ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

MARKETING ȘI COMUNICARE ÎN AFACERI

Dreptul de proprietate intelectuală și plagiatul în legislația

românească

CHELU Ioana Roxana

BOGDAN Mirabela
COJOCARU Bianca Maria

ANUL UNIVERSITAR 2021 – 2022

BUCUREȘTI
1. Dreptul de proprietate intelectuală
Conform lui Slavu (2017, pp.1-3), denumirea de drepturi de proprietate inteletuală s-a
conturat în perioada secolelor XV și XVIII, când „drepturile asupra produselor spiritului au
fost asimilate drepturilor de proprietate”. La acea vreme lipsind o reglementare specială,
protecția creațiilor inteelctuale era asigurată prin aplicarea regulilor de drept comun.
Într-o altă ordine de idei, se mai susține că acest concept este rezultatul influențelor dreptului
englez și american, în care este utilizat termenul de „property”, resimțite în primele
reglementări franceze în acest domeniu, în sensul că acest termen este tradus prin
„proprietate”, fără să se țină cont de dreptul anglo-american.
Proprietatea intelectuală este ansamblul drepturilor asociate activităţii intelectuale în
domeniul, literar, artistic şi ştiinţific. Proprietatea intelectuală, spre deosebire de proprietatea
în general, care este legată de posesia bunurilor materiale, a fost consacrată ca o realitate
obiectivă având în vedere “bunurile spirituale”.
Proprietatea intelectuală este parte a dreptului civil care reglementează raportuile sociale
născute din actul de creație aș unui bun intelectual. Prin prisma noilor reglementări în
domeniul dreptului civil, în sensul că noțiunea de comerciant a dispărut ca urmare a unificării
celor două ramuri de drept (civil și comercial), sistemul nostru legislativ împărtășind teoria
monistă, prin înlocuirea sa cu cea de profesioniști și având în vedere și definiția dată
înreprindeprii. Noțiunea de proprietate intelectuală este susceptibilă de trei accepțiuni:
- Domeniu distinct al dreptului civil
- Instituție de drept civil fiind alcuită din totalitatea principiilor și regulilor de rept civil
aplicabile creației intelectuale
- Drept subiectiv civil, recunoscut autorului creației intelectuale ce constă în
posibilitatea recunoscută de lege acestuia de a folosi în mod exclusiv creația sa,
evident în condițiile legii precum și de a se opune utilizării acesteia de către terți.
Potrivit dispozițiilor art. 2 lit VIII al Convenției de la Stockjolm din 1967, proprietatea
intelectuală se identifică prin:
- Operele literale, artistice și științifice;
- Interpretările artiștilor interpreți și execuțiile artiștilor executanți;
- Fonogramele și emisiunile de radiodifuziune;
- Invențiile în toate domeniile activității umane;
- Descoperirile științifice;
- Desenele și modelele industriale;
- Mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, precum și numele comercial și denumirile
comerciale;
- Protecția împotriva concurenței neloiale, și toate celelalte drepturi aferente activității
intelctuale în domeniile industrial, științific, literal și artistic.
Noțiunea de proprietate în cazul creației intelectuale ce constituie un bun incorporal, nu se
identifică cu sensul atribuit acestei noțiuni de Codul Civil. Codul Civil definește proprietatea
ca fiind un drept real care este în acelși timp exclusiv, aboslut și perpetuu.
În cadrul dreptului proprietății intelectuale se disting două mari domenii.
Pe de o parte, proprietatea industrială, în cadrul căreia, protecția are ca obiect brevetele de
inveție, modelele de utilitate, desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică sau de
comerț, mărcile de serviciu, numele comrecial și indicațiile de proveniență sau denumirile de
origine, precum și reprimarea concurenței neloiale, iar pe de altă parte dreptul de autor și
drepturile conexe dreptului de autor.
Pe de altă parte, prin proprietate intelectuală se înteleg drepturile privind operele literale,
artistice și științifice, interpretările artiștilor. Legea nr 344/2005 privind măsuri pentru
asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de
vămuire, definește dreptul de proprietate intelectuală printr-o enumerare a drepturilor ce
decurg din creațiaintelectuală, respectiv: drepturile de autor, drepturile conexe, drepturl asupra
mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra desenelor și a moedelelor
industriale, dreptul asupra indicațiilor geografice, dreptul asupra brevetelor de invenție,
dreptul asupra cerficicatelor suplimentare de protecție, dreptul asupra soiurilor de plante.
Cele mai tipice situaţii asupra cărora intervine protecţia dreptului de autor sunt : - copierea sau
reproducerea unei opere oarecare indiferent de genul ei; - reprezentarea sau executarea în
public a operei ( de obicei muzicale, dramatice, cinematografice); - înregistrarea sonoră a
reprezentanţilor sau execuţiilor de opere literare şi muzicale; - realizarea de filme adaptate
după opere sau închiderea lor în filme; - transmiterea prin radio şi televiziune a oricăror
genuri de opere; - traducerea operelor literare
Cele două componente ale dreptului proprietății intelectuale se remarcă prin asemănări și
deosebiri care justifică reunirea lor în cadrul unei diviziuni unice a dreptului civil. Astfel, cele
două subdiviziuni ale dreptului proprietății intelectuale se aseamănă prin:
- Principii fundamentale care cărmuiesc întreaga activitate creativă, indiferent de
domeniul în care s-ar încadra creația (proprietate industrială sau de drept de autor)
- Legătura indisolubilă între autor și opera de creație intelectuală, autorului fiindu-i
recunoscut un drept temporar de monopol de explorare care răspunde necesității de
recompensare a autorului care reușește să se impună prin idei noi în industrie sau prin
originalitate în literatură și artă
- Ambele tipuri de drepturi își au geneza în vechi privilegii regale.
Cele două doemnii ale proprietății intelectuale pe lângă asemănările care duc la reunirea
lor în conceptul mai larg de proprietate inteelctuală, comportă și deosebiri semnificative,
ce contribuie în mod esențial la crearea acestor domenii cu particularitățile pe care le
implică fiecare dintre acestea. Astfel, cele două domenii ale dreptului proprietății
intelectuale prezintă următoarele deosebiri:
- În domeniul proprietății artistice și literare personalitatea autorului este mai viguros
conturată în sensul în care conținutul drepturilor de autor privind operele literale,
artistice sau științifice, alături de drepturile patrimoniale de autor au fost consacrate
drepturi personal nempatrimoniale cum ar fi dreptul de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoștința publică, drfeptul de a retracta o operă, dreptul de a decide
dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică ș.a.
- Protecția creațiilor pe tărâmul dreptului proprietății industriale este condiționată de
obținerea unui titulu de protecție care presupune parcurgerea unei proceduri
administrative în timp ce creațiil protejate pe tărâmul dreptului de autor se bucură de
 protecție fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formașități administrative. Dreptul de
autor se naște în primul moment al creației
- Concurența în mediul industrial sau comercial este mult mai accentuată, decât în
domeniul proprietății literare sau artistice astfel încât se constată diferențe în privința
sancțiunilor aplicate în cadrul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală
- Durata protecției drepturilor patrimoniale de proprietate industrială este mult mai
scurtă (de exemplu invențiile se bucură de protecție pe o perioadă de 20 de ani,
desenele și modelele pot fi protejate pe o durată maximă de 25 de ani) decât în cazul
creațiilor protejate pe tărâmul dreptului de autor, a căror protecție este asigurată de
regulă, încă 70 de ani după moartea autorului. Excepție fac mărcile care au vocație la
protecție pe durată nelimitată, având în vedere că pot fi reînnoite nelimitat.
Motivele pentru care se ofera protecția pentru drepturile de proprietate intelectuală sunt duble.
Unul este de a da expresie sentimentului moral de care un creator, cum ar fi un meșteșugar, ar
trebui să se bucure; al doilea este de a încuraja investițiile de aptitudini, timp, finanțe, și de
alte resurse în inovare într-un mod care este benefic pentru societate. Acest lucru este realizat,
de obicei, prin acordarea creatorilor a unor drepturi limitate în timp pentru a controla modul
de utilizare a acestor produse.
Diverse justificări au fost invocate pentru existența drepturilor de proprietate intelectuală și
acestea au fost, de obicei, stabilite în contextul brevetelor. Motivul de bază al existentei
proprietatii intelectuale este că un om ar trebui să dețină ceea ce el produce. Dacă ceea ce el
produce ii poate fi luat el nu este mai bun decât un sclav. Proprietatea intelectuala este, prin
urmare, forma cea mai de bază de proprietate, deoarece un om nu foloseste nimic pentru a o
produce decât mintea lui. Investițiile ar trebui să fie stimulate de prezența și aplicarea de legi
puternice, care oferă un cadru care să asigure ca publicarea de lucrări noi și fabricarea de
produse noi sa fie profitabile, presupunând, desigur, că acestea sunt suficient de meritorii,
utile și atractive din punct de vedere comercial pentru a atinge un nivel viabil de vânzări.
Dacă investiția este stimulata acest lucru ar trebui să conducă la creșterea prosperității și a
ocupării forței de muncă.
O altă justificare este că existența unor legi puternice în acest domeniu încurajează publicarea
și difuzarea de informații și lărgește baza de cunoștințe disponibile. De exemplu, detalii de
brevete sunt publicate și sunt disponibile pentru consultare publică. În timp util, atunci când
expiră brevetul, oricine este liber de a face produsul sau de a folosi procesul, după caz.
Aceasta ar părea să fie o justificare suficienta pentru a oferi o protecție de monopol în cazul
brevetelor (TEMPUS, p. 8)

2. Plagiatul în legislația românească

Conform DEX, plagiatul este definit “O operă literară, artistică sau ştiinţifică a
altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală”
Plagiatul constituie o formă de fraudă academică și ia parte din contextul eticii academice,
reprezentând o problemă de educație etică. Frauda academică reprezintă un concept mai larg,
care cuprinde: falsificarea unor date sau informaţii provenite din procesul de cercetare;
sabotarea lucrărilor altora prin împiedicarea acestora să-şi finalizeze lucrarea; înşelarea sau
coruperea în vederea obţinerii unor avantaje academice; favoritismul aplicat unei persoane în
dauna alteia.
Conform definiției prof. Dumitru Sandu din articolul „Spre o diagnoză integrată a
plagiatului”, plagierea este: „ Preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație
intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere
proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin
preluarea ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic”.
Ca și tipuri de plagiat, regăsim următoarele:
- Plagiatul intregral se referă la faptul că realizatorul lucrării respective copiază fraze
întregi dintr-o altă operă mot-a-mot și sunt prezentate ca lucrare proprie.
- Plagiatul parțial se referă la faptul că autorul copiază părţi semnificative dintr-o
operă şi le prezintă ca şi cum ar fi ideile sale.
- Plagierea amestecată se referă la faptul că autorul transcrie paragrafe sau fraze
amestecate, din diferite lucrări, fără menționarea acestora, ca rezultat pierzându-se
urma surselor originale.
- Plagierea deghizată. Autorul preia argumentele, exemplele şi alte elemente de
conţinut ale sursei, dar modifică unele expresii, ordinea paragrafelor sau alte elemente
pentru a face mai dificilă identificarea sursei.
- Auto-plagierea se referă la faptul că autorul preia integral sau masiv conținut dintr-o
lucrare proprie, scrisă anterior, care a fost publicată într-un articol sau o carte.
Orice creație umană, idee sau lucrare cu carcater științific are un moment zero de unde
pornește, după care ideile circulă. Paternitatea ideilor însă, este o problemă mult discutată și
este foarte dificil de demonstrat că o idee ne apraține. De aceea, sunt des întâlnite situațiile
când ideile noastre le-au avut și alții. „Creațiile intelectuale se nasc pe terenul operelor
intelectuale existente, într-un patrimoniu spiritual dat, pe care îl îmbogățesc continuu”.
(FLOREA, p.42.) „Acest fond spiritual existent este format, pe de o parte din creațiile
intelectuale aflate
sub protecție juridică și, pe de altă parte din creațiile intelectuale căzute în domeniul public”,
demonstrează autorul citat.
Proprietatea intelectuală este protejată de lege atȃt pe plan național cȃt și internațional.

Astfel, pe plan internațional există:

O.M.P.I. - Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale
W.T.O. - Organizația Mondială a Comerțului

Pe plan național există două autorități:

O.S.I.M. Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
O.R.D.A. Oficiul Romȃn pentru Dreptul de Autor

În legislaţia românească, cadrul juridic privind dreptul de autor şi drepturile conexe

este reglementat de Legea nr. 8/1996, modificată şi completată prin următoarele acte
normative: Legea nr. 285/2004, Ordonanţa de Urgenţă nr. 123/2005, modificată şi completată
prin Legea nr. 329/2006. Dreptul de autor este definit, conform actelor normative menţionate,
ca fiind dreptul “asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor
opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept
este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial”. Calitatea
de subiect al dreptului de autor rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, astfel:
(1) Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului
persoanele juridice și persoanele fizice altele decât autorul.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările
ulterioare, defineşte clar conţinutul dreptului de autor sub aspectul drepturilor morale pe care
trebuie să le deţină autorul unei opere, acestea constând în:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod si când va fi adusă opera la cunostinţa publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunoştinţa publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum si oricărei - atingeri aduse operei, daca prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare, prejudiciati prin exercitarea retractării.
În ceea ce priveşte durata protecţiei dreptului de autor, art. 24 din actul normativ
stipulează că:
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiintifice se naşte din momentul
creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.
(2) Dacă opera este creată, într-o perioadă de timp, în părţi, serii, volume şi în orice alte forme
de continuare, termenul de protecţie va fi calculat, potrivit alin. (1), pentru fiecare dintre
aceste componente.
Persoana care încalcă drepturile recunoscute și garantate de lege în materie de proprietate
intelectuală poate răspunde civil, contravențional și penal conform art. 139 din Legea nr.
8/1996. Titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme
competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot
pretinde repararea prejudiciului în conformitate cu normele legale.

De asemenea, titularii drepturilor încălcate pot cere instanţei de judecată să dispună aplicarea
oricăreia dintre următoarele măsuri:

a) remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin actul ilicit sau,
dacă prejudiciile nu pot fi reparate în acest mod, remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită,
în vederea valorificării acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate;
b) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror
destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit;
c) scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea copiilor efectuate ilegal;
d) publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată, pe
cheltuiala celui care a săvârşit fapta (art. 139 din Legea nr. 8/1996).

Este considerată infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau amendă de

la 500 000 de lei la 10 000 000 de lei, persoana care își însușește, fără drept, calitatea de autor
al unei opere sau care aduce la cunoștință publică o operă sub un al nume decât cel adus de
autor (art. 141 din Legea nr 8/1996).

2.1 Dreptul de autor de-a lungul istoriei si plagiatul

Deși evoluția societății din punct de vedere economic, social sau cultural se întemeiază pe
activitatea de creație, recunoașterea și protecția dreptului de autor apar foarte târziu. Spre
exemplu, cu toate că în Roma digestele aveau în conținutul lor referiri la toate reglementările
existente pe atunci, în urma unor analize s-a constatat că acestea nu cuprindeau mențiuni
referitoare la dreptul de autor.
Cu toate acestea, chiar și in lipsa unei legi contra plagiatului, autorii romani ii denunțau pe
uzurpatori in lucrările lor, prin pasaje pline de ironie.
În antichitate, dreptul de autor se rezuma la dreptul asupra manuscriselor, acestea din urmă
reprezenând obiectul comerțului. Astfel că, filosofii, fabuliștii, poeții erau sclavi, iar stăpânii
lor deveneau proprietari asupra creațiilor intelectuale ale acestora.
În Grecia Antică, pentru a-și publica opera, autorul o încredința unui bibliopol, care multiplica
opera și o punea la vânzare într-u număr redus de exemplare, dar la un preț foarte mare. Din
cauza faptului că multiplicrea nu era interzisă, fiecare cumpărător putea multiplica din nou
lucrarea, ca să o pună la rândul său la vanzare, concurându-l astfel pe primul vânzător, fara ca
autorul sa primeasca la schimb ceva.
Fără a exista sancțiuni legale, în Grecia Antică plagiatul era aparat de reguli morale, insa
autorul era recunoscut de toti prin simpatiile care il inconjurau si prin dispretul acordat
plagiatorilor. La Alexandria plagiatorii erau sanctionati prin blam public.

2.2 Dreptul de autor în doctrina națională

De-a lungul timpului au existat opinii diferite privind locul dreptului de autor în sistemul
nostru de drept, mulți autori susținând că această dilemă este consecința lipsei existenței de
sine stătătoare a dreptului de proprietate intelectuală ca subramură a dreptului. Teoreticienii
au avut în vedere atât sensul de instituție juridică, cât și pe cel de drept subiectiv de autor,
acesta din urmă semnificând posibilitatea conferită autorului unei opere de a-și exploata
rezultatul muncii sale pe plan literar știițific sau artistic. În ceea ce privește sensul de instituție
se are în vedere ansamblul normelor care reglementează relațiile sociale ce țin de crearea și
valorificarea operelor, fie ele literare, științifice sau artistice.
Baza întemeierii dreptului de autor o constituie două premise fundamentale și anume că ,,
folosința operei confere autorului dreptul a trage anumite foloase patrimoniale”, autorul avand
totodata un drept exclusiv de valorificare a creației intelectuale. Ca element important al
culturii, creația intelectuală poate fi protejată prin două sisteme juridice, sistemul european, în
cadrul căruia protecția intereselor autorului este prioritară și sistemul american copyright,
conform căruia prioritare sunt interesele industriei. Cele două sisteme coexistă, ,,menținerea
acestora fiind impusă ca o necesitate a realitaților juridice”. Cu toate acestea, Convenția de la
Berna reflectă in principal concepția europeană.
Determinarea naturii juridice a dreptului de autor constă în analizarea rolului fiecărui drept
care intră in conținutul acestuia. Astfel că, dreptul de autor a fost calificat ca un drept de
proprietate, un drept de clientelă, un drept asupra unor bunuri imateriale și ca un drept al
personalității. Adepții teoriei dreptului de autor ca drept de proprietate susțin ideea conform
căreia dreptul exclusiv de exploatere al autorului oferă o analogie izbitoare cu dreptul
proprietarului asupra bunurilor materiale. Aceasta teorie este criticată deoarece nu poate
justifica protecția drepturilor nepatrimoniale ale autorilor de opere.
În concepția dreptului de autor ca drept de clientelă este asigurată titularului, față de toți,
exclusivitatea reproducerii unor creații noi, care se împart în creații de formă, numite în
dreptul francez ,, proprietatea literară si artistică” și creații de fond din care fac parte în primul
rănd invențiile. Temeiul calificării dreptului de autor ca drept asupra unor bunuri imateriale
este justificat de ideea potrivit căreia opera, creația spiritului, nu are o existență materială ci
pur intelectuală, proprie si originală. Potrivit autorului Gabriel Olteanu ,,Dreptul de autor a
fost privit și ca un drept al personalității, opera intelectuală fiind indisolubil legată de
personalitatea autorului”.
Pe lângă cele patru teorii mai sus menționate exista doctrinari care sunt adepții unei noi teorii
si anume teoria dualistă, potrivit căreia dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial
cu consecințe patrimoniale8 . Acest lucru a fost afirmat bazându-se pe faptul că dreptul
patrimonial ce rezultă din reproducere se materializează odată cu aducerea la cunștiința
publicului a operei.
Cu titlul exemplificativ în vederea susținerii acestei ultime teorii este prezentată decizia Curții
de Apel Milano din 15 aprilie 1932 care susține că dreptul de autor nu se pierde prin abandon
sau renunțare tacită, motiv din cauza căruia tolerarea din partea autorului de a i se utiliza in
mod abuziv opera nu poate fi invocată de alte persoane.

2.3 Calitatea de autor. Calitatea de subiect al dreptului de autor.

În drept cuvântul ,,autor” are două ințelesuri, unul dintre acestea fiind de creator al unei opere
literare, artistice sau științifice, iar al doilea de persoană de la care, în favoarea sau în sarcina
căreia, se transmite un drept sau o obligație. Astfel, putem susține că, subiectul dreptului de
autor este persoana în favoarea căreia sunt recunoscute drepturile de autor. Însă, dacă
indentitatea nu există, drepturile de care se bucură autorul sunt diferite față de cele de care se
bucură subiectele dreptului de autor. Fiind o activitate de creație, autor al unei opere
intelectuale nu poate fi decât persoana fizică, idee susținută de art. 3 alin. (1) din Legea cu nr.
8/1996. Acesta are calitate de subiect primar, nemijlocit al dreptului de autor. Totodată art. 4
alin. (1) din aceeași lege prevede că se prezumă a fi autor, pâna la proba contrară, persoana
sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunostință publica.

În ceea ce privește persoana juridică, legea română îi recunoaște acesteia calitatea de subiect
al dreptului de autor în mod excepțional, în această situație fiind producătorul de înregistrari
sonore, organismele de radiodifuziune și televiziune, angajatorul, atunci cănd angajatul a creat
un program pentru calculator dupa instrucțiunile sale. Cu toate acestea există doctrinari care
susțin că autor al unei opere intelectuale nu poate fi decât pesoana fizica, deoarece persoana
juridică nu dispune de insușirile spirituale necesare pentru realizarea unei opere.
Totuși trebuie menționat că nu se poate confunda calitatea de autor cu cea de subiect al
dreptului de autor, deoarece prima izvorăște dintr-un fapt juridic, in timp ce calitatea de
subiect al dreptului de autor izvorăște din lege.
Legătura între cele două tipuri de calități este susținută de ,,principiul adevăratului autor”,
conform căruia beneficiază de protecția legală a dreptului de autor persoana care are calitatea
de autor. Cu toate acestea există excepții de la principiul adevăratului autor, acestea fiind
determinate de situațiile în care caltatea de subiect al dreptului de autor aparține altor
persoane decât celei ce are calitatea de autor. Aceste persoane reprezintă subiecții secundari și
pot fi incluși în această categorie succesorii în drepturi ai autorilor și cesionarii legali ai
drepturilor de autor.
Există situații în care opera literară, artistică sau științifică poate fi rezultatul contribuției
creatoare a mai multor persoane. Una din cauzele care au determinat tendința de colectivizare
este protejarea prin drept de autor a producției de software, aceasta din urmă fiind rezultatul
colaborării multor salariați. În legea română, operele create de mai mulți autori sunt clasificate
in două categorii și anume opere comune și opere colective. Această din urmă categorie este
prevăzută de art. 6 alin. (2) al legii care reglementează materia pusă în discuție, conform
căruia opera colectivă ia naștere la inițiativa unei persoane fizice sau juridice și în care
contributiile coautorilor formează un tot, fără ca acestora din urmă să li se atribuie un drept
distinct asupra întregii opere. Astfel că, subiect al drepturilor de autor este persoana fizică sau
juridică din inițiativa și sub numele căreia a fost creată opera colectivă., cei care au contribuit
la realizare neputând avea aceeași calitate. De cele mai multe ori inițiatorul operei nu face
parte din grupul de coautori, ativitatea acestora limitându-se la un anumit sector, iar în situația
în care inițiatorul este o persoană juridică, aceasta are un drept de autor recunoscut de lege,
dar care nu este complet, deoarece nu are și calitatea de autor.
Ca exemple de opere colective putem enumera culegerile științifice, dicționarele,
enciclopediile, ziarele, sistemele de operare pentru calculator s. a. m. d.. În ceea ce priveste
opera audiovizuală, datorită modului de reglementare a acesteia, deși pare a fi opera colectivă,
aceasta este de fapt o operă comună.
În ceea ce priveste proba, în dreptul nostru sarcina acesteia îi revine întreprinzătorului, care
trebuie să dovedească faptul că opera a fost creată din inițiativa, sub numele și sub
responsabilitatea sa.
` Întorcându-ne acum la cealaltă categorie și anume opera comună, trebuie menționat în
primul rând că aceasta este de fapt rezultatul activității intelectuale a mai multor persoane.
Potrivit art. 5 alin. (1) si (2) din Legea 8/1996, dreptul de autor asupra operei coumne aparține
coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal. Fiind rezultatul unei activități
comune de creație, opera comună are un caracter unitar. Totodată aceasta poate fi clasificată
după criteriul contribuției fiecărui coautor, în operă comună divizibilă și operă comună
indivizibilă. Sunt divizibile operele în care colaboratorii realizează creații separate care se
incheagă armonios într-un tot unitar, fiecare dintre aceștia având calitatea de autor asupra
contribuției sale și de coautor pentru întreaga operă.
Opera este indivizibilă dacă activitatea creatoare a fiecărui coautor nu poate fi stabilită, iar
aporturile acestora nu sunt separate. În această situație utilizarea operei este guvernată de
regula unanimității, iar în lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât în
urma unui acord comun. Potrivit legii, remunerația se cuvine coautorilor în proporțiile pe care
aceștia le-au stabilit, iar în lipsa unei convenții remunerația se împarte proporțional cu
contribuția fiecăruia. Între cele doua categorii putem observa o serie de deosebirii printre care
faptul că opera colectivă ia naștere la inițiativa unei persoane fizice sau juridice, caracterul
unitar semnificând una dintre asemanari.
Alături de opera comună și opera colectivă, unii autori susțin că poate fi intâlnită pluralitatea
de autor și în cazul operelor derivate, o situație interesantă fiind aceea în care opera este
concepută de o persoană, dar realizată de alta. Cu privire la această ultimă situație, în practică
se disting doua ipoteze, în prima realizarea fiind efectuată cu ajutorul unor directive precise și
sub supravegherea celui ce a conceput opera, fără ca realizatorul să poată beneficia de
inițiativă personală. În cea de a doua ipoteză, deși opera a fost concepută de o altă persoană,
realizatorul ei se poate bucura de inițiativa personală, un caz cu titlul exemplificativ fiind
situația în care o persoană furnizează doar ideea de plecare a operei sau tema acesteia.
Cu privire la opera derivată, potrivit art. 8 din Legea 8/1996, ,, fără a prejudicia drepturile
autorilor operelor originale, constituie obiect al dreptului de autor operele care au fost create
plecând de la una sau mai multe opere preexistente”.
Creația intelectuală constituie un element important al culturii și orice persoană poate
participa la dezvoltarea vieții culturale, oferindu-i-se garanția protecției intereselor și
drepturilor sale rezultate in urma activității literare sau științifice.

Concluzii finale
Având în vedere complexitatea acestei materii, a dreptului de autor, dar mai ales a
reproducerii operelor din domeniul literar, științific sau artistic și ținând cont că aceasta
reprezintă un subiect de actualitate cu care ne întalnim deseori, consider că în țara noastră
evoluția în acest domeniu și-a făcut simțită prezența.
Dacă la începutul istoriei am putut observa că dreptul de autor nu era garantat pentru creatori
și acesta nu era considerat o necesitate, de-a lungul anilor, prin diferitele tratate și înțelegeri,
fie la nivel European sau chiar în afara acestui perimetru, s-a ajuns la adoptarea de legi,
doctrine și accepțiuni care au avut un rol foarte important în urcarea pe scena sistemului de
drept național și internațional a acestei categorii de drepturi în favoarea autorilor.
Astăzi, România dispune de un cadru legislativ complex privind proprietatea intelectuală, care
acoperă toate domeniile acesteia din urmă, armonizat de ansamblul drepturilor și obligațiilor
comune care decurg din tratatele și convențiile în domeniu. Țara noastra acordă o atenție
desăvârșită respectării legislației privind domeniul pus în discuție, de aceea, în mod constant,
sunt căutate modalități de îmbunătățirea sistemului de legi privind protejarea autorilor și a
operelor sale.

Bibliografie
http://elartu.tntu.edu.ua/bitstream/123456789/17955/8/IDP_Intellectual_PL_md.pdf
https://www.upt.ro/img/files/inov-trans-teh/
Elemente_fundamentale_de_Proprietate_Intelectuala-1.pdf
Slavu, V (2017) Dreptul proprietății intelectuale. București: Editura Hamangiu.
https://www.contributors.ro/spre-o-diagnoza-integrata-a-plagiatului/
Florea, B , Reflecții privind plagiatul (II), în R.R.D.P.I. nr. 2/2017

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/52457
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=10396
Gabriel OLTEANU, „Dreptul proprietății intelectuale”, Ed. C. H. BECK
Viorel ROȘ, Dragoș BOGDAN, Octavia SPINEANU-MATEI, „Dreptul de autor și
drepturile conexe”, Ed. All Beck
Ioan MACOVEI, „Dreptul proprietății intelectuale”,