UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

TEMĂ LA DISCIPLINA:
Dreptul comerțului internațional

Titlul temei:
Contractul de know-how

Profesor de disciplină:
PROF.DR. GEAMANU RADU GHEORGHE

Student:
Bădilă George
Anul: 4

Anul universitar 2019-2020

Semestrul II
 Introducere

În cadrul schimburilor economice internaţionale, un loc important îl ocupă comerţul cu inteligenţă umană.
Elementul esenţial în această formă de comerţ este transferul sau schimbul de tehnologie.1
La baza unor produse sau servicii apreciate pentru calitatea lor se află mereu un cumul de cunoştinţe, de
informaţii, de experienţă, eforturi creatoare, ce nu pot fi materializate în toate cazurile în brevete de invenţii ori
certificate de înregistrare. Având în vedere efortul atât intelectual, cât şi financiar, este firesc interesul pentru păstrarea
secretului ori valorificarea lui pentru a aduce câştiguri suplimentare comerciantului. Eforturile celui care a creat o
reţetă de succes trebuie răsplătite, iar în acelaşi timp, pentru cel ce doreşte să obţină şi el succesul, poate fi mai
avantajoasă copierea reţetei în schimbul unui preţ, decât reinventarea acesteia. Pe fondul acestor idei, se înţelege
protecţia a ceea ce este numit în general know-how.
.Aportul de tehnologie, de know-how, de mărci, brevete constituie fapta unei singure părţi şi sunt renumerate de
cealaltă parte. Aşadar, ele nu sunt efectuate pe riscul fiecărei părţi, iar contraprestaţia lor nu este reuşita proiectului
comun, ci vărsarea remuneraţiei. Deci, părţile au interese diferite, deşi ele sunt convergente. Transferul de tehnologie
este comunicarea în schimbul unei remuneraţii a oricăror cunoştinţe tehnice încă inaccesibile publicului şi nebrevetate2.
În funcţie de natura lui juridică, contractul de transfer de tehnologie poate lua forma contractului de franciză,
diferitelor contracte de licenţă, contractului de know-how (a se vedea Anexa 1), precum şi a contractul de consulting
engineering. În cele ce urmează va fi realizată o scurtă prezentare a contractului de tip know-how, noţiuni generale,
caracteristici, clasificări ale acestuia, precum şi anumite speţe considerate relevante pentru domeniul vizat.

Contractul de know-how

1. Definiţie şi natură juridică

Know-how-ul a primit pentru ţările Comunităţii Europene o definiţie prin Decizia nr. 4087/88 din 30 noiembrie
1988 a Comisiei Comunităţilor Europene. Potrivit art. 9, decizia este direct aplicabilă şi leagă prin totalitatea
prevederilor sale toate statele membre. Cu referire la know-how, decizia, în art. 1 alin. 3 lit. f, g, h şi i. dă următoarele
definiţii3:

1
Ioan Macovei, Drept comercial internaţional, Ed. Junimea, Iaşi, 1980 - pag. 289
2
Radu Gheorghe Geamănu, Transferul de tehnologie prin contractul de engineering, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pag. 14-15
3
Viorel Roş, Franciza sau cum să faci bani pe reuşita altuia, Ed Rentrop & Straton, Bucureşti, 1999, pag. 47
2
 - know-how-ul reprezintă un pachet nepatentat de informaţii practice, care rezultă din experienţa şi testarea
cedentului de franciză (francizor), care este secret, substanţial şi identificat;
- secret, înseamnă că know-how-ul, ca întreg, sau într-o configuraţie sau asamblare precisă a componentelor
sale, nu este uşor accesibil sau general cunoscut; nu este limitat în sensul strict al faptului că fiecare componentă
individuală a know-how-ului ar trebui să fie total necunoscută sau de neobţinut în afara afacerii francizorului;
- substanţial, înseamnă că know-how-ul include informaţii care sunt de importanţă pentru vânzarea de bunuri
sau prestarea de servicii către utilizatorii finali şi, în special, pentru prezentarea bunurilor spre vânzare, procesarea
bunurilor corelate cu prestarea de servicii, metode de abordare faţă de clienţi şi management financiar şi administrativ.
Know-how-ul trebuie să fie folositor pentru francizat prin capacitatea acestuia de a îmbunătăţi poziţia sa faţă de
concurenţă, în special de a îmbunătăţi performanţele francizatului sau de a-l ajuta să pătrundă pe o piaţa nouă;
- identificat, înseamnă că know-how-ul trebuie descris într-o măsură suficient de comprehensivă pentru a face
posibilă verificarea îndeplinirii criteriilor de confidenţialitate şi substanţialitate.
Definiţiile date de actele normative comunitare au ca sursă de inspiraţie soluţiile, experienţa acumulată anterior de
către Comisie, prin acordarea exceptărilor individuale în cazul contratelor de franciză. La rândul lor, definiţiile
importate de către legiuitorul român au sorginte comunitară.

Termenul know-how este preluat în legislaţia noastră prin actul normativ care reglementează regimul juridic al
francizei şi definit ca ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor,
procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs (art. 1 lit. d din
O.G. nr. 52/1997).4
Ulterior intrării în limbajul juridic român al noului termen şi alte acte normative au făcut trimitere la această
noţiune. O altă definiţie – mai complexă – este dată de Codul fiscal, potrivit căruia „know-how-ul este orice informaţie
cu privire la experienţa industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau
pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei
care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un
producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a programului tehnicii”5.
Comparând definiţia legiuitorului român cu cea cuprinsă în reglementarea comunitară a acordurilor de franciză
(Decizia nr. 4087/88), Ordonanţa nr. 52/1997 include în conceptul de know-how toate informaţiile care servesc la
fabricarea şi comercializarea unui produs, şi nu doar pe cele secrete, substanţiale şi identificate. Or protecţia juridică nu

4
Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, Ediţia a VI-a, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2007,
pag.77
5
http://www.avocatmarta.ro/2009/02/contractul-de-know-how/, accesat la data de 23-11-2011
3
 poate fi recunoscută decât pentru cele care îndeplinesc aceste condiţii, soluţie la care, în dreptul nostru, nu se poate
ajunge decât pe cale de interpretare6.
Cu privire la natura juridică a contractului de know-how, prima precizare care se impune este înlăturarea
confuziei care se face între acest contract şi contractul de licenţă asupra unui brevet. Această confuzie provine din
faptul ca know-how – ul este greşit considerat un drept deproprietate industrială, adică un drept exclusiv, privativ, un
monopol de exploatare, caracter pecare legea îl recunoaşte exclusiv titularului unui brevet. Posesorul de know-how nu
are un drept de proprietate industrială, terţii putând utiliza cunoştinţele ce-i formează obiectul dacă le dobândeşte prin
experienţă proprie. În consecinţă, în timp ce contractul de licenţă transmite unei alte persoane dreptul de a exploata
invenţia brevetată, ceea ce implică obligaţia pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de interdicţie pe care
legea i-l atribuie spre a-l ocroti împotriva

terţilor, contractul de know-how transmite dreptul la cunoştinţele furnizorilor către beneficiar cu efectele relative (res
inter aliosacta). Dacă prin contractul de licenţă titularul brevetului îşi asumă o obligaţie de a nu face, posesorul
contractului de know-how dă naştere, dimpotrivă, în persoana furnizorului, la o obligaţie de a face.
Contractul de know-how se deosebeşte şi de contractul de vânzare – cumpărare sau delocaţie de lucruri,
deoarece el nu poate transmite cu efecte erga omnes proprietatea sau folosinţa elementelor încorporate pe care le
presupune în mod necesar.
El trebuie diferenţiat şi de contractul de antrepriză, deoarece obligaţia pe care o creeazăîn sarcina furnizorului
de know-how nu este o obligaţie de rezultat, cum este aceea aantreprenorului, ci una de mijloace.7

2. Clasificarea contractelor

Contractele know-how se clasifică în funcţie de complexitatea operaţiunii şi în funcţie de interferarea cu alte

operaţiuni, după cum urmează:
În funcţie de complexitatea acţiunilor de efectuat sunt:
1. Contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu tehnic determinat, prin acte simple.
2. Contracte având acelaşi obiect, transferat prin acte complexe şi succesive (care sunt stabilite în mai multe
faze).
3. Contracte prin care se transferă procedee tehnice sau produse rezultate din cercetări proprii (ori produse ce se
vor obţine succesiv, pe o perioadă determinată).
În funcţie de gradul de interferare cu alte operaţiuni sunt:
1. Contracte de know-how pur, când suntem în prezenţa unui transfer care nu e condiţionat de o altă operaţiune.
6
Viorel Roş, op.cit., pag. 48-49
7
http://www.scribd.com/doc/48806342/Contractul-de-Know-How, accesat la data de 25/11/2011
4
 2. Contracte de know-how combinat, când transferul e un accesoriu ori o consecinţă a altor operaţiuni.
3. Contractul de know-how complementar, atunci când condiţiile de transfer „necesare realizării unor convenţii
distincte, se stabilesc separat”8.

3. Caracteristici importante

Contractul de know-how se caracterizează prin:

1. Noutatea cunoştinţelor relative şi subiective, a căror valoare este concretizată în rezultatele obţinute.
2. Natura confidenţială a cunoştinţelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la cunoştinţă un know-how
secret se angajează implicit să respecte acest caracter. Încălcarea acestui angajament este calificată drept breach of
confidence sau „manifestation of confrance trahie”.
3. Dinamismul operaţiunii constă în faptul că în contract poate exista o clauză de cross-licensing, în urma căreia
titularul know-how-ului beneficiază de eventualele perfecţionări ce sunt aduse procedeelor de fabricaţie sau
tehnologiilor încorporate, de către utilizator.
4. Complexitatea elementelor componente. Aceste elemente se pot păstra în forme variate, iar operaţiunea
tehnică prin aplicarea know-how – ului se dovedeşte a fi un proces în continuă schimbare spre dovedirea unor progrese
vizibile în atingerea unui grad tot mai înalt de rentabilitate9.
Actele normative care reglementează franciza atât pe plan intern, cât şi la nivel comunitar, precizează că know how-
ul trebuie să fie secret, substanţial şi identificat. Pe scurt, aceasta înseamnă că acesta nu este uşor de cunoscut sau de
obţinut, reuneşte informaţii care sunt de un real folos; termenul identificat face referire la faptul că know-how-ul este
formulat într-un mod care permite verificarea îndeplinirii criteriilor de secret şi de substanţialitate.
În manifestarea practică, conţinutul noţiunii a depăşit sfera iniţială, cuprinzând următoarele aspecte: abilitate,
experienţă, tehnici dobândite prin practicarea îndelungată, cunoştinţe tehnice cu grad variabil de aport intelectual,
procedee, metode şi mijloace10.

4. Încheierea contractului de know-how

Pentru încheierea valabilă a contractului de know-how este necesară existenţa condiţiilor generale de
valabilitate a contractelor prevăzute de art. 948 Cod civil (consimţământul părţilor, capacitatea, cauza licită a obligaţiei
contractuale, obiectul contractului).
În legătură cu obiectul acestui contract, trebuie făcută precizarea că el este destul de greu de identificat. Pentru
a putea stabili cu exactitate întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract de know-how este necesară

8
Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 283-284
9
Idem, pag 283
10
Adrian Leik, Dreptul afacerilor, Ed. TEHNOPRESS, Iaşi, 2003, pag. 200-201
5
descrierea cu exactitate în cuprinsul contractului sau într-un document anexat a informaţiilor şi cunoştinţelor
nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, precum şi determinarea produsului sau serviciului la care aceste
informaţii şi cunoştinţe se aplică, în scopul producerii sau al exploatării lor11.

Caracterele juridice. Forma contractului.

Contractul de know-how este un contract consensual atâta vreme cât se încheie valabil prin simplul acord de
voinţă al părţilor, sinalagmatic, cu titlu oneros, generator de drepturi de creanţă, cu executare succesivă sau imediată,
nenumit, principal.
În legătură cu forma contractului de know-how, întrucât nu există reglementări legale speciale cu privire la
acest contract, părţile sunt cele care hotărăsc în ce formă îşi exprimă acordul de voinţă. Considerăm, totuşi, că sarcina
probei privind existenţa şi întinderea know-how-ului este mult uşurată de existenţa unui înscris care să constate acordul
de voinţă, precum şi de existenţa unui suport scris de transmitere a informaţiilor şi cunoştinţelor care alcătuiesc know-
how-ul.

Efectele contractului de know-how

În literatura de specialitate s-a atras atenţia că principalul inconvenient în privinţa efectelor contractului de
know-how îl constituie faptul că nu există un brevet şi, ca urmare, dacă beneficiarul a primit know-how-ul, şi deci îl
cunoaşte acesta nu mai poate fi retras, chiar dacă

beneficiarul nu ar mai vrea să plătească redevenţele. Mai mult, în cazul în care se transmite „un know-how secret”, iar
caracterul secret dispare fără vina beneficiarului, plata redevenţelor viitoare ar părea că rămâne fără cauză (pentru
partea din contract nerealizată). În scopul evitării unor asemenea situaţii, cedentul nu trece în contract „caracterul
secret al know-how-ului”, folosind expresii de genul „avans tehnic” sau „procedeu tehnic” menit să asigure
beneficiarului o mai mare rentabilitate12.

Obligaţiile furnizorului

Din contractul de know-how se nasc în sarcina furnizorului următoarele obligaţii: de comunicare a know-how-
ului către beneficiar, fie într-o formă tangibilă, fie într-o formă intangibilă, precum şi comunicarea perfecţionărilor, în
executarea contractului, de către furnizor către beneficiar a tuturor îmbunătăţirilor aduse know-how-ului care face
obiectul contractului respectiv. O altă obligaţie a furnizorului este cea de garanţie pentru vicii, pentru ca beneficiarul să
11
http://www.avocatmarta.ro/2009/02/contractul-de-know-how/, accesat la data de 23-11-2011
12
Dumitru Mazilu, op. Cit., pag. 284
6
fie asigurat, într-o bună măsură, de efectul scontat al informaţiilor preluate; datoria de a demonstra existenţa unui viciu
de concepţie ii revine beneficiarului. Obligaţia de exclusivitate presupune ca furnizorul să nu mai comunice şi altor
persoane know-how-ul.

Obligaţiile beneficiarului

Obligaţiile beneficiarului sau dobânditorului sunt după cum urmează: obligaţia de plată a preţului, preţul
constituind fie o sumă fixă plătită integral în momentul încheierii contractului, fie sub forma redevenţelor (sume de
bani plătite periodic, proporţionale cu beneficiile realizate din exploatarea know-how-ului), fie stabilit ca o sumă fixă,
urmată de plata periodică a unor redevenţe; obligaţia de păstrare a secretului cunoştinţelor transmise, pe toata durata
contractului. Obligaţia de neconcurenţă reprezintă o altă răspundere asumată de către beneficiar. Încălcarea acesteia
poate determina rezilierea contractului, dar şi plata de daune-interese către furnizor.
Încetarea contractului
Contractul de know-how încetează în următoarele împrejurări: expirarea termenului stipulat, denunţarea sau
rezilierea13. La expirarea termenului stipulat în contract, procedeul tehnologic intră în domeniul public. Ca urmare,
fiecare parte are dreptul neexclusiv de a continua să folosească liber şi gratuit: cunoştinţele, informaţiile şi
documentaţiile pe care părţile le-au transmis pe durata contractului14.

Concluzii

Crearea sau absorbția de tehnologie avansată a devenit o componentă vitală pentru companiile care doresc să-și
mențină sau să-și îmbunătățească poziția pe piață. Integrarea în curs de desfășurare a piețelor domestice și
internaționale, prin dereglementarea și liberalizarea continuă a piețelor, a mărit presiunea competitivă între firme, fapt
pentru care nevoia de tehnologie a devenit o necesitate.
Contractul de know-how este caracteristic ariei internaţionale, acesta presupunând transferul de cunoştinţe
tehnice necesare pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea sau comercializarea unor mărfuri, ori pentru
elaborarea şi punerea în lucrare a unor tehnici sau procedee nebrevetate de către furnizor unei alte părţi, numită
beneficiar, contra unei redevenţe. Ambele părţi au atât drepturi, cât şi obligaţii.
Contractul de know-how se caracterizează prin: noutatea cunoştinţelor relative şi subiective, a căror
valoare este concretizată în rezultatele obţinute; natura confidenţială a cunoştinţelor, în sensul că orice persoană căreia i
s-a adus la cunoştinţă un know-how secret se angajează implicit să respecte acest caracter, dinamismul operaţiunii
constă în faptul că în contract poate exista o clauză de cross-licensing, în urma căreia titularul know-how-ului
beneficiază de eventualele perfecţionări ce sunt aduse procedeelor de fabricaţie sau tehnologiilor încorporate, de către
13
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Junimea, Iaşi, 1980 , pag 297
14
Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 295
7
 utilizator şi prin complexitatea elementelor componente. Aceste elemente se pot păstra în forme variate, iar operaţiunea
tehnică prin aplicarea know-how - ului se dovedeşte a fi un proces în continuă schimbare spre dovedirea unor progrese
vizibile15.
Acest contract prezintă avantaje pentru ambele părţi, furnizorul reuşind să îşi mărească resursele financiare prin
vânzarea cunoştinţelor sale, căpătate prin experienţă sau prin cercetări, iar beneficiarul îşi îmbunătăţeşte situaţia
productivă, financiară, organizatorică sau comercială.
Aşadar, know-how-ul prezintă un deosebit interes pentru ţările în dezvoltare, putând să apeleze la procedeele
unor specialişti, plata în mai multe modalităţi fiind facilă, iar la încetarea contractului beneficiarul poate folosi în
continuare procedeul, schiţa, tehnica ce a făcut obiectul contractului fără a mai plăti redevenţe

1. Bottonificio Fossanese vs. Almes

Conform unui contract datat la 16 noiembrie 1957, compania italiană Bottonificio Fossanese a concedat
societăţii franceze Almes, pentru o perioadă de 10 ani, o licenţă asupra procesului de fabricare nasturi, pe baza unui
produs sintetic cunoscut ca poliester, asumându-şi şi răspunderea de a oferi asistenţa tehnică necesară exploatării şi
îmbunătăţirii sale; în schimb, firma franceză s-a obligat să plătească licenţiatorului o redevenţă trimestrială, în funcţie
de tonajul de poliester turnat.
Bottonificio a iniţiat o acţiune împotriva societăţii Almes la Curtea Comercială de la Nisa, cerând plata
redevenţelor stabilite şi a daunelor cauzate, precum şi rezilierea contractului în cauză datorită încălcării acestuia de
către societatea franceză. Almes a recunoscut că, în urma redevenţelor convenite, avea de plătit suma de 5800 de dolari,
prin urmare a fost obligată de către Curtea Comercială să plătească echivalentul acestei sume exprimate în franci
francezi; totodată a fost desemnat să întocmească un cont între cele două părţi, pe baza contractului stabilit, contract ce
a fost reziliat datorită încălcării lui de către Almes.
Deşi firma franceză face apel la această hotarâre, instanţa a declarat contractul ca fiind valid, iar cererea
societăţii Bottonificio întemeiată pe motiv că, pentru a justifica plata unei redevenţe, este suficient faptul că licenţiatul
nu dispunea de cunoştinţele tehnice necesare procesului de fabricaţie fără ajutorul licenţiatorului şi ceruse, în mod
succesiv, comunicarea a două procese de fabricaţie. Firma franceză susţine că procesul a devenit între timp cunoscut în
sectorul respectiv şi era deja folosit de către firmele concurente; în aceste condiţii dispare caracterul specific de noutate
şi secret, astfel încât contractul de know-how este fără cauză.
Curtea de Apel respinge însă această ipoteză întrucât procedeul de fabricaţie concedat de către Bottonificio
firmei Almes în 1957 nu ii era cunoscut acesteia din urmă la vremea respectivă, putând fi descoperit doar după o
cercetare destul de costisitoare, astfel încât se consideră că aceasta a dobândit un avantaj notabil datorită licenţiatorului,
motiv pentru care redevenţele contractuale îşi găsesc justificarea.

15
http://www.scribd.com/doc/48806342/Contractul-de-Know-How, accesat la data de 25/11/2011
8
2. Sendo vs. Microsoft

Sendo, singura companie producătoare de telefoanelor mobile din Marea Britanie, realizează telefoane non-
brand pentru operatori de reţea, precum Virgin. A fost un partener al companiei Microsoft, lucrând împreună încă din
1999 pentru crearea Smartphone-ului Z-100.
Totuşi, în luna noiembrie a anului 2002, Sendo a încheiat parteneriatul în mod neaşteptat, cu doar câteva
săptămâni înainte de lansarea stabilită a produsului. Compania a susţinut că Microsoft nu i-a asigurat acces la
informaţii importante şi astfel Sendo nu a fost în stare să creeze software-ul necesar.
La sfârşitul anului 2002, Sendo a dat în judecată compania Microsoft, aducând nu mai puţin de 13 acuzaţii
printre care cele de fraudă, reprezentare neglijentă, nerespectarea contractului, conspiraţie civilă, divulgarea secretului
de know-how.
În cadrul procesului, Sendo a susţinut că Microsoft s-a folosit de acordul partenerial dintre cele două companii,
care i-a oferit acces la cunoştinţele tehnice şi asupra consumatorilor, pentru a fura secrete de comerţ şi a le divulga
concurenţilor din Asia; totodată , Sendo a reclamat faptul că Microsoft nu şi-a plătit redevenţele convenite în contract.
În februarie 2003 Microsoft a iniţiat o contra-plângere, precum că Sendo nu doar că nu şi-a îndeplinit
obligaţiile contractuale de concepere şi dezvoltare a telefonului Z-100 în intervalul de timp stabilit, dar şi că şi-a
declarat situaţia financiară într-un mod eronat pentru a putea primi fonduri adiţionale. Microsoft a susţinut că nu există
nici un temei pentru plângerile aduse împotriva sa şi că acest caz ar trebui respins, dar tribunalul din Texas a respins
această cerere în octombrie 2003.
În anul 2004 procesul între Microsoft şi Sendo s-a încheiat printr-un accord între cele două părţi. Termenii
acordului nu au fost dezvăluiţi, dar compania Sendo s-a declarat a fi mai mult decât mulţumită de rezultat. După
retragerea acuzaţiilor, gigantul software a înapoiat acţiunile deţinute la Sendo, respectiv 4% din capital. Mai multe
detalii asupra înţelegerii, care includ de asemenea o componentă monetară, sunt confidenţiale.

3. Pepsi Cola vs Tianfu Cola

În 1994 grupul Tianfu, o companie chineză de băuturi cu un brand faimos intitulat Tianfu Cola, a semnat o
înţelegere de tip joint venture cu Pepsi şi a întemeiat o companie de băuturi Chongqing Pepsi-Tianfu pentru a produce
băuturi răcoritoare sub brandul ambelor firme.
Conform înţelegerii, grupul Tianfu a asigurat spaţiul, fabricile, precum şi facilităţile de producţie, toate estimate
la o valoare de 7 320 000 de dolari şi deţinea 40% din acţiunile Pepsi-Tianfu. Pepsi a contribuit cu 10 707 000 de
dolari şi deţinea restul de 60% din acţiuni. Totuşi, proprietatea intelectuală (formula şi alte procedee de fabricare
protejate de know-how) deţinută de grupul Tianfu nu a fost adăugată ca o contribuţie la înţelegerea joint venture. Nici

9
 Pepsi-Tianfu, nici Pepsi nu au plătit nimic vreodată către Tianfu pentru folosirea acestora. În 2006 grupul Tianfu şi-a
vândut partea sa de acţiuni din Pepsi-Tianfu către Pepsi deoarece compania a înregistrat pierderi timp de 12 ani de la
înfiinţarea ei.
La data de 28 octombrie 2008 Tianfu a dat în judecată Pepsi-Tianfu pentru folosirea ilegală a secretelor sale
tehnologice şi know-how-ului. Tianfu a cerut încetarea folosirii lor şi înapoierea lor şi a susţinut că, atunci când
compania a fost înfiinţată în 1994, secretele tehnologice şi know-how-ul nu au făcut parte din înţelegere, ceea ce
înseamnă că acestea încă sunt deţinute de Tianfu. Totodată, nu a fost semnat nici un contract suplimentar cu privire la
transferul de tehnologie. Prin urmare, chiar dacă Pepsi a achiziţionat acţiunile grupului Tianfu, secretele tehnologice si
know-how-ul nu au fost incluse în această tranzacţie
La data de 30 decembrie 2010 s-a emis decizia cu privire la cazul Pepsi Cola – Tianfu Cola, stabilind că Pepsi
va înceta să folosească secretele tehnologice şi know-how-ul grupului Tianfu (inclusiv componentele, formula şi
secretele de afacere în ceea ce priveşte producţia Tianfu Cola), va returna formula, precum şi toate documentele ce
conţin secrete tehnologice şi know-how a grupului Tianfu.

Bibliografie

1. Geamănu Radu Gheorghe, Transferul de tehnologie prin contractul de engineering, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
2. Leik Adrian, Dreptul afacerilor, Ed. TEHNOPRESS, Iaşi, 2003
3. Macovei Ioan, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Junimea, Iaşi, 1980
4. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, Ediția a VI-a, Ed. LuminaLex, Bucureşti,
1999
5. Mocanu Mihaela, Contractul de franciză, Ed. C.H.Beck, București, 2008
6. Roş Viorel, Franciza sau cum să faci bani pe reuşita altuia, Ed Rentrop & Straton, Bucureşti, 1999
7. www.avocatmarta.ro
8. www.scribd.com
9. www.out-law.com
10. www.pcworld.com
11. www.hg.org
12. www.chinabevnews.wordpress.com
13. www.utexas.edu
14. www.jurnalul.ro
15. www.lex.europa.eu

10