III - Olteanu G, Scarlat D - Dr. Propr. Intel.-1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
DREPTUL PROPRIETĂȚII
INTELECTUALE
Note de curs pentru IFR
Editura Universitaria Craiova

2016
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire
alta decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub
sancţiune penală.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OLTEANU, GABRIEL
Dreptul proprietății intelectuale: Curs pentru IFR / Gabriel Olteanu, Daniela Scarlat – Craiova:
Universitaria, 2016.
Bibliogr.
ISBN 978-606-14-1024-8
347.463(075.8)
347.763(075.8)
2
I. Informaţii generale
Numele cursului: Dreptul prorietății intelectuale
Codul cursului: D16DRFRL657
An, semestru: An III, Sem. II
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Olteanu Gabriel
Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.9, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: egolteanu@yahoo.com
Consultaţii: Joi 9-12/13-17
Obiectivele cursului
Obiectivele cursului constau în acumularea competenţelor specifice teoretice şi practice în
domeniul dreptului proprietăţii intelectuale, competenţe care să permită studentului să
încadreze corect o situaţie juridică, să cunoască incidentele procedurale în domeniu şi să
gasească o soluţie întemeiată în fapt şi în drept în caz de litigiu.
Cursul urmăreşte respectarea relaţiei dintre dreptul proprietăţii intelectuale şi dreptul civil
şi pune accent în prima parte pe noţiunile de bază din dreptul civil, fără de care obiectivele nu
pot fi atinse. Unitaţile de învăţare din partea de mijloc au ca ţintă să familiarizeze cursantul
cu modurile de protecţie a proprietăţii intelectuale.
Rezultate așteptate
Unităţile de învăţare au ca ţintă de a asigura cursanţilor un acces uşor la informaţiile
necesare dobândirii competenţelor generale şi specifice pe care cursul şi le propune să le
confere acestora.
Unităţile de învăţare sunt împărţite în principal pe baza unei distincţii clasice între dreptul
proprietăţii intelectuale şi cel al proprietăţii industriale.
Structura cursului
Temele sunt următoarele:
Modulul 1: Noţiuni introductive
Modulul 2: Condiţiile de naştere a dreptului de autor
Modulul 3: Conţinutul dreptului de autor
Modulul 4: Drepturile patrimoniale de autor
Modulul 5: Drepturile conexe dreptului de autor
Modulul 6: Gestiunea şi apărarea drepturilor de autor
Modulul 7: Invenţia – obiect al protecţiei prin brevet
Modulul 8: Know-how-ul
Modulul 9: Desenele şi modelele industriale
Modulul 10: Protecţia mărcilor
Modulul 11: Protecţia indicaţiilor geografice
3
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestora presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat studentului. În ceea ce priveşte
activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în
rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii.
Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite
astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
Competențe obținute
 Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului proprietății intelectuale;
 Interpretarea normelor dreptului proprietății intelectuale;
 Explicarea relaţiei cu alte ramuri de drept
 Dezvoltarea abilităţii de a analiza și soluționa situaţii de conflict juridic în materie;
 Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor
metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;
 Folosirea unei gândiri logice in analiza reglementărilor specific dreptului proprietății
intelectuale
Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar,
prin intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar;
verificarea continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la
testarea/testările semestriale; evaluarea finală
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de
învăţământ.
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%)
conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru
îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice
referitoare la Dreptul internațional public. Conţinutul este structurat în module, în cadrul
fiecărui modul regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să
faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se
recomandă următoarea succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.
4
II. Suport curs
Modulul 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Unități de învăţare:
1. Apariţie şi evoluţie
2. Obiectul dreptului de autor
3. Subiectul dreptului de autor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Bodoașcă, T., Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II a, Ed. C.H.Beck, București,
2007
2. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
3. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
4. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
5. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
Obiectivele modulului:

1. Apariţie şi evoluţie
Dreptul proprietăţii intelectuale poate fi definit ca fiind totalitatea normelor juridice

care reglementează realizarea, folosirea şi exploatarea unei creaţii intelectuale sau a unei
munci creative.
Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale îl formează relaţiile juridice ce se nasc în
legătură cu creaţiile intelectuale şi semnele distinctive (atunci când nu sunt creaţii intelectuale).
Prima lege care a reglementat dreptul de autor a apărut în Anglia, în 1710 (Statute of
Anne), şi proteja operele literare pe o perioadă de 14 ani. S-a dat astfel prioritate ideii că
privilegii trebuie acordate autorilor care creează ceva nou pentru comunitate, şi nu
tipografiilor. Aşa cum am arătat, în Franţa, în 1777, se acordă autorului şi moştenitorilor săi
monopolul asupra editării şi difuzării operelor. În SUA, se recunoştea în 1780 prin lege un
drept de folosinţă a operei autorilor acesteia pe o perioadă, ulterior extinsă, de 14 ani. Deşi
5
aceste prime reglementări au semănat foarte mult, ulterior, sistemele de drept au evoluat
diferit, una din importantele deosebiri fiind sistemul de copyright adoptat în SUA.
În Principat, prima reglementare coerentă apărea sub domnia lui Cuza, fiind elaborată
Legea presei, care din 1862 şi până în 1923, a reglementat indirect şi drepturile realizatorilor
de opere literare şi artistice. În domeniul proprietăţii industriale, România s-a aflat printre
primele ţări din lume care au reglementat protecţia proprietăţii intelectuale, ea a fiind a opta
ţară din lume (primele şapte fiind: Franţa, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Italia, Germania,
Belgia) care a adoptat o lege a mărcilor (1879).
În 1919, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga, a fost delegat Constantin
Hamangiu, pe atunci consilier la Înalta Curte de Casaţie, cu realizarea unui proiect de lege în
materia proprietăţii literare şi artistice. Goga nu a apucat să îşi ducă planul la bun sfârşit, fiind
înlocuit. Proiectul este reluat în 1923, definitivat de o comisie a Societăţii Scriitorilor Români şi
votat de Parlament în mai. Potrivit acestei legi, creatorii de opere literare aveau un drept
exclusiv viager de a le publica, reprezenta, traduce, reproduce, exploata, dispune de ele prin
acte între vii sau mortis causa. Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 28 iunie 1923
a fost abrogată prin Decretul nr. 321 din 18 iunie 1956 privind dreptul de autor.
Acest cadru juridic a fost desfiinţat după 1950, fiind abrogată mai întâi Legea
proprietăţii literare şi artistice (1956), iar ulterior cea asupra mărcilor (1967).
Principalele reglementări interne în vigoare în momentul de faţă sunt:
 Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi Legea nr. 93/1998 privind protecţia
tranzitorie a brevetelor de invenţie;
 Legea nr. 129/1992 privind desenele şi modelele industriale;
 Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi alte drepturi conexe, modificată şi
completată de Legea nr. 285/2004;
 Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Graniţele materiale, teritoriale, nu au putut niciodată împiedica circulaţia creaţiilor
intelectuale şi, de aici, a apărut necesitatea protejării unitare a proprietăţii intelectuale şi
industriale. Începând cu secolul al XIX-lea, s-au semnat pe plan internaţional următoarele
convenţii:
a) Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, care are ca obiect
brevetele de invenţie, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică
sau de comerţ, mărcile de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă şi denumirile de
origine;
b) Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice, care are
drept scop protecţia internaţională a drepturilor autorilor.
Termenul uzual pentru a desemna ţările semnatare ale Convenţiilor de la Paris şi
Berna este de „Uniune”, fiind preluat din textul celor două convenţii. La conferinţa de
revizuire de la Stokholm, din 1967, părţile la Convenţie au decis înfiinţarea Organizaţiei
Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, în vederea încurajării activităţii de creaţie şi promovării
protecţiei proprietăţii intelectuale.
România a devenit parte la Convenţia de la Paris în 1924, iar la Convenţia de la Berna în
1926, cu rezerve la care a renunţat în 1995.
Criteriul de bază al protecţiei proprietăţii intelectuale este acelaşi în ambele convenţii:
principiul tratamentului naţional, ca regulă de nediscriminare. Aceasta înseamnă că un stat
membru al Uniunii trebuia să ofere unui cetăţean al altui stat membru aceeaşi protecţie pe
care o oferă cetăţeanului propriu. Se permitea astfel ca fiecare ţară membră a Uniunii să
dezvolte propriile legi în domeniu, principiul tratamentului naţional fiind un mijloc de
protecţie internaţională fără armonizare legislativă.
Marea problemă nerezolvată de acest principiu era aceea a costurilor şi duratei
necesare atunci când într-un stat membru este nevoie pentru protecţie de înregistrare. De la
6
sfârşitul secolului al XIX-lea, unul dintre scopurile propuse pe plan internaţional a fost
reducerea inconvenientelor provocate de înregistrare. În domeniul dreptului de autor, aceasta
s-a realizat solicitând ţărilor membre ale Uniunii de la Berna să ofere protecţie fără nicio
formalitate. În privinţa invenţiilor şi mărcilor, s-a oferit posibilitatea protecţiei printr-o
înregistrare internaţională.
Convenţiile internaţionale în domeniu sunt însă mai numeroase, dintre ele
menţionând:
 Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor
de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune  Roma, 1961;
 Convenţia pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva reproducerii
neautorizate a fonogramelor  Geneva, 1971;
 Convenţia universală privind dreptul de autor  Geneva, 1952;
 Convenţia pentru instituirea OMPI  Stockholm, 1967;
 Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor  Washington, 1970;
 Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor
industriale din 1925;
 Tratatul privind dreptul mărcilor  Geneva 1994
2. Obiectul dreptului de autor
Legea nr. 8/1996 enumeră exemplificativ categoriile de opere protejate, făcând

obiectul dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic
sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice
alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analogic
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a
metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei
utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general (art. 7).
Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile
universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă dreptul să ia
note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru uzul personal şi fără ca
aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să prejudicieze autorul [art. 34 alin. (1)].
Pentru a face obiectul dreptului de autor şi a fi ocrotită, opera derivată trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute oricărei opere. Totuşi, pentru traducerile, adaptările şi orice
alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, se cere expres ca ele să
7
reprezinte o muncă de creaţie intelectuală, precizare necesară tocmai pentru a face deosebirea
între opera originală şi cea derivată.
Legea nr. 8/1996 enumeră limitativ, în art. 9, creaţiile care nu beneficiază de protecţie
prin drept de autor:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare
sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare; raţiunea pentru care acestea sunt
exceptate ţin de efectele negative pe care protecţia le-ar putea avea asupra evoluţiei societăţii;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile
oficiale ale acestora; argumentul pentru care sunt exceptate de la protecţie este acela că sunt
destinate comunicării publice oficiale, pentru unele existând chiar obligaţia cetăţeanului de a le
cunoaşte;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi:
stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; exceptarea are în
vedere, în acest caz, faptul că raţiunea pentru care acestea există este tocmai afişarea şi
utilizarea lor liberă ca manifestare a sentimentului naţional. Practica a decis că, în temeiul
aceluiaşi art. 9, sunt exceptate de la protecţie şi machetele grafice realizate pentru însemnul de
stat şi stema României, respingând cererea reclamantului care solicita procentul ce i s-ar cuveni
din reproducerea, multiplicarea şi valorificarea acestora;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.
Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în categoria
operelor protejate:
 se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţie, şi nu doar ideea, care poate fi
interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat, în acest sens, că ideile aparţin unui
fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a creat umanitatea, acesta fiind un motiv
pentru a exclude ideile în formă brută de la protecţie;
 dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar asigura o alta  prin
drept de autor  a cărei durată este mai mare decât a primei.
Totuşi, nu toate ideile pot fi utilizate fără acordul autorului, pornind de la principiul
echităţii şi având temei juridic legile în materia concurenţei. Astfel, s-a susţinut, pe bună
dreptate, protejarea ideilor în domeniul publicitar prin mijloace de dreptul concurenţei, având
în vedere riscul de confuzie pe care îl poate crea utilizarea unei idei deja notorii.
Potrivit art. 3 alin. (1) al Legii nr. 8/1996, este autor persoana sau persoanele fizice care au
creat opera, acestea fiind protejate prin drept de autor, independent de stadiul în care aceasta
se află sau de aducerea ei la cunoştinţă publică. Autorul are calitatea de subiect primar,
nemijlocit al dreptului de autor.
Pentru a avea această calitatea, legea nu cere creatorului să aibă un anumit tip de
capacitate, creaţia nefiind un act juridic. Chiar şi când opera de creaţie a avut la origine un
contract prin care era comandată, ea tot nu are caracterul unui act juridic.
Legea română recunoaşte persoanelor juridice calitatea de subiect al dreptului de
autor în mod excepţional şi în condiţiile prevăzute de lege [art. 3 alin. (2)], putând întâlni în
această situaţie:
 persoana juridică din iniţiativa căreia a fost creată opera colectivă, în lipsă de convenţie
contrară [art. 6 alin. (2)];
 angajatorul (care poate fi persoană juridică), în lipsa unei clauze contrare, atunci când un
program pentru calculator a fost creat de un angajat în exercitarea atribuţiilor ori după
instrucţiunile angajatorului (art. 74);
8
 producătorul de înregistrări sonore [art. 103 alin. (2)];
 organismele de radiodifuziune şi televiziune (113) ş.a.
Potrivit legii române, este autor persoana care a creat opera şi de care este legat
dreptul de autor cu atributele sale de ordin moral şi patrimonial.
Se instituie, potrivit art. 4 al Legii nr. 8/1996, prezumţia de a fi adevărat autor, până
la proba contrară, acela sub numele căruia opera este adusă pentru prima dată la cunoştinţă
publică.
Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă,
ca în cazul oricărui fapt juridic. Obiectul probei îl reprezintă forma de materializare a creaţiei,
deoarece originea unei idei nu poate fi determinată.
Opera originală este aceea a cărei bază de creaţie nu se întemeiază pe o alta şi nici nu
depinde de o operă preexistentă, originalitatea, în sensul pur al cuvântului, fiind relativă.
Pentru utilizarea operei preexistente, este necesară autorizarea autorului acesteia,
opera derivată având un alt autor. Aflându-ne în prezenţa a două opere diferite sunt şi
subiecte diferite: autorul operei originale şi cel al operei derivate.
Opera rezultată din activitatea de creaţie intelectuală a mai multor persoane este o
operă comună sau, cum spune art. 5 alin. (1) al Legii nr. 8/1996, „este operă comună opera
creată de mai mulţi coautori, în colaborare”, din care unul poate fi principal.
Atunci când coautorii nu stabilesc partea de contribuţie a fiecăruia, ne aflăm în
prezenţa unei opere comune indivizibile. Într-un astfel de caz, subiecte ale dreptului de autor
sunt toţi coautorii, care, potrivit art. 5 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, exercită împreună
prerogativele dreptului de autor, în lipsa unei convenţii contrare. În cazul în care coautorii nu
au stabilit altfel, remuneraţia se împarte potrivit contribuţiei sau, dacă aceasta nu se poate
stabili, în mod egal.
Atunci când contribuţia coautorilor este distinctă şi are individualitate proprie, opera
comună este divizibilă. În acest caz, fiecare participant la actul de creaţie este subiect al
dreptului de autor al părţii sale şi subiect al dreptului de autor asupra operei în întregul său.
În acest sens s-a pronunţat şi practica, decizându-se că dacă „opera apare ca rezultat al
unei colaborări, dreptul de autor aparţine în comun coautorilor, cu excepţia cazului în care
coautorii şi-au fixat contribuţia”. Astfel, dacă pe operă autorii şi-au menţionat partea realizată
de ei prin cote procentuale sau prin indicarea capitolelor, autorii au un drept distinct de autor
asupra contribuţiei proprii.
Fiind subiecte ale dreptului de autor asupra părţii elaborate, oricare coautor poate să o
utilizeze pe aceasta separat, dar fără a prejudicia utilizarea operei comune sau drepturile
celorlalţi coautori [art. 5 alin. (4)]. Se instituie astfel regula priorităţii operei comune asupra
părţilor distincte din aceasta create de oricare din coautori.
Deoarece părţile de contribuţie sunt distincte, şi foloasele patrimoniale cuvenite
coautorilor se împart în funcţie de contribuţia fiecăruia, dacă ei nu au stabilit altfel.
Dovedirea contribuţiei autorilor se face potrivit regulilor dreptului comun, fiind
inadmisibilă proba cu martori atunci când coautorii şi-au fixat contribuţia pe operă sau într-un
înscris.
Opera colectivă este aceea care ia naştere la iniţiativa unei persoane fizice sau juridice
şi în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibilă, datorită
naturii operei, atribuirea unui drept distinct vreunuia dintre coautori. Sunt opere colective
reprezentaţiile unor piese de teatru, ziarele, enciclopediile, dicţionarele ş.a.
Subiect al dreptului de autor al operei colective îl reprezintă, în lipsa unei convenţii
contrare, persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia
a fost creată. Altfel spus, datorită imposibilităţii de a determina contribuţia personală,
caracterului strict unitar al operei şi naturii acesteia, cei care au contribuit la realizare nu au
calitatea de subiect al dreptului de autor, decât dacă stabilesc acest lucru prin convenţie.
9
Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează opera îşi păstrează
calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale convenţională, unele drepturi să
aparţină şi angajatorului.
Potrivit art. 44 al Legii nr. 8/1996:
 drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu există o
clauză contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi termenul pentru care au
fost cesionate drepturile;
 la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea termenului de 3 ani,
drepturile patrimoniale revin autorului operei create în cadrul unui contract individual de
muncă;
 autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte din ansamblul
creaţiei sale.
În cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă.
Concluzii:
Dreptul de autor protejează o gama largă de opere, subiect al dreptului de autor fiind în
princiu persoana fizică. În cazuri expres prevăzute de lege, pot fi titulare de drepturi și
persoanele juridice.
Evaluarea cunoştinţelor:
1. Test autoevaluare
Considerati ca dreptul la respectarea integritatii operei reprezinta o limitare a dreptului de
proprietate?
2. Întrebări grilă
A. Este prezumat a fi autor:
a) persoana care face dovada că este cel care a creat primul opera;
b) persoana care o aduce primul la cunoştinţă publică;
c) persoana care o înregistrează primul la Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.
B. Poate forma obiectul dreptului de autor:

a) numai operele care sunt caracterizate prin noutate;
b) operele originale de creaţie intelectuală;
c) numai operele care sunt înregistrate la Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.
C. Opera comună divizibilă este:

a) opera realizată de mai mule persoane şi care şi-au precizat contribuţia proprie;
b) opera realizată la iniţiativă unei persoane fizice sau juridice;
c) opera realizată de mai multe persoane care nu au stabilit contribuţia proprie.
D.Angajatul care în această calitate realizează o operă, alta decât un program pentru
calculator:
a) îşi păstrează calitatea de autor dacă prin contractul de muncă nu s-a prevăzut altfel;
b) nu va putea avea calitatea de autor care revine angajatorului;
10
c) va avea calitatea de autor doar dacă prin contractul de muncă i se permite acest lucur.
3. Exerciţii
Pe un manual de istorie apare numele a patru autori care şi-au delimitat contribuţia chiar pe
coperta 2 a acestuia. Unul dintre coautori decide să publice contribuţia sa şi în alt manual.
Analizaţi ce probleme juridice ridică această decizie şi cum pot fi ele rezolvate.
11
Modulul 2
CONDIŢIILE DE NAŞTERE A DREPTULUI DE AUTOR
1. Originalitatea operei
2. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare
3. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică
4. Criterii fără relevanţă în acordarea protecţiei prin drept de autor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
5. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuala, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006

1. Originalitatea operei
Spre deosebire de vechea legislaţie, Legea nr. 8/1996 prevede expres condiţia
originalităţii în art. 7: „constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie
intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific”.
Majoritatea specialiştilor a legat originalitatea operei de personalitatea autorului,
introducându-se astfel un grad mare de relativitate. Potrivit concepţiei subiective,
originalitatea unei opere se apreciază având în vedere amprenta personală a autorului, care
poate consta într-o nouă viziune asupra unor elemente preexistente, fără a introduce şi unele
de noutate. Cert este că graniţa între originalitate şi neoriginalitate nu poate fi trasată la modul
general şi absolut, ci prin analizarea fiecărui caz.
Potrivit concepţiei obiective, o operă este originală doar dacă aduce ceva diferit de ceea
ce era cunoscut până la acel moment, altfel spus, dacă prezintă elemente de noutate. Noutatea
este deci un criteriu obiectiv în determinarea originalităţii, astfel că cele două noţiuni nu se
confundă. Mai mult, apreciem că relaţia noutate  originalitate nu este una de echivalenţă: o
operă nouă este originală, pe când una originală (potrivit concepţiei subiective) nu este
obligatoriu şi nouă.
12
Originalitatea este absolută atunci când opera a fost creată fără a se folosi opere
preexistente şi relativă când sunt preluate elemente din creaţiile deja existente. După cum s-a
arătat anterior, chiar legea vorbeşte de opere originale şi derivate, acestea din urmă având
însă un caracter de relativă originalitate.
În opinia noastră, o operă se dovedeşte originală atunci când ea este rezultatul efortului
şi calităţilor intelectuale ale autorului, care, prin întreaga sa personalitate, îşi pune amprenta
asupra creaţiei sale. În funcţie de specificul operei, se vor adăuga şi alte elemente de
determinare a originalităţii.
2. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare
Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de creaţie,

modul sau forma de exprimare”. Interpretând textul articolului, reiese că opera trebuie să aibă
o formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind născut. Cu alte cuvinte, dacă
opera nu este concretizată în manuscris, partitură, tablou, suport audio-video (magnetic),
schiţă ş.a., autorul acesteia nu are un drept de autor recunoscut juridic.
Există propunerea (nematerializată la ultima modificare a legii), preluată din dreptul
francez, ca în locul termenului „exprimare”, care presupune orice materializare a ideii,
inclusiv una banală, să fie utilizat cel de „expresie”, mai potrivit şi apropiat de ideea de
originalitate.
3. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică
Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este o creaţie a

doctrinei, având în vedere că art. 1 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 prevede că opera este
„recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplu fapt al
realizării ei, chiar nefinalizată”. Sensul condiţiei este strâns legat de condiţia anterioară:
existenţa unei forme concrete de exprimare, astfel încât să fie posibilă comunicare operei.
Îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operă să ajungă
la cunoştinţa publicului prin reproducere, expunere, difuzare ş.a., nu şi comunicarea ei.
Considerăm că, odată adusă opera la o formă concretă de exprimare, ea devine şi susceptibilă
de a fi comunicată publicului.
4.Criterii fără relevanţă în acordarea protecţiei prin drept de autor
Potrivit art. 7 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, operele originale
sunt protejate indiferent de „modalitatea de creaţie”. Aceasta înseamnă că dreptul de autor ia
naştere odată cu opera originală, indiferent dacă este una literară, muzicală, audiovizuală etc.
Din punct de vedere juridic, naşterea dreptului de autor nu depinde de valoarea operei,
raţiunea fiind evitarea arbitrarului în aplicarea legii. Deşi există opinii contrare, apreciem că
valoarea unei opere nu poate fi stabilită decât după trecerea unei perioade de timp, astfel
încât, de la crearea ei până la constatarea existenţei sau nu a valorii, opera ar fi lipsită de
protecţie, ceea ce ar fi inechitabil (mai ales în varianta în care se stabileşte că opera este una
valoroasă).
13
În aprecierea condiţiei dacă destinaţia are importanţă în naşterea dreptului de autor,
trebuie coroborate două texte ale Legii nr. 8/1996:
 art. 7: „constituie obiect al dreptului de autor operele originale (...) independent de
(...) destinaţia lor”;
 art. 9 „nu pot beneficia de protecţie legală a dreptului de autor (...) textele oficiale de
natură politică, legislativă”.
Concluzii:
După cum se observă, legea, în principiu, nu ţine cont de destinaţia operelor (estetică,
utilitară etc.), dar prevede expres creaţiile intelectuale care, având o anumită destinaţie, nu
sunt protejate prin drept de autor: simbolurile oficiale, ştirile, informaţiile de presă ş.a.
Cum se justifica originalitatea ca si conditie a protectiei prin drept de autor?
A. Care dintre urmatoarele afirmatii este adevarata:
a) opera originala reflecta personalitatea autorului;
b) originalitatea si nouatatea sunt doua notiuni care se confunda;
c) originalitatea nu este o conditie relevanta pentru acordarea protectiei prin drept de autor.
B. Care dintre urmatoarele creatii nu sunt susceptibile de a fi aduse la cunostinta publicului:

a) un dictionar roman - englez;
b) o melodie pusa pe o partitura;
c) un peisaj care exista in minte pictorului.
3. Exerciţii
Considerati creatia lui John Cage intitulata „4 minute si 33 de secunde” ca fiind o opera
protejabila prin drept de autor (analizand prin prisma conditiilor ce trebuie indeplinite )?
Aceasta creatie (melodie) consta in 4 minue si 33 de secunde de liniste si a fost inspirata de
linistea unei camere fara ecou.
14
Modulul 4
CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR
1. Drepturile morale de autor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
4. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007

1. Drepturile morale de autor
a) Dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului

Autorul este singurul care poate aduce opera la cunoştinţa publicului. El poate refuza
comunicarea operei realizate în baza unui contract, indiferent de motivele care stau la
originea deciziei sale, dar va intra sub incidenţa art. 969 şi 1075 C.civ., care impun obligarea
sa la dezdăunare. În cazul în care opera comandată este predată celui care a solicitat
realizarea ei, apreciem că autorul îşi exercită dreptul de divulgare. Regula nu este una
prevăzută expres, dar, având în vedere existenţa contractului de comandă, apreciem că prin
predarea operei se şi realizează comunicare publică într-o formă care epuizează dreptul de
divulgare. Fără a ne afla în prezenţa transferului dreptului moral de divulgare, credem că,
dacă nu am interpreta în acest sens, efectele contractului de comandă ar fi restrânse prea mult.
De altfel, părţile stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare a operei, astfel că autorul îşi
completează exercitarea dreptului la divulgare.
Pe lângă această procedură contractuală, autorul, realizator al operei comandate, are la
îndemână înregistrarea operei sale în Registrul Naţional de Opere, potrivit art. 148 alin. (1) al
Legii nr. 8/1996 şi potrivit art. 3 al Ordonanţei nr. 25/1996 privind întărirea capacităţii
administrative a ORDA. Rolul acestei înregistrări este de a oferi un mijloc de probă în cazuri
precum cel de mai sus.
În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţa publicului este guvernată de
următoarele reguli:
 atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate divulga
propria creaţie;
 dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine tuturor
coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi el trebuie
temeinic justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere natura dreptului de
divulgare, coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar la despăgubiri.
Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţa publicului revine celui desemnat prin
convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub responsabilitatea şi sub numele
căreia a fost creată”, iar în lipsa convenţiei, acesteia din urmă. Având în vedere faptul că
opera colectivă este realizată în urma unei comenzi, în privinţa divulgării se vor aplica
corespunzător şi regulile menţionate mai sus (art. 969 şi 1075 C.civ.).
Se epuizează întotdeauna dreptul de divulgare odată cu prima aducere la cunoştinţă
publică? În literatura juridică românească, s-a afirmat: „e greu de acceptat că, odată adusă la
cunoştinţă publică într-o modalitate, opera rămâne totuşi nedivulgată în alte modalităţi,
pentru acestea dreptul de divulgare neepuizând-se”.
Proprietarul suportului fizic al operei („proprietarul originalului operei”) are dreptul 
potrivit art. 47 alin. (4) al Legii nr. 8/1996  să o expună public, indiferent dacă aceasta a fost
adusă sau nu la cunoştinţa publicului, cu excepţia interzicerii exprese prin actul de transfer al
proprietăţii dreptului de divulgare.
Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din viaţă a
autorului privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după expirare.
După expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare poate fi
exercitat doar având în vedere art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996: „Persoana care, după
încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în mod legal, pentru prima
oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor
patrimoniale de autor”.
b) Dreptul la paternitatea operei

Titular al dreptului moral la nume poate fi o persoană fizică sau juridică, atunci când
opera este realizată din iniţiativa acesteia, având caracterul unei opere colective.
În cazul în care opera este adusă la cunoştinţă publică sub pseudonim sau într-o formă
anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică care a făcut-o publică.
Regula de mai sus, conţinută în art. 3 al Legii nr. 8/1996, se referă la celelalte drepturi morale
şi patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii.
În momentul în care este cunoscută identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor
dreptului de autor.
În cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea numelui lor
pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 65, art. 66 coroborate cu art. 5 ale
Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor principal şi mai mulţi autori
„secundari”, precum regizorul, autorul adaptării, autorul muzicii sau al dialogului. Curtea de
Apel a reţinut că omisiunea repetată a numelui reclamantului, în calitate de autor al
scenariului, de pe materialele de promovare a filmului, încalcă dispoziţiile legale referitoare
la dreptul moral al autorului la recunoaşterea calităţii de autor.
Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care autorul nu a
fost identificat într-un mod specific operei. Identificarea într-un mod propriu presupune
menţionarea numelui autorului pe fiecare copie într-un mod clar şi proeminent. De exemplu,
în cazul unei cărţi, numele autorului trebuie menţionat cel puţin în interiorul cărţii (în lipsă de
16
altă clauză în contractul de editare), iar dacă este vorba de o transmisie radio-tv, numele
trebuie să fie menţionat într-o manieră care să conducă la citirea sau ascultarea sa.
Producătorii de înregistrări sonore, interpreţii, executanţii sau alţi deţinători de drepturi
exclusive ale acestora au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale
înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul acestora, menţiunea de protecţie,
constituită din simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei
publicări.
Exerciţiul dreptului la a pretinde recunoaşterea calităţii de autor se transmite prin
moştenire, pe durată nelimitată. În cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul acestuia revine
organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau organismului cu cel mai
mare număr de membri în domeniul de creaţie.
c) Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei

Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (dreptul la integritatea operei, droit
à l’integrité, right of integrity) este atributul moral al dreptului de autor care permite
autorului să impună tuturor persoanelor menţinerea respectului faţă de operă, inclusiv celor
care dobândesc drepturi asupra operei.
Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând, faptul că
autorul a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor fi protejate
împotriva oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un anumit grad de
responsabilitate faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a proteja reputaţia autorului.
Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul trebuie să
dovedească: tratamentul mutilator sau deformator, inexistenţa consimţământului autorului, iar
atunci când nu este vorba de o atingere fizică, să facă dovada prejudiciului adus reputaţiei
sale. Prin tratament se înţelege orice adăugare, ştergere, alterare sau adaptare a operei,
rezultat al contactului cu structura internă a operei. Sunt interzise deci orice modificări fizice
ale operei care, chiar dacă nu afectează valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al
operei.
Potrivit art. 35 şi art. 76 ale Legii nr. 8/1996, sunt permise transformări ale operei, fără
consimţământul autorului, dacă:
 este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia
publicului;
 rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea confuzie cu
opera originală şi autorul acesteia;
 transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
 transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţionându-se autorul;
 are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.
d) Dreptul de a retracta opera

Corespunzător dreptului la divulgare, se recunoaşte autorilor posibilitatea de a retrage
opera comunicată, din motive ce ţin exclusiv de conştiinţa sa: consideră opera imperfectă sau
că nu îl mai reprezintă. S-a spus că dreptul de a retracta opera este acea posibilitate
recunoscută de lege autorului de a retrage opera deja divulgată, fiind o consecinţă şi o
contrapondere a dreptului de divulgare.
Literatura franceză apreciază că, în conţinutul dreptului la retractare, intră:
 dreptul de a retrage din motive artistice, intelectuale; şi
17
 dreptul de a avea remuşcări (droit de repentir) şi de a ameliora, transforma sau reface
opera.
Retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când nu i se
opune forţa obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de cazuri, apreciem
că soluţia trebuie să fie în spiritul respectării acestora din urmă:
 autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un contract,
este de acord cu acest lucru şi este despăgubită;
 proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.
Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila despăgubire, nu ne
aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare. Deşi această situaţie este similară, nu se
confundă cu exproprierea şi vânzarea cu pact de răscumpărare, de altfel interzise.
Concluzii:
Considerati ca dreptul la respectarea integritatii operei reprezinta o limitare a dreptului de
proprietate?
A. În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţa publicului poate fi facuta de:
a) persoana care face dovada că a participat in mai mare masura la crearea operei respective;
b) oricare din coautori poate divulga opera;
c) dreptul de divulgare asupta aparţine tuturor coautorilor.
B. Care dintre urmatoarele cazuri reprezinta o incalcarea a dreptului la respectarea integritatii
operei:
a) publicarea unei opere eliminand anumite pagini;
b) o transformarea a operei utilizata in scop priva, nefiind pusa la dispozitia publicului;
c) tnsformarea are ca rezultat o caricatura, ce nu creeaza confuzie cu opera originala.
C. Care dintre urmatoarele afirmatii este adevarata:
a) dreptul de a retracta opera este acea posibilitate recunoscută de lege autorului de a retrage
opera nedivulgată;
b) autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un contract, este
de acord cu acest lucru;
c) retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când i se opune
dreptul de proprietate.
D.Drepturile morale ale autorului sunt:
a) Dreptul de divulgare si dreptul de retractare a operei;
b) Dreptul de divulgare, dreptul la respectarea integritatii si dreptul de retractare;
c) dreptul de divulgare, dreptul la nume, dreptul la respectarea integritatii operei si dreptul de
retractare.
3. Exerciţii
Transformarea unei melodii in sonerie polifonica pentru telefon pote fi considerata o
incalcare a dreptului de autor? Care dintre drepturile morale considerati a fi incalcat in speta?
18
Modulul 4
DREPTURILE PATRIMONIALE DE AUTOR
1. Dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată
2. Dreptul de a decide în ce mod va fi utilizată
3. Drepturi distincte şi exclusive de a autoriza sau interzice utilizarea operei
4. Dreptul de suită
5. Durata protecţiei drepturilor de autor în raport de căsătorie şi transmisiunea
succesorală
6. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
7. Contractul de comandă
8. Contractul de închiriere
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 cunoașteți care sunt drepturile patrimoniale ale autorului
 ce este copia pentru uz personal
1. Dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată

Toate cele trei categorii de drepturi menţionate se materializează în avantaje
financiare rezultate din exploatarea operei. Autorul are, în completarea dreptului moral de
divulgare, şi dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată. El o poate crea, dar poate alege ca
opera să nu fie utilizată în vreun fel, decizând astfel să nu obţină foloase patrimoniale.
2. Dreptul de a decide în ce mod va fi utilizată

Autorul poate hotărî atât cine va utiliza opera, cât şi cum va fi utilizată. Aceasta
presupune că el poate decide fie să exploateze opera singur, fie să cedeze acest drept unei alte
persoane fizice sau juridice.
19
Dacă autorul decide să cedeze unul sau toate drepturile sale patrimoniale, în contract
vor fi precizate, sub sancţiunea nulităţii relative, modalitatea de utilizare, durata şi întinderea
cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor [art. 41 alin. (1)]. În aceste
condiţii, prin contract se va stabili modul de exploatare a operei (de exemplu, difuzare TV,
comercializare pe suport video magnetic ş.a.). Dacă nu s-au prevăzut aceste elemente, autorul
poate solicita rezilierea contractului de cesiune în temeiul art. 41 alin. (1) al Legii privind
dreptul de autor şi drepturile conexe.
3. Drepturi distincte şi exclusive de a autoriza sau interzice utilizarea operei
Toate avantajele patrimoniale directe ale autorului sunt rezultatul exploatării

exclusive a operei, într-una dintre modalităţile pentru care se cere autorizarea acestuia,
potrivit art. 13, art. 16 ale Legii nr. 8/1996:
1. reproducerea operei;
2. distribuirea operei;
3. importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate cu
consimţământul autorului;
4. închirierea operei;
5. împrumutul operei;
6. comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice
moment ales, în mod individual de către public;
7. radiodifuziunea operei;
8. retransmiterea prin cablu a operei;
9. realizarea de opere derivate.
Autorizând oricare dintre aceste forme de exploatare a operei, autorul va putea
negocia şi drepturile băneşti ce i se cuvin.
a) Reproducerea
Prin reproducere se înţelege „realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai
multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi
sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere”
(art. 14). Reproducerea poate avea loc prin fotocopiere, înregistrare magnetică, tipărire ş.a.,
realizându-se, în general, în vederea obţinerii de beneficii materiale. De aceea, ca parte a
dreptului de autor, revine, în principiu, autorului dreptul de a autoriza orice reproducere.
Există situaţii permise de lege (art. 33 şi art. 34), privite ca o limitare a dreptului de
autor, în care reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul autorului şi fără plata
vreunei remuneraţii, acestea fiind de exemplu:
 reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de utilitate publică;
 utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu
titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului; pentru a nu
fi necesară autorizarea autorului, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: citatul să fie scurt şi
utilizat în vederea analizării sale, a comentării, a criticării sau dat drept exemplu;
 utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului ori, chiar direct, în cadrul instituţiilor publice de învăţământ sau de ocrotire
socială,
20
 reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, etc. .
Acest din urmă caz, prevăzut de art. 34 alin. (1) al Legii nr. 8/1996, necesită câteva
explicaţii, având în vedere impactul pe care îl poate avea. În primul rând, pentru a nu fi
nevoie de autorizare trebuie îndeplinite cumulativ câteva condiţii: a) opera să fi fost adusă
anterior la cunoştinţă publică, b) reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul
normal de prieteni, c) reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei şi d) să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.
Prima condiţie, opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, se impune pentru
că altfel s-ar încălca dreptul moral de divulgare al autorului, acesta fiind singurul îndreptăţit
să o comunice sau nu.
A doua condiţie, reproducerea pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii, are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este utilizarea ei. În primul
rând, este o copie privată, care se realizează într-un mod de cele mai multe ori neprofesionist
(fotocopiere, înregistrare audio-video etc.), iar în al doilea rând, mediul în care ea va fi
utilizată este unul restrâns, familial şi cercul normal al acesteia. Sintagma din urmă, utilizată
de lege, este neclară şi lasă la aprecierea celor care aplică legea ce se înţelege prin „cerc
normal al unei familii”, putându-se aprecia că este vorba de rudele îndepărtate ale membrilor
acesteia, de prietenii cu care se întâlnesc membrii familiei sau de toate cunoştinţele acestora.
În delimitarea cercului normal al unei familii, trebuie avute în vedere şi celelalte
condiţii, printre care neprejudicierea autorului sau a titularului drepturilor de exploatare. În
acest context, credem că este mai aproape de spiritul legii ideea că prin cercul normal al unei
familii s-a dorit indicarea grupului de prieteni cărora li s-ar putea înmâna copia operei. Dacă
numărul acestora ar fi foarte mare (de exemplu, toate cunoştinţele), condiţia menţionată ar fi
flagrant încălcată.
Ultima condiţie, neprejudicierea autorului prin realizarea copiei, nu are în vedere
înlăturarea oricărei daune materiale, ci doar valoarea la care se ridică acestea, deoarece
simpla reproducere creează întotdeauna un mic prejudiciu.
b) Distribuirea
Prin distribuire legea [art. 141 alin. (1)] înţelege transmiterea cu titlu oneros sau gratuit
către public a originalului ori a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a originalului
sau a unei copii. Nu este distribuire, în sensul legii, şi nu este supus autorizării, împrumutul
cu titlu gratuit al unei opere prin biblioteca publică.
Ca mijloc de exploatare a operei, prevăzut de art. 13 lit. b) al Legii nr. 8/1996,
distribuirea are ca obiect suportul material al operelor literare, de artă, ştiinţifice şi muzicale,
având în vedere modul în care are loc distribuirea: vânzare, închiriere, împrumut ş.a. Deşi, de
cele mai multe ori, odată cu autorizarea reproducerii se cedează şi drepturile de distribuire,
autorizarea acesteia poate fi acordată distinct faţă de autorizarea reproducerii.
Distribuire interpretării unei opere este supusă autorizării artistului interpret, potrivit
art. 98 alin. (1) lit. b) al Legii nr. 8/1996.
Dreptul de distribuire se epuizează la primul transfer al dreptului de proprietate asupra
originalului ori a copiilor. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de autor va putea autoriza
din nou sau interzice doar o altă serie de copii sau a unui alt original.
Pot fi distribuite fără autorizarea autorului:
 scurte extrase din articolele de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul
informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de utilizare
este în mod expres rezervată;
 scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere
asemănătoare, cu condiţia ca aceasta să se facă în scop de informare privind actualitatea;
 scurte fragmente ale operelor în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate;
21
 opere necesare pentru ilustrarea în învăţământ sau cercetare;
 opere în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt legate de acel handicap şi în limita
acestuia [art. 33 alin. (2)].
c) Importul, închirierea şi împrumutul

Prin import se înţelege, în sensul Legii nr. 8/1996, introducerea pe piaţa internă a
originalului sau copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe un suport, în vederea
comercializării.
Potrivit art. 13 al Legii nr. 8/1996, autorul are dreptul exclusiv de a autoriza închirierea
originalului şi a copiilor operei, indiferent de forma în care este materializată, pentru o
perioadă de timp limitată, în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.
Împrumutul constă în punerea la dispoziţie a originalului sau a copiei operei unei
persoane, cu titlu gratuit, în vederea folosirii pe o perioadă determinată de timp şi prin
intermediul unei instituţii care „permite accesul publicului în acest scop”.
Deşi nu necesită autorizarea prealabilă a autorului, împrumutul public dă naştere la o
remuneraţie echitabilă pentru acesta, cu excepţia următoarelor opere împrumutate: originale
şi copii din biblioteci publice, proiectelor de structuri arhitecturale, opere de artă aplicată ş.a.
[art. 144 alin. (2)].
Nu au aplicare dispoziţiile în materia închirierii şi împrumutului din Legea nr. 8/1996
în cazul construcţiilor rezultate din proiecte arhitecturale, originalelor sau copiilor operelor de
design ori de artă aplicată, utilizate pentru realizarea produselor de consum, originalelor sau
copiilor operelor, realizate în scopul comunicării publice ori pentru a căror utilizare există un
contract ş.a. (art. 145).
d) Comunicarea publică a operelor prin orice mijloace

Includem în această categorie toate modalităţile de comunicare, inclusiv cele care
presupun transmiterea operei prin cablu, fir, fibră optică, satelit ş.a.
Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, direct sau prin
mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un
număr care depăşeşte cercul normal al membrilor familiei şi într-una din următoarele
modalităţi: prin reprezentare, prezentare directă, expunere publică, proiecţie publică,
radiodifuzare sau orice mijloc cu fir sau fără fir.
Drepturile conferite de dreptul de autor sunt, cel mai adesea, exploatate de titular prin
cesionare. Autorul operei sau cesionarul drepturilor de exploatare are dreptul de a autoriza
transmiterea sau retransmitea integrală, simultană şi nealterată a operei, prin convenţie
fixându-şi remuneraţia.
Dreptul de a autoriza sau interzice comunicare publică nu se epuizează prin niciun act
de comunicare publică.
Sunt exceptate de la autorizare comunicarea către public prin mijloace audiovizuale a
unor scurte extrase din articolele de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, a unor scurte
fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor ş.a., în scopul informării asupra problemelor de
actualitate [art. 33 alin. (2)].
e) Radiodifuzarea şi retransmiterea prin cablu

Definiţia legală consideră că radiodifuzarea poate constă fie în emiterea unei opere de
către un organism de radiodifuziune sau de televiziune prin orice mijloc fără fir, fie
transmiterea operei sau a reprezentării digitale a acesteia prin cablu, fibră optică sau alt
procedeu similar, în vederea recepţionării de către public.
22
Preluarea operelor transmise prin fir, cablu sau fibră optică şi retransmiterea integrală şi
nealterată în vederea recepţionării de către public este supusă autorizării de către titularul
dreptului de autor, potrivit art. 13 lit. h) al Legii nr. 8/1996.
Excepţiile permise în cazul dreptului de a autoriza reproducerea unei opere pot avea
incidenţă atât în cazul radiodifuzării, cât şi în cazul retransmiterii, deoarece în operele
comunicate în acest fel pot apărea astfel de reproduceri.
f) Realizarea de opere derivate

Astfel cum textul de lege precizează, realizarea unei opere derivate poate consta în
traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, punerea în scenă sau orice altă modalitate de
transformare a unei opere preexistente.
Având în vedere că realizarea de opere derivate presupune utilizarea unora preexistente,
au aplicare excepţiile privind autorizarea autorului de la art. 33 alin. (1) şi (2) cu privire la:
realizarea unei opere derivate în cadrul activităţilor de învăţământ şi în beneficiul persoanelor
cu handicap.
4. Dreptul de suită
Dreptul de suită este dreptul patrimonial conferit autorilor de a obţine o parte din
creşterea valorii operei (preţul la care se vinde), ulterior primei sale vânzări. Acest drept a
fost reglementat la nivel de principiu de Convenţia de la Berna, care a lăsat legislaţiilor
posibilitatea de a a-l admite sau nu: autorul sau, după moartea sa, persoanele sau instituţiile
cărora legislaţiile le conferă calitatea, „beneficiază de dreptul inalienabil de a fi interesat în
operaţiunile de vânzare având ca obiect opera sa, după prima cesiune făcută de acesta”.
Caracterul inalienabil al dreptului de suită este reglementat şi de legea română [art. 21
alin. (7)].
Având în vedere independenţa de reglementare lăsată ţărilor membre ale Uniunii,
legislaţia română a restrâns dreptul de suită de la „operele originale şi manuscrisele originale
ale scriitorilor şi compozitorilor” doar la operele originale de artă plastică, grafică sau
fotografice.
Potrivit art. 21 al Legii nr. 8/1996, în conţinutul dreptului de suită intră: a) dreptul de a
încasa o cotă din preţul de vânzare în cazul fiecărei revânzări a originalului unei opere de artă
plastică, grafică sau fotografică prin intermediul unui salon, galerie de artă sau de orice
comerciant de opere de artă şi b) dreptul de a fi informat asupra locului unde se află opera sa.
Coroborând articolul menţionat cu art. 7 lit. g), se presupune că prin opere de artă plastică
legiuitorul a avut în vedere: sculpturile, picturile, gravurile, operele de artă monumentală,
grafică, litografie, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi
operele de artă aplicată.
Cota ce revine autorului operei variază între: 5% (pentru sume între 300-3000 euro) şi
coboară invers proporţional până la 0,25% (pentru sume peste 500 000 euro) din preţul
vânzării, fără a putea depăşi 12 500 euro sau echivalentul în lei al acestei sume. Modalitatea
de plată a acestor sume este următoarea:
a) vânzătorul reţine din preţul de vânzare cota ce se cuvine autorului şi îi plăteşte acestuia
fără adăugarea altor taxe;
b) vânzătorul are obligaţia de a comunica autorului, în 2 luni de la vânzare, toate
informaţiile referitoare la aceasta.
Titularul dreptului de suită poate solicita vânzătorului, cumpărătorului sau
intermediarului, timp de 3 ani de la data revânzării, informaţii cu privire perfectarea acesteia
23
în vederea colectării sumelor cuvenite. În opinia noastră, aceasta face ca, după expirarea
termenului, titularul dreptului de suită să fie în imposibilitate de a primi cota ce i se cuvine.
5. Durata protecţiei drepturilor de autor în raport de căsătorie şi transmisiunea

succesorală
Pentru a susţine armonizarea legislativă, Consiliul Comunităţilor Europene emitea, în

1993, Directiva nr. 93/98 („Duration Directive”), care reafirma acceptarea principiilor
prevăzute de Convenţia de la Berna, dar creştea durata protecţiei operelor după decesul
autorului la 70 de ani.
Potrivit art. 25 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor (prevăzute la art. 13
şi 21) durează tot timpul vieţii autorului şi, după moartea sa, sunt transmise prin moştenire
încă 70 de ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la cunoştinţă. Aceasta înseamnă că
momentul de la care curge termenul de 70 de ani este numai data decesului.
În lipsa moştenitorilor, exercitarea drepturilor patrimoniale revine: organismului de
gestiune colectivă mandatat de autor sau, dacă nu a dat un astfel de mandat, organismului de
gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
Drepturile patrimoniale sunt protejate atunci când opera a fost adusă la cunoştinţă
publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului, timp de 70 de ani de la data aducerii la
cunoştinţă publică.
Dacă se dezvăluie identitatea autorului sau pseudonimul nu poate crea confuzie, înainte
de expirarea termenului de 70 de ani, opera va fi protejată toată durata vieţii autorului şi 70 de
ani din momentul decesului, pentru moştenitorii acestuia. O dezvăluire a numelui, ulterior
termenului de 70 de ani, este lipsită de eficienţă, opera nemaifiind protejată.
Drepturile patrimoniale ale autorilor operelor realizate în colaborare sunt protejate
astfel: toată durata vieţii autorilor şi 70 de ani în favoarea moştenitorilor, de la data decesului
ultimului coautor.
Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la data
aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă timp de 70 de ani de la creare, opera nu este
comunicată publicului, protecţia drepturilor patrimoniale încetează la expirarea acestei
perioade.
Durata protecţiei în cazul programelor pentru calculator este toată viaţa autorului, iar
după decesul acestuia, se transmit prin succesiune pe o perioadă de 70 de ani.
Prin drepturi echivalente dreptului de autor se au în vedere aceleaşi drepturi
patrimoniale rezultate din exploatarea creaţiei intelectuale, recunoscute acelei persoane care,
după încetarea protecţiei dreptului de autor, dezvăluie în mod legal şi pentru prima oară o
operă nepublicată înainte. De exemplu, moştenitorul care publică opera creată de autorul
defunct în interiorul perioadei de protecţie (70 de la deces) nu o face în mod legal, având în
vedere că a încălcat dreptul moral la divulgarea operei. În consecinţă, el nu va beneficia de
drepturile echivalente dreptului de autor.
Raţiunea drepturilor echivalente este de a încuraja publicarea unor opere care nu au
ajuns la cunoştinţa publicului nici în timpul vieţii autorului şi nici după decesul acestuia, în
perioada de protecţie oferită moştenitorilor.
Durata de protecţie a drepturilor echivalente este de 25 de ani din momentul în care
opera publică a fost adusă prima oară şi în mod legal la cunoştinţa publică.
Termenele de protecţie a dreptului de autor încep să curgă de la data de 1 ianuarie a
anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică. Deşi legea nu
specifică, apreciem că aceeaşi regulă de calcul trebuie aplicată şi în cazul operelor colective
24
neaduse la cunoştinţă publică timp 70 de ani şi protejate 70 de ani de la creare. Aceasta
înseamnă că termenul începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor creării.
Odată cu expirarea perioadei de protecţie, opera poate fi utilizată în mod liber, fără
restricţiile impuse de dreptul de autor, ea intrând în domeniul public. Acesta este reprezentat
de totalitatea operelor care, nefiind protejate prin drept de autor, dintr-un motiv sau altul, pot
fi utilizate şi exploatate fără autorizarea autorului.
Asemănător sistemului francez, în legislaţia română, dreptul moral subzistă şi după
încetarea drepturilor patrimoniale. Acest lucru rezultă din textul art. 11 alin. (2) al Legii
nr. 8/1996, care prevede că unele prerogative se transmit moştenitorilor sau organismelor de
gestiune colectivă pe durată „nelimitată”.
Având în vedere caracterul de drepturi ale personalităţii, acest lucru pare să vină în
contradicţie cu caracterul viager al drepturilor ce au în vedere persoana. Caracterul perpetuu
al drepturilor morale se datorează faptului că opera este o continuare a personalităţii şi, în
consecinţă, atât timp cât opera există, ea conţine elemente din personalitatea autorului.
Drepturile morale nu se pierd prin neuz şi nici nu pot fi dobândite de terţi prin vreo
formă de prescripţie. Aceeaşi este şi situaţia dreptului la acţiune, deoarece, dacă acestea ar fi
prescriptibile, dreptul moral ar deveni, la un moment dat, lipsit de protecţie. Argumentul
jurisprudenţial vine din dreptul francez, a cărui reglementare în materie este similară cu cea
română. Astfel, Curtea de Casaţie a decis, în 1995, că exercitarea de către autor a dreptului de
proprietate intelectuală ataşat persoanei sale nu este limitată de nicio prescripţie.
6. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
Potrivit art. 39 pct. 1 al Legii 8/1996, poate avea calitatea de cedent al drepturilor
patrimoniale autorul sau titularul dreptului de autor. Aşa cum s-a arătat anterior, pot fi titulari
ai unor drepturi patrimoniale care intră în conţinutul dreptului de autor succesorii legali sau
testamentari ai autorului, cesionarii legali şi convenţionali ai dreptului de autor, organismele de
gestiune a drepturilor de autor, persoana care face publică opera adusă la cunoştinţă publică în
formă anonimă sau sub pseudonim.
În ipoteza cesiunii convenţionale, cesionarul poate fi, la rându-i, cedent numai dacă
cesiunea a fost una exclusivă, în caz contrar (cesiune neexclusivă), fiind nevoie de acordul
expres al cedentului.
Legea română cere, pentru dovedirea existenţei şi conţinutului contractului de cesiune a
drepturilor patrimoniale, forma scrisă.
Având în vedere prezumţia de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul programelor
pentru calculator, s-a susţinut că, în acest caz, autorul poate dovedi existenţa contractului cu
orice mijloc de probă, motivat de faptul că forma scrisă a contractului a fost instituită pentru a
proteja autorii. Susţinem această idee luând în considerare şi formularea textului („în lipsă de
convenţie contrară”), care nu cere o convenţie scrisă care să dovedească inexistenţa cesiunii.
Pe lângă această excepţie, legea mai permite dovedirea cesiunii cu orice mijloc de probă şi în
cazul contractului care are ca obiect opere utilizate în presă.
Contractul de cesiune trebuie să conţină, sub ameninţarea rezilierii:
 drepturile patrimoniale transmise (dreptul de a decide în ce mod va fi exploatată
opera, de a autoriza exploatarea operei ş.a.);
 modalităţile de utilizare;
 durata cesiunii;
 întinderea cesiunii;
 remuneraţia titularului dreptului de autor.
25
Cu privire la întinderea cesiunii, legea reglementează două feluri de cesiuni: exclusivă
şi neexclusivă. În cazul primei, titularul dreptului de autor nu poate utiliza opera pe durata şi
teritoriul convenit şi nici nu poate să mai transmită dreptul respectiv altor persoane. Dacă prin
contract are loc o cesiune neexclusivă, cedentul poate utiliza opera şi chiar transmite drepturi
altor persoane.
Este nul absolut contractul prin care sunt transmise drepturile patrimoniale cu privire la
totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu.
În cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, autorul păstrează dreptul de a o
utiliza cu două condiţii: să nu existe o clauză contrară şi să nu fie prejudiciată publicaţia.
Principiul libertăţii contractuale operează în materia remuneraţiei autorului operei,
legea română lăsând la aprecierea părţilor modul de stabilire a acesteia, deşi recomandă două
variante: proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei (exemplu: 20 %), în
sumă fixă sau în orice alt mod.
Absenţa din contract a prevederilor referitoare la modul de remunerare dă dreptul
autorului să ceară fie rezilierea contractului (art. 41), fie stabilirea de către organul
jurisdicţional competent a remuneraţiei, în funcţie de sumele plătite, de regulă, pentru aceeaşi
categorie de opere, perioada şi modul de utilizare.
Asemănător acţiunii în resciziune pentru leziune în materie civilă, există posibilitatea
ca, în temeiul art. 43 alin. (3), să se ceară instanţei revizuirea contractului sau mărirea
remuneraţiei în cazul unei disproporţii „evidente” între remuneraţia autorului şi profitul
cesionarului. În vederea protejării, autorului nu îi este permis să renunţe la acest drept.
7. Contractul de comandă
Contractul de comandă este contractul prin care o persoană fizică sau juridică solicită
autorului crearea unei opere pe care o va utiliza în schimbul unei sume de bani.
Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare a operei şi termenul de
acceptare a acesteia de către utilizatori. Având în vedere capitolul din lege în care este
reglementat  Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor  contractul de comandă trebuie
privit tot ca un contract de cesiune şi, în consecinţă, pe lângă termenul de predare şi cel de
acceptare a operei, el trebuie să conţină şi întinderea cesiunii, deoarece legea vorbeşte doar de
„utilizare”.
Prin contractul de comandă, reglementat insuficient de Legea nr. 8/1996 în art. 46,
părţilor le revin următoarele drepturi şi obligaţii: autorului îi revine obligaţia de a realiza
opera în termenul stabilit prin contract, iar cel care a comandat-o va avea dreptul de o folosi
în schimbul achitării sumelor stabilite prin contract.
Persoana care a comandat opera poate denunţa contractul, fără a abuza de acest drept,
atunci când opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite. Sumele încasate de autor până la
denunţare revin acestuia, adăugându-se la acestea şi posibilele cheltuieli cu lucrările
pregătitoare.
8. Contractul de închiriere
Contractul de închiriere a unei opere este contractul prin care autorul se angajează să
permită utilizarea cel puţin a unui exemplar a operei sale, în original sau copie, pe o perioadă
determinată de timp, în schimbul unei remuneraţii. Deşi orice operă poate fi închiriată, legea
26
vorbeşte, în special, de programele pentru calculator şi operele fixate în înregistrări sonore sau
audiovizuale.
Aplicându-i-se dispoziţiile de drept comun privind contractul de locaţiune
(art. 1410-1453 C.civ.), nu se transmite decât folosinţa şi dreptul de distribuire, dacă nu s-a
prevăzut altfel prin contract [art. 63 alin. (2)].
Concluzii:
Care sunt motivele legiuitorului pentru recunoasterea unei exceptii cum ar fi “reproducerea
pentru uz personal”?
A. Care din urmatoarele nu reprezinta modalitati de exploatare a operei:
a) Difuzarea TV a unui film documentar;
b) Prezentarea de catre autor a unui tablou de-al sau fata de 2 prieteni;
c) comercializarea pe suport magnetic a unei melodii.
B. Este permisa reproducerea operei fara acordul autorului:

a) daca se face utilizarea de scurte citate in scop de comentariu;
b) reproducerea pentru uz personal, chair daca il prejudiciaza pe autor;
c) Reproducerea pentru un personal a unei opere care nu a fost inca divulgata.
C. Dreptul de suita:
a) este un drept moral;
b) se aplica in cazul operelor muzicale;
c) poate aduce un venit suplimentar autorului din cresterea valorica a operei in timp.
D.Durata protectiei prin drept de autor:

a) este de 70 de ani de a momentul divulgarii operei;
b) este de 70 de ani de la decesul primului coautor, in cazul operei comune;
c) este – in cazul programelor de calculator – pe toata durata vietii autorului si 70 de ani de la
decesul acestuia.
3. Exerciţii
Pe coperta unui CD original apare urmatoarea mentiune: „este interzisa copierea acestui CD”.
Se poate realiza un numar de copii ale acestui CD?
27
Modulul 5
DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR
1. Drepturile conexe dreptului de autor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
 cunoașteți care sunt drepturile conexe dreptului de autor
 identificați conținutul drepturilor conexe
Dezvoltarea tehnologiilor moderne de comunicare (suportul magnetic în special) a

adus modificări esenţiale modurilor clasice de comunicare a operelor, precum concertul şi
spectacolul. A fost nevoie, din acest motiv, de scoaterea în evidenţă a rolului „auxiliarilor
creaţiei”, aceştia fiind nu numai cei tradiţionali (interpret, executant), ci şi actorii economici
care îşi asumă riscuri financiare în vederea comunicării operei: producătorii de fonograme şi
organismele de radio şi televiziune.
Pe plan internaţional, problema drepturilor conexe a fost reglementată prin Convenţia
internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de
fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (Roma, 26 octombrie 1961) şi Convenţia
internaţională pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva reproducerii
neautorizate a fonogramelor lor (Geneva, 29 octombrie 1971). Anterior aderării la aceste
convenţii, România modificase legislaţia în domeniu, existând deja texte ale Legii nr. 8/1996
care reglementează drepturile conexe într-un întreg titlu („Drepturile conexe de autor”).
Potrivit art. 94 al Legii nr. 8/1996 sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi
conexe:
– artiştii interpreţi sau executanţi;
– producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale;
– organismele de radiodifuziune şi televiziune.
28
Operele care beneficiază de protecţie, fiind obiect al drepturilor conexe dreptului de
autor, sunt: interpretările sau execuţiile artiştilor ori executanţilor, înregistrările
producătorilor de înregistrări sonore sau audiovizuale, emisiunile şi serviciile de programe
ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune.
În sensul legii române, artist interpret sau executant este actorul, cântăreţul, muzicianul,
dansatorul şi orice persoană care cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează,
regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un
spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ, sau marionete.
Spre deosebire de această reglementare, art. L. 212-1 al Codului francez al proprietăţii
intelectuale exclude artistul de completar (figurantul), care este considerat ca atare de
uzanţele profesionale, fără însă a preciza conceptul. A revenit rolul practicii să facă acest
lucru, artistul de completare deosebindu-se de interpret nu numai prin caracterul
complementar, accesoriu al rolului său, dar şi prin aceea că personalitatea sa nu transpare în
prestaţie, spre deosebire de artistul-interpret care s-a implicat total pentru a avea o prestaţie
originală; artistul de completare este unul interschimbabil, neidentificabil prin prestaţia sa.
Totuşi, interpretând şi textul legii române, se poate deduce că absenţa figurantului de pe lista
celor protejaţi prin drept conex echivalează cu excluderea sa de la protecţie. Distincţia între
figurant şi artist-interpret se face având în vedere ideile exprimate de practică şi menţionate
mai sus.
Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:

– dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;
– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la
fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei
deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau
oricărei încălcări a drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.
Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale artiştilor
interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa din lista de mai sus
a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii interpreţilor şi artiştilor,
fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă se referă la dreptul de
retractare absent şi el din categoria drepturilor morale ale interpreţilor şi artiştilor, raţiunea
fiind aceeaşi, specificul activităţii acestora şi faptul că odată avută loc reprezentarea,
retractarea este imposibilă. Din dorinţa de a proteja totuşi titularii drepturilor conexe, s-a
introdus dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave
persoanei sale.
Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări şi sunt
netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după decesul
artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor cu vocaţie
succesorală concretă, pe durată nelimitată.
Potrivit art. 98 al Legii nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are dreptul de a
autoriza ori de a interzice:
– fixarea prestaţiei sale;
– reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă,
prin orice mijloc a prestaţiei fixate;
– distribuirea prestaţiei fixate;
– închirierea interpretării sau executării;
– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau execuţiei fixate;
– radiodifuzarea şi comunicarea publică a prestaţiei, cu excepţia cazului în care aceasta
a fost deja fixată sau radiodifuzată;
29
– punerea la dispoziţia publicului a prestaţiei sale, astfel încât să poată fi accesată în
orice loc şi în orice moment, în mod individual de către public;
– retransmiterea prin cablu.
Fixarea presupune, în sensul Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări numerice
ale acestora, pe orice suport material, chiar electronic şi care permite reproducerea,
perceperea ori comunicarea.
Drepturile patrimoniale ale interpreţilor sau executanţilor există pentru o perioadă de 70
de ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare sau, în
dacă nu există o astfel de fixare, de la prima
Producătorul de fonograme este persoana fizică sau juridică care are iniţiativa şi sub
responsabilitatea căruia se realizează prima fixare a unei secvenţe de sunet. Legea îl defineşte
ca fiind „persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi
finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul
prezentei legi” [art. 103 alin. (3)]. Este evident că legiuitorul a avut în vedere producătorii
comerciali de discuri şi casete (case de discuri) şi protejarea acestora împotriva pirateriei.
Este fonogramă sau înregistrare sonoră orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor
provenite dintr-o interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentărilor
numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul folosite pentru această fixare. Pe
scurt, Convenţia de la Roma (1961) defineşte fonograma ca fiind orice fixare exclusiv sonoră
a sunetelor provenind dintr-o execuţie sau din alte sunete. O fixare audiovizuală, sau o parte
sonoră a acesteia, nu este înregistrare sonoră în sensul legii.
Dintr-o analiză comparată a definiţiilor legale date producătorului şi fonogramei, reiese
că este protejată orice fixare a interpretării unei opere, indiferent dacă aceasta este o operă în
sensul legii (creaţie originală sau nu). Altfel spus, drepturile producătorilor de fonograme
există indiferent de dreptul de autor, născându-se întrebarea firească, dacă ele mai sunt
drepturi conexe dreptului de autor sau sunt independente.
Asemănător dreptului moral la nume al autorului, producătorii de fonograme au dreptul
să înscrie pe suporturile materiale ale acestora (coperte, cutii ş.a.) numele şi denumirea sa.
Producătorul de fonograme are un drept exclusiv de autorizare sau interzicere a
modurilor de utilizare a înregistrărilor sonore:
– reproducerea propriilor înregistrări sonore;
– distribuirea, închirierea şi împrumutul propriilor înregistrări sonore;
– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate;
– radiodifuziunea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări, cu excepţia cazului în
care aceasta au fost publicate în scop comercial;
– punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să poată fi
accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual, de către public;
– retransmiterea prin cablu.
Drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme au o durată de 70 de ani de la
data aducerii la cunoştinţă publică sau, dacă acest lucru nu se întâmplă, de la data de 1
ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare.
Drepturile patrimoniale menţionate mai sus şi prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2) al
Legii nr. 8/1996 se transmit prin cesiune exclusivă sau neexclusivă potrivit reglementărilor
aplicabile în materia dreptului de autor.
Singura excepţie de la regula autorizării prealabile a titularului de drepturi este aceea a
importului de fonograme fără scop comercial în bagajul personal al unei persoane fizice,
pentru care nu e nevoie de acordul producătorului.
30
Organismele de radiodifuziune şi televiziune sunt acele instituţii autorizate să
exploateze un serviciu de comunicaţie radio sau audiovizuală, precum canalele de televiziune
şi staţiile radio, din sectorul public sau privat.
Organismele în discuţie au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice:
– fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau televiziune;
– reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor emisiuni şi servicii de
programe de radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;
– distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
televiziune fixate pe orice suport;
– retransmiterea şi remiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau alt
procedeu similar;
– comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune
sau televiziune într-un loc accesibil publicului, cu plata intrării;
– importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi servicii
de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport, cu excepţia
importului realizat de o persoană fizică în scopuri necomerciale;
– închirierea sau împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe fixate pe orice
tip de suport
– punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe, astfel
încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual de către public.
Drepturile patrimoniale menţionate mai sus sunt protejate timp de 50 de ani de la data
de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima radiodifuzare a emisiunii sau
programului. Dreptul de distribuire a unui program sau emisiune se epuizează la primul
transfer de proprietate asupra originalului sau copiilor suportului tehnic.
Persoana autorizată să exploateze programele de radio sau televiziune într-unul din
modurile de mai sus, are obligaţia de a menţiona numele organismelor de radio sau
televiziune care au dat autorizarea.
Prin comunicare publică prin satelit se înţelege includerea semnalelor purtătoare de
programe destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce
la satelit şi revine pe pământ. Această includere în lanţul de comunicare se face sub controlul
şi responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau televiziune.
Când semnalele purtătoare de programe sunt difuzate codificat, introducerea în lanţul
de comunicare are caracterul unei comunicări publice numai dacă dispozitivul de
decodificare a emisiunii este pus la dispoziţia publicului de organismul de radiodifuziune sau
televiziune sub controlul căruia are loc introducerea în lanţul de comunicare, sau cu
consimţământul acestui organism.
Titularii drepturilor de autor le pot cesiona prin contract încheiat individual sau
printr-un organism de gestiune colectivă. În acest din urmă caz, contractul cadru îşi produce
efecte extinse şi faţă de titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de respectivul organism de
gestiune colectivă dacă organismul care face difuzarea prin satelit face acest lucru simultan
cu radiodifuzarea terestră.
În sensul legii, retransmiterea prin cablu presupune o retransmitere simultană, integrală
şi nealterată prin cablu, fibră optică, sau prin unde ultrascurte a unor programe de
radiodifuziune sau televiziune destinate recepţionării de către public (art. 152).
Titularii drepturilor de autor şi ale celor conexe îşi pot exercita o parte din drepturile lor
numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, optându-se doar pentru unul
atunci când există mai multe în acelaşi domeniu. Dacă nu este mandatat niciun organism de
31
gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este
considerat de drept a fi gestionarul şi al celor pentru care nu s-a dat mandat.
Remuneraţia cuvenită autorilor şi titularilor de drepturi conexe se stabileşte printr-o
metodologie negociată şi eventual mediată între organismele de gestiune colectivă mandatate şi
asociaţiile distribuitorilor de programe prin cablu.
Concluzii:
Ce ar putea justifica acordarea unor drepturi conexe artistilor , interpretilor sau executantilor?
A. Actorul/interpretul au urmatoarele drepturi morale:
a) Dreptul de a pretinde ca numele sau sa fie indicat;
b) dreptul de divulgare;
c) dreptul la retractare.
3. Exerciţii
Reclamatii CA, ND si FE au chemat in judecata pe parata CLR din Romania, solisitand
instantei sa constate incalcarea drepturilor lor de autor nascute in legatura cu spectacolul
„Visuri trandafirii”. Rolul reclamantilor in acest spectacol a fost sa interpreteze diferite
personaje, sa cante si sa danseze conform conceptiei regizorale si scenariului piesei.
Pentru prestatia lor cei 3 au incheiar cu CLR Romania contracte de prestatie artistica, pentru
care au fost remunerati.
Reclamantii invoca faptul ca le-au fost incalcate anumite drepturi prin urmatoarele actiuni
intreprinse fara acordul lor:
- Fixarea spectacolului pe suport magnetic(filmarea) realizata de parata fara acordul
reclamantilor;
- Difuzarea de catre parata a casetei filmate – pe postul de televiziune Pro S din Sibiu, fara
consimtamantul reclamantilor.
Care sunt acele drepturi de autor pe care reclamantii le invoca a le fi fost incalcate?
Ce drepturi de autor au acesti cu privire la spectacolul mentionat?
32
Modulul 6
GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTURILOR DE AUTOR
1. Gestiunea colectivă a drepturilor de autor
2. Apărarea prin mijloace de drept civil
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
 definiţi gestiunea colectivă;
 identificați organismele de gestiune colectivă
 prezentați modul în care sunt gestionate colectiv unele drepturi
 să utilizați mijloacele corecte de apărare a drepturilor de autor
1. Gestiunea colectivă a drepturilor de autor
Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe au libertatea de a decide cum le

exercită: în mod individual sau prin organismele de gestiune colectivă. Acestea sunt persoane
juridice care au ca obiect principal de activitate colectarea şi repartizarea drepturilor încredinţate
spre gestiune. Dacă într-un domeniu există mai multe organisme de gestiune colectivă,
titularii se pot asocia sau doar indica pe cel care să îi reprezinte. Organismele de gestiune
colectivă pot:
– primi un mandat de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale şi conexe, fără a
avea aplicare regulile în materie de cesiune;
– încheia contracte pentru exercitarea drepturilor patrimoniale cu titularii drepturilor de
autor şi conexe, în acest caz fiind vorba de o cesiune supusă regulilor stabilite de Legea
nr. 8/1996 în această materie (Capitolul VII, Secţiunea 1).
Printre organismele de gestiune colectivă care funcţionează în România se află: Societatea
pentru Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual – Societatea Autorilor Români din
Audiovizual (DACIN SARA), Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România –
Asociaţie pentru Drepturi de Autor (UCMR–ADA), Centrul Român pentru Administrarea
Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM), Uniunea Producătorilor de Fonograme din
România (UPFR), COPYRO – Organism de gestiune a drepturilor asupra operelor literare,
„Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România”– Asociaţia Română de
Gestiune a Operelor din Audiovizual (UPFAR –ARGOA) şi Societatea de Gestiune Colectivă a
Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale (VISARTA).
Organismele desemnate colectori unici ai sumelor cuvenite pentru remuneraţia
compensatorie din gestionarea colectivă sunt:
– COPYRO, pentru colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în
domeniul operelor scrise;
– Uniunea Producătorilor de Fonograme din România pentru colectarea remuneraţiei
compensatorii pentru copia privată în cazul operelor reproduse după înregistrări sonore sau
audiovizuale;
– UCMR ADA, pentru colectarea remuneraţiilor ce se cuvin titularilor în urma
retransmisiei prin cablu.
În concluzie, existenţa organismelor de gestiune nu împiedică titularii drepturilor de
autor şi ai celor conexe să se adreseze unor intermediari care să le negociez drepturile, sau să
le cesioneze chiar ei, fără a mai da mandat de gestiune colectivă.
2. Apărarea prin mijloace de drept civil
Dreptul de autor este protejat prin mijloace de drept civil, penal şi contravenţional. Din
punct de vedere civil, cea mai probabilă situaţie este aceea a angajării răspunderii civile
delictuale. Având în vedere că în conţinutul dreptului de autor intră foarte multe drepturi, atât
morale cât şi patrimoniale, orice încălcare a acestora permite titularului să solicite instanţei de
judecată:
– recunoaşterea drepturilor;
– constatarea încălcării acestora;
– repararea prejudiciului.
Natura juridică a acestei acţiuni este contradictorie: poate fi considerată un fel de acţiune
reală, între acţiunea posesorie şi cea în revendicare, ce protejează un drept de proprietate sau
mijloc de apărare a fondului de comerţ. Cea mai apreciată calificare este aceea că ea are
natura juridică a unei acţiuni în responsabilitate delictuală de tip de special, deoarece se
apropie foarte mult de acţiunea de răspundere delictuală, iar prin reglementarea specială şi
prin raporturile reglementate ea capătă un caracter special.
Fundamentul acţiunii rămân, atât în jurisprudenţa română, cât şi în cea franceză,
articolele reglementând răspunderea civilă delictuală: 998 C.civ. român şi art. 1382 C.civ.
francez. De altfel, Legea nr. 8/1996 face trimitere la aceasta, prevăzând, în art. 139, că, atunci
când s-a creat o daună, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu
acţiunea în răspundere civilă corespunzătoare.
În materia dreptului de autor, acţiunea în răspundere civilă delictuală de tip special are
următoarele caractere:
– este una în realizarea unui drept îmbrăcând în principal forma acţiunii de interzicere,
prin care se cere instanţei să oblige pe pârât să se abţină de la anumite fapte, dar şi de
recunoaştere a unui drept.
– caracter reparator atunci când s-a creat un prejudiciu patrimonial ori moral.
34
Plecând de la opinia unanim acceptată astăzi că acţiunea privind protejarea dreptului de
autor are un caracter complex, dar rămâne una în răspundere civilă, discuţii au apărut cu
privire la necesitatea îndeplinirii tuturor condiţiilor cerute pentru ca aceasta să fie angajată:
fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.
Deoarece, prin acţiunea analizată se poate solicita, recunoaşterea drepturilor lor şi
constatarea încălcării acestora sau „repararea prejudiciului”, în funcţie de caracterul acţiunii,
condiţiile de admisibilitate ale acesteia sunt diferite, fără a fi necesară întrunirea cumulativă a
tuturor elementelor.
Caracterul special al acţiunii prin care este protejat dreptul de autor rezultă şi din
posibilitatea ca instanţa să dispună, la cerere:
– remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit
– distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor proprietate a făptuitorului, care au ca
unică sau principală destinaţie săvârşirea actului ilicit;
– scoaterea din circuitul comercial prin confiscare şi distrugere a copiilor;
– răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei de judecată, inclusiv afişarea
hotărârii, precum şi publicarea sa integrală sau parţială în mijloacele de comunicare în masă,
pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta.
Autorul prejudiciat poate utiliza şi ordonanţa preşedinţială atunci când urgenţa

justifică acest lucru. În acest sens, s-a decis că, pentru a obţine încetarea încălcării drepturilor
sale, autorul poate să solicite – până la constatarea definitivă a plagiatului – pe cale de
ordonanţă preşedinţială, să se dispună oprirea comercializării operei respective şi publicarea,
pe cheltuiala pârâţilor, a dispozitivului sentinţei în ziare de largă circulaţie şi în reviste de
specialitate în domeniul în care a fost realizată lucrarea.
Concluzii:
Care este rolul organismelor de gestiune colectiva in materia dreptului de autor?
A. Dreptul de autor nu este protejat prin:
a) mijloace de drept penal;
b) mijloace de drept administrativ;
c) mijloace de drept civil.
3. Exerciţii
Dupa decesul autorului unor tablori, s-a constatat ca acesta nu are nici mostenitori legali, nici
testamentari. Cine poate exercita in perioada de protectie de 70 de ani de la decesul autorului,
drepturi patrimoniale privind creatiile acestuia?
35
Modulul 7
INVENŢIA – OBIECT AL PROTECŢIEI PRIN BREVET
1. Noţiunea de invenţie
2. Condiţiile de brevetare a invenţiilor
3. Procedura de brevetare a invenţiilor
4. Drepturile morale ale inventatorului
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
2007
 cunoașteți procedura de brevetare
 care sunt drepturile titularului de brevet
 cine poate brevet o invenție
1. Noţiunea de invenţie
Invenţia este soluţia (rezolvarea) unei probleme tehnice din orice ramură a economiei,
ştiinţei, culturii, sau orice alt domeniu al vieţii sociale, care prezintă noutate faţă de stadiul
tehnicii şi poate fi aplicată în domeniul respectiv. În sensul Legii nr. 64/1991, modificată prin
Legea nr. 471/2014, a realiza o invenţie înseamnă a crea produse, procedee, metode sau
aplicaţii şi combinaţii de mijloace noi. Pentru a vorbi de invenţie trebuie să se ajungă la
rezolvarea unei probleme practice într-un mod nou, doar enunţarea unui principiu nefiind
considerată invenţie. Soluţia la care se ajunge nu este în mod automat protejată doar ca
rezultat al creaţiei, fiind nevoie de îndeplinirea unor formalităţi destul de complicate.
Legea nr. 64/1991, modificată prin Legea nr. 471/2014 nu defineşte invenţia, dar
enunţă condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru brevetare. În această
situaţie, invenţia brevetabilă poate fi definită ca fiind creaţia umană, rezultat al unei activităţi
36
inventive, nouă raportat la stadiul tehnicii şi susceptibilă de aplicare industrială [art. 7
alin. (1)]. Această modalitate de definire creează dificultăţi în motivarea deciziilor de
respingere a cererii de brevet, deoarece nu există o definiţie legală doar a invenţiei. Brevetul
de invenţie nu este privit ca o recompensă ce se oferă imediat inventatorului, el putând să
aleagă o „altfel” de protecţie, precum secretul sau mijloacele ce ţin de concurenţa neloială.
Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode. Produsul este un obiect
determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi elementele sale: compoziţie,
structură ş.a. Realizându-se invenţii care au ca obiect produse, se pot crea: aparate, maşini,
instalaţii, sisteme de comandă, substanţe chimice, biologice, amestecuri fizico-chimice,
microorganisme etc.
Procedeele sunt activităţi care au ca finalitate realizarea sau modificarea unui produs, în
timp ce metodele au efecte de natură calitativă.
Definiţiile date de-a lungul timpului brevetului de invenţie au pendulat între a-i conferi
natura unui drept şi a-i acorda caracterul de titlu de protecţie. Astfel, sintagma este folosită
pentru prima dată într-o lege italiană, în 1855, brevetul având, la acea vreme, sensul de drept
asupra invenţiei. În perioada modernă, brevetul de invenţie a reprezentat un contract încheiat
între stat şi inventator, în baza căruia acesta se angaja să facă publică invenţia, iar statul îi
rezerva inventatorului un drept exclusiv de exploatare.
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a definit brevetul de invenţie ca fiind
un act eliberat la cerere de către un oficiu guvernamental, act care îi conferă titularului
exclusivitatea exploatării. Legea nr. 64/1991 prevede, în art. 1, că drepturile asupra unei
invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet de
invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 3 al Legii nr. 64/1991, „dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului
sau succesorului său în drepturi”. Inventatorul este persoana care a creat invenţia, numită de
lege autor al invenţiei.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 64/1991, brevetul revine „unităţii, pentru
invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce prevede o misiune
inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale”. Condiţiile pentru
acordarea brevetului unităţii în acest caz sunt:
– invenţia să fie opera unui salariat;
– acesta să fie angajat cu contract de muncă;
– în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salariatului, misiunea
inventivă ce corespunde cu funcţiile sale;
– având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de muncă
clauze care să creeze alt statut.
În urma realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară stabilită prin
contract.
Conform art. 5 alin. (2) al Legii nr. 64/1991, în lipsa unei clauze contrare, subiect al
protecţiei prin brevet de invenţie este unitatea care a comandat cercetarea. Deşi textul lasă să
se înţeleagă că numai o „unitate” poate obţine brevet, s-a admis că, pentru identitate de
raţiune, trebuie acceptată şi persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Articolul 5 alin. (1) lit. b) enumeră cazurile în care este posibilă brevetarea invenţiilor
realizate de salariat (care nu are expres o misiune inventivă). Este deci protejat prin brevet de
invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
37
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca autorul să fie
şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta să nu se fi prevăzut
vreo clauză contrară.
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet la OSIM în
termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei, autorul-cercetător
dobândeşte dreptul de depune personal cererea.
2. Condiţiile de brevetare a invenţiilor
Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt: activitate inventivă, noutate,

aplicabilitate industrială, să nu fie exclusă prin lege de la brevetare şi să nu fie contrare
ordinii publice şi bunelor moravuri.
a) Activitate inventivă. Articolul 12 al Legii nr. 64/1991 consideră că o activitate

este inventivă dacă pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu
rezultă în mod evident din datele pe care ştiinţa şi tehnica le posedă.
Având în vedere un raţionament logic, s-a emis opinia că activitatea inventivă presupune
parcurgerea a trei zone: aceea cunoscută deja şi avută în vedere pentru informare, o zonă de
mijloc în care omul normal inovează şi una de vârf, a noului, unde are loc practic, activitatea
inventivă.
b) Noutatea
Potrivit art. 10 alin. (1) al Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă „nu rezultă în mod
evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii”, definiţie identică cu aceea din art. 54
alin. (1) al Convenţiei Brevetului European. Stadiul tehnicii include „toate cunoştinţele care
au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a
priorităţii recunoscute”. Criteriul de apreciere a noutăţii este deci unul legal, raportarea la
stadiul tehnicii, fără a se mai face distincţie între nivelul cunoştinţelor pe plan naţional şi pe
plan mondial. Totuşi, din formulare se poate deduce că „publicul” este privit global, la nivel
mondial, astfel că raportarea se face la stadiul tehnicii mondiale. Este accesibilă informaţia
care, divulgată astfel încât să fi utilizabilă practic, poate fi cunoscută de orice persoană, nu
însă şi efectiv cunoscută.
Noutatea este dificil de probat într-o societate imobilă care acceptă greu să fie tulburată
organizarea sa de inovaţii şi soluţii tehnice. Avantajele economice primează însă, deoarece
conceptul de noutate face legătura între o creaţie a spiritului şi dezvoltarea producţiei
industriale.
Anterioritatea este situaţia creată prin existenţa unor informaţii accesibile publicului
care pot conduce la reproducerea invenţiei aşa cum este cazul atunci când invenţia a fost deja
brevetată în ţară sau străinătate, sau doar publicată în cărţi, reviste, comunicări etc. Efectul
anteriorităţii este inexistenţa noutăţii şi deci nebrevetabilitatea invenţiei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anterioritatea pentru a afecta noutatea
sunt:
– să fie certă din punct de vedere al existenţei şi datei;
– să fie accesibilă publicului;
– să permită realizarea invenţiei.
Momentul la care se apreciază noutatea este unul dezbătut: acela la care s-a înregistrat
cererea sau acela la care s-a născut dreptul de prioritate. Ne raliem opiniei din urmă, deoarece
existenţa unei anteriorităţi nu poate fi discutată decât faţă de prioritate, pe care o şi înlătură.
38
Or, momentul naşterii dreptului de prioritate este în principiu acela al depunerii tuturor
documentelor care însoţesc cererea (descriere, desene ş.a.), fără de care nici nu poate fi
apreciată noutatea.
Analiza noutăţii presupune studierea invenţiei propuse spre brevetare şi stadiul tehnicii
la data naşterii dreptului de prioritate de către Comisia de examinare a OSIM şi de către
examinatorul de stat de specialitate.
c) Aplicabilitatea industrială. Potrivit art. 13 al Legii nr. 64/1991, o invenţie este

susceptibilă de aplicare industrială „dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un
domeniu industrial, inclusiv în agricultură”. Aşadar, o invenţie are aplicabilitate industrială
dacă, atât obiectul, cât şi rezultatul sunt susceptibile de a fi utilizate industrial. Prin industrie
şi alte activităţi s-a admis că se înţelege „tot ceea ce presupune şi este datorat muncii omului,
activităţii sale asupra naturii”.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că o invenţie este susceptibilă de
aplicare industrială dacă din descrierea invenţiei rezultă cumulativ următoarele:
– obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu;
– problema tehnică şi rezolvarea ei;
– dezvăluirea invenţiei în exemplarele de realizare, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să poată realiza invenţia fără a desfăşura o activitate inventivă;
– invenţia poate fi reprodusă cu aceleaşi caracteristici şi efecte ori de cât ori este
necesar.
d) Să nu fie contră ordinii publice sau bunelor moravuri. Conform art. 9 al Legii
nr. 64/1991, nu sunt brevetabile „invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii
publice sau bunelor moravuri”.
3. Procedura de brevetare a invenţiilor
Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi,

eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului naţional reglementar ca
act de apropiere publică a invenţiei. Din punct de vedere practic, depunerea cererii şi a actelor
ce o însoţesc declanşează procedura de acordare a brevetului. Cererea poate fi formulată de
oricare din subiectele anterior menţionare: inventator, unitate sau succesori ai acestora, după
caz.
Prezentarea invenţiei presupune identificarea obiectului invenţiei, relevarea elementului
de noutate, a avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar pentru înţelegere, se
pot depune şi desene explicative ale invenţiei.
Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei dorită de
solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Dacă obiectul invenţiei
este complex şi o singură invenţie nu îl poate acoperi, se pot formula mai multe revendicări,
toate însă fiind subordonate regulii unităţii invenţiei, potrivit căreia invenţia soluţionează o
singură problemă.
Data constituirii depozitului naţional reglementar este data la care au fost înregistrate o
indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de invenţie, indicaţii care
să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea acestuia de către
OSIM şi o parte care, la prima vedere să pară a fi o descriere a invenţiei sau data care rezultă
din convenţiile sau tratatele la care România este parte.
39
Examinarea cererii de brevetare a invenţiei se cere la data constituirii depozitului sau,
după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni de la una dintre aceste
date. Dacă nu se formulează cerere de examinare în această perioadă, se consideră
abandonată solicitarea şi, ca urmare, este respinsă cererea de brevet.
Examinarea cererii constă în: verificarea condiţiilor privitoare la cerere, a celor
referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi revendicărilor, verificarea obiectului cererii, a
priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a invenţiei (art. 26). OSIM are dreptul să solicite pe
parcursul examinării acte în completare şi lămuriri privind depozitul reglementar constituit.
Conform art. 28 al Legii nr. 64/1991, cererea de brevet de invenţie se examinează de
specialişti, care, la sfârşitul analizei, redactează un raport de examinare. Pe baza acestuia
Comisia de examinare de specialitate, poate da una din următoarele hotărâri:
– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;
– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de lege sau
nu s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii depozitului;
– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată în scris
de cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).
Hotărârile Comisie de examinare se motivează şi se comunică solicitantului, se înscriu
în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială.
Conform art. 29 din Legea nr. 64/1991, în caz de neîndeplinire a condiţiilor prevăzute
de lege şi până la comunicarea hotărârilor, OSIM poate proceda la revocarea din oficiu a
hotărârilor sale. Având în vedere că hotărârea nu ajunge să fie comunicată, din punctul de
vedere al solicitantului, revocarea din oficiu echivalează cu respingerea cererii.
4. Drepturile morale ale inventatorului
Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea textului pot fi deduse următoarele
drepturi morale ce revin inventatorilor:
– dreptul de a divulga public realizarea sa;
– dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei;
– dreptul la nume;
– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet;
– dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenţie.
Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are următoarele drepturi: dreptul de
prioritate, dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei şi dreptul provizoriu de exploatare
exclusivă a invenţiei.
Concluzii:
Conditia noutatii (ceruta la protectia prin brevet de inventie) poate fi privita ca fiind acelasi
lucru cu conditia originalitatii (ceruta la protectia prin drept de autor)?
40
A. Inventia se caracterizeaza prin urmatoarele:
a) este solutia unei probleme tehnice;
b) se caracterizeaza prin originalitate;
c) este supusa procedurii de inregistrare.
B. Se poate afirma despre noutatea ca:

a) nu trebuie sa fie certa la momentul depunerii cererii de brevetare la OSIM;
b) nu este o conditie determinanta la acordarea brevetului de inventie;
c) conditia noutatii poate fi afectata de anterioritate.
C. Care dintre urmatoarele afirmatii este adevarata:

a) pentru a fi protejata prin brevet, o inventie trebuie sa fie supusa procedurii de inregistrare
la OSIM;
b) Inventatorul are numai drepturi morale;
c) realizarea unei inventii nu presupune activitate inventiva.
3. Exerciţii
Numitul CS (angajat al Panificatia SA) a realizat inventia intitulata „Instalatia de crestere a
painii” in 1994. Dupa cum se poate observa este vorba despre o inventie in domeniul de
activitate al unitatii la care CS este salariat,iar acesta a recunoscut ca s-a folosit de tehnici
existente in unitatea SC Panificatia SA.
Cine are dreptul (CS sau SC Panificatia SA) sa obtina brevetul de inventie si sa exploateze
aceasta inventie?
41
Modulul 8
KNOW-HOW-ul
1. Know-How-ul
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
 definiţi know –how-ul
 să cunoașteți cum se transmite
 identificați modalitățile de protecție
Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansamblul formulelor, definiţiilor

tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor şi altor documente
analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs”.
Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci când, în Legea
nr. 11/1991, a definit secretul comercial ca fiind informaţia care, în totalitate sau în conexarea
exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă
persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care
dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri
rezonabile pentru a-l menţine.
În analizarea know-how-ului, Comisia Comunităţilor Europene, în Decizia nr. 4087/88

din 30 noiembrie 1988, a stabilit că acesta trebuie să fie:
– secret, adică neaccesibil ca întreg;
– substanţial, ceea ce presupune că know-how-ul este important pentru comerţul sau
serviciile legate de el;
– identificat, adică descris astfel încât să poată fi utilizat şi verificat.
Având în vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind creaţia intelectuală
în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile noi, secrete, substanţiale şi
42
identificabile pe care o persoană le deţine şi datorită utilităţii lor în industrie, comerţ sau
servicii le transmite terţilor, de regulă în schimbul unei sume de bani.
Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul de vedere al celui
care doreşte dobândirea know-how-ului. Acesta poate căuta să ajungă singur la soluţia
respectivă, dar poate constatata că e mai eficient să o achiziţioneze de la cei care o au deja.
Dobândirea know-how-ului are loc prin acumularea de cunoştinţe şi soluţii din
experienţa proprie sau dintr-o activitate creativă. Cel care obţine aceste soluţii decide să le
menţină confidenţiale şi să le transmită altora pe cale convenţională.
Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, or, atât timp cât aceasta nu
conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau exclusive asupra know-how-ului, nici
măcar doctrina nu a reuşit să impună ideea unui drept de proprietate asupra acestuia. În
schimb deţinătorii originari ai know-how-ului pot pretinde confidenţialitatea odată cu
transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă dobândind un drept de folosinţă a
know-how-ului.
Rezervarea la modul privativ a Know-how-ului este imposibilă atât timp cât nu se

obţine un brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este împiedicat să atingă acel nivel de
cunoştinţe singur, fără a apela la cele deja dobândite de alţii. În schimb dacă sunt îndeplinite
condiţiile de brevetare ale unei invenţii se poate obţine o rezervare a exclusivităţii, dar deja
soluţiile respective nu mai au statut de know-how, ci de invenţie.
În doctrină s-a făcut diferenţă între know-how şi secretul de fabric pornindu-se de la
ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată, întreprinderea dorind să fie singura care
beneficiază de el, pe când cel dintâi are chiar scopul de a fi transmis. Diferenţierea nu este
esenţială însă, eventual formală, deoarece este vorba doar de manifestarea unilaterală de
voinţă a întreprinderii: dacă doreşte secretul de fabrică poate deveni oricând know-how.
În caz de transfer al know-how-ului, clauza de confidenţialitate este subînţeleasă
deoarece simpla cesiune a folosinţei nu echivalează cu transmiterea dreptului la divulgare.
Concluzii:
Ce ar putea justifica protecţia unor opere de creaţie intelectuală prin know how?
A. Care dintre urmatoarele afirmatii cu privire la know how este adevarata:
a) know how-ul si secretul de fabricatie sunt unul si acelasi lucru;
b) know how-ul se dobandeste prin acumularea de cunostinte;
c) know how-ul nu poate fi transmis.
3. Exerciţii
Aroma unui parfum poate fi protejata prin drept de autor sau know how?
43
Modulul 9
DESENELE ŞI MODELELE INDUSTRIALE
1. Desenele și modelele industriale
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
2. Octavia Spineanu-Matei, Proprietăte intelectuala - jurisprudenta, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006
 identificați rolul și modul de funcționare a reglementării în domeniu
 să cunoașteți cum se transmit drepturile asupra desenelor si modelelor
 să procedura de înregsitrare a desenelor și modelelor
Directiva 98/71/CE a Parlamentului European defineşte în art. 2 desenul industrial ca

fiind aspectul vizibil al produsului sau unei părţi a acestuia, rezultând din combinaţia de linii,
culori, contururi, grile, texturi şi/sau materiale ale produsului sau ornamentaţiei sale.
Asemănător defineşte şi doctrina românească desenele şi modelele industriale, ca fiind
combinaţii de linii sau culori sau cu forme în volum care dau produsului o fizionomie proprie,
care îl diferenţiază de altele cu aceeaşi destinaţie. Delimitându-le, desenul a fost definit ca
fiind „ansamblul de linii sau culori care produce un efect decorativ nou, imprimă unui obiect
un caracter nou şi specific” iar a modelul „o formă plastică care conferă unui obiect industrial
o configurare distinctă, o fizionomie originală”.
Deosebirea între desenul industrial şi modelul industrial ţine de numărul de dimensiuni
în spaţiu: desenul este o reprezentare grafică plană, (în două dimensiuni), pe când modelul
este o reprezentare în spaţiu (tridimensională).
În momentul de faţă sunt avute în vedere doar două condiţii: noutatea şi funcţia utilitară
(disociată de cea tehnică).
Este protejat prin înregistrare aspectul exterior al unui produs dacă aspectul respectiv
”este nou şi are caracter individual” (art. 6). Un desen sau model este nou dacă, anterior datei
de constituire a depozitului reglementar al cererii sau priorităţii recunoscute, nu a mai fost
44
făcut public unul identic, în ţară sau străinătate pentru aceeaşi categorie de produse. Desenele
tind să fie identice dacă aspectul lor diferă doar în detaliile imateriale. Protecţia le va fi
asigurată totuşi chiar dacă nu produc o impresie total diferită de cea produsă de un desen
anterior consumatorului informat.
Noutatea se analizează pe baza principiului specialităţii care presupune inexistenţa unui
desen sau model identic pentru aceeaşi categorie de produse, deci nu trebuie să fie una
absolută. Totuşi, din punct de vedere practic, Instrucţiunile OSIM prevăd că „înregistrarea
desenelor sau modelelor în Registrul naţional al desenelor şi modelelor industriale se face
fără a se examina noutatea”. Această prevedere pare a introduce o prezumţie de noutate,
sarcina anteriorităţii revenind celui care o invocă.
Protejabil prin înregistrare este desenul sau modelul nou cu funcţie utilitară şi nu cel
al cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică. Această condiţie este dedusă din Legea
nr. 129/1992, care pe de o parte exclude de la protecţie în art. 8 desenul sau modelul
industrial al cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică, iar pe de altă parte defineşte în
art. 2 desenul şi modelul industrial făcând trimitere la caracteristicile sale artistice.
Se înregistrează în vederea protejării produsul căruia desenul sau modelul industrial i s-a
aplicat. Condiţia enunţată este îndeplinită dacă această aplicare are doar o funcţie utilitară,
estetică şi nu una tehnică.
Legiuitorul a ales soluţia disocierii între cele două funcţii – utilitară şi tehnică – pentru
a evita protecţia multiplă, prelungirea duratei de protecţie a invenţiei (care este o soluţie
tehnică, deci are în vedere o astfel de funcţie).
În problema distincţiei între funcţia utilitară şi aceea tehnică, analiza cazului AMP
Incorporated v. Utilux Pty. Ltd. aduce câteva lămuriri. Un terminal electric folosit la o
conexiune electrică în interiorul unei maşini de spălat a fost găsit ca neînregistrabil pe motiv
de funcţionalitate. Terminalul respectiv era un desen selectat dintr-o gamă largă de desene,
dar cel mai mare accent s-a pus pe faptul că intenţia a fost să se satisfacă mai degrabă un
interes funcţional decât unul estetic, utilitar. Viziunea Camerei Lorzilor a fost că proiectarea
desenului a urmărit îndeplinirea unei funcţii tehnice pure, chiar dacă în acelaşi timp ar fi fost
posibilă şi o funcţie utilitară.
Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine „autorului”, realizatorului

desenului sau modelului industrial ori succesorului în drepturi. Sunt succesori în drepturi ai
autorului moştenitorii legali sau testamentari şi cesionarii legali sau convenţionali. Consi-
derăm că utilizarea cuvântului „autor” în textul art. 3 al Legii nr. 129/1992 ar putea crea
confuzie cu sensul existent în materia dreptului de autor, unde calitatea de autor se
dobândeşte fără formalităţi.
Creatorul salariat care realizează desenul în cadrul unei sarcini încredinţată de unitate,
îşi păstrează calitatea de autor, existând însă posibilitatea ca titular al certificatului de
înregistrare să fie unitatea.
Sistemele de drept au adoptat soluţii diferite cu privire la efectele constituirii
depozitului mergând de la depozitul declarativ, care creează prezumţia de proprietate pentru
cel care îl înregistrează primul, până la depozitul atributiv, care asigură naşterea unor drepturi
în condiţiile legii şi în urma înregistrării. Sistemul român de drept a optat pentru sistemul
atributiv, care asigură un drept exclusiv de exploatare celui care a obţinut certificatul de
înregistrare şi unul de prioritate de la data constituirii depozitului.
Cererea de înregistrare trebuie să conţină: solicitarea de înregistrare a desenului sau

modelului industrial, datele de identificare a solicitantului, numărul de desene sau modele
45
industriale pentru care se solicită protecţia, indicarea produselor în care este încorporat
desenul sau modelul industrial, dacă este cazul, descrierea elementelor noi, caracteristice
desenului sau modelului industrial pentru care se solicită protecţia, aşa cum apar în
reprezentările grafice depuse, numele autorilor sau o declaraţie pe răspunderea solicitantului,
că autorii au renunţat la dreptul de a fi menţionaţi în cerere şi/sau în publicaţiile desenului sau
modelului industrial, reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, în 3
exemplare şi priorităţile invocate. Acestea din urmă pot fi:
– convenţională, atunci când, potrivit art. 16 al Legii nr. 129/1992, a fost depusă
anterior o cerere de înregistrare a unui desen sau model într-o ţară parte la aceleaşi convenţii
internaţionale la care este şi România; prioritatea trebuie invocată în termen de 6 luni de la
data constituirii primului depozit;
– de expoziţie, când desenul sau modelul industrial a fost expus într-o expoziţie
internaţională, cu condiţia invocării priorităţii în 6 luni de la data primei expuneri (art.17).
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial şi reproducerea acestuia se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni de la data
constituirii depozitului. Anterior cererii se face şi o examinare preliminară a depozitului în
urma căruia i se poate acorda un termen de remediere a iregularităţilor.
După publicare, potrivit art. 21 al Legii nr. 129/1992, persoanele interesate pot face
opoziţii scrise la OSIM cu privire la înregistrarea desenului sau modelului, în termen de 3
luni de la data publicării. Ele se comunică solicitantului pentru a putea răspunde şi urmează a
fi analizate odată cu soluţionarea cererii de înregistrare.
Examinarea cererii va avea în vedere respectarea condiţiilor de fond şi formă, inclusiv
pe aceea a noutăţii, dacă avem în vedere că lipsa noutăţii e motiv de revocare a hotărârii sau
de anulare a certificatului; se examinează de asemenea şi obiecţiunile formulate de persoanele
interesate. Certificatul de înregistrare se eliberează în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii de admitere a cererii pronunţată de comisia de examinare a OSIM, sau
după caz, a hotărârii comisiei de reexaminare a OSIM, ori hotărârii instanţei de judecată.
Concluzii:
Ce ar putea determina pe autorul unui model sa opteze pentru protectia prin desene si modele
industriale si nu la protective prin drept de autor?
A. Deosebirea dintre desenul si modelul industrial este:
a) Desenul industrial este un ansamblu de linii, iar modelul industrial este un ansamblu de
culori;
b) Desenul industrial este o reprezentare plana, iar modelul industrial este o reprezentare in
spatiu;
c) Desenul industrial nu se inregistreaza la OSIM, iar modelul industrial este supus
inregistrarii la OSIM.
B. Pentru a fi protejat, desenul sau modelul industrial trebuie:

a) sa fie original;
b) sa fie contrar ordinii publice;
46
c) sa aiba functie utilitara.
3. Exerciţii
Reclamanta SC DAR SRL a chemat in judecata pe paratii SC BT SA si OSIM, solicitand
instantei sa dispuna anularea certificatului de inregistrare a modelului industrial, eliberat de
OSIM paratei SC BT SA. Motivul cererii este acela ca aspectul modelului industrial este
determinat de o functie tehnica. Totodata , in speta, s-a facut dovada ca reclamanta SCC DAR
SRL solicitase cu un an inainte Registrului Auto Roman si obtinuse certificatele de
conformitate pentru produse similar celor inregistrate de parata ca modele industrial,
respective cablu primar frana de mana si cablu secundar frana de mana.
Sunt indeplinite in speta cele doua conditii pentru inregistrarea modelului industrial? In caz
contrar care este conditia nerespectata?
47
Modulul 10
PROTECŢIA MĂRCILOR
1. Semne susceptibile de a fi marcă
2. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcii
3. Dreptul la marcă
4. Conţinutul dreptului la marcă
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
 identificați rolul și modul de funcționare a reglementării în domeniul mărcilor
 să cunoașteți cum se transmit drepturile asupra mărcilor
 să cunoașteți procedura de înregsitrare a mărcilor
Regimul juridic al mărcilor este stabilit prin următoarele acte normative:

– Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale;
– Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, modificată și republicată
în M.Of. 337/2014
– Legea nr. 4/1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul mărcilor;
– Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la Aranjamentele instituind o clasificare
internaţională în domeniul proprietăţii industriale
– Legea nr. 5/1998 pentru ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la
Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor
1. Semne susceptibile de a fi marcă

Conform art. 2 lit. din Legea nr. 84/1998, pot constitui mărci semne distinctive precum:
cuvintele (inclusiv numele de persoane), desenele, literele, cifrele, simbolurile figurative,
48
forme tridimensionale, forma produsului sau ambalajului, combinaţiile de culori, precum şi
orice combinaţie a acestor semne.
Orice cuvânt poate constitui marcă cu următoarele excepţii:
a) cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
b) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea,
destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau natura produsului ori alte caracteristici;
c) cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică, calitatea sau
natura produsului ori serviciului;
d) cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte străine, cererea de
înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.
Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se prezintă ca sloganuri
publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele sunt combinaţii de cuvinte cu putere
de distincţie şi impact în mintea consumatorului. Legea română nu exclude sloganul de la
înregistrare ca marcă.
Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile care conţin, fără
consimţământul titularului numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în
România. Această ultimă condiţie presupune că numele unei persoane fără renume poate fi
înregistrat fără acordul său, acest lucru fiind catalogat în doctrină ca o alegere suspectă şi
sursă de confuzie. În schimb, numele istorice au fost constant înregistrate ca marcă.
Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie simbolică, au fost
admise ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înregistrate decât dacă nu sunt denumiri de
origine (Mont-Blanc).
Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv precum emblemele, blazoanele,
vinietele etc. Emblema este semnul figurativ simplu cu valoare simbolică (pumă, crocodil,
stea), pe când vinieta este o combinaţie de figuri (linii, cercuri).
Literele alese ca marcă sunt, de regulă, iniţialele unui producător (de exemplu: Fiat –
Fabrica Italiana Automobili Torini) sau au o semnificaţie proprie (de exemplu, Aro –
autoturism românesc).
Simbolurile figurative pot interfera cu desenele, atunci când sunt reprezentări grafice.
Astfel, majoritatea doctrinei include vinieta şi emblema în rândul simbolurilor figurative, deşi
ele sunt combinaţii de linii. Printre elementele figurative se află eticheta, imaginea,
personajele ş.a. Imaginea unei persoane cunoscute în România poate fi folosită ca marcă doar
cu acordul acestuia.
Pentru ca forma produsului să poată fi înregistrată ca marcă aceasta nu trebuie să fie
banală sau funcţională. Acelaşi este şi cazul formei ambalajului, care trebuie pentru
înregistrare, să nu aibă o formă impusă de natura produsului şi să prezinte distinctivitate.
Legea română a prevăzut corect ca semn susceptibil de a fi marcă, doar combinaţiile de
culori, deoarece o singură culoare nu prezintă distinctivitate, nuanţele nu sunt sesizabile, iar
monopolizarea culorii ar fi fost un real pericol.
Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică care exercită o
industrie, comerţ sau prestează un serviciu. Articolul 1 al Legii nr. 84/1998 prevede că
persoanele juridice sau fizice străine beneficiază de prevederile legii pe baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
2. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcii
a. Distinctivitatea
49
Un semn este distinctiv dacă nu este banal şi lipsit de putere de individualizare. Într-o
altă opinie, un semn este distinctiv dacă:
a) nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe care îl caracterizează;
b) nu este uzual, adică nu a fost folosit în mod neechivoc de către un terţ;
c) nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor substanţiale sau al destinaţiei
obiectului (nu e necesar);
d) nu este simplu.
Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de identificare a
produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie. Relativitatea distinctivităţii
constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile existente pe piaţă: acelaşi semn poate
fi distinctiv pentru anumite produse şi nedistinctiv pentru altele.
Condiţia distinctivităţii a mai fost denumită condiţia caracterului arbitrar al semnului,
aceasta însemnând că el nu sugerează calitatea sau caracteristicile produsului (de exemplu, nu
poate fi înregistrat ca marcă: „vin de masă”, „cremă de brânză” ş.a.). De aceea se recomandă
utilizarea termenilor fantezişti sau inventaţi (precum: Fuji, Philips, Kodak) sau din cuvinte
care au uzual un alt sens (Orange-portocală, portocaliu, pentru telefonia mobilă).
Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter distinctiv
prin folosirea anterioară.
Dacă marca propusă spre înregistrare conţine şi elemente lipsite de distinctivitate, care
creează îndoieli, OSIM poate cere solicitantului să declare, în termen de două luni de la data
notificării, că nu va invoca un drept exclusiv asupra acestui element.
În concluzie, semnul propus ca marcă nu trebuie să fie original sau nou.
b) Disponibilitate
Un semn este disponibil atunci când nu a făcut obiectul unei apropieri a lui fie prin
înregistrare, fie prin notorietate. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii semnului ca
nume comercial, indicaţie geografică, desen sau model industrial, existenţa unui drept de
autor sau a protecţiei prin drept al personalităţii.
c) Notorietatea
Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea mărcii. Un semn folosit
pentru identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un mare renume, reputaţie şi
recunoaştere nu poate face obiectul unei înregistrări. Mărcile notorii se bucură de protecţie
potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris în toate ţările membre ale Uniunii.
Conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, (Aprobat prin HG
1134/2010) publicat în Monitorul Oficial nr.809/3.12.2010, o marcă intră în conflict cu una
notorie atunci când ea, sau unul din elementele sale esenţiale, constituie:
a) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie cu o
marcă notorie, propuse ca marcă pentru produse sau servicii similare sau identice celor la
care marca notorie se aplică;
b) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie cu
marca notorie chiar dacă serviciile sau produsul pentru care se cere înregistrarea sunt diferite
de cele cărora le e aplicată marca notorie dacă: se creează un risc de confuzie, se aduce
atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii, se creează un avantaj mărcii care s-ar
înregistra datorită plasării ei în siajul celei notorii.
Principalul efect al existenţei notorietăţii este protejarea mărcii chiar în absenţa unui
depozit înregistrat în România, astfel că marca nu va fi înregistrată dacă titularul mărcii
notorii nu îşi dă acordul. Marca notorie neînregistrată este protejată prin acţiune în anulare (în
50
termen de 5 ani de la înregistrare) a înregistrării mărcii sau prin acţiune în concurenţă
neloială.
c) Liceitatea
Nu pot fi înregistrate ca marcă semnele care contravin legii, precum semnele excluse de
Convenţia de la Paris cele contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, semnele care cuprind
indicaţii false şi înşelătoare. Sunt contrare bunelor moravuri semnele care prin natura lor
contravin preceptelor morale ale societăţii.
Mărcile care cuprind indicaţii false sau înşelătoare sunt exceptate de la înregistrare
datorită riscului de confuzie pe care îl creează în rândul consumatorilor cu privire la calitatea
produselor. Nu doar indicaţia falsă, ci şi imitarea unei mărci, este act neloial, care în
majoritatea cazurilor are loc prin asemănare fonetică. Din acelaşi motiv al creării de confuzie
este de preferat neînregistrarea unei astfel de mărci.
3. Dreptul la marcă
Iniţial, dreptul asupra mărcii a fost dobândit prin „ocupaţiune”, dar treptat s-a delimitat
de celelalte semne distinctive prin trecerea la înscrierea în registre publice.
Au rămas totuşi şi sisteme de drept în care dreptul la marcă se dobândeşte prin
prioritate de folosinţă. Acest sistem de protecţie, denumit declarativ, permite înregistrarea,
dar ea nu e atributivă de proprietate. Condiţiile pentru dobândirea dreptului la marcă sunt:
actul de primă folosire a semnului să fie public şi să fie făcut cu intenţia de apropiere.
Sistemul atributiv, adoptat şi de legea română, recunoaşte dobândirea dreptului la marcă
persoanei care înregistrează prima un semn distinctiv. În acest sistem înregistrarea este
superioară juridic priorităţii de folosinţă, care creează o prezumţie de rea-credinţă a aceluia
care utilizează o marcă dobândită anterior prin folosire de altcineva.
Constituirea depozitului naţional reglementar este constituit din cererea de înregistrare,
reproducerea mărcii şi enumerarea produselor sau serviciilor pentru care marca este
înregistrată. Data depozitului naţional reglementar este data depunerii cererii complete la
OSIM, în caz de lipsuri ale acesteia, putând fi completată în termen de 3 luni de la notificare.
Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor
individuale, de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile colective şi de
persoana juridică legal abilitată să controleze calitatea produselor sau serviciilor pentru
mărcile de certificare.
4. Conţinutul dreptului la marcă

Potrivit art. 10 şi 11 ale Legii nr. 84/1998 dreptul de prioritate este recunoscut, cu
începere de la data depunerii cererii de înregistrare, faţă de orice alt depozit ulterior pentru
aceeaşi marcă, privind aceleaşi produse. Este recunoscut de Convenţia de la Paris un drept
convenţional de prioritate, atunci când ele e invocat în 6 luni de la primul de depozit.
În conformitate cu art. 36 al Legii nr. 84/1992, înregistrarea mărcii conferă titularului
un drept exclusiv asupra mărcii, subordonat principiului specialităţii. Latura pozitivă a
dreptului constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă permite să
interzică terţilor folosirea fără acordul titularului:
– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;
51
– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;
– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii
diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un
renume în România.
Existenţa exclusivităţii, dată de marca înregistrată se certifică prin aplicarea semnului:
® – înregistrat, TM – Trade Mark (marcă comercială) sau simplu „Marcă înregistrată”.
Dreptul exclusiv de folosire a mărcii suferă următoarele limitări:
a) epuizarea dreptului, care permite folosirea mărcii de către dobânditorii şi
subdobânditorii produselor marcate, ulterior punerii lor în circulaţie cu acordul titularului
mărcii;
b) principiul specialităţii, care limitează protecţia oferită de marcă numai la produsele
sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea;
c) limitarea teritorială datorată principiului teritorialităţii protecţiei doar în ţara unde a
avut loc înregistrarea, cu excepţia mărcilor notorii;
d) limitarea temporală este una relativă, deoarece durata de valabilitate de 10 ani a
înregistrării poate fi prelungită fără nicio limită.
Concluzii:
Ce ar putea justifica protecţia unor semne, cuvinte etc aplicate unor produse - prin drept de
marca?
A. Care dintre urmatoarele nu pot fi protejate ca marci:
a) cuvintele care se folosesc in comert pentru a desemna calitatea, cantitatea, destinatia sau
natura produsului, ori alte caracteristici;
b) denumiri istorice de orase si tari disparate, avand semnificatie simbolica;
c) combinatii de cuvinte cu putere de distinctive si impact in mintea consumatorului.
B. Printre conditiile de inregistrare a marcii se numara si:

a) notorietatea di distinctivitatea;
b) liceitatea si disponibilitatea;
c) originalitatea si liceitatea.
C. Un semn este distinctiv daca:

a) este impus de natura obiectului pe care il caracterizeaza;
b) nu este uzual;
c) descrie natura si calitatea obiectului.
3. Exerciţii
La un interval de timp dupa ce a fost inregistrata ca marca in Franta denumirea “La vache qui
rit”, un alt distribuitor de produse lactate a incercat inregistrarea ca marca a denumirii “La
vache serieuse”. Considerati ca sunt indeplinite conditiile pentru ca aceasta a doua denumire
sa fie inregistrata ca marca? Motivati cele sustinute.
52
Modulul 11
PROTECȚIA INDICAȚIILOR GEOGRAFICE
1. Protecția indicațiilor geografice
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2007
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ cunoașteți:
 rolul și modul de funcționare a reglementării în domeniul indicațiilor geografice
 să cunoașteți procedura de înregsitrare a indicațiilor geografice
Protecţia indicaţiilor geografice

Indicaţia geografică este definită de lege ca fiind denumirea servind la identificarea
unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o
calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinabile pot fi în mod esenţial atribuite acestei
origini geografice.
Modalităţile de dobândire a protecţiei indicaţiilor geografice sunt conform art. 72 al
Legii nr. 84/1998, modificată prin Legea nr. 66/2010:
– înregistrare la OSIM în baza Legii nr. 84/1998;
– prin convenţii bilaterale sau multilaterale indicaţiile geografice sunt protejate fără o
înregistrare suplimentară.
Solicitant al eliberării unui certificat de înregistrare nu poate fi decât o persoană
juridică, respectiv, asociaţia producătorilor care desfăşoară o activitate de producţie într-o
zonă geografică. Dreptul de folosire a indicaţiei aparţine membrilor asociaţiei înscrişi în lista
comunicată OSIM.
Denumirile susceptibile de a fi înregistrate ca indicaţii geografice sunt o ţară, o regiune
sau o localitate din care produsele realizate au calităţi, caracteristici precum şi reputaţie
deosebite. Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile care nu conţin denumiri geografice reale
şi exacte, sunt doar denumiri generice ale produselor, sunt susceptibile de inducere în eroare a
consumatorilor sau sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.
53
Grupul de producători solicitant pregăteşte documentaţia pentru înregistrarea unei
indicaţii geografice sau denumiri de origine şi o transmite Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale. Documentaţia trebuie să conţină: actul de asociere şi statutul grupului de
producători sau procesatori, declaraţie pe propria răspundere că grupul reprezintă
producătorii sau procesatorii din arealul geografic delimitat în caietul de sarcini, dovezi care
să ateste legătura dintre zona geografică şi calitatea sau caracteristicile produsului sau o
calitate specifică, reputaţia sau alte caracteristici ale produsului, date socio-economice actuale
şi de perspectivă.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale verifică documentaţia şi poate acţiona în
două moduri: dacă este completă o publică pe site-ul propriu pentru a putea fi cunoscută şi
formulate eventualele opoziţii sau, dacă este incompletă, informează în scris aplicantul căruia
îi şi acordă un termen pentru conformare.
Respectând obligaţia impusă de Regulamentul Consiliului nr. 510/2006, ca fiecare stat
să instituie o procedură de opoziţie, ordinul analizat prevede în acest sens că în termen de 60
de zile de la publicarea pe site-ul ministerului, orice persoana fizică sau juridică legitim
interesată poate formula opoziţie pentru unul dintre următoarele motive: nerespectarea
condiţiilor menţionate la articolul 2 din mai sus menţionatul regulament; înregistrarea
denumirii propuse ar fi contrară articolului 3 alineatele (2), (3) şi (4) din acelaşi regulament;
înregistrarea denumirii propuse ar prejudicia fie existenţa unei denumiri omonime integral
sau parţial ori a unei mărci de fabrică sau de comerţ, fie existenţa unor produse aflate legal pe
piaţă de cel puţin cinci ani; denumirea pentru care se solicită înregistrarea este generică în
sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentului Consiliului nr. 510/2006.
Deciziile privind indicaţiile geografice se iau de directorul general al OSIM sau de

împuternicitul său şi dacă cererea îndeplineşte condiţiile cerute de lege se dispune
înregistrarea indicaţiei geografice. Odată admisă pentru înregistrare indicaţia se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi se eliberează certificatul de înregistrare.
Durata protecţiei este de 10 ani de la data înregistrării cererii, cu posibilitatea reînnoirii
repetate. Odată înregistrată indicaţia geografică, ea este apărată prin aceleaşi mijloace de
drept civil sau penal (contrafacerea) ca şi marca înregistrată. Persoanele titulare ale
înregistrării pot să folosească indicaţia geografică în circuitul comercial pe aceste produse, în
reclame, prospecte şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.
Concluzii:
Ce implicatie ar putea avea actele de concurenta neloiala in material indicatiilor geografice?
A. Indicatia geografica:
a) identifica o regiune cu traditie;
b) identifica un produs originar dintr-o regiune/localitate a unui stat;
c) identifica o calitate a unui produs in functie de aspect.
B. Este denumire susceptibila de a fi inregistrata ca indicatie geografica:
54
a) un personaj istoric;
b) o persoana publica;
c) o localitate.
3. Exerciţii
Considerati ca, utilizarea de catre un comerciant – profitand de recunoasterea calitatilor
regiunii Jidvei – a unei denumiri de origine sau a unei indicatii de provenienta, in mod
neloial, poate conduce la atragerea raspunderii acestuia? Care ar fi temeiul?
55

III - Olteanu G, Scarlat D - Dr. Propr. Intel.-1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

III - Olteanu G, Scarlat D - Dr. Propr. Intel.-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Editura Universitaria Craiova

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Dreptul proprietăţii intelectuale poate fi definit ca fiind totalitatea normelor juridice

2. Obiectul dreptului de autor

Legea nr. 8/1996 enumeră exemplificativ categoriile de opere protejate, făcând

B. Poate forma obiectul dreptului de autor:

C. Opera comună divizibilă este:

2. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare

Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de creaţie,

3. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică

Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este o creaţie a

4.Criterii fără relevanţă în acordarea protecţiei prin drept de autor

B. Care dintre urmatoarele creatii nu sunt susceptibile de a fi aduse la cunostinta publicului:

1. Drepturile morale de autor

a) Dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului

b) Dreptul la paternitatea operei

c) Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei

d) Dreptul de a retracta opera

1. Dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată

2. Dreptul de a decide în ce mod va fi utilizată

3. Drepturi distincte şi exclusive de a autoriza sau interzice utilizarea operei

Toate avantajele patrimoniale directe ale autorului sunt rezultatul exploatării

c) Importul, închirierea şi împrumutul

d) Comunicarea publică a operelor prin orice mijloace

e) Radiodifuzarea şi retransmiterea prin cablu

f) Realizarea de opere derivate

5. Durata protecţiei drepturilor de autor în raport de căsătorie şi transmisiunea

Pentru a susţine armonizarea legislativă, Consiliul Comunităţilor Europene emitea, în

6. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor

B. Este permisa reproducerea operei fara acordul autorului:

D.Durata protectiei prin drept de autor:

Dezvoltarea tehnologiilor moderne de comunicare (suportul magnetic în special) a

Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:

1. Gestiunea colectivă a drepturilor de autor

Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe au libertatea de a decide cum le

2. Apărarea prin mijloace de drept civil

Autorul prejudiciat poate utiliza şi ordonanţa preşedinţială atunci când urgenţa

2. Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt: activitate inventivă, noutate,

a) Activitate inventivă. Articolul 12 al Legii nr. 64/1991 consideră că o activitate

c) Aplicabilitatea industrială. Potrivit art. 13 al Legii nr. 64/1991, o invenţie este

3. Procedura de brevetare a invenţiilor

Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi,

4. Drepturile morale ale inventatorului

B. Se poate afirma despre noutatea ca:

C. Care dintre urmatoarele afirmatii este adevarata:

Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansamblul formulelor, definiţiilor

În analizarea know-how-ului, Comisia Comunităţilor Europene, în Decizia nr. 4087/88

Rezervarea la modul privativ a Know-how-ului este imposibilă atât timp cât nu se

Directiva 98/71/CE a Parlamentului European defineşte în art. 2 desenul industrial ca

Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine „autorului”, realizatorului

Cererea de înregistrare trebuie să conţină: solicitarea de înregistrare a desenului sau

B. Pentru a fi protejat, desenul sau modelul industrial trebuie:

Regimul juridic al mărcilor este stabilit prin următoarele acte normative:

1. Semne susceptibile de a fi marcă

2. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcii

4. Conţinutul dreptului la marcă

B. Printre conditiile de inregistrare a marcii se numara si:

C. Un semn este distinctiv daca:

Protecţia indicaţiilor geografice

Deciziile privind indicaţiile geografice se iau de directorul general al OSIM sau de