţiuni civile şi penale, ci şi capitalului monopolist
de stat (statul a fost acţionar la o serie de întreprinderi ca: ASTRA, Societatea Româno-Germană,
Societatea Anonimă Romalcool ş.a.
În al doilea rând, trebuie să menţionăm că au fost întreprinse o serie de acţiuni care au
însemnat un atac direct la dispoziţiile cu privire la dreptul de proprietate - ca un drept absolut şi
exclusiv -, categoric în defavoarea proprietăţii mici şi mijlocii. Două din aceste acţiuni ni se par
foarte semnificative. Mai întâi, problema rechiziţiilor. Luând ca bază dispoziţiile Decretului-lege
nr. 583 din februarie 1940, regimul dictaturii totalitare le-a adus o serie de modificări şi completări;
de acum, dispoziţiile în materie s-au aplicat nu numai în mediul rural, ci şi la imobile, mergându-
se la rechiziţionarea constantă a forţei de muncă. S-a instituit un regim sancţionator foarte aspru în
cazul nerespectării dispoziţiilor elaborate în materie.
În al treilea rând, trebuie să arătăm că regimul dictaturii totalitare de dreapta a legalizat
preluarea de către stat a bunurilor (proprietăţilor) evreilor, sub pretextul politicii de românizare.
Capacitatea juridică a persoanelor a fost, în reglementarea ei juridică, influenţată de o serie
de factori, ca: lipsa unei constituţii care, fie şi formală, să mai fi proclamat drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, permanentizarea stării de asediu, cu toate consecinţele ei, starea de război şi chiar unele
influenţe ale ideologiei fasciste, politica faţă de cetăţenii români de etnie evreiască
neconcretizându-se în România în punerea în aplicare a „soluţiei totale".
Dictatura totalitară s-a caracterizat prin lichidarea totală a oricăror drepturi şi libertăţi,
printr-o politică antipopulară şi prin metode teroriste de guvernare. Dreptul de vot a fost lichidat.
Dreptul de organizare şi asociere a fost şi el lichidat, dictatura totalitară desfiinţând şi organizarea
profesională de tipul breslelor din timpul dictaturii regale, camerele de muncă, reorganizate din
1940 cu caracter permanent statal, fiind singurele admise în acest domeniu.
În privinţa întrunirilor şi manifestaţiilor, în noiembrie 1940 s-a stabilit prin Decretul-lege
nr. 3802 că: „Acei care determină sau iau parte la întruniri sau manifestaţiuni cu caracter politic,
potrivnic prevederilor Decretului-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, vor fi internaţi într-un
lagăr de muncă sau li se va fixa domiciliu obligatoriu" (art. 1), că pedepsele se stabileau de organe
ale administraţiei centrale a statului (Ministerul Afacerilor Interne, pe baza unui jurnal al
Consiliului de Miniştri, art. 1 alin. 2), iar aceste acte ale organelor administraţiei centrale a statului
au fost „considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune" (art. 1 alin. 4). Abuzul
a fost astfel pe deplin legalizat.
Dispoziţiile de mai sus au fost amplificate prin Decretul- lege nr. 142 din 23 ianuarie 1941,
care a interzis: „orice fel de întruniri, adunări de orice fel în pieţe publice sau case particulare,
localuri închise, fară autorizaţia Comandamentelor militare respective" (art. II) şi a stabilit, pentru
cei ce încălcau aceste dispoziţii, „pedeapsa cu muncă silnică de la 5 la 12 ani şi degradarea civilă
de la 3 la 5 ani, iar în caz de violenţă, muncă silnică de la 8 la 15 ani cu degradarea civilă de la 5 la
8 ani" (art. III).
Menţionăm, pe linia atentatului la libertatea persoanei, folosirea ca pedepse a: domiciliului
obligatoriu şi internarea în lagăre de muncă.
Atentatul la inviolabilitatea domiciliului a fost consacrat prin dispoziţiile care au dat de
acum percheziţiile în competenţa organelor militare.
În legislaţie s-au introdus prevederi în care se arată că, de pildă: „Când infracţiunile de mai
sus sunt comise de persoane de altă origine etnică decât cea română, sancţiunile prevăzute se vor
dubla". Aceste dispoziţiuni nu s-au aplicat locuitorilor României de origine etnică germană, care
au avut o situaţie privilegiată,
Dispoziţiile actelor normative mai sus citate au fost amplificate printr-o serie de decrete
date de dictator, dintre care amintim: Decretul-lege nr. 3804 din 12 noiembrie 1940 pentru căsătoria
funcţionarilor, modificat în 7 aprilie 1941, prin care s-a stabilit că funcţionarii publici şi cei care
funcţionau în temeiul unor legi speciale nu se putea căsători cu persoane de origine etnică străină
şi cei ce se căsătoreau „împotriva prevederilor acestei legi vor fi puşi în disponibilitate pe data
căsătoriei, iar acei care se vor căsători împotriva prevederilor decretului-lege pentru oprirea
căsătoriilor între români de sânge şi evrei vor fi destituiţi.
STATUL SI DREPTUL ÎN PERIOADA 1948-1989

Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura internaţională după 23

august 1944 au făcut ca România să rămână singură şi neputincioasă în faţa ofensivei sovietice.
Părăsită de aliaţii tradiţionali şi monedă de schimb în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris,
România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurat guvernul
dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi
opera constructivă începută la 6 martie 1945", se spunea într-un comunicat conform cu punctul de
vedere exprimat de Partidul Comunist.
Crearea Frontului Naţional Democrat, rolul principal jucându-1 PCR, partid ce număra în
1944 maximum 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei
importante facţiuni a burgheziei liberale conduse de Gh. Tătărăscu şi a grupării naţionalist-ţărăniste
conduse de Anton Alexandrescu.
După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca ocupării
cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea
reformei agrare au fost expropriate 1.468.946 ha teren aparţinând elementelor fasciste şi celor ce
au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum
şi terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând celorlalţi moşieri. Un număr de
peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ
500.000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi în condiţiile în care
Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta în art. 16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946
vor schimba raportul de forţe în România. Acordul sinucigaş de colaborare şi participare comună
în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va
face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional
Popular, apoi cu PNL şi PNŢ să constituie, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate (BPD).
Tăvălugul bulgărelui de zăpadă şi febra schimbărilor direcţionate de la Moscova avea să culmineze
începând cu alegerile din 19 noiembrie 1946 când au avut loc alegeri parlamentare, la care au
participat 7 milioane de cetăţeni români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o
„victorie,,.
Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare
constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art. 5).
În privinţa organelor centrale ale statului, legea a stabilit că activitatea legislativă urma să
fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art.
4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci
membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice,
ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române" (art. 6).
Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri (art. 9). Prin Legea nr. 364/1947 au
fost numiţi cei cinci membri ai Prezidiului Republiicii Populare Române: C. I. Parhon, M.
Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere, şi loan Niculi. Proiectul a fost adoptat în unanimitate (295
bile albe).
Cu anul 1948 România intra într-o nouă perioadă istorică, socialismul. Partidul Social-
Democrat, reorganizat în anii 1944-1945, promovând lideri adepţi ai Frontului Unic cu comuniştii,
printre care L. Rădăceanu, Ştefan Voitec, Th. Iordăchescu ş. a., aripa PSD legată de democraţia
social-democrată din Europa centrală şi apuseană va fi diminuată ca reprezentare în viaţa politică,
prin marginalizarea liderului acesteia, C. Titel- Petrescu, de către social-democraţii de stânga. în
21-23 februarie 1948 se realizează unificarea Partidului Comunist Român cu Partidul Social
Democrat, luând naştere Partidul Muncitoresc Român (ulterior, la Congresul al IX-lea al partidului,
a fost adoptată hotărârea schimbării denumirii partidului în aceea de Partidul Comunist Român,
Congresul I al Partidului Muncitoresc Român devenind Congresul al VI- lea al PCR).
România va deveni o anexă a sistemului sovietic. în România, lideri instruiţi în URSS,
comunişti aflaţi în emigraţie în Uniunea Sovietică, „activişti" precum Ana Pauker, L. Laszlo, I.
Chişinevschi, C. Drăghici, L. Pressman ş. a. vor domina conducerea partidului comunist,
înconjurându-se de slujitori semidocţi şi de mulţi neromâni, care vor fi modelaţi după orientările
date de „tătucul" Stalin. „Cu rândurile strânse", Gh. Gheorghiu-Dej va reuşi după 1948, să dezvolte
ofensiva pentru a zdrobi „duşmanul de clasă". Aparatul represiv se perfecţionează, în anii 1948-
1950, prin prezenţa oficială a consilierilor sovietici profesionişti şi prin folosirea vechilor agenţi ai
NKVD-ului în România. între aceştia se detaşau: P. Bogdarenko, Pantiuşa, Nikonov, Posteuka,
Babenko şi mulţi alţii. După Congresul PMR din 1948, Pantiuşa îşi va lua numele de Gheorghe
Pintilie, fiind „eminenţa cenuşie" a serviciilor secrete staliniste din România şi mâna dreaptă a lui
Theohari Georgescu, ministrul de interne, şi apoi a lui C. Drăghici.
Arestarea liderilor de frunte ai partidelor democrat-burgheze a fost urmată de o adevărată
vânătoare de lideri regionali, comunali etc. ai acestor partide, cărora li s-au intentat procese, mulţi
dintre ei fiind întemniţaţi şi prea puţini reuşind să fugă în Occident. Comandanţi militari, generali
renumiţi, participanţi la întregirea României, apoi la războiul antisovietic şi la războiul antihitlerist,
au fost declaraţi criminali de război. Sute de ofiţeri superiori au fost condamnaţi, în procese, sub
această acuză, când e de ştiut că în alte ţări ale Europei, până şi în Germania, stigmatul de „criminal
de război" a fost aplicat numai factorilor responsabili ai ţării. Astfel, mulţi dintre ofiţerii superiori
au fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă grea în lagărele de la Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet,
Caracal. Aici ei s-au găsit laolaltă cu lideri politici, scriitori, profesori, jurişti, medici, actori,
cercetători. Asemenea acţiuni profund ilegale şi inumane au lipsit atunci catedrele facultăţilor,
spitalele, scenele teatrelor, laboratoarele de mari capacităţi şi somităţi de care ţara, poporul, ştiinţa
aveau nevoie spre a se redresa după război. Represiunea a cuprins toate palierele societăţii, inclusiv
pe unii lideri comunişti. In februarie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost demis din funcţia de ministru
al justiţiei, arestat, anchetat, judecat şi omorât în aprilie 1954.
La 21 noiembrie 1948 s-a început acţiunea de verificare a întregului activ de partid, în
perioada 1948-1953 au fost arestate peste 60. 000 de persoane, o parte condamnate pentru că au
fost „demascaţi" ca legionari, fascişti, trădători.
Ocupaţia sovietică până în 1958 şi impunerea unui regim străin de spiritul poporului român
a generat o amplă mişcare de rezistenţă care a luat forme multiple, inclusiv lupta cu arma în mână,
lupta de partizani în munţi. Represiunea a vizat cu precădere distrugerea acestei mişcări. Sub
îndrumarea consilierilor sovietici are loc anchetarea şi condamnarea la muncă silnică pe viaţă şi
confiscarea averii. La 22 mai 1948 guvernul Petru Groza i-a retras regelui Mihai I şi familiei sale
cetăţenia română, iar cinci ani mai târziu au fost trecute în proprietatea statului toate bunurile Casei
Regale.
În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care au ocupat funcţii de stat înainte
de 1945 şi au fost închişi la Sighet, Arad, Gherla, Râmnicu-Sărat, etc. Mulţi dintre ei şi-au pierdut
viaţa în închisori: luliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, Constantin Argetoianu. Numeroşi
foşti lideri politici şi alţi adversari ai regimului comunist au fost supuşi unui regim de exterminare
în lagărele sovietice sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O altă formă de represiune a celor ce se
opuneau regimului de sovietizare a fost deportarea în Bărăgan a celor circa 50 de mii de familii.
Spre a impune aceste prefaceri, spre a crea „omul nou", principiu anunţat cu emfază de Ana
Pauker şi Iosif Chişinevschi, în discursurile lor demagogice din anii 1947- 1948, ca şi în broşurile
de propagandă ale partidului comunist, s-a desfăşurat o vastă campanie de propagandă şi
diversiune. Unul dintre obiectivele acestei campanii 1-a constituit desprinderea României de
structurile occidentale. Această desprindere a făcut paşi repezi prin legarea economică, în primul
rând de Uniunea Sovietică, şi renunţarea, în parte, la tradiţionalele raporturi economice cu ţările
avansate. Spiritual, desprinderea a fost mult mai dificilă şi, practic, nu s-a realizat decât în cadrul
unui număr restrâns de adepţi ai internaţionalismului dirijat de la Moscova. Perenitatea
patriotismului a fost piesa de rezistenţă, decenii la rând, după 1948.
Emisarii cultivării în România a nonpatriotismului internaţionalist s-au înscris, în primul
deceniu postbelic, într- un registru variat, incluzând consilieri sovietici, lideri comunişti pregătiţi
în URSSS, specializaţi la Moscova, Kiev, Leningrad, în diferite domenii ale ştiinţei, economiei,
culturii, armatei, securităţii statului, învăţământului, presei ş. a., efectele activităţii acestei cohorte
de exponenţi ai noii societăţi şi ai „omului nou", efecte care se cereau a fi rapide, au fost însă
diminuate de prezenţii, în toţi porii societăţii, a valorilor naţionale şi creştin-ortodoxe. Creşterea
reticenţei investitorilor occidentali faţă de noile tipuri bizare în economia românească, reducerea
creditelor occidentale, datoriile de război faţă de URSS au împins România în braţele
comunismului. Ministrul român al afacerilor externe, Gh. Tătărăscu, în Memoriul adresat
guvernului în mai 1947 reliefa: „O cercetare mai obiectivă a stării care stăpâneşte azi toate
categoriile sociale şi toate categoriile producătoare duce la concluzia că în ţara întreagă se ridică
un val de nemulţumire care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp în proporţii îngrijorătoare". Ministrul
liberal (omul politic care a pus interesul ţării mai presus de interesul de partid şi de cel personal şi
care a încercat să salveze tot ce se mai putea salva în faţa tăvălugului sovietic) şi fost prim-ministru
(2 ianuarie 1934-28 decembrie 1937) arăta în primul rând că este vorba de „rezultate negative ale
întregii noastre politici economice... După doi ani de guvernare producţia generală a ţării reprezintă
abia 48% din producţia anului 1938... Suntem singura ţară în care nu s-a putut începe un plan de
refacere".
Ministrul de Externe arăta şi implicaţiile situaţiei grele prin care trecea ţara pentru relaţiile
economice internaţionale, punctând concis şi real natura raporturilor cu URSS: „Intre o producţie
reprezentând 48% din producţia anului 1938 şi între sarcinile Armistiţiului, care reprezintă 50%
din veniturile statului, era fatal ca flagelul inflaţiei, scumpirea vieţii să ducă la ruină şi suferinţe, la
adevărate stări de exasperare... şi cât timp acest climat va dura orice tentativă de refacere va eşua,
ţara va continua să se zbată în cleştele nemulţumirilor provocate de o economie falimentară." La
aceste cauze el adăuga şi „excesele regimului de excepţie care mai dăinuieşte şi în primul rând
excesele arestărilor preventive... şi care instaurează în întreaga ţară un regim de nelinişte şi
nesiguranţă..." Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi din considerente care nu au nici o legătură
cu liniştea şi ordinea publică. Se creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legi după care nu am
fi decât un regim care se menţine prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic. „
După proclamarea Republicii au fost constituite organele supreme ale puterii de stat: Marea
Adunare Naţională şi Sfaturile populare (denumite ulterior consilii populare). Pentru constituirea
Marii Adunări Naţionale au avut loc, la 28 martie 1948, alegeri generale. La 13 aprilie 1948 Marea
Adunare Naţională adopta Constituţia în care înscria principalele „cuceriri ale poporului român",
libertăţile şi drepturile democratice.
Plenara PCR din 10-11 iunie 1948 şi actul votat de Marea Adunare Naţională la 11 iunie
1948 face să aibă loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie industriale, miniere,
bancare, de asigurări, de transport. Ca urmarea acestui act, în proprietatea statului socialist au
trecut peste 8.500 de întreprinderi siderurgice şi metalurgice, şantiere navale, căi ferate particulare,
întreprinderi petroliere, chimice, textile etc. Naţionalizarea a avut un rol hotărâtor în desfăşurarea
ulterioară a evenimentelor şi lichidarea burgheziei industriale şi financiare, înlăturând investiţiile
de capital străin în ţara noastră şi creând sectorul socialist în economia României. În procesul de
organizare a statului, un loc important 1-a avut constituirea organelor administraţiei, menite să
organizeze şi să dezvolte economia şi cultura socialistă. Astfel, au fost constituite unele organe
centrale necunoscute în trecut, cum au fost Comitetul de Stat al Planificării şi Comisia Controlului
de Stat. S-a desfăşurat procesul de creare a unei noi armate, iar în locul poliţiei şi jandarmeriei a
fost creată miliţia, ca „instrument al dictaturii proletariatului, a cărei misiune era menţinerea ordinii
publice şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „în vederea „reprimării comploturilor,
a sabotajului şi a altor acţiuni duşmănoase" au fost create în anul 1948 organele de securitate ale
statului.
Un rol deosebit în viaţa statului îl are şi Consiliul de Miniştri - organ suprem al puterii
executive şi administrative, care avea rolul de a înfăptui politica internă şi externă a PCR, asigura
executarea legilor, conducea, coordona şi controla activitatea ministerelor şi a celorlalte organe ale
puterii de stat. Consiliul de Miniştri ca organ colectiv şi fiecare membru al său răspundea în faţă
MAN pentru întreaga activitate desfăşurată. Cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost
după 1945 dr. Petru Groza. în anul 1952, când acesta a devenit preşedintele Prezidiului MAN, a
fost „ales" preşedinte al Consiliului de Miniştri Gheorghe Gheoghiu-Dej, care era şi prim-secretar
al PMR (PCR). Din 1955, MAN l-a ales pe Chivu Stoica, iar din 1961, pe Ion Gheorghe Maurer,
care a deţinut funcţia până în 1974.
„Multe din greşelile noastre ne-au fost impuse, s-a ascuns adevărul înţelegerilor de la Yalta;
ni s-a promis repudierea lor, am crezut în înţelepciunea, moralitatea şi abilitatea conducătorilor
Occidentului în faţa pericolului rusesc. Ne-am înşelat şi am fost înşelaţi" (Istoricul exilat N. Baciu
în „Istoria Românilor" de Titu Geogescu). „Din Stettin la Baltica, la Triest pe Adriatica o cortină
de fier a căzut asupra continentului", declara, încă din 1946, preşedintele SUA, Truman. „Cortina
de fier", tragica realitate a Europei postbelice, s-a menţinut de nepătruns, timp de un sfert de veac,
pentru a trebui, ulterior, încă pe atâta timp pentru a fi, treptat, demontată.
„Fenomenul Piteşti", prin care victima era transformată în călău, deţinutul era torturat de
către un alt deţinut şi individul dezumanizat, «stil» ce a fost extins şi la închisorile de la Gherla,
Ocnele Mari, Târgu-Ocna, la Canal, monstruozităţi diabolice ale securităţii conduse de Nikolski
care dorea lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, în special studenţi, slujindu-se
de un grup (nucleu) de deţinuţi, un comando având în frunte pe Eugen Ţurcanu. în 1952, Ministerul
de Interne a decis să interzică asemenea practici şi a trimis în judecată şi condamnat la moarte
grupul Ţurcanu.
Moartea lui Stalin în martie 1953 a fost urmată de o scurtă destindere. Noul lider de la
Kremlin, N. S. Hruşciov a acceptat o anumită libertate de mişcare a liderilor ţărilor satelite. La
congresul al XX-lea al PCUS (feb. 1956) el a criticat cultul personalităţii lui Stalin. Cu toate acestea
Hruşciov a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din Ungaria (oct, 1956). în acest context
extrem de complex, Gheorghe Gheoghiu-Dej a iniţiat unele măsuri pozitive: desfiinţarea sistemului
de cote obligatorii, eliberarea unor deţinuţi politici, a dat dreptul unor deportaţi politici să se
întoarcă în localităţile lor de origine.
În relaţiile cu URSSS, Dej a reuşit să obţină, la 24 mai 1958, o victorie importantă: acordul
de la Moscova privind retragerea definitivă din ţară a trupelor Armatei Roşii. Oarecum paradoxal,
acest act a fost urmat de un nou val de arestări politice, fiind condamnaţi scriitorii: Vasile
Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Caraion, Edgar Papu etc. Din 1960, dm ordinul lui Dej au fost
emise mai multe decrete de graţiere, culminând cu cel din 1964 când au fost eliberaţi din închisori
ultimii 10. 000 de deţinuţi politici. Această hotărâre a fost adoptată pe fondul unei evidente detaşări
faţă de linia Moscovei, reflectată pregnant în Declaraţia PMR din aprilie 1964.
România, ţară membră a CAER şi a Tratatului de la Varşovia, aflată în faţa perspectivelor
de a-şi pierde identitatea economică şi independenţa (lideri ca Ion Gherghe Maurer şi Al
Bârlădeanu au obiectat la integrarea socialistă europeană a României). Rezultatele vor fi modeste,
dar ele învederau o anumită dispunere a forţelor interne, o stare de spirit a populaţiei peste care nu
se putea trece uşor.
„Planul Valev", conceput în anii 1962-1963, preconiza „adâncirea integrării" statelor
socialiste est-europene, odată cu transformarea unor importante atribute ale suveranităţii lor
naţionale către un forum internaţional patronat de Moscova. Unul dmtre „argumentele" necesităţii
acestei „confrerii" supranaţionale îl reprezintă imperativul unirii eforturilor statelor socialiste, spre
a lua de către Europa occidentală spre consolidarea „Pieţei Comune".
Declaraţia din aprilie 1964 a respins cu hotărâre orice acţiuni sau tendinţe de încălcare a
independenţei naţionale, de ştirbire a integrităţii teritoriale, pronunţându-se împotriva formelor şi
practicilor care aduceau atingere atributelor fundamentale ale suveranităţii statului. Se respingea
categoric existenţa unui centru unic conducător al statelor socialiste. România arăta că „orice
ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât să creeze surse de neînţelegeri şi diversiuni". „Fenomenul
românesc" se manifesta într-o perioadă când se accentua „schisma chineză" în „lagărul socialist".
Confruntarea chino-sovietică a adus Bucureştiul în postura de mediator, România câştigând astfel
o relativă libertate de mişcare în direcţia unui „ socialism independent".
Constituţia din august 1965 votată de MAN consacra trăsăturile fundamentale ale orânduirii sociale
şi de stat din ţara noastră: caracterul unitar al statului; deţinerea suveranităţii, a întregii puteri de
către întregul popor; proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie; rolul conducător al
clasei muncitoare în viaţa întregii societăţi; alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea; participarea
activă a intelectualităţii la munca desfăşurată de poporul nostru; egalitatea deplină a tuturor
cetăţenilor. Art. 3 stipula: „In Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare este
Partidul Comunist Român".
Moartea lui Dej la 19 martie 1965 a dus la desemnarea lui Nicolae Ceauşescu, ca prim-
secretar, la 22 martie 1965, apoi secretar general al partidului. Ales statutar la Congresul al IX- lea
al PCR, Nicolae Ceauşescu, timp de aproape 25 de ani va angaja România pe un drum al
„dezvoltării societăţii socialiste multilateral dezvoltate", în totală disonanţă cu teza „ţară în curs de
dezvoltare". Cutezanţa sa, mai ales după „Primăvara de la Praga", a dus la câştigarea unui sprijin
popular al maselor şi simpatia unor lideri occidentali. „Epoca Nicolae Ceauşescu" se conturează în
tot acest timp, atingând apogeul în anii '80, ea reprezentând monopolizarea puterii de către clanul
prezidenţial (devenit preşedinte de stat după 1974) şi punerea tuturor mijloacelor de propagandă
în mâinile „conducătorului iubit", executarea cu servilism şi obedienţă a tuturor indicaţiilor şi
hotărârilor, unele chiar aberante, ale secretarului general.
Aparatul de partid, şcolit la Academia „Ştefan Gheorghiu", creatorul revoluţionarilor de
profesie, activiştii şi-au stabilit ca principal obiectiv idolatrizarea cuplului Nicolae şi Elena
Ceauşescu.
Regimul totalitar comunist a făcut ca viaţa personală să se afle sub controlul statului care
îşi asuma rolul nu numai de a stabili unităţile economice, activităţile de producţie, dar şi modul de
organizare a timpului liber (munci agricole, manifestaţii procomumste etc.), dar şi a vieţii intime.
Cu deosebire în anii '50-'60 viaţa cotidiană a românilor a fost extrem de dificilă. Cu ajutorul
aparatului de represiune hiperdezvoltat s-a reuşit ca poporul să fie înregimentat şi uniformizat
ideologic. Înregimentarea începea cu preşcolarii în organizaţia „Şoimii patriei", cei de la ciclul
primar şi gimnazial deveneau „pionieri", iar liceenii se înscriau în UTC; studenţii erau membrii
Asociaţiei Studenţilor Comunişti, unii deveneau membri PCR sau ai Frontului Democraţiei şi
Unităţii Socialiste.
În mediul rural munca se desfăşura în CAP-uri şi IAS-uri, fără tragere de inimă, cu câştiguri
modeste şi cu greul pe elevi, muncitori şi funcţionari, ţăranii fiind aproape dispăruţi ca vârstă şi
preocupare.
 La oraşe, oamenii lucrau în 2-3 schimburi pentru îndeplinirea planului anual şi cincinal,
după deviza „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".
Pe străzi, în comune şi oraşe, la fiecare loc de muncă, în fiecare sală de festivităţi erau
lozincile de o „inestimabilă valoare" a lui Nicolae Ceauşescu sau sloganuri cu: „Partidul,
Ceauşescu, România", „Partidul, Ceauşescu, Pace", „Trăiască PCR centru! vital al întregii naţiuni"
etc.
Ignorarea legilor evoluţiei istorice, ignorarea stării de spirit a întregului popor, ignorarea şi
marginalizarea intelectualităţii, a culturii şi învăţământului, scăderea drastică a nivelului de trai şi
a dreptului la informaţii, la accesul la cultură şi libertatea de opinie şi de exprimare, încălcarea
flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor (de altfel stipulate în mare parte
în Constituţia României, dar nerespectate), fanatismul islamic în identificarea tuturor realizărilor
poporului român cu cuplul prezidenţial, complicitatea tacită şi expresă a clicii înconjurătoare, a
întregului aparat de partid şi de stat, identificarea dintre „partid şi stat", dintre „lege şi hotărâri de
partid", somnul instituţiilor statului în faţa prăpastiei ce-i separa pe cei din „vârful piramidei" de
realităţile zilnice, propaganda deşănţată şi paranoică, cultul personalităţii ce se accentua şi atinsese
paranoia cu cât situaţia generală a ţării se degrada, sunt fapte de istorie şi de justiţie ce au generat
o puternică stare de nemulţumire în rândurile întregii populaţii.
În mod cert, între conducătorii regimului comunist şi poporul român se crease o prăpastie,
care va genera revolta şi evenimentele din Decembrie 1989.
80
81