Conf. univ. dr.

PUIE OLIVIU

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT.

PARTEA GENERALĂ

Cap I. Noţiune. Izvoarele dreptului internaţional privat.

Secţiunea 1. Noţiunea dreptului internaţional privat.

Dreptul internaţional privat este acea ramură de drept formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale cu element de extraneitate, stabilite între persoane fizice şi/sau
persoane juridice1.

Secţiunea 2. Izvoarele dreptului internaţional privat. Reglementări actuale

aplicabile în materia dreptului internaţional privat.

2.1. Noţiunea de izvor al dreptului internaţional privat.

În sens formal, prin izvor al dreptului internaţional privat înţelegem forma proprie de
exprimare a normelor juridice aparţinând acestei ramuri de drept, iar , în sens material, înţelegem

1
A se vedea, D. Lupaşcu , Drept internaţional privat , editura Universul juridic , Bucureşti , 2008, p. 5;
într-o altă definiţie , dreptul internaţional privat este definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept
românesc , formată din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice de drept
privat(,, lato sensu”) având un element de extraneitate, încheiate între persoane fizice sau persoane
juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică în faţa legii(a se vedea, A.. Gherghe, Drept internaţional
privat, editura universul juridic, Bucureşti , 2010, p. 12.

1
un ansamblu unitar , un sistem de norme ierarhizate după forţa lor juridică, norme care
reglementează această materie2.

2.2. Clasificarea izvoarelor dreptului internaţional privat.

Izvoarele dreptului internaţional privat se clasifică în izvoare interne şi izvoare

internaţionale , ambele categorii de izvoare conţinând atât norme conflictuale , cât norme
materiale , substanţiale.

2.2.1.Izvoarele interne. Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat,la rândul lor
se împart în izvoare specifice dreptului internaţional privat şi izvoare nespecifice dreptului
internaţional privat.

2.2. 1. a. Izvoare specifice dreptului internaţional privat.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil aprobat prin Legea nr.287/20093, pus în
aplicare prin Legea nr.71/20114 şi a noului Cod de procedură civilă aprobat prin Legea
nr.134/20105 ,pus în aplicare prin Legea nr.76/20126, a fost abrogat expres vechiul act normativ ,

2
D. Lupaşcu, op. cit., p.28.
3
Legea nr. 287/2009 - Codul civil a fost republicată în ,, Monitorul oficial al României”, partea I, nr.
505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.

4
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C.civ. a fost publicată în ,,
Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările
ulterioare.
5
Legea nr. 134/2010 privind Codul de .procedură civilă a fost republicată în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
6
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a
fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările şi
completările ulterioare; prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr.
76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. pr. civ.,(publicată în ,, Monitorul
oficial al României, partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013) aprobată prin Legea nr.214/2013 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2013 privind modificarea Legii nr.76/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe(publicată în Monitorul oficial al

2
respectiv Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional
privat7. Ca atare, în prezent, reglementările cu caracter general aplicabile dreptului internaţional
privat sunt cuprinse în noul Cod civil, care cuprinde în cartea a VII-a ,, Dispoziţii de drept
internaţional privat”. De asemenea , noul Cod civil mai cuprinde unele texte cu incidenţă în
materia dreptului internaţional privat , astfel: dispoziţiile art. 4 privind ,, Aplicarea prioritară a
tratatelor internaţionale privind drepturile omului „ şi art. 5 privind ,, Aplicarea prioritară a
dreptului Uniunii Europene”.

De asemenea, noul Cod de procedură civilă, prin care a fost abrogată în totalitate Legea
nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, reglementând prin Cartea a VII-a
,,procesul civil internaţional”, stabileşte reguli privind capacitatea şi drepturile părţilor în
proces(art. 1083- 1087), legea aplicabilă în materie procedurală(art. 1088-1093), recunoaşterea şi
executarea hotărârilor străine(art. 1095- 1102), precum şi noi dispoziţii referitoare la arbitrajul
internaţional şi efecte hotărârilor arbitrale străine(art. 1.111-1.133). Toate aceste dispoziţii
reglementate prin noul Cod de procedură civilă sunt de importanţă majoră şi în materia dreptului
internaţional privat.

Rezultă aşadar că dacă dispoziţiile aplicabile raporturilor juridice de drept privat

substanţial cu element de extraneitate sunt cuprinse în cartea a VII-a ,, Dispoziţii de drept
internaţional privat” din noul Cod civil, cele aplicabile aspectelor de ordin procedural sunt
cuprinse în Cartea a VII-a ,,Procesul civil internaţional” din noul Cod de procedură civilă. Cu
toate că reglementările actuale aplicabile raporturilor de drept internaţional privat sunt cuprinse
în două acte normative distincte,dreptul internaţional privat se păstrează în continuare ca ramură
de drept distinctă.

Se impune de asemenea precizarea că ,noul Cod civil, desăvârşind concepţia monistă

prin unificarea dispoziţiilor legii civile cu cele ale legii comerciale, reuneşte într-un singur

României”, partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013) s-a stabilit că termenul de intrare în vigoare a noului
C. pr. civ., este data de 15 februarie 2013.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.245 din 1 octombrie 1992, cu modificările şi
completările ulterioare.

3
document ansamblul reglementărilor de drept substanţial aplicabile în dreptul internaţional privat
cu/şi fără element de extraneitate8.

De asemenea , în categoria izvoarelor specifice dreptului internaţional privat mai putem

menţiona: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în
România9;Legea nr.189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi
comercială10; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.119/2006 privind unele măsuri necesare
pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea
Europeană11

2.2. 1. b. Izvoare nespecifice dreptului internaţional privat.

Sunt izvoare nespecifice dreptului internaţional privat român:

-Constituţia României, care reglementează prin art.10 principiile fundamentale ale

politicii internaţionale a statului român, în sensul că România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice
cu toate statele şi, în acest cadru,relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe
celelalte norme general admise ale dreptului internaţional. De asemenea,Constituţia
României,cuprinde norme privind dreptul internaţional privat , precum:cetăţenia(art.5);românii
din străinătate,reglementată prin art.7 care prevede că statul sprijină întărirea legăturilor cu
românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale , lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui

8
A se vedea, N. Diaconu, Autonomia dreptului internaţional privat român în contextul noilor
reglementări cuprinse în Codul civil şi Codul de procedură civilă, în Revista de drept comercial
nr.10/2012, p. 10.

9
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.

10
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.337 din 19 mai 2003, cu modificările şi
completările ulterioare.

11
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.1036 din 28 decembrie 2006, cu modificările şi
completările ulterioare.

4
cetăţeni sunt;cetăţeni români în străinătate, situaţie reglementată prin art.17 , care statuează că
cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească
obligaţiile, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară;cetăţeni străini şi
apatrizi, situaţie reglementată prin art.18, care statuează că cetăţenii străini şi apatrizii care
locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi ;libera circulaţie(art.25);dreptul de proprietate privată, reglementat prin
art.44, care statuează că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate;exercitarea drepturilor şi a libertăţilor reglementată prin art. 57 din Constituţia
României , care statuează că cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi;economia , care potrivit art. 135 este o economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi
concurenţă,statul trebuind să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie , precum şi protejarea
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;proprietatea , reglementată
prin art. 136 , care consacră principiul garantării şi ocrotirii prin lege a proprietăţii publice ,
precum şi principiul inviolabilităţii proprietăţii private , în condiţiile legii organice;

-Legea nr.18/1991 a fondului funciar12;

- Legea nr.31/1990 a societăţilor13;

-Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă14;

-Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului15;

-Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei16;

12
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi
completările ulterioare.
13
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.1066 din 17 noiembrie 2004, cu
modificările şi completările ulterioare.
14
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările
şi completările ulterioare.
15
Republicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.159 din 5 martie 2014.

5
 - Legea nr.21/1991 a cetăţeniei17.

2.2. 1. c. Practica judiciară şi practica arbitrală de drept internaţional privat.

Practica judiciară, în dreptul nostru , fără a fi izvor de drept, are un rol important în ceea
ce priveşte interpretarea normelor de drept internaţional privat şi complinirea lacunelor
legislative. Sub acest aspect, o poziţie aparte în materia practicii judiciare o are recursul în
interesul legii , pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum acesta este
reglementat de noul Cod de procedură civilă, prin art.514-518. Astfel, potrivit art.517 alin.4 din
noul Cod de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept în urma soluţionării
recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în
Monitorul oficial al României”, partea I. Aceasta nu înseamnă că deciziile pronunţate în interesul legii de
către instanţa supremă sunt izvoare de drept , ele având doar rolul de a asigura pentru viitor interpretarea
unitară a legii. De altfel, însăşi dispoziţiile art.517 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, statuează
expres că decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Un rol important îl are de asemenea şi practica arbitrală de drept internaţional privat , respectiv ,
practica Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,
care , deşi nu constituie izvor de drept ,contribuie la cunoaşterea normelor conflictuale în probleme de
comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.

2.2. 1. d. Doctrina juridică.

Asemenea practici judiciare sau arbitrale , doctrina juridică, deşi nu constituie izvor de
drept, însă prin opiniile exprimate şi argumentele prezentate , contribuie la interpretarea şi
aplicarea normelor de drept internaţional privat.

2.2. 1. e Situaţia lacunelor în legislaţia internă.

16
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.259 din 19 aprilie 2012, cu modificările şi
completările ulterioare
17
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.576 din 13 august 2010, cu modificările şi
completările ulterioare.

6
 Potrivit art. 5 din noul Cod de procedură civilă, niciun judecător nu poate refuza să
judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Pe de altă parte, dispoziţiile
art. 9 alin.3 din noul Cod civil, statuează că interpretarea legii de către instanţă se face numai în
scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii, urmând ca prin art.10 din noul Cod civil, să fie
instituită interzicerea analogiei, în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, care
restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, aceste legi aplicându-se
numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

În acest context se pune problema după ce reguli va fi soluţionat un proces de drept

internaţional privat , ca şi , de altfel, orice proces , în situaţia în care legea tace, şi nici nu trimite
la uzanţe. Răspunsul la această problemă ne este oferit de dispoziţiile art.5 alin. 3 din noul Cod
de procedură civilă, care statuează că în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în
baza legii, nici a uzanţelor , iar în lipsa acestora din urmă,nici în baza dispoziţiilor legale
privitoare la situaţii asemănătoare,ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii. Din
conţinutul textului art. 5 alin. 3 din noul Cod de procedură civilă,rezultă că, dacă legea tace, dar
ea trimite în mod expres la uzanţe , atunci soluţionarea procesului va avea lor prin raportare la
uzanţele în materia la care legea trimite. Dacă legea tace şi nici nu trimite expres la uzanţe ,
atunci soluţionarea procesului se va face aplicând principiul, a pari, adică apelând la analogia
legii, luând în considerare dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare. În lipsa unor
dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, cauza va fi soluţionată în baza principiilor
generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele
echităţii.

2.2.2.Izvoare internaţionale.

2.2.2.a. Enumerare.

Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt :tratate, convenţii, acorduri
internaţionale, cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale , cu unele particularităţi. Pentru
România, în baza art. 11 alin. 2 coroborat cu art. 20 din Constituţia republicată, este izvor de
drept internaţional privat acel tratat , acea convenţie la care România este parte.

7
 În acele cazuri în care unele probleme conflictuale nu sunt reglementate de un izvor
internaţional, ele trebuie soluţionate conform normelor conflictuale interne ale instanţei sesizate ,
dacă nu rezultă altfel din izvorul respectiv18.

2.2.2.b. Convenţiile internaţionale.

Fac parte din această categorie convenţiile internaţionale bilaterale sau multilaterale prin
care se reglementează probleme de drept internaţional privat, care la rândul lor , pot fi , după
conţinut, convenţii internaţionale care conţin norme conflictuale şi convenţii internaţionale care
conţin norme materiale, uniforme.

Din categoria convenţiilor internaţionale care conţin norme conflictuale, putem enumera:

-Convenţia care reglementează conflictul de legi în materie de căsătorie, ratificată de

către România prin Decretul-Lege nr.873/1904;

- Convenţia care reglementează conflictul de legi în materie de despărţenie şi separaţiune

de corp, ratificată de către România prin Decretul-Lege nr.873/1904;

- Convenţia cu privire la conflictele de legi relativ la efectele căsătoriei asupra drepturilor

şi datoriilor soţilor în raporturile personale şi asupra averilor soţilor, ratificată de către România
prin Decretul-Lege nr.1007/1912;

În mod frecvent, convenţiile internaţionale care conţin norme conflictuale sunt

convenţiile bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor sau tratatele de
asistenţă juridică încheiate între diferite state. De asemenea , există unele convenţii internaţionale
multilaterale , care deşi cuprind , cu precădere norme materiale, includ , în mod izolat , şi unele
norme conflictuale , cum este , spre exemplu, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena în anul 1980, la care România a aderat prin
Legea nr.24/199119.

18
A.. Gherghe, op. cit., p.15.
19
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.54 din 19 martie 1991.

8
 Referitor la convenţiile internaţionale care conţin norme materiale, uniforme, putem
exemplifica:

- Convenţia privind procedura civilă, încheiată la Haga, la data de 1 martie 1954,

ratificată de către România prin Decretul nr.81/1971;

- Convenţia asupra cetăţeniei femei căsătorite , încheiată la New York în 1957,la care la
care România a aderat prin Decretul nr.339/1960;

- Convenţia privind drepturile copilului, ratificată de către România prin Legea

nr.18/1990;

- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg în 1967, la

care România a aderat prin Legea nr.15/199320;

- Convenţia europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei,

încheiată la Strasbourg în 1957, la care România a aderat prin Legea nr.101/1992;

- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale,

încheiată la Haga în anul 1993, ratificată de către România prin Legea nr.84/199421.

2.2.2.c. Cutuma internaţională şi uzanţa internaţională.

Cutuma internaţională şi uzanţa internaţională reprezintă izvoare ale dreptului

internaţional privat numai în măsura în care completează normele juridice din acest domeniu.

Cutuma, jucând un rol important în interpretarea normelor dreptului internaţional privat,

este o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în
virtutea deprinderii, ca normă socotită obligatorie22.

Uzanţa reprezintă o practică acceptată de către părţi într-un anumit domeniu de activitate,
fiind întâlnite frecvent în materie comercială, în domeniul transporturilor, în dreptul maritim şi

20
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.67 din 31 martie 1993.
21
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.298 din 21 octombrie 1994.
22
D. Lupaşcu, op. cit., p.32 şi infra nota 6, p.32.

9
fluvial, etc. Uzanţele pot fi aplicate fie cu titlu de izvor de drept, fie cu titlu de clauză
contractuală, în raport de temeiul în baza căruia se aplică(lex causae, lex forii, convenţii
internaţionale sau voinţa părţilor).

2.2. 3. Raportul dintre izvoarele interne şi izvoarele internaţionale.

În situaţia în care legea internă conţine o reglementare diferită faţă de convenţia

internaţională se naşte un conflict , context în care se pune problema modului de soluţionare a
unui astfel de litigiu.

Sub acest aspect, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la Viena în anul
1969 şi, în acord cu această reglementare, art. 31 alin.4 şi 5 din Legea nr.590/2003 privind
tratatele23, statuează că tratatele în vigoare nu pot fi modificate , completate sau scoase din
vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare, iar, prevederile legislative
interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare.

În dreptul nostru , raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern face obiectul de
reglementare a art. 11 din Constituţia României, în sensul căruia:,,Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Sunt relevante sub acest aspect şi dispoziţiile art.2557 alin. 3 din noul Cod civil, în
sensul cărora , dispoziţiile Cărţii a VII-a din noul Cod civil cuprinzând dispoziţii de drept
internaţional privat, sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România
este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă
reglementare. De asemenea dispoziţiile tranzitorii instituite prin art. 207 din Legea nr.71/2011
pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, statuează că dispoziţiile Cărţii a VII-a,,Dispoziţii
de drept internaţional privat” a Codului civil se aplică numai în cauzele deduse instanţei
judecătoreşti sau autorităţii competente după data intrării în vigoare a Codului civil, având ca

23
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.23 din 12 ianuarie 2004.

10
obiect raporturi juridice cu element de extraneitate, indiferent de data şi locul încheierii actelor
ori producerii sau săvârşirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice.

O situaţie distinctă este reprezentată de reglementările privind drepturile omului. Sub

acest aspect, dispoziţiile art. 20 din Constituţia României statuează că :,,Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”. Rezultă aşadar din conţinutul acestui text constituţional că primează
reglementarea internaţională faţă de legea internă, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Explicaţia constă în aceea că standardele
internaţionale sunt în favoarea omului, astfel că nu se justifică aplicarea unei reglementări
defavorabile24.

2.2.4.Unificarea dreptului internaţional privat25.

În plan internaţional asistăm la o accentuare a tendinţei de unificare a dreptului

internaţional privat prin adoptarea unor convenţii internaţionale , România aderând la unele
dintre aceste convenţii. Sub acest aspect, putem menţiona dintre convenţiile internaţionale cu
preocupări în unificarea dreptului internaţional privat:

1.Convenţia de drept internaţional de la Haga.

O primă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că România a acceptat Statutul
Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga prin Legea nr.25/199126.

24
A se vedea , M.Constantinescu, I.Muraru, A.Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României,Explicaţii şi
comentarii, Editura Rosetti,Bucureşti, 2003, p. 17.

25
D. Lupaşcu, op. cit., p.34-36.
26
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.54 din 19 martie 1991.

11
 Această conferinţă a fost reunită pentru prima dată în 1893 ,devenind organizaţie
permanentă în anul 1955. În cadrul acestei conferinţe au fost adoptate mai multe convenţii, în
materii ,precum: vânzarea mobiliară; forma testamentelor;responsabilitatea pentru
bunuri;celebrarea căsătoriei;adopţie;protecţia minorilor , etc.

2.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În conformitate cu prevederile versiunii consolidate a Tratatului privind funcţionarea

Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are ca obiectiv fundamental
asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Astfel,potrivit art. 263 din
versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative , a actelor Consiliului, ale Comisiei şi
ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului
European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. În acest
scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un stat membru,
de Parlamentul European , de Consiliu sau de Comisie , pentru motive de necompetenţă,de
încălcare a unor norme fundamentale de procedură,de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme
de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere. Orice persoană fizică sau juridică, poate
formula o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual,
precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de
executare.

De asemenea , potrivit art. 267 din versiunea consolidată a Tratatului privind

funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene , este competentă să se
pronunţe , cu titlu preliminar,la cererea instanţelor naţionale , cu privire la interpretarea tratatelor
, validitatea şi interpretarea actelor adoptate de către instituţiile , organele, oficiile sau agenţiile
Uniunii, dacă instanţele naţionale apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară
pentru a pronunţa o hotărâre.

3.Consiliul Europei.

Înfiinţat la data de 5 mai 1949, Consiliul Europei, grupează statele europene care au o
concepţie asemănătoare despre democraţie, statul de drept şi respectarea demnităţii umane.

12
 O primă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că , nu se poate confunda
Consiliul Europei cu Consiliul European, care , potrivit, părţii a şasea,Titlul I, secţiunea 2 ,
capitolul 1 din versiunea consolidată Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene , reuneşte
şefi de state şi de guverne şi pe preşedintele Comisiei.

În acest context, a fost adoptat ,la Londra , la data de 5 mai 1949, Statutul Consiliului
Europei27, al cărui scop este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea
şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic şi social.

Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate numeroase documente de importanţă

majoră, precum:

-Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

ratificată de către România prin Legea nr.30/199428;

-Carta Socială Europeană, ratificată de către România prin Legea nr.74/199929,

-Convenţia pentru reprimarea terorismului, ratificată de către România prin Legea

nr.19/199730.

În domeniul dreptului internaţional privat, pot fi menţionate:

- Convenţia europeană în domeniul informării asupra dreptului străin, încheiată la Londra

, la 7 iunie 1968, la care România a aderat în anul 1991, şi Protocolul adiţional semnat la
Strasbourg la 15 martie 1978;

-Convenţia europeană asupra imunităţii statelor din 16 noiembrie 1972 , intrată în vigoare
la data de 11 iunie 1976.

27
Publicat în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.238 din 4 octombrie 1993.
28
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.135 din 31 mai 1994.
29
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.193 din 4 mai 1999.
30
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.34 din 4 martie 1997.

13
 4.Comisia internaţională de stare civilă.

Această comisie a luat fiinţă în anul 1950 şi a avut ca scop elaborarea de recomandări şi
convenţii pentru armonizarea dispoziţiilor în materia stării civile. Sub acest aspect , pot fi
menţionate , în domeniul dreptului internaţional privat, următoarele reglementări adoptate de
către comisie:

- Convenţia asupra dreptului aplicabil numelui;

- Convenţia cu privire la recunoaşterea copilului din afara căsătoriei din 14 septembrie

1961.

5. Uniunea panamericană.

Această uniune include Statele Americii Centrale şi ale Americii de Sud. Dintre
reglementările adoptate se distinge Codul Bustamante, care este un cod de drept internaţional
privat, acceptat de mai multe state.

Cap. II. Autonomia dreptului internaţional privat.

Secţiunea.1. Consideraţii generale.

Sistemul de drept al fiecărui stat se împarte în ramuri de drept , în raport de mai multe
criterii, ca de exemplu: obiectul de reglementare; metoda de reglementare; preponderenţa
anumitor norme juridice; calitatea subiectelor implicate; principiile care guvernează materia;
caracterul sancţiunilor aplicabile, etc. Aceste criterii permit delimitarea dreptului internaţional
privat de alte ramuri de drept, operaţiune care se face bazat pe raţiuni teoretice şi practice. Sub
aspect teoretic , delimitarea faţă de alte ramuri de drept este impusă de asemănările dintre
raporturile juridice ce formează obiect al unor ramuri de drept diferite, iar , sub aspect practic,
apartenenţa unui raport juridic la o anumită ramură de drept reprezintă o problemă de calificare
juridică, determinând o aplicare corectă a legii31.

31
N. Diaconu, op.cit , p. 7.

14
 Autonomia dreptului internaţional privat în cadrul sistemului de drept român este impusă
de specificitatea următoarelor elemente32:

Secţiunea 2.Obiectul de reglementare.

2.1 Noţiune. Elementul de extraneitate. Obiectul de reglementare al unei anumite

ramuri de drept vizează relaţiile sociale ce intră sub incidenţa acesteia. În dreptul internaţional
privat, obiectul constă în relaţiile sociale în care unul , mai multe sau toate elementele sunt de
extraneitate. Prin urmare , raportul juridic de drept internaţional privat se deosebeşte de raportul
juridic din dreptul intern prin existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate. Cuvântul
extraneitate provine de la latinescul ,, extraneus”, care înseamnă ,, din afară”, ,,străin”.

2.1.a Elementul de extraneitate.

Dintre numeroasele definiţii exprimate în literatura de specialitate privitoare la elementul

de extraneitate , reţinem aceea potrivit căreia ,, elementul de extraneitate” este o împrejurare de
fapt care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului
juridic şi care are aptitudinea de a aduce în discuţie posibilitatea aplicării legii străine33.

Elementul de extraneitate constituie partea raportului juridic care se află în străinătate sau
sub incidenţa unei legi străine, prin raportare la sistemul de drept al forului34, adică al
instanţei(judecătoreşti sau arbitrale)sesizată cu soluţionarea unui litigiu de drept internaţional
privat.

Prezenţa elementului de extraneitate obligă instanţa în faţă căreia se invocă un litigiu de

drept internaţional privat să rezolve două probleme majore de drept internaţional privat35: mai
întâi problema conflictului de legi, pentru a identifica şi cunoaşte care dintre cele două sisteme

32
D. Lupaşcu, op. cit. p.6
33
D. Lupaşcu , op. cit., p. 6 şi infra nota 4, p. 6.
34
Cuvântul ,, for” provine din latinescul ,, forum” care înseamnă ,, piaţă publică în România antică, unde
era concentrată viaţa social-politică, religioasă şi economică a oraşului şi unde se judecau procesle”( a se
vedea , Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura ,, Academiei R.S.R”, Bucureşti , 1984, p. 345.
35
A.. Gherghe, op. cit., p. 9.

15
de drept(român sau străin), guvernează raportul juridic dedus judecăţii; apoi, problema de ordin
procesual a conflictului de jurisdicţii, prin a determina instanţa competentă să soluţioneze litigiul
şi , după caz, procedura aplicabilă.

2.2.Structura raportului juridic cu elemente de extraneitate. Elementul de

extraneitate în raport cu structura raportului juridic de drept internaţional privat.

Încă de la început se impune precizarea că elementul de extraneitate nu este element de

structură al raportului juridic, alături de subiecte, conţinut şi obiect, ci oricare dintre acestea pot
constitui un element de extraneitate36.

Sub aspect structural, raportul juridic , în genere , cuprinde următoarele elemete:

a)subiectele raportului juridic , adică părţile(persoane fizice sau persoane juridice) între
care se stabileşte raportul juridic. În acest context , pentru persoanele fizice ,pot constitui
elemente de extraneitate: cetăţenia; domiciliul sau reşedinţa;

b)conţinutul raportului juridic , adică drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale

părţilor raportului juridic. Prin raportare la conţinutul raportului juridic , pot constitui elemente
de extraneitate:a) locul încheierii actului juridic(în sens de negotium iuris); b)locul încheierii
înscrisului constatator(instrumentum probationem); c)locul unde urmează să îşi producă efectele
un act juridic; d)locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii; e) locul producerii
prejudiciului, când acesta diferă de locul delictului sau , în cazul evenimentelor naturale, locul
producerii evenimentului(naştere , moarte , calamitate naturală, etc);

c)obiectul, adică conduita subiectului pasiv(acţiune sau inacţiune); în mod derivat, un

bun(mobil sau imobil) poate fi obiect al raportului juridic. În cazul obiectului derivat al
raportului juridic, constituie element de extraneitate locul situării în străinătate a bunului mobil
sau imobil, sau care , deşi se află în ţara forului, suportă incidenţa legii străine(de
exemplu,bunurile ambasadelor).

2.3. Raporturi juridice cu elemente de extraneitate care nu pot face obiect al

dreptului internaţional privat.

36
A.. Gherghe, op. cit., p.5; D. lupaşcu , op. cit.p. 7.

16
 Potrivit art. 2557 din noul Cod civil, raporturile de drept internaţional privat sunt
raporturile civile , comerciale , precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Prin urmare , nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiectul dreptului
internaţional privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg. Ca atare , nu intră în
categoria raporturilor juridice cu element străin raporturile juridice din domeniul dreptului
public(drept administrativ , drept financiar , drept penal, drept internaţional public, etc),
explicaţia constând în faptul că raporturile juridice de drept public nu pot da naştere conflictului
de legi, întrucât părţile se află una faţă de cealaltă în poziţie de subordonare juridică, intervenind
elementul de autoritate al statului respectiv. În aceste situaţii , instanţa română soluţionează
litigiu în raport cu legea română, iar dacă constată că legea română nu este aplicabilă, se va
declara necompetentă. Prin urmare , după cum s-a remarcat37, în aceste materii, competenţa
legislativă coincide cu competenţa jurisdicţională, instanţa română neaplicând legea străină.

Secţiunea.3.Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat.

3.1. Consideraţii generale. Enumerare.

Metoda de reglementare reprezintă mijlocul specific cu ajutorul căruia statul asigură

conduita necesară părţilor raportului juridic38. În dreptul internaţional privat metoda specifică de
reglementare o constituie conflictele de legi cu ajutorul normelor conflictuale. În consecinţă ,
metoda specifică de reglementare în dreptul internaţional privat o constituie metoda
conflictualistă , care , la rândul ei , cunoaşte două variante: metoda utilizării legilor de aplicare
imediată(necesară); metoda proper lew. De asemenea , raportul juridic cu element de
extraneitate poate fi cârmuit şi de norme materiale(substanţiale), situaţie în care este incidentă
metoda normelor materiale(substanţiale).

3.2. Metoda conflictuală(conflictualistă).

Această metodă presupune alegerea legii competente să reglementeze un raport juridic cu

element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale. În esenţă, această metodă înseamnă că,
ori de câte ori o instanţă(judecătorească sau de arbitraj) este investită cu soluţionarea unui litigiu

37
D. Lupaşcu , op. cit., p. 8.
38
Ibidem.

17
privind un raport juridic cu element de extraneitate şi sunt susceptibile de aplicare două sau mai
multe sisteme de drept, determinarea legii aplicabile se face în raport de ceea ce zice norma
conflictuală a forului, sau , în alţi termeni, instanţa respectivă recurge la norma conflictuală
conţinută de propriul sistem de drept39. Legea astfel stabilită poate fi legea locală( a forului) ,
legea străină sau ambele. Normele conflictuale sunt , de regulă, norme de drept intern , stabilite
de legislaţia fiecărui stat. În dreptul nostru aceste norme se găsesc , în principal , instituite prin
noul Cod civil, care consacră Titlul III ,, Conflictului de legi”. Dar , pe lângă dispoziţiile noului
Cod civil, mai regăsim norme conflictuale în materia insolvenţei , reglementate prin Legea
nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi insolvenţa. De asemenea , normele
conflictuale pot fi cuprinse şi în convenţii internaţionale, caz în care aceste norme sunt uniforme
pentru ţările cărora li se aplică acea convenţie.

Această metodă este preferată, întrucât permite o reglementare corespunzătoare a

raporturilor cu element de extraneitate, prin aplicarea legii care are cea mai însemnată legătură
cu situaţia conflictuală, având următoarele trăsături caracteristice40: a)instanţa forului aplică
propria normă conflictuală; b) permite aplicarea legii competente; c) legea desemnată de norma
conflictuală este , după caz, legea forului, legea străină ori ambele(care vor reglementa aspecte
distincte).

3.2.1. Varietăţi ale metodei conflictuale.

a)metoda utilizării legilor de aplicare imediată(necesară). Această metodă presupune

existenţa unei categorii speciale de legi,respectiv legile de aplicare imediată, iar , aplicarea
normei conflictuale este condiţionată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu există o
asemenea lege. Normele de aplicaţie imediată(necesară) sunt acele norme materiale, aparţinând
sistemului de drept intern al statului forului care se aplică cu prioritate(imediat) unui raport
juridic internaţional(cu element de extraneitate), atunci când acel raport juridic are un anumit
punct de legătură concret cu ţara forului, excluzând astfel conflictul de de legi şi aplicarea în
cauză a vreunei norme conflictuale41. Rezultă aşadar că această metodă are următoarele aspecte

39
Ibidem , p. 9.
40
D. Lupaşcu , op. cit., p.9
41
A.. Gherghe, op. cit., p.26, 27.

18
specifice: exclude aplicarea legii străine şi , pe cale de consecinţă , exclude conflictul de legi şi
aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale; sunt norme materiale(substanţiale) deoarece
determină, legea aplicabilă raportului juridic; se întemeiază pe norme cu caracter unilateral, spre
deosebire de normele conflictuale , care au un caracter bilateral. Aplicarea cu prioritate a acestor
norme este de ordine publică în dreptul internaţional privat al forului.

Noul Cod civil , cuprinde câteva norme de aplicare imediată , cum ar fi : prevederile
art.2587 alin. 2 , care statuează că un cetăţean român aflat în străinătate poate încheia o căsătorie
numai în faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care
acesta este acreditat . În acest caz, căsătoria este supusă formalităţilor prevăzute de legea română.
Rezultă aşadar că această dispoziţie înlătură de la aplicare norma conflictuală instituită prin
alin. 1 al art. 2587 din noul Cod civil, care trimite pentru problemele de formă ale încheierii
căsătoriei la legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria.

b)metoda proper law. Această metodă, apărută mai întâi în sistemul common law, în
materia răspunderii delictuale, constă în aceea că, pentru fiecare speţă, legea aplicabilă se
determină în funcţie de situaţia concretă(împrejurări de fapt, particularităţi, etc). Ca atare , spre
deosebire de metoda conflictuală, care presupune aplicarea aceleiaşi legi tuturor cauzelor de
acelaşi fel, metoda proper law , implică un rol sporit al instanţei, care stabileşte legea aplicabilă
nu după reguli generale, ci în raport de cele mai puternice puncte de legătură, astfel încât legea
determinată să fie cea mai indicată pentru acea speţă42.

3. 3. Metoda normelor materiale(substanţiale)

Normele materiale(substanţiale , directe) sunt izvoare ale dreptului internaţional privat

atunci când reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate, dar , spre deosebire de
normele conflictuale,normele materiale se aplică direct şi nemijlocit raportului juridic cu element
de extraneitate dedus judecăţii. La fel ca şi în cazul normelor conflictuale , şi normele materiale
pot fi cuprinse în legile interne ale statelor sau în convenţii internaţionale, în acest ultim
caz(convenţii internaţionale) prin care se stabilesc norme materiale uniforme, aplicarea lor se
face independent de o normă conflictuală. De regulă, norma materială devine aplicabilă atunci

42
D. Lupaşcu , op. cit., p.10 şi infra nota 7 , p. 10.

19
când o normă conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic. Normele materiale, la
fel ca şi orice norme de drept substanţial , se clasifică în norme de drept material sau
substanţial(civil, familiei , etc) şi norme de drept procesual. Dar , această clasificare nu trebuie
confundată cu clasificarea principală a normelor dreptului internaţional privat în norme
conflictuale şi norme materiale. Cele mai importante norme materiale ale dreptului internaţional
privat sunt cele care reglementează condiţia juridică a străinului, persoană fizică sau juridică în
România , precum şi cele care reglementează efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale în
România.

Secţiunea 4. Conţinutul reglementării dreptului internaţional privat.

4.1. Consideraţii generale.

Constituie conţinut al dreptului internaţional privat normele juridice care formează

această ramură de drept , şi anume: a) normele conflictuale; b)normele materiale. Dintre acestea ,
preponderente sunt normele conflictuale.

4.2. Normele conflictuale.

4.2.1.Noţiune. Funcţii şi caractere.

Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat, având o
structură proprie , care desemnează legea internă aplicabilă raportului juridic cu element de
extraneitate. Sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de lex causae(legea cauzei).

Norma conflictuală nu indică direct şi nemijlocit drepturile şi obligaţiile părţilor , ci

numai legea competentă să cârmuiască nemijlocit raportul juridic respectiv. Aşadar , după cum s-
a remarcat, norma conflictuală constituie o normă de trimitere, având un caracter prejudicial,
prealabil şi indirect, rolul său încetând în momentul desemnării legii competente43. Cu titlu de
exemplu, putem invoca norma conflictuală cuprinsă în dispoziţiile art.2609 din noul Cod civil,
care statuează că ,,forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie”.

4.2.2 Structura normei conflictuale.

43
Ibidem , p. 12 şi infra nota 1, p. 10.

20
 4.2.2.1. Elementele normei conflictuale.

Pentru definirea structurii normei conflictuale , pornim de la structura normei juridice , în

general, care cuprinde trei elemente:ipoteza; dispoziţia; sancţiunea. Dar , spre deosebire de
norma juridică , în general, norma conflictuală are o structură dihotomică, iar elementele sale au
denumiri specifice. Astfel, norma conflictuală este alcătuită din două elemente: a) conţinut;
b)legătură.

A)Conţinutul normei conflictuale. Conţinutul normei conflictuale este ipoteza normei

conflictuale, adică acea categorie de raporturi juridice la care respectiva normă se referă. De
exemplu, prevederile art. 2626 din noul Cod civil, statuează că ,, formele de publicitate, realizate,
în orice mod, referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc,
afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel”. Ca , din conţinutul acestui text legal
rezultă că expresia ,, formele de publicitate, realizate, în orice mod, referitoare la bunuri(…) ,
constituie conţinutul normei conflictuale.

B)Legătura normei conflictuale. Legătura normei conflictuale este conţinutul acesteia,

adică partea care indică sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei conflictuale. Aşadar
, legătura trimite la sistemul de drept care va reglementa raportul juridic care formează conţinutul
normei conflictuale44. Astfel, în exemplul dat mai sus, reglementat de art. 2626 din noul Cod
civil, expresia ,,(…) sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc”, constituie
legătura normei conflictuale, adică indică sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei
conflictuale , exprimat , potrivit textului citat prin expresia ,, formele de publicitate, realizate, în
orice mod, referitoare la bunuri(…).

Legătura normei conflictuale prin care se indică sistemul de drept aplicabil poate să
indice în mod direct sistemul de drept aplicabil, adică să indice direct legea competentă să
reglementeze raportul care constituie conţinut al normei conflictuale. Spre exemplu, prevederile
art.2587 alin. 2 , care statuează că un cetăţean român aflat în străinătate poate încheia o căsătorie
numai în faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care
acesta este acreditat , urmând ca , în acest caz, căsătoria să fie supusă formalităţilor prevăzute

44
A.. Gherghe, op. cit., p.22.

21
de legea română. Dar , pe lângă această indicare directă, legătura normei conflictuale poate să
indice în mod abstract(indirect) , utilizând o formula generală, care conduce la determinarea legii
competente. Constituie indicare abstractă, textul art. art. 2626 din noul Cod civil,mai sus expus ,
cu privire la formele de publicitate.

4.2.2.2 Punctele de legătură admise de legea română.

Legătura normei conflictuale se materializează prin punctul(elementul) de legătură, care

constituie criteriul concret prin care se stabileşte legătura dintre raportul juridic(conţinutul
normei conflictuale) şi un anumit sistem de drept(care constituie legea aplicabilă-lex causae- în
speţă).

Cele mai importante puncte de legătură reglementate de sistemul de drept românesc sunt:

a).Cetăţenia. Cetăţenia este punctul de legătură pentru următoarele categorii de raporturi

juridice, care formează conţinutul normei conflictuale respective:

-starea civilă şi capacitatea persoanei fizice , adică statutul persoanei fizice. Sub acest
aspect , dispoziţiile art.2572 din noul Cod civil, statuează că :,, starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede
altfel”. Prin lege naţională, potrivit art.2568 din noul Cod civil, se înţelege , în privinţa persoanei
fizice, legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică. Aşadar , în cadrul acestei norme
conflictuale, elementul concret(punctul de legătură) prin care se realizează relaţia dintre
conţinutul normei conflictuale şi legătura normei conflictuale este legea naţională a persoanei
fizice. În acelaşi sens , dispoziţiile art.2605 din noul Cod civil, stabileşte că filiaţia copilului din
afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii. De asemenea ,
în privinţa legii aplicabile regimului matrimonial, dispoziţiile art.2590 din noul Cod civil
statuează că soţii pot alege drept lege aplicabilă regimului matrimonial, legea statului a cărui
cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii. În privinţa legii aplicabile divorţului, dispoziţiile
art. 2600 alin. 2 din noul Cod civil statuează că,, dacă legea străină, astfel determinată, nu
permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul
în care unul dintre soţi este , lata cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în
România. Cetăţenia trimite la sistemul de drept denumit lex patriae.

22
 -moştenirea, ca universalitate de bunuri. Sub acest , în privinţa alegerii legii aplicabile
moştenirii în ansamblul său, dispoziţiile art.2634 alin. 1 din noul Cod civil, statuează că o
persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui
cetăţenie o are;

-jurisdicţia competentă în anumite situaţii. Sub acest aspect , putem invoca ,

dispoziţiile art.1081 alin. 2 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă republicat, care statuează că ,,
instanţele judecătoreşti române sunt , de asemenea, competente să judece procesele referitoare la
ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicţie judecătorească, cetăţean român cu
domiciliul în străinătate.

b) domciliul sau , în subsidiar reşedinţa.

În ceea ce priveşte domiciliul persoanei fizice, respectiv domiciliul „pârâtului”, trebuie

avute în vedere prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/200545 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi dispoziţiile noului
Cod civil care reglementează domiciliul şi reşedinţa.

Astfel, potrivit art. 87 din noul Cod civil, coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 97/2005, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi
libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Domiciliul
minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este
la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul
său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în plasament [art. 26 alin. (2)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005, coroborat cu art. 92 din Codul civil];
dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie [alin. (3)].

Dar, în materia raporturilor de drept internaţional privat , devin incidente şi dispoziţiile

art. 2.570 alin. (1) din Codul civil stabilesc criterii privind determinarea şi proba reşedinţei
obişnuite a persoanei fizice.

45
Republicată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.

23
 Astfel, în accepţiunea acestui text de lege, în materia raporturilor de drept internaţional
privat, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare, iar reşedinţa obişnuită a
unei persoane juridice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această
persoană are stabilimentul său principal.

Constatăm faptul în materia raporturilor de drept internaţional privat noţiunea de

reşedinţă obişnuită a persoanei fizice este identificată ca fiind locuinţa principală a persoanei
fizice, în timp ce, în dreptul intern, prevederile art. 88 din Codul civil, statuează că, reşedinţa
persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Reşedinţa obişnuită comună ca punct de legătură este instituită prin mai multe dispoziţii
ale noului Cod civil. Astfel,dispoziţiile art.2589 din noul Cod civil, reglementând legea
aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei , statuează că efectele generale ale căsătoriei sunt
supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor , iar , în lipsă , legii cetăţeniei comune a soţilor.
De asemenea , în privinţa legii aplicabile regimului matrimonial, dispoziţiile art.2590 din noul
Cod civil statuează că soţii pot alege drept lege aplicabilă regimului matrimonial legea statului
pe teritoriul căruia unul dintre soţi are reşedinţa obişnuită la data alegerii. De asemenea, în
privinţa legii aplicabile divorţului, dispoziţiile art. 2600 din noul Cod civil statuează că în lipsa
alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este legea statului pe teritoriul căruia soţii
au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ.

De asemenea , mai pot fi invocate dispoziţiile art.2637 coroborat cu art.2638 din noul
Cod civil, referitore la condiţiile de fond ale actului juridic , care statuează că în privinţa
condiţiilor de fond ale actului juridic , acestea sunt stabilite de legea aleasă de către părţi, iar , în
lipsa alegerii se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse ,
considerându-se că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice
sau , după caz, autorul actului are, la data încheierii actului , reşedinţa obişnuită.

Totodată ,dispoziţiile art.1080 din noul Cod de procedură civilă republicat, statuează
competenţa exclusivă a instanţelor române să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare
la contracte încheiate cu consumatorii având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România,
pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului şi fără

24
legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia , în condiţiile statuate prin art.1079
pct. 3 lit. a-b din noul Cod de procedură civilă.

Domiciliul şi , în subsidiar , reşedinţa obişnuită, trimite la sistemul de drept , lex

domicilii.

c)sediul social.

Sediul social este punct de legătură pentru statutul organic al persoanei juridice. Astfel, în
accepţiunea art.2580 din noul Cod civil, statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de
legea sa naţională. Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă
ţară este supus legii naţionale a acesteia. Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al
cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care
a înfiinţat-o.

Referitor la sediul pârâtului, persoană juridică, în dreptul intern dispoziţiile art. 227 din
Codul civil statuează că sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau
statutului, urmând ca, în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică să poată avea mai
multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de
lucru. Această dispoziţie legală stă, de altfel, la baza stabilirii competenţei teritoriale în cazul
persoanei juridice care are dezmembrăminte, stabilită prin art. 109 din noul Cod de procedură
civilă, respectiv în condiţiile acestui text de lege, cererea de chemare în judecată poate fi
formulată şi la instanţa locului unde persoana juridică are un dezmembrământ fără personalitate
juridică.

Sub aspectul sediului , ca punct de legătură în raporturile de drept internaţional privat ,

trebuie să pornim de la dispoziţiile Cărţii a VII-a, Dispoziţii de drept internaţional privat din
noul Cod civil, respectiv este necesar să stabilim naţionalitatea persoanei juridice şi, în raport de
această determinare, se va putea stabili sediul persoanei juridice străine

Astfel, potrivit art. 2.571 din noul Cod civil, persoana juridică are naţionalitatea statului
pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social [alin. (1)]; dacă există
sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este
sediul real [alin. (2)]; prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere

25
şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state [alin. (3)]; cu toate acestea,
dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a fost
constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat [alin. (4)].

De asemenea sediul social constituie un punct de legătură în privinţa legii aplicabile

condiţiilor de fond ale actului juridic. Sub acest dispoziţiile art.2637 coroborat cu art.2638 din
noul Cod civil, referitore la condiţiile de fond ale actului juridic , statuează că în privinţa
condiţiilor de fond ale actului juridic , acestea sunt stabilite de legea aleasă de către părţi, iar , în
lipsa alegerii se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse ,
considerându-se că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice
sau , după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, sediul social.

În materia procedurii de insolvenţă cu element de extraneitate, conform noului cadru

normativ instituite prin Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi
insolvenţa46, sediul principal este potrivit art.5 pct. 58 din Legea nr.85/2014 locul în care se află,
într-un mod verificabil de către terţi, centru principal de conducere, supraveghere şi gestiune a
activităţii statutare a persoanei juridice, chiar dacă hotărârile organului de conducere respectiv
sunt adoptate potrivit directivelor transmise de membri, acţionari sau asociaţi din alte state.
Legea nr.85/2014 , defineşte prin art. 5 pct.7 centrul principalelor interese ale debitorului în
ssituaţia procedurii de insolvenţă cu element de extraneitate, acesta fiind , până la proba
contrarie: a)sediul social al persoanei juridice, astfel cum acesta este definit prin art. 5 pct.57,
respectiv orice punct de lucru în care debitorul exercită, cu mijloace umane şi materiale şi cu
caracter netranzitoriu, o activitate economică sau o profesie independentă; b)sediul profesional
al persoanei fizice care exercită o activitate economică sau o profesie indendentă. Sediul
profesional conform art. 5 pct.59 din Legea nr.85/2014 este locul în care funcţionează într-un
mod verficabil de către terţi, conducerea activităţii economice ori a exercitării profesiei
independente a persoanei fizice; c)domicilul persoanei fizice care nu exercită o activitate
economică sau o profesie independentă.

d)locul situării bunului.

46
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.466 din 25 iunie 2014.

26
 Locul situării bunului , ca punct de legătură în raporturile de drept internaţional privat cu
elemente de extraneitate, derivă din unele dispoziţii ale noului Cod civil. Astfel, putem
exemplifica dispoziţiile art.2613 din noul Cod civil, care statuează că: ,,posesia , dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt
cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziţii
speciale se prevede altfel”. În privinţa legii aplicabile uzucapiunii mobiliare, dispoziţiile art.2616
din noul Cod civil statuează că uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se afla la
începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop.

În contextul art.5 pct. 64 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a

insolvenţei şi insolvenţa, statul în care se găseşte un bun este:a)pentru bunurile corporale statul
pe teritoriul căruia este situat bunul, b)pentru bunurile şi drepturile pe care proprietarul sau
titularul trebuie să le înscrie într-un registru public statul sub a cărui autoritate este păstrat
registrul; c) pentru creanţe statul pe teritoriul căruia se află centrul principalelor interese ale
debitorului creanţei, astfel cum este determinat la pct.7.

De asemenea , locul situării bunurilor constituie punct de legătură , în anumite situaţii, în

privinţa jurisdicţiei competente. În acest context , dispoziţiile art.1080 din noul Cod de procedură
civilă republicat, statuează competenţa exclusivă a instanţelor române să judece litigii cu
elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României. Sistemul de drept
aplicabil în acest caz este lex rei sitae sau lex situs, iar în materia succesiunii este lex succesionis.

e)locul încheierii actului juridic, inclusiv a contractului. Locul încheierii contractului

constituie punct de legătură, în unele situaţii, în privinţa jurisdicţiei competente. Astfel,
dispoziţiile art.1081 din noul Cod de procedură civilă republicat, statuează că instanţele române
sunt competente să judece şi litigiile în care locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi
numai o parte, o obligaţie contractuală se află în România.

De asemenea, locul încheierii actului juridic constituie punct de legătură pentru

condiţiile de fond ale contractului, drept un criteriu subsidiar. Astfel, prevederile art. 2638 alin.
1 din noul Cod civil, prevede că în lipsa alegerii de către părţi a legii care să cârmuiască
condiţiile de fond ale actului juridic(contractului) şi dacă legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul

27
juridic a fost încheiat. În acelaşi sens , cu privire la condiţiile de formă pe care trebuie să le
îndeplinească actul juridic, dispoziţiile art. 2639 din Codul civil statuează că actul se consideră
valabil încheiat din punctul de vedere al formei , dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea
locului unde a fost întocmit. Regula pe care o implică aplicarea acestui punct de legătură este
exprimată prin adagiul locus regit actum.

f)Pavilionul navei sau aeronavei, constituie punct de legătură pentru drepturile reale
asupra acestui mijloc de transport. În acest context , dispoziţiile art. 2620 din noul Cod civil,
statuează că :. ,, constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de
transport sunt supuse legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de
înmatriculare a aeronavei. Această lege se aplică deopotrivă şi bunurilor aflate în mod durabil la
bord, formându-i dotarea tehnică.

g)Fondul de comerţ. Fondul de comerţ constituie punct de legătură pentru condiţiile de

fond ale actului juridic. În acest context,dispoziţiile art.2637 coroborat cu art.2638 din noul Cod
civil, referitore la condiţiile de fond ale actului juridic statuează că în privinţa condiţiilor de fond
ale actului juridic , acestea sunt stabilite de legea aleasă de către părţi, iar , în lipsa alegerii se
aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse , considerându-se că
există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau , după caz,
autorul actului are, la data încheierii actului, fondul de comerţ.

Fondul de comerţ, reprezintă punct de legătură şi în unele cazuri referitoare la jurisdicţia

competentă . Astfel, potrivit art.1066 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă republicat,
instanţele române, sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, sunt competente dacă
pârâtul are în lipsa unui sediu principal , un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul
României la data introducerii cererii.

h)autoritatea care examinează validitatea actului juridic , constituie punct de legătură

în privinţa condiţiilor de formă ale actului juridic. În acest context, dispoziţiile art.2639 din noul
Cod civil, art. 2639 alin. 2 lit. c din Codul civil statuează că actul se consideră valabil încheiat
din punctul de vedere al formei , dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea aplicabilă
potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.

28
 i)moneda de plată. Moneda de plată constituie punct de legătură în privinţa executării
unor obligaţii derivate din raporturile de drept internaţional privat cu element de extraneitate. În
acest context , dispoziţiile art. 2646 din noul Cod civil statuează că moneda de plată este definită
de legea statului care a emis-o , iar, efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei
datorii sunt determinate de legea aplicabilă datoriei. Legea statului în care trebuie efectuată plata
determină în ce anume monedă urmează ca ea să fie făcută, afară numai dacă, în raporturile de
drept internaţional privat născute din contract, părţile au convenit o altă monedă de plată.

j) locul producerii prejudiciului. Locul producerii prejudiciului constituie punct de

legătură când prejudiciul se produce în alt stat decât cel al comiterii delictului. Sub acest putem
exemplifica , dispoziţiile art.2642 alin. 1 lit.b din noul Cod civil, care reglementând răspunderea
pentru atingerile aduse personalităţii statuează că pretenţiile derivate din astfel de atingeri sunt
cârmuite, la alegerea persoanei lezate de legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor. În
acest caz , se cere şi condiţia ca autorul daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aştepte ca
efectele aduse personalităţii să se producă în unul dintre acele două state.

k)Locul judecării litigiului, constituie punct de legătură pentru aspectele de procedură.

Sub acest aspect , dispoziţiile art.1087 din noul Cod de procedură civilă statuează că în procesul
civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese
contrare.

l)voinţa părţilor. Voinţa părţilor constituie punct de legătură pentru condiţiile fond ale
actelor juridice , precum şi a contractelor. Astfel, în privinţa condiţiilor de fond ale actului
juridic, dispoziţiile art.2637 din noul Cod civil statuează că , legea aleasă de către părţi este cea
care va cârmui condiţiile de fond ale actului juridic, sub condiţia ca alegerea legii aplicabile
actului juridic să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din
circumstanţe.

4.2.3 Clasificarea normelor conflictuale

Normele conflictuale pot fi definite după mai multe criterii, astfel:

29
 1.După conţinutul normei conflictuale, acestea se clasifică după diversele materii pe
care le reglementează, ca , spre exemplu:statutul persoanei fizice; statutul organic al persoanei
juridice; actul juridic; obligaţiile contractuale şi extracontractuale.

2.Legătura normei conflictuale. După felul legăturii, normele conflictuale se divid în:

a. Norme unilaterale, adică norme cu legătură directă. Caracteristic acestor norme

este faptul că ele indică nemijlocit aplicarea sistemului de drept al forului într-un raport juridic
cu element de extraneitate.

b.Norme bilaterale, adică cu indicare generală, cu acţiune dublă. Aceste norme

conflictuale constituie marea majoritate a normelor conflictuale. Sub acest aspect ,, putem invoca
dispoziţiile art. 2572 din noul Cod civil, care statuează că :,, starea civilă şi capacitatea persoanei
fizice sunt cârmuite de legea naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”.

4.2.4. Sfera raporturilor care intră sub incidenţa normelor conflictuale.

Sfera raporturilor care intră sub incidenţa normelor conflictuale cuprinde doar acele
raporturi care generează conflicte de legi, prin care se admite şi aplicarea legii străine. Ca atare,
nu intră în sfera acestor raporturi,cele din materie penală, administrativă, care sunt guvernate în
exclusivitate de legea forului.

4.2.5. Norme conflictuale aplicabile pentru determinarea legii competente să

cârmuiască raportul juridic cu element de extraneitate.

Pentru determinarea legii competente să cârmuiască raportul juridic cu element de

extraneitate, instituţia abilitată, aplică, în principiu , propria normă conflictuală, adică, norma
conflictuală a forului. Aceeaşi regulă se aplică şi în situaţia în care litigiul se judecă în
străinătate, ea fiind , de asemenea aplicabilă, atât pentru chestiuni principale , cât şi pentru cele
accesorii. Excepţiile de la aplicarea propriei norme conflictuale vizează : a) retrimiterea de
gradul I,reglementată şi de către noul Cod civil, care, prin art.2559 alin.2 statuează că,, dacă
legea străină,retrimite la dreptul român,sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu
se prevede în mod expres altfel”.prin urmare, se aplică norma conflictuală străină, care retrimite
la dreptul român;b) arbitrajul ad-hoc internaţional. În acest sens, potrivit art. 7 pct. 1 din
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961,

30
ratificată de către România prin Decretul nr.281/1963, ,, Părţile sunt libere să determine legea pe
care arbitrii trebuie să o aplice litigiului. în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii
vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă. În
ambele cazuri , arbitrii vor ţine sama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale”.

4.3. Normele materiale(substanţiale)

Normele materiale, constituie izvor al dreptului internaţional privat, în măsura în care

reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate şi, care, spre deosebire de normele
conflictuale,reglementează în mod direct raportul juridic cu element străin. Normele materiale, la
rândul lor se clasifică în :a. norme de drept material sau substanţial;b. norme de drept material..
Cele mai importante norme materiale se găsesc în materia dreptului internaţional privat care
reglementează condiţia juridică a străinului(ex: art.27 din Codul civil, asimilează cetăţenii străini
şi apatrizi, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile), şi efectele
hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale străine din România(ex:art.1132 din noul Cod de procedură
civilă republicat, statuează că hotărârile arbitrale străine pronunţate de un tribunal arbitral
competent beneficiază în România de forţă probantă cu privire la situaţiile de fapt pe care le
constată). Normele materiale sunt de aplicaţie imediată, când datorită caracterului lor de
imperativitate se aplică prioritar unui raport juridic cu element de extraneitate, atunci când acel
raport juridic are un punct de legătură cu ţara forului. Justificarea aplicării prioritare a acestor
norme materiale constă în faptul că aceste norme sunt de ordine publică în dreptul internaţional
privat al forului.

Secţiunea 5.Calitatea subiectelor în dreptul internaţional privat.

Calitatea subiectelor în dreptul internaţional privat se analizează prin raportare la

subiecţii oricărui raport juridic , care sunt oamenii, fie că acţionează în calitate de persoane fizice
, fie în mod colectiv, ca persoane juridice. Dar, având în vedere specificitatea raporturilor de
drept internaţional privat, în anumite situaţii, subiectele trebuie să aibă o anumită calitate(soţ,
rudă, salariat, cetăţean, etc).

Secţiunea 6.Poziţia juridică a subiectelor în dreptul internaţional privat.

31
 În raporturile juridice de drept internaţional privat, părţile se găsesc pe poziţie de egalitate
juridică,în sensul că nu se subordonează una celeilalte.

Cap. III. Corelaţiile dreptului internaţional privat cu alte ramuri de drept.

Secţiunea 1. Corelaţiile dreptului internaţional privat cu dreptul civil intern.

Dreptul internaţional privat şi dreptul civil, sunt ramuri de drept foarte apropiate ,
operând cu aceleaşi concepte şi categorii. Astfel, în privinţa asemănărilor dintre cele două ramuri
de drept , pot fi menţionate:

- ambele sunt guvernate, în principal , de Codul civil, în urma unificării prin noul Cod
civil a dispoziţiilor de drept civil cu cele de drept comercial. Multe dintre dispoziţiile actelor
normative adoptate în acest domeniu se referă , în acelaşi timp atât la raporturile comerciale
interne , cât şi la raporturile de drept comercial internaţional(ex : Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat sa societăţi comerciale şi regii autonome, cuprind atât
dispoziţii care privesc dreptul comercial, cât şi dreptul comerţului internaţional);

- dreptul internaţional privat, preluând o parte din normele ce aparţin dreptului civil , se
configurează ca un drept special, în raport cu dreptul civil intern , care rămâne dreptul comun în
materie, ceea ce rezultă expres din conţinutul art. 2 alin.2 din noul Cod civil, în sensul căruia,
Codul civil este alcătuit din reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale;

- în ambele raporturi juridice părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică;

- de asemenea, în ambele ramuri , raporturile juridice sunt de drept privat , iar contractul
este principalul izvor de obligaţii.

În ceea ce priveşte deosebirile dintre cele două ramuri de drept , pot fi evidenţiate
următoarele:

- spre deosebire de raporturile civile interne, raporturile de drept internaţional privat au

în cuprinsul lor un element de extraneitate, ca atare, un astfel de raport juridic primeşte o
incidenţă normativă compozită, care diferă de la caz la caz, în funcţie de anumite criterii(

32
participanţii la acel raport; finalitatea principală a raportului respectiv; circumstanţele în care se
naşte; natura lor specifică);

- normele dreptului internaţional privat sunt, în principal, norme conflictuale, în timp ce

normele dreptului civil sunt norme de drept substanţial, materiale.

Secţiunea 2. Corelaţiile dreptului internaţional privat cu dreptul procesual civil.

Relaţiile dintre dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil, se concretizează cu

pregnanţă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, aprobat Legea nr.134/2010
şi pus în aplicare prin Legea nr.76/2012.

O primă precizare care se impune este aceea că , în raport de dreptul internaţional privat ,
dreptul procesual civil constituie dreptul comun în materie.

De asemenea,după cum am precizat, noul Cod de procedură civilă, prin care a fost
abrogată în totalitate Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat,
reglementând prin Cartea a VII-a ,,Procesul civil internaţional”, stabileşte reguli privind
capacitatea şi drepturile părţilor în proces(art. 1083- 1087), legea aplicabilă în materie
procedurală(art.1088-1093), recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine(art. 1095- 1102),
precum şi noi dispoziţii în materia arbitrajul internaţional şi efecte hotărârilor arbitrale
străine(art. 1.111-1.133). Toate aceste dispoziţii reglementate prin noul Cod de procedură civilă
sunt de importanţă majoră şi în materia dreptului internaţional privat , care reglementând
raporturi juridice cu element de extraneitate, dispoziţiile instituite de noul Cod de procedură
civilă constituie puncte de legătură în cadrul raporturilor juridice cu element de extraneitate
pentru determinarea legii aplicabile unui astfel de raport juridic.

În ceea ce priveşte deosebirile şi delimitările dintre cele două ramuri , acestea derivă din
natura specifică a litigiilor care derivă din raporturile juridice cu element de extraneitate şi
caracterul de internaţionalitate al acestora.

Secţiunea 3. Corelaţiile dreptului internaţional privat cu dreptul internaţional

public.

33
 În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două ramuri de drept , se pot menţiona: ambele
ramuri de drept au un element comun, respectiv elementul de internaţionalitate, ceea ce conferă
celor două ramuri puncte de convergenţă

Dacă,dreptul internaţional public este ansamblul normelor juridice care reglementează

raporturile dintre state şi alte entităţi internaţionale care nu sunt subordonate niciunui stat, dreptul
internaţional privat reglementează relaţiile sociale cu element de extraneitate, stabilite între
persoane fizice şi/sau persoane juridice. Ca atare , cele două ramuri de drept diferă sub aspectul
obiectului de reglementare.

De asemenea deosebirea dintre cele două ramuri de drept rezidă şi sub aspectul calităţii
subiectelor. Astfel, în cazul dreptului internaţional privat, subiectele de drept sunt persoane fizice
sau persoane juridice , inclusiv statul putând participa în calitate de persoană juridică, pe când în
cazul dreptului internaţional public, subiecte sunt doar statele şi organizaţiile internaţionale.

În ceea ce priveşte modul de constituire a normelor, normele juridice ale dreptului

internaţional privat emană de la autoritatea legiuitoare, pe când cele ale dreptului internaţional
public sunt create de state.

Secţiunea 4.Corelaţiile dreptului internaţional privat cu dreptul comerţului

internaţional.

O primă constatare este aceea că, atât raporturile comerciale din dreptul comerţului
internaţional , cât şi raporturile de drept internaţional privat , aparţin dreptului privat, ca atare,
metoda de reglementare a celor două ramuri de drept este comună, respectiv , poziţia de
egalitate juridică a părţilor. De asemenea , în privinţa asemănărilor dintre cele două ramuri de
drept , se poate menţiona şi faptul că ambele ramuri prezintă caracter de internaţionalitate, adică
prezintă elemente de extraneitate. Dar, spre deosebire de dreptul internaţional privat care ia în
considerare orice element de extraneitate, în dreptul comerţului internaţional raporturile juridice
conţin elemente de extraneitate specifice.

Deosebirea dintre cele două ramuri derivă cu pregnanţă din obiectul de reglementare a
celor două ramuri de drept. Astfel, în timp de obiectul dreptului comercial internaţional vizează
comerţul şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, obiectul dreptului

34
internaţional privat este mai larg, vizând raporturi juridice cu elemente de extraneitate în toate
domeniile dreptului privat. Dacă normele dreptului comercial internaţional sunt , prin excelenţă
norme materiale , normele dreptului internaţional privat sunt, în principal, norme conflictuale.

Raporturile de drept al comerţului internaţional se nasc , se modifică şi se sting prin acte

şi fapte de comerţ, pe când cele de drept internaţional privat apar ca urmare a altor acte sau fapte
juridice.

Cap.IV Domeniul dreptului internaţional privat.

Secţiunea 1. Noţiune. Enumerare.

Prin domeniul dreptului internaţional privat se înţelege instituţiile juridice pe care le

reglementează această ramură de drept şi care include următoarele materii:1. Conflictul de
legi;2.conflictul de jurisdicţii;3.condiţia juridică a străinului;4 cetăţenia(sub anumite aspecte).

Secţiunea 2. Conflictul de legi.

2.1. Noţiune. Consideraţii generale.

Conflictul de legi, în accepţiunea dreptului internaţional privat, semnifică situaţia în care

un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai
multe legi aparţinând unor sisteme juridice diferite. Ca atare , conflictul de legi apare datorită
deosebirilor existente între diferite sisteme de drept , în privinţa legii aplicabile unui raport
juridic cu element de extraneitate. Izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate,
motiv pentru care , de regulă, conflictul de legi se soluţionează între legea ţării sesizată cu
soluţionarea litigiului, adică lex fori, şi legea străină, atrasă de elementul de extraneitate.
Conflictul de legi se soluţionează în raport de norma conflictuală care indică legea aplicabilă
raportului juridic în cauză. Conflictul de legi este specific dreptului internaţional privat , el fiind
incompatibil cu raporturile juridice de drept public , în cadrul cărora părţile nu se găsesc pe
poziţie de egalitate juridică.

2.2. Clasificarea conflictului de legi.

2.2.1. Clasificarea conflictului de legi după natura sa. După natura sa, conflictul de
legi se clasifică astfel:

35
 A) Conflict de legi în timp. Conflictul de legi în timp,la rândul său, în raport de obiectul
său, se clasifică în : a).Conflict în timp al normelor conflictuale(ale forului sau , după
caz,străine);b).Conflict în timp al normelor materiale(interne sau , după caz, străine). Conflictul
de legi în timp se mai clasifică şi după izvorul normelor respective , astfel:1.conflict al
izvoarelor interne;2. Conflict al izvoarelor internaţionale.

B) Conflict de legi în spaţiu. Conflictul de legi în spaţiu, la rândul său, se clasifică,

după obiectul său, în : a).Conflict în spaţiu al normelor conflictuale;b) Conflict în spaţiu al
normelor materiale.

C) Conflict de legi în timp şi spaţiu. Conflictul de legi în timp şi spaţiu, la rândul

său, se clasifică în :a) conflict de legi în timp şi spaţiu, fără schimbarea punctului de legătură,b)
conflict mobil de legi.

D) Conflicte de legi în situaţii speciale. Acestea , la rândul lor, pot fi: a). succesiunea
de state;b)situaţia statului nerecunoscut;c)coexistenţa mai multor sisteme legislative în acelaşi
stat;d) apartenenţa persoanelor la anumite etnii sau culte religioase.

Secţiunea 3. Analiza conflictelor de legi.

3.1 Conflictul de legi în timp al normelor conflictuale şi a normelor materiale.

Conflictul în timp al normelor conflictuale apare în situaţia în care se schimbă normele

conflictuale în cadrul aceluiaşi sistem de drept , sau , cu alte cuvinte, norma conflictuală veche
este înlocuită cu una nouă. După cum am precizat, normele conflictuale în timp , trebuie
analizate prin raportare la conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului şi , respectiv, la
conflictul în timp al normelor conflictuale străine care constituie lex causae.

3.1. a. Conflictul de legi în timp al normelor conflictuale ale forului

Acest conflict de legi se soluţionează în dreptul internaţional privat aplicând prin analogie
regulile de rezolvare a conflictului de legi în timp din dreptul intern, conform cărora legea nouă
nu retroactivează. Un asemenea conflict de legi a apărut în dreptul nostru odată cu intrarea în
vigoare a noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă, prin care a fost abrogată în
totalitate Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. De

36
asemenea reglementarea conflictului de legi în timp este reglementat prin însăşi Constituţia
României , care , prin art. 15 alin. 2 consacrând principiul neretroactivităţii legii civile , statuează
că ,, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

3.1.b Conflictul de legi în timp al normelor conflictuale străine care constituie lex
causae.

Conflictul de legi în timp al normelor conflictuale străine care constituie lex causae apare
în situaţia în care în sistemul de drept străin –la care a trimis norma conflictuală a forului-au
intervenit schimbări ale normelor conflictuale între momentul naşterii raportului juridic şi
momentul soluţionării litigiului47. Opinia dominantă este în sensul soluţionării conflictului prin
aplicarea normelor dreptului tranzitoriu străin , exceptând situaţia când dreptul tranzitoriu străin
contravine principiilor fundamentale ale statului forului, situaţie în care poate fi invocată
excepţia ordinii publice în dreptul internaţional privat.

3.1. c. Conflictul de legi în timp al normelor materiale.

3.1.c.1. Conflictul de legi în timp al normelor materiale ale forului.

Acest conflict apare în situaţia în care în sistemul nostru de drept se schimbă o normă
materială cu alta , situaţie în care , de regulă, legea nouă cuprinde dispoziţii tranzitorii. În acest
context , conflictul în timp al normelor materiale se soluţionează potrivit normelor tranzitorii
instituite de legea nouă. Evident că în lipsa unor dispoziţii tranzitorii prin legea nouă se vor
aplica principiile de drept care reglementează conflictul legilor civile în timp, respectiv,
principiul neretroactivităţii legii civile şi principul tempus regit actum.

3.1.c.2. Conflictul de legi în timp al normelor materiale străine care constituie lex
causae.

Conflictul de legi în timp al normelor materiale străine care constituie lex causae apare în
situaţia existenţei a două legi materiale succesive care fac parte din sistemul de drept străin , la
care a făcut trimitere norma conflictuală a forului, care reglementează diferit raportul juridic

47
D. Lupaşcu, op. cit., p. 39.

37
respectiv48. De regulă, un asemenea conflict se soluţionează potrivit principiilor dreptului
tranzitoriu străin, putând fi invocată excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat
când dreptul străin tranzitoriu contravine principiilor fundamentale ale statului forului, cum ar fi
, spre exemplu, principiul neretroactivităţii. În aceste situaţii dreptul străin va indica ce lege
urmează a fi aplicată. De exemplu, potrivit art. 2560 din noul Cod civil, dacă legea străină
aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină
dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din cadrul acelui stat care
prezintă cele mai strânse legături cu raportul juridic.

3.1.c.3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale.

Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale apare în situaţia în care o convenţie

internaţională este înlocuită cu alta care reglementează diferit un anumit domeniu al dreptului
internaţional privat. De regulă, convenţia nouă cuprinde prevederi exprese referitoare la modul
de soluţionare a problemelor tranzitorii, iar , în lipsa unor de astfel de prevederi, se vor aplica
regulile dreptului tranzitoriu intern.

3.2. Conflicte de legi în spaţiu.

3.2.1. Conflicte de legi în spaţiu al normelor conflictuale.

Conflictele de legi în spaţiu al normelor conflictuale intervin între două norme juridice
conflictuale care fac parte din sisteme de drept diferite şi care se află în prezenţă datorită
elementului de extraneitate al raportului juridic de drept privat49.

Acest tip de conflict se poate manifesta sub două forme:

a)Sub forma unui conflict pozitiv care apare în situaţia în care fiecare dintre normele
conflictuale susceptibile să se aplice unui raport juridic cu element de extraneitate revendică
reglementarea pe fond a raportului juridic prin aplicarea normelor juridice din propriul sistem de
drept. Ca atare, soluţionarea conflictului pozitiv se face prin raportare la instanţa în faţa căreia se

48
A. Gherghe, op. cit., p.66.
49
Ibidem , p. 67.

38
ridică litigiul, urmând ca instanţa sesizată să aplice propria normă conflictuală a sistemului de
drept în care funcţionează;

b) Sub forma unui conflict negativ , atunci când fiecare normă conflictuală trimite la
celălalt sistem de drept pentru reglementarea pe fond a raportului juridic de drept internaţional
privat. Conflictul negativ în spaţiu al normelor conflictuale trimite la instituţia retrimiterii.
Astfel, în dreptul nostru intern , dispoziţiile art. 2559 alin. 2 din noul cod civil, statuează că dacă
legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu
se prevede în mod expres altfel.

3.2.2. Conflicte de legi în spaţiu al normelor materiale.

Conflicte de legi în spaţiu al normelor materiale intervine între două norme juridice
materiale care fac parte din sisteme de drept diferite, ce pot conţine sau nu reglementări diferite
una faţă de cealaltă, cu privire la o anumită instituţie juridică şi care se află în prezenţă datorită
elementului de extraneitate al raportului juridic de drept privat50. Conflictul de legi se manifestă
sub forma unui concurs de legi, instanţa sau autoritatea forului investită cu soluţionarea
raportului juridic cu element străin stabilind ce lege se va aplica în mod concret la cazul dat.Ca
atare, instanţa forului aplicând norma conflictuală a forului, această normă conflictuală poate
trimite pentru soluţionarea raportului de drept internaţional privat fie la legea materială proprie ,
fie la legea materială străină.

3. 3. Conflicte de legi în timp şi spaţiu.

3.3.1. Conflicte de legi în timp şi spaţiu fără schimbarea punctului de legătură.

3.3.1.a.Noţiune.

Există conflict de legi în timp şi spaţiu în situaţia în care efectele unui raport juridic,
născut,modificat sau stins sub incidenţa sistemului de drept al unui stat sunt invocate într-un alt
stat51. Problema conflictului de legi în timp şi spaţiu pune în discuţie în dreptul nostru intern
problema recunoaşterii în România a drepturilor câştigate într-o ţară străină. Acest conflict este

50
Ibidem.
51
A. Gherghe, op. cit., p.59 şi infra nota 2, p. 59; idem, D. Lupaşcu, op. cit., p.41 şi infra nota nr.2, p. 41.

39
în timp,întrucât între momentul procedurii efectului juridic şi momentul invocării lor trece un
anumit interval de timp, şi este în spaţiu deoarece efectele actului juridic se produc într-un alt
stat şi se invocă într-un alt stat.52

3.3.1.b. Forme

Acest conflict se prezintă sub două forme53:

1.Raportul juridic se naşte , se modifică sau se stinge în dreptul intern al unei ţări şi se
invocă într-o altă ţară(în ţara forului). În această ipoteză producerea efectelor este o problemă de
drept intern , iar invocarea acestora într-o altă ţară ridică o problemă de drept internaţional privat
,generând conflictul de legi. De exemplu, doi cetăţeni olandezi se căsătoresc în Olanda(problemă
internă),după care vin în România şi solicită să li se recunoască efectele acestei căsătorii(moment
în care se naşte conflictul de legi în timp şi spaţiu). Se constată că la momentul producerii
efectelor, raportul juridic nu avea nicio legătură cu ţara forului, adică cu România.

2. Raportul juridic se naşte , se modifică sau se stinge în dreptul internaţional privat al

unei ţări şi se invocă într-o altă ţară. Această formă, la rândul ei , prezintă două variante , şi
anume:

a) în momentul naşterii, modificării sau stingerii raportul juridic nu avea nici o legătură
cu ţara forului. De exemplu, un cetăţean turc şi unul bulgar se căsătoresc în Turcia, după care
solicită în România recunoaşterea efectelor acestei căsătorii.

b) în momentul naşterii, modificării sau stingerii raportul juridic avea legătură cu ţara
forului. De exemplu,se pronunţă în străinătate(Spania) o hotărâre judecătorească privind divorţul
dintre un cetăţean român şi unul spaniol, apoi se cere în România recunoaşterea efectelor acestei
hotărâri judecătoreşti.

3.3.1.c. Domeniile în care pot apărea conflicte de legi în timp şi spaţiu.

Conflictele de legi în timp şi spaţiu pot apărea atât în domeniul dreptului material cu
privire la un drept subiectiv dobândit în temeiul unei legi străine , cât şi în domeniul dreptului
52
D. Lupaşcu, op. cit., p.41.
53
Ibidem, 41, 42; A. Gherghe, op. cit., p. 60.

40
procesual, cu privire la dreptul dobândit în baza unei hotărâri străine a cărei recunoaştere se
solicită în ţara forului.

3.3.1.d. Condiţiile recunoaşterii în România a unui drept câştigat în ţară străină şi

consecinţele recunoaşterii dreptului subiectiv dobândit în străinătate.

Pentru ca un drept dobândit într-o ţară străină să poată fi recunoscut în România este
necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

a)Dreptul subiectiv să fie născut, modificat sau stins în conformitate cu legea străină
competentă. Ca atare, această condiţie vizează determinarea legii competente şi conformitatea
dreptului subiectiv cu această lege. Sub aspectul determinării legii competente ,dreptul subiectiv
născut în străinătate va fi recunoscut în România , dacă s-a născut valabil după legea străină
competentă să i se aplice, conform normei conflictuale a sistemului de drept străin. Această
condiţie nu se limitează numai la dreptul material, ci şi la dreptul procesual, în sensul că o
hotărâre străină va fi recunoscută în România dacă este valabilă potrivit legii statului unde a fost
pronunţată. O asemenea condiţie rezultă expres din prevederile art.1096 din noul Cod de
procedură civilă republicat, prin care reglementându-se condiţiile recunoaşterii hotărârilor
străine, arată că hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, iar instanţa
care a pronunţat hotărârea , pentru a putea fi recunoscută, trebuie să aibă, potrivit legii statului de
sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a
unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii.

Conformitatea dreptului subiectiv cu legea competentă semnifică faptul că dreptul

subiectiv a îndeplinit toate cerinţele prevăzute de această lege.

b. identitatea dreptului subiectiv invocat cu cel născut, modificat sau stins în străinătate.
Cu ale cuvinte trebuie să fie vorba despre acelaşi drept, iar nu de altul care s-a substituit acestuia.

c. dreptul subiectiv invocat să nu fie contrar ordinii publice de drept internaţional privat
român. Această condiţie rezultă expres din prevederile art. 2567 din noul Cod civil care statuează
că ,, drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România , cu excepţia cazului în care
sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român”. Dreptul nostru consacră cazuri
, în cazul în care dreptul subiectiv a apărut în cadrul dreptului internaţional privat şi apoi este

41
invocat în ţara noastră. De exemplu, dispoziţiile art.1097 din noul Cod de procedură civilă
republicat statuează că recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă hotărârea este
manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român , sau dacă instanţele române
aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei.

În ceea ce priveşte consecinţele juridice ale recunoaşterii dreptului subiectiv dobândit

în străinătate, acestea constau în aceea că , un drept valabil, dobândit potrivit legii străine,
produce în România toate efectele, el neputând produce în România mai multe efecte decât în
ţara străină în conformitate cu a cărei lege a fost creat. Cu toate acestea , prin excepţie, statul
forului poate refuza producerea anumitor efecte, chiar dacă acestea nu contravin ordinii publice
de drept internaţional privat român. Spre exemplu, dispoziţiile art.2583 din noul Cod civil,
statuează că o persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de toate drepturile care
decurg din legea statutului ei organic, afară de cele pe care statul care face recunoaşterea le
refuză prin dispoziţiile ei legale. De asemenea persoana juridică străină recunoscută în România
îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea română referitoare la
exercitarea activităţilor economice, sociale , culturale sau de altă natură.

3.3.2. Conflictul mobil de legi.

3.3.2.1. Noţiune.

Conflictul mobil de legi este o formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu , care supune
succesiv raportul juridic la două sisteme de drept diferite , ca urmare a deplasării punctului de
legătură al normei conflictuale aplicabile54.

3.3.2.2. Trăsături.

Această formă de conflict prezintă următoarele trăsături55:a) afectează legea internă

aplicabilă, nu numai norma conflictuală avută în vedere;b) este generat de voinţa părţilor de a
schimba punctul de legătură şi nu de voinţa legiuitorului.

3.3.2.3.Domeniile în care poate să apară conflictul mobil de legi.

54
A. Gherghe, op. cit., p.62 şi infra nota 1, p. 62; idem, D. Lupaşcu, op. cit., p.44 şi infra nota nr.2, p. 44.
55
D. Lupaşcu, op. cit., p.44, 45 şi infra nota nr.3, p. 44

42
 Având în vedere faptul că acest tip de conflict apare ca urmare a schimbării punctului de
legătură, el poate interveni în cazul raporturilor la care sunt aplicabile norme conflictuale cu
puncte de legătură variabile. Astfel, conflictul mobil de legi poate să apară în următoarele
domenii:

a)Statutul personal al persoanei fizice(starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie). În

această situaţie punctul de legătură care se schimbă este , după caz, cetăţenia , domiciliul,
reşedinţa sau religia;

b)statutul organic al persoanei juridice. Acest conflict mobil apare atunci când persoana
juridică îşi mută sediul, dintr-un stat în altul, pe durata existenţei sale;

c) statutul real mobiliar. Acest conflict mobil apare în situaţia în care bunul mobil,
asupra căruia s-a constituit ,transmis sau stins drepturi reale , îşi schimbă aşezarea;

d)puncte de legătură privind condiţiile de formă ale testamentului. Acest conflict mobil
apare în situaţia în care testatorul şi-a schimbat în timpul vieţii sale , unul dintre punctele de
legătură relevante , în special cetăţenia şi domiciliul( a se vedea art.2635 din noul cod civil
privitor la legea aplicabilă formei testamentului).

3.3.2.4.Soluţionarea conflictului mobil de legi.

Soluţionarea conflictului mobil de legi se face în conformitate cu normele conflictuale

sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al statului forului56. Aşadar , norma juridică a
forului este cea care indică acţiunea în timp a dreptului naţional şi/sau a celui străin asupra unui
raport juridic57. Majoritatea autorilor sunt de părere că acest conflict trebuie soluţionat după
regulile dreptului tranzitoriu intern, ceea ce înseamnă că legea anterioară se ocupă de condiţiile
de validitate ale situaţiei juridice şi de efectele produse până la schimbarea punctului de
legătură, iar efectele viitoare sunt supuse legii ulterioare, în măsura în care legea nouă nu a
devenit competentă prin fraudă58. Ca atare, după cum s-a remarcat59, soluţia conflictului mobil

56
A. Gherghe, op. cit., p.64.
57
Ibidem.
58
D. Lupaşcu, op. cit., p.46.

43
de legi diferă de la caz la caz, norma conflictuală română putând face aplicabilă raportului juridic
fie legea anterioară(veche), fie legea nouă, fie indicând până când se întind efectele legi vechi şi
de când încep să se aplice cele ale legii noi, asupra raportului juridic respectiv.

Spre exemplu, pentru situaţia în care se dă prioritate legii anterioare, vechi,pot fi

menţionate dispoziţiile art.2596 din noul Cod civil, care statuează că legea reşedinţei obişnuite
comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în
cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz,reşedinţa obişnuită sau cetăţenia. Aceeaşi
soluţie se aplică şi în cazurile în care dispoziţiile noului Cod civil trimit la aceste prevederi,
precum: legea aplicabilă regimului matrimonial (art.2590 din Codul civil);legea aplicabilă
divorţului(art.2597 din Codul civil), etc. un alt exemplu ne este oferit de dispoziţiile art.2603 din
Codul civil, care prevede că filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la data
când s-a născut, cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei părinţilor săi. Rezultă aşadar că şi în
acest caz se aplică legea veche, adică legea de la data naşterii copilului, chiar dacă, de exemplu,
o acţiune judecătorească pentru tăgăduirea paternităţii se intentează după ce părinţii şi-au
schimbat cetăţenia comună sau domiciliul comun.

Pentru varianta în care se dă prioritate legii noi, ulterioare , putem exemplifica

dispoziţiile art.2633 din Codul civil, care reglementând legea aplicabilă moştenirii, ca
universalitate de bunuri, statuează că moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul a avut , la data morţii, reşedinţa obişnuită. Ca atare,în cazul moştenirii , se aplică legea
nouă, adică legea în vigoare la data decesului, şi nu legea de la data naşterii sau de la data
schimbării cetăţeniei sau domiciliului.

Există situaţii în care se aplică atât legea veche , cât şi legea nouă, fiecare reglementând
situaţii diferite. Spre exemplu, dispoziţiile art.2586 din noul Cod civil, după ce prin alin. 1
statuează sub aspectul legii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei că acestea sunt
determinate de legea naţională a fiecăruia dintre soţi la momentul celebrării căsătoriei, prin alin.
2 al aceluiaşi articol, se statuează că dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un
impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român ,este incompatibil cu libertatea de a
încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre

59
A. Gherghe, op. cit., p.64.

44
viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României. Ca atare, în acest
caz, legea aplicabilă poate fi cea veche sau cea nouă,după cum soţul în cauză a avut anterior sau
a dobândit ulterior acestei date , o altă cetăţenie. Un alt exemplu prin care se aplică fie legea
veche , fie legea nouă , este reglementat prin dispoziţiile art.2617 din noul Cod civil, care
statuează că :,,constituirea,transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a
schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a
produs faptul juridic care a generat, a modificat sau a stins dreptul respectiv”. În acest caz , se
aplică fie legea veche, fie legea nouă, în funcţie de locul situării bunului mobil în momentul când
s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul cu privire la bunul respectiv.

În dreptul român există şi situaţii în care se aplică principiul legii mai favorabile. Un
astfel de exemplu ne este oferit de dispoziţiile art. 2605 din noul cod civil, prin care
reglementându-se legea aplicabilă filiaţiei copilului din afara căsătoriei, se arată că filiaţia
copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii, iar
, în ipoteza în care copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetăţeniei care îi este mai favorabilă.

3.4.. Conflicte de legi în situaţii speciale.

3.4. 1. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state60.

Un astfel de conflict apare în situaţia în care statul la al cărui sistem de drept trimite
norma conflictuală a forului dispare între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului,
ipoteză în care se pune problema ce lege se va aplica: cea a statului care a încetat să existe sau
cea a statului succesor?.

Privitor la acest conflict de legi , s-a propus ca , în cazul în care statul a fost desfiinţat
prin constrângere, să prevaleze ideea ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor afectate
nemijlocit prin schimbarea abuzivă de suveranitate, ceea ce înseamnă că se va aplica legea
statului dispărut61. Dacă suntem în prezenţa unei contopiri sau a unei separări voluntare de state
se vor aplica regulile din tratatul de unificare sau , după caz,de divizare a celor două state.

60
D. Lupaşcu, op. cit., p.47.
61
Ibidem , p.48 şi infra nota 1, p. 48.

45
 3.4.2. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut.

Sub acest aspect , o primă problemă care s-a pus a fost aceea dacă sistemul de drept al
unui stat nerecunoscut poate da naştere unui conflict de legi. Privitor la această problemă, s-a
răspuns afirmativ , pentru următoarele argumente62:

a)principiul suveranităţii statelor impune caracterul declarativ , şi nu constitutiv al

recunoaşterii unui stat;

b)recunoaşterea unui stat are caracter preponderent politic, vizând relaţiile diplomatice
dintre aceste state. Acest caracter nu interesează raporturile de drept privat şi, pe cale de
consecinţă, nu poate constitui un obstacol în calea valorificării drepturilor părţilor;

c) judecătorul fondului nu este în drept să aprecieze legitimitatea unui stat străin.

A doua problemă care se pune este aceea care vizează modul de soluţionare a conflictului
de legi în cazul succesiunii de state,când statul succesor nu este recunoscut, respectiv , se va
aplica legea statului care a încetat să existe sau cea a statului nerecunoscut?. Sub acest aspect , s-
a apreciat63 că rezolvarea conflictului de legi se va face la fel ca şi în cazul conflictului de legi în
cazul succesiunii de state , mai sus expus.

3.4.3.Conflictul de legi în cazul statelor în care coexistă mai multe sisteme legislative.

Acest conflict există în situaţia în care norma conflictuală a forului trimite la legea unui
stat în care coexistă mai multe sisteme legislative. De exemplu, astfel de conflicte pot să apară în
statele federaţii( de exemplu,Statele Unite ale Americii, Germania, India, Canada, Brazilia,
Australia, etc), caz în care se vorbeşte de conflict de legi de tip federal, precum şi în statele în
care legile sunt diferite de la o provincie(regiune) la alta(de exemplu: Marea Britanie, Belgia ,
etc), caz în care suntem în prezenţa conflictului de legi interprovincial(interregional).

Modul de soluţionare a acestui conflict de legi diferă de la un stat la altul. De exemplu, în

dreptul nostru , dispoziţiile art. 2560 din noul Cod civil statuează că dacă legea străină aparţine

62
Ibidem , infra nota 3 şi 4, p.48.
63
Ibidem.

46
unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile
legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele
mai strânse legături cu raportul juridic. Prin urmare,dacă în dreptul respectiv există o normă care
reglementează modul de aplicare a legilor interne , se va aplica acea normă(cum este spre
exemplu , în sistemul de drept englez), iar dacă nu există o astfel de normă(cum este spre
exemplu , în S.U. A ), se va ţine de ansamblul legislaţiei acelui stat pentru determinarea legii
materiale aplicabile în speţă64.

În literatura de specialitate65 se face diferenţierea între conflictul de legi interne ,

denumire dată conflictului de legi în cazul statelor în care coexistă mai multe sisteme legislative
şi conflictul de legi propriu-zis , prin cel puţin următoarele aspecte:

a)în primul caz,legile sunt expresia unei autorităţi politice comune, în vreme ce,în cazul
secund,legile aparţin unor state suverane;

b) regulile de soluţionare nu sunt totdeauna aceleaşi. De exemplu, întrucât , pe acelaşi

teritoriu se acordă aceeaşi cetăţenie, norma conflictuală aplicabilă la conflictul intern este lex
domicilii şi nu lex patriae;

c)ordinea publică nu poate fi invocată în cazul conflictelor interprovinciale, fiind puţin

probabilă în conflictele dintre statele membre ale federaţiei;

d)retrimiterea nu este posibilă în cazul conflictelor de legi interne. Poate să apară un caz
de retrimitere forţată de gradul II când norma conflictuală română trimite la legea unui stat
federal, ca lex patriae,dacă în acel stat nu există o lege federală privind statutul personal, ci doar
legi ale componentelor federaţiei. Într-o asemenea situaţie, cetăţenia , ca punct de legătură,
trebuie înlocuită cu domiciliul, care va determina statutul personal66.

3.4.4Conflictul de legi interpersonal.

64
Ibidem, p. 49 şi infra nota 4, p. 49.
65
Ibidem , infra nota 1 şi 2, p.49.
66
Ibidem , infra nota 4, p.49.

47
 Acest tip de conflict , denumit şi conflict interetnic, conflict interrasial, sau conflict
interconfesional, apare în situaţia în care norma conflictuală a forului trimite la legea unui stat în
care există reglementări diferite , eventual şi jurisdicţii diferite , în funcţie de etnie sau de
apartenenţă la un anumit cult religios. În astfel de conflicte , cetăţenia este înlocuită cu religia în
privinţa unor componente ale statutului personal. Asemenea conflicte , apar , cu precădere , în
ţările musulmane, în India şi ţările Africii de Sud.

Soluţionarea acestui conflict de legi se face prin raportare la norma conflictuală a forului
care dacă trimite la legea unui astfel de stat, trebuie observat în prealabil cărei etnii sau religii
aparţine persoana respectivă , pentru a determina legea materială aplicabilă în cauză.

Secţiunea 4. Conflictul de jurisdicţii.

Prin conflictul de jurisdicţii se înţelege situaţia în care un litigiu de drept internaţional

privat este susceptibil de a fi soluţionat de două sau mai multe instanţe judecătoreşti sau arbitrale
, aparţinând unor state diferite , după norme procedurale proprii. O primă precizare care se
impune a fi reliefată este aceea că normele juridice după care se soluţionează conflictul de
jurisdicţii sunt norme materiale care se aplică direct raportului juridic respectiv.

Şi în cazul conflictului de jurisdicţii, elementul care generează acest conflict este tot
elementul de extraneitate, dar care , generează aspecte de natură procedurală, astfel:

a)Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat. În calitate de stat membru al

Uniunii Europene, României îi sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului (UE) nr.1215/2012
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială. Pentru celelalte state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, României îi sunt
aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, respectiv prevederile Cărţii a VII-a ,,
Procesul civil internaţional”, care prin Titlul I reglementează competenţa internaţională a
instanţelor române;

b)procedura aplicabilă în procesul de internaţional privat. În dreptul nostru procedura

aplicabilă în procesul de internaţional privat face obiectul Titlului II al Cărţii a VII-a ,, Procesul
civil internaţional”, care reglementează legea aplicabilă în procesul civil internaţional, respectiv
capacitatea şi drepturile părţilor în proces şi legea aplicabilă în materie procedurală.

48
 c) efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine. Recunoaşterea şi executarea
hotărârilor statelor membre ale Uniunii Europene formează obiect de reglementare al
Regulamentul (UE) nr.1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială. Pentru celelalte state care nu sunt membre ale Uniunii
Europene, României îi sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, respectiv
prevederile Cărţii a VII-a ,, Procesul civil internaţional”, care prin Titlul III şi Titlul IV
reglementează recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine şi, respectiv , arbitrajul
internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine.

Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după norma conflictuală aparţinând sistemului de

drept a instanţei sesizate, lex forii. Astfel, instanţa sesizată cu soluţionarea unui litigiu de drept
internaţional privat, va verifica în raport de legea sa naţională dacă este abilitată să soluţioneze
acel litigiu. În măsura în care se va declara competentă să soluţioneze acel litigiu, va aplica
normele procedurale din legea naţională cu privire la aspectele sesizate. Dacă instanţa forului se
declară necompetentă pentru soluţionarea litigiului, îşi va declina competenţă în favoarea
instanţei competente.

Secţiunea 5. Condiţia juridică a străinului.

Condiţia juridică a străinului reprezintă ansamblul normelor juridice referitoare la

drepturile şi obligaţiile străinului într-o anumită ţară. Ea se determină prin norme juridice
materiale , aparţinând fie dreptului intern , fie rezultând din convenţii internaţionale , respectiv ,
tratate, convenţii de asistenţă juridică, pentru evitarea dublei impuneri,etc. Condiţia juridică a
străinului este în legătură cu conflictul de legi, în sensul că numai în măsura în care se recunoaşte
străinului un anumit drept apare conflictul de legi, ea fiind în legătură şi cu conflictul de
jurisdicţii, interesând capacitatea procesuală a străinului, situaţia procesuală a statului străin,
asistenţă juridică, etc67.

67
Ibidem , p. 27 şi infra nota 2 şi 3, p. 27.

49
 În ţara noastră, principalul act normativ care reglementează regimul juridic al străinilor
este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/200268.

Secţiunea 6. Cetăţenia.

Prin cetăţenie se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează legătura

politico-juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de
cetăţean, este titularul anumitor drepturi şi obligaţii care constituie condiţia sa juridică69.
Cetăţenia constituie punct de legătură în cadrul conflictului de legi şi al procedurii de drept
internaţional privat.

Cap.V. Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat.

Secţiunea 1. Preliminarii. Importanţa calificării în dreptul internaţional privat.

Pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate , trebuie

mai întâi stabilită legea ce are legătură cu acel raport juridic , în contextul în care sistemele
juridice naţionale sunt diferite, atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul sensului
noţiunilor utilizate.

Calificarea, deşi nu este un procedeu propriu dreptului internaţional privat, dar este
inerent oricărui raţionament juridic, specificitatea dreptului internaţional privat constând în
conflictul de calificări70.

Astfel,se întâmplă deseori ca diverse legi în conflict să dea instituţiilor juridice sau
raportului juridic care face obiectul litigiului calificări diferite , situaţie în care apar conflictele de
calificări şi judecătorul trebuie să stabilească după care lege trebuie să califice obiectul litigiului,
pentru a determina legea aplicabilă acestuia.

Conflictul de calificări nu apare ca urmare a deosebirilor existente între normele

conflictuale, ci din cauza deosebirilor dintre regulile de drept material al diferitelor state. De
68
Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.421 din 5 iunie 2008, cu modificările şi completările
ulterioare.
69
D. Lupaşcu, op. cit., infra nota 3, p. 26.
70
A. Gherghe, op. cit., p.31.

50
regulă calificarea se face după legea instanţei sesizate , lex fori, adică autorităţile investite pentru
a determina legea cu care are legătură acel raport juridic pleacă de la normele conflictuale ale
sistemului de drept din propria ţară. Aceasta se datorează faptului că sistemul de soluţionare a
conflictului de legi are caracter naţional , iar sensul unei norme de drept poate fi determinată
numai de sistemul de drept din care face norma respectivă71. Dar,normele conflictuale se împart
în diferite categorii, în raport de aspectele pe care le vizează. Drept urmare , se pune întrebarea :
care este norma conflictuală a sistemului de drept al forului care trebuie aplicată în respectivul
caz?. O atare alegere, presupune , pe de o parte, interpretarea cazului concret, spre a se stabili
către care normă conflictuală tinde,iar , pe de altă parte, stabilirea conformităţii dintre cazul
concret şi situaţia abstractă a normei conflictuale, care presupune interpretarea , lămurirea
conţinutului şi legătura normei conflictuale cu cazul concret72.

Spre exemplu, în privinţa alegerii legii aplicabile divorţului, dispoziţiile art. 2597 din
noul Cod civil, statuează că soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile
divorţului:

a)legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei
de alegere a legii aplicabile;

b)legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă
cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;

c)legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;

d)legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;

d)legea română.

Pornind de la acest exemplu, se pun două probleme, respectiv:interpretarea noţiunilor

înserate în conţinutul şi legătura normei conflictuale. În exemplul dat, conţinutul normei
conflictuale îl reprezintă divorţul, iar , legea reşedinţei obişnuite comune , legea statului al cărui

71
Ibidem.
72
D. Lupaşcu, op. cit.p.51.

51
cetăţean este unul dintre soţi, legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani,
reprezintă legătura normei conflictuale.

Ca atare, importanţa pe care o are calificarea în dreptul internaţional privat constă în

posibilitatea soluţionării conflictului de legi, deoarece legătura unei norme conflictuale şi deci
indicarea legii competente depinde de conţinutul normei conflictuale; în funcţie de modul în care
diferă acest conţinut , va diferi şi legătura, în sensul că legătura va indica ca fiind competentă să
reglementeze raportul de drept , respectiv o lege sau alta73.

Într-o problemă conflictuală, înainte de a spune ce lege va reglementa raportul de drept

respectiv, va trebui să calificăm elementele în discuţie, în sensul că ele fac parte din noţiunile de
capacitate,stare, drept succesoral sau drept procedural, deoarece de această calificare poate să
depindă indicarea legii care va trebui să reglementeze raporturile de drept şi deci să impună
soluţia litigiului74.

Secţiunea 2. Noţiune.

Calificarea este definită în literatura de specialitate75 în două moduri:

a)pornind de la norma conflictuală către situaţia de fapt, calificarea reprezintă operaţiunea

logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al noţiunilor juridice care exprimă
conţinutul şi legătura normei conflictuale , pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau
nu în aceste noţiuni;

b)Pornind de la situaţia de fapt către norma conflictuală, calificarea este interpretarea

unui raport juridic,vizând situaţii de fapt concrete, pentru a vedea în conţinutul şi legătura cărei
norme conflictuale intră.

În esenţă, calificarea , este o operaţiune de interpretare a normelor juridice, specifică

dreptului comun, având ca finalitate practică soluţionarea conflictului de legi76.

73
A. Gherghe, op. cit., p.33, 34.
74
Ibidem , 34.
75
D. Lupaşcu, op. cit.,, p.52 şi infra nota 2, 3, 4, 5, p. 52.

52
 Secţiunea 3. Factorii care impun calificarea.

Operaţiunea calificării este impusă de următorii factori77:

a)Sensurile diferite ale noţiunilor şi termenilor din normele conflictuale ale diferitelor
state şi încadrarea juridică diferită a unor situaţii. Astfel, cu titlu exemplificativ , putem
menţiona:

1.prescripţia acţiunii în justiţie este socotită în sistemul common law ca fiind o problemă
de procedură, în vreme ce în dreptul ţărilor de pe continent este considerată o problemă de fond.

În dreptul nostru , cu referire la calificarea în dreptul internaţional privat,prevederile

art.2558 din noul Cod civil,statuează: ,, Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea
ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare
calificarea juridică stabilită de legea română. În caz de retrimitere, calificarea se face după legea
străină care a retrimis la legea română. Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină
potrivit legii locului unde acestea se află sau , după caz, sunt situate. Dacă legea română nu
cunoaşte o instituţie juridică străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut,se
poate lua în considerare calificarea juridică făcută de legea română. Cu toate acestea, când
părţile au determinat ele înşele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic,calificarea acestor noţiuni
se face după voinţa părţilor”.

2.Compensaţia obligaţiilor reciproce de aceeaşi natură este considerată în dreptul ţărilor

de pe continent ca fiind o problemă de drept civil, în timp ce în sistemul common law este
considerată o problemă de procedură:

3.Regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor este calificat şi în contextul noului cod
civil, ca fiind o problemă referitoare la efectele căsătoriei, fie ca o problemă ce ţine de regimul
juridic al bunurilor. Astfel, potrivit art. 2589 alin.1 din noul Cod civil, efectele generale ale
căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar în lipsă, legii cetăţeniei
comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei comune,se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria

76
Ibidem.
77
Ibidem , p.52, 53.

53
a fost celebrată. Prin alin. 2 al art. 2589 din noul Cod civil, se precizează că legea determinată
potrivit alin. 1 se aplică atât efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe
care această lege le reglementează şi de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul
matrimonial ales de aceştia. Prin excepţie , drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi
regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este
situată.

4. Ruperea logodnei este considerată în unele legislaţii ca un aspect al răspunderii civile

delictuale, în timp ce în unele legislaţii este considerată ca aparţinând răspunderii contractuale. În
sistemul nostru de drept , potrivit art. 266 şi urm din noul Cod civil,logodna este promisiunea
reciprocă de a încheia căsătoria, ea nefiind supusă niciunei formalităţi şi putând fi dovedită prin
orice mijloace de probă, context în care ruperea logodnei constituie un element al răspunderii
civile delictuale. Ruperea logodnei, ca element al răspunderii civile delictuale , rezultă din
conţinutul art. 269 alin. 1 din noul Cod civil, în sensul căruia , partea care rupe logodna în mod
abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea
căsătoriei, în măsura în care au fost potrivnice cu împrejurările, precum şi pentru orice alte
prejudicii cauzate.

b)existenţa unor instituţii juridice sau noţiuni cu aplicaţie doar în anumite sisteme de
drept. Putem exemplifica în acest sens: instituţia juridică ,, the trust” din dreptul englez, adică
raportul în virtutea căruia o persoană numită settlor, transmite un lucru unei alte persoane,
numită trustee, cu obligaţia pentru aceasta din urmă, investită cu dreptul de proprietate asupra
lucrului, să dispună în folosul unui terţ beneficiar, desemnat de settlor.

Secţiunea 4. Clasificare.

Calificarea poate fi calificată în funcţie de mai multe criterii, astfel:

A)în funcţie de nivelul la care se face calificarea , aceasta se împarte în:

a)calificarea primară-adică acea calificare care determină legea competentă să

reglementeze raportul juridic respectiv. Ca atare , această calificare este o problemă de drept
internaţional privat, întrucât , de felul cum se face calificarea depinde şi legea competentă să
reglementeze raportul juridic cu element de extraneitate. Ca exemple de calificare primară pot fi

54
menţionate: forma solemnă a actului juridic este fie o condiţie de fond, fie o condiţie de formă.
Astfel, dispoziţiile art.2639 alin. 3 din codul civil, statuează că în cazul în care legea aplicabilă
condiţiilor de fond ale actului juridic impune , sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă
solemnă,nicio altă lege nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii
actului;regimul matrimonial interesează atât efectele căsătoriei, cât şi regimul juridic al
bunurilor(art.2589 din Codul civil);

b)calificarea secundară. Reprezintă acea calificare prin care se determină semnificaţia

noţiunilor folosite de legea materială competentă să reglementeze raportul juridic respectiv.
Calificarea secundată intervine după calificarea primară, adică după ce s-a determinat legea
materială aplicabilă raportului juridic respectiv. Calificarea secundară este o problemă de drept
intern, întrucât legea internă care a fost declarată competentă va face şi calificarea secundară 78.
Ca atare, calificarea secundară este dată de lex causae , şi u lex fori, deoarece se face în dreptul
intern , după ce s-a determinat legea materială aplicabilă raportului juridic respectiv79. Ca
exemple de calificare secundată, pot fi menţionate: un bun este mobil sau imobil; o entitate
organizată poate avea sau nu calitatea de persoană juridică.

B)în funcţie de elementele de structură ale normei conflictuale, deosebim:

a)calificarea conţinutului normei conflictuale,care conduce la soluţionarea conflictului

de legi, în sensul că se determină legea materială competentă să cârmuiască raportul juridic
respectiv. Prin această calificare se schimbă însăşi norma conflictuală aplicabilă;

b)calificarea legăturii normei conflictuale, care deşi nu conduce la schimbarea normei

conflictuale, are însă influenţă asupra soluţiei date conflictului de legi.

C) după caracterul său, calificarea se împarte în :

a)calificarea legală, când legea defineşte termenii cu care operează. De exemplu,

dispoziţiile art.2613 alin. 2 din noul cod civil, statuează că platformele şi alte instalaţii durabile

78
D. Lupaşcu, op. cit.p.54.
79
Ibidem , p.58.

55
de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate,
în înţelesul prezentului capitol(Capitolul III,,Bunurile”, n n. O.P), ca fiind bunuri imobile;

b)calificarea convenţională, atunci când ea este reglementată printr-o convenţie

internaţională, sau este reglementată într-un tratat;

c)calificarea jurisdicţională, când sensul termenilor utilizaţi în norma conflictuală este

determinat de instanţa judecătorească sau arbitrală, pe baza principiilor generale cuprinse în
sistemul de drept al unui stat.

Secţiunea 5. Conflictul de calificări.

5.1. Noţiune. Importanţa soluţionării conflictului de calificări.

Conflictul de calificări apare în situaţia în care aceeaşi noţiune juridică din conţinutul sau
legătura normei conflictuale are înţelesuri diferite în sistemele de drept aplicabile unui raport
juridic.

În ceea ce priveşte importanţa soluţionării conflictului de calificări, pornim de la

constatarea că soluţionarea unui conflict de legi depinde de modul cum este soluţionat conflictul
de calificări.Ca atare, conflictul de calificări precede soluţionarea conflictului de legi, adică mai
întâi se soluţionează conflictul de calificări şi apoi conflictul de legi, şi determină soluţia în cazul
conflictului de legi.

Importanţa soluţionării conflictului de calificări este dată de efectul calificării, care este
diferit, în funcţie de elementul normei conflictuale care se califică. Astfel, atunci când obiectul
calificării îl constituie conţinutul normei conflictuale, modul de soluţionare a conflictului de
calificări determină chiar norma conflictuală aplicabilă şi schimbă, în acest mod,sistemul de
drept aplicabil şi deci posibil, soluţia în cauză80. Atunci când se califică noţiunile folosite în
legătura normei conflictuale, modul de soluţionare a conflictului de calificări nu influenţează
asupra normei conflictuale ,dar determină sistemul de drept aplicabil şi deci posibil, soluţia în
speţă81.

80
A. Gherghe, op. cit., p.34.
81
Ibidem.

56
 5.2.Exemple de conflicte de calificări82.

5.2.1. Exemple privind conţinutul normei conflictuale.

A) Speţa,, testamentul olandezului”. Socotite , drept una dintre speţele lider pe care s-a
fundamentat instituţia calificării în dreptul internaţional privat,această speţă a fost soluţionată de
instanţele franceze în secolul XIX. În rezumat, prin această speţă, un olandez a întocmit un
testament în Franţa, în formă olografă. Legea franceză considera valabilă această formă, în timp
ce legea olandeză o interzicea. A apărut astfel problema calificării: dacă acest caracter olograf al
testamentului este considerat o problemă de formă se va aplica legea franceză ca lege a locului
redactării sale şi testamentul va fi socotit valabil;dacă, dimpotrivă, testamentul este considerat o
problemă de capacitate se va aplica legea naţională a testatorului(legea olandeză), iar testamentul
va fi nul. În cauză s-a aplicat legea franceză.

Dreptul nostru , în privinţa legii aplicabile testamentului, prin art.2635 din noul Cod civil,
statuează că întocmirea ,modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă
actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data la care a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:a)legea
naţională a testatorului ;b)legea reşedinţei obişnuite a acestuia;c)legea locului unde actul a fost
întocmit, modificat sau revocat;d)legea situaţiei imobilului ce formează obiectul
testamentului;e)legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a
bunurilor moştenite.

B) Speţa,, căsătoria grecului ortodox ”.În rezumat,un cetăţean grec de religie ortodoxă
se căsătoreşte civil în Franţa, cu o femeie cetăţean francez. Dreptul grec impune pentru
valabilitatea căsătoriei cerinţa celebrării religioase. Se pune astfel problema calificării acestei
cerinţe. Dacă este o condiţie de fond se aplică se aplică dreptul grec(ca lege naţională a soţului),
consecinţa fiind nulitatea căsătoriei,deoarece cetăţeanul grec s-a căsătorit civil, şi nu religios ,
după cum impune dreptul grec. Dacă cerinţa celebrării religioase este o condiţie de formă se
aplică dreptul francez(în calitate de lex loci celebrationis), consecinţa fiind valabilitatea
căsătoriei. În cauză s-a aplicat legea franceză.

82
D. Lupaşcu, op. cit.p.55,56.

57
 C)termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală poate fi calificat o
problemă de succesiune(atrăgând incidenţa lex succesionis) sau ca o problemă de statut personal
al defunctului ori de statut real, în raport de natura bunului.

D)dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său poate fi

calificat ca un drept de moştenire(supus lex succesionis) sau ca un drept originar al statului
decurgând din suveranitatea sa(supus lex rei sitae).

5.2.2. Exemple privind legătura normei conflictuale.

1.locul executării contractului este diferit , după cum plata este cherabilă sau portabilă;

2.sediul social, potrivit art.2571 din noul Cod civil, poate fi calificat ca fiind sediul real
sau sediul statutar al persoanei juridice;

3.momentul şi locul încheierii contractului între absenţi sunt diferite, după cum se are în
vedere sistemul informării , ca în dreptul român, sistemul expedierii acceptării sau altele;

4.domiciliul, în dreptul român , potrivit art. 87 din Codul civil, este locul unde persoana
fizică îşi are principala aşezare, în timp ce , în dreptul englez domiciliul este locul unde persoana
are intenţia de stabilire permanentă.

5.3. Legea după care se face calificarea.

Sub aspectul legii aplicabile după care se face calificarea , există o regulă şi mai multe
excepţii. Principalele criterii după care se pot soluţiona conflictele de calificări sunt lex fori şi lex
causae, la care se adaugă:teoria calificării autonome;calificarea după proper law.

5.3.1. Regula - calificarea după legea forului(lex fori).

În cele mai multe cazuri calificarea se face după legea instanţei sesizate. Calificarea după
legea forului este reglementată şi în dreptul nostru, care prin art.2558 din Codul civil statuează că
: ,, Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii
de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea
română”. Noţiunile cuprinse în norma conflictuală a forului pot fi calificate în două moduri, şi
anume:

58
 1)Dacă lex fori defineşte ea însăşi noţiunile pe care le utilizează, suntem în prezenţa unei
calificări legale care se impune ca atare;

2)în absenţa unei calificări legale, operaţiunea calificării are în vedere conceptele
generale ale forului.

În favoarea calificării după legea forului, s-au adus următoarele argumente83:

a)Câtă vreme normele conflictuale au un caracter naţional şi instanţa aplică propriul

sistem de norme conflictuale devine incident principiul ejusvest interpretari legem cujus est
condere(interpretarea legii aparţine aceluia care a făcut-o);

b)calificarea după lex fori se impune în mod logic de vreme ce până nu se soluţionează
conflictul de calificări nu se cunoaşte legea aplicabilă raportului juridic;

c)calificarea după o altă lege(străină) ar putea ridica o problemă de suveranitate din

moment ce nu ar exista un control al aplicării legii străine în ţara forului.

Teoria calificării în exclusivitate după legea forului este criticată în literatura de

specialitate, aducându-se în general următoarele obiecţii84:

a)calificarea exclusivă după lex fori şi aplicarea legii materiale străine cu ignorarea
modului în care ea determină semnificaţia dispoziţiilor sale poate constitui o denaturare a legii
materiale străine, deoarece urmează să fie aplicată la situaţii şi ipoteze pentru care ea nu a fost
creată şi pe care refuză să le reglementeze. Totodată,aceasta înseamnă şi o denaturare a normei
conflictuale locale care , dacă impune aplicarea unei legi străine, nu poate să considere această
lege , altfel decât este ea concepută în sistemul de drept al ţării respective85;

b) ignorarea calificării după lex causae şi recurgerea la calificarea instituţiilor numai după
lex fori, ar putea conduce la consecinţe de ordin practic cu privire la dobândirea exequaturului în

83
D. Lupaşcu, op. cit.p.57 şi infra nota 1, p.57.
84
Ibidem, infra nota 3.
85
A. Gherghe, op. cit., p.35.

59
străinătate, judecătorul cererii de exequatur putând să considere că nu s-a aplicat legea
competentă dacă nu s-a ţinut seama de calificarea acestei legi;

c)prin calificarea , în mod invariabil, după legea forului se poate ajunge la un conflict
negativ de calificări, în sensul că, din cauza conflictului dintre calificările legilor în prezenţă,
aceste legi îşi declină competenţa de reglementare a raportului juridic respectiv86.

5.3.2. Excepţii de la calificarea după legea forului.

Prin excepţiile de la calificarea după legea forului, calificarea se face după alte legi sau
după alte criterii.

5.3.2.1. Calificarea legală.

Definirea termenilor şi a noţiunilor utilizate de normele dreptului internaţional privat

poate fi întâlnită atât în legile interne , cât şi în convenţiile internaţionale. În ambele cazuri cel
chemat să aplice legea trebuie să o califice în sensul deja prescris.

În dreptul nostru, spre exemplu, dispoziţiile art.1093 din noul Cod de procedură
civilă,statuează că termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie contencioasă sau
necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente
dintr-un stat membru al Uniunii Europene.

Un alt exemplu de calificare legală reglementat prin convenţii internaţionale , este cel
instituit prin art. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de către Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de către România prin Legea
nr.18/1990, în sensul căruia ,prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani,
exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această
vârstă.

5.3.2.2 Calificarea părţilor.

86
Ibidem.

60
 În virtutea principiului autonomei de voinţă, părţile pot alege legea aplicabilă raportului
juridic dintre ele, iar , odată recunoscută această libertate, este firesc ca ele înşele să determine
înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic.

În dreptul nostru calificarea după voinţa părţilor este reglementată de art. 2558 alin. 5 din
noul Cod civilă care statuează că:,, Cu toate acestea, când părţile au determinat ele înşele
înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic,calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor”.

5.3.2.3 Calificarea secundară.

După cum am precizat , calificarea secundară este dată de lex causae , şi nu lex fori,
deoarece se face în dreptul intern , după ce a fost determinată legea materială aplicabilă
raportului juridic în discuţie. Calificarea secundară poate izvorî din lege sau poate fi opera
doctrinei sau a jurisprudenţei.

Drept exemple de calificare secundară legală, pot fi menţionate:

a)cetăţenia este calificată în raport de legea statului a cărui cetăţenie se invocă. Sub acest
aspect , prevederile art. 2569 din noul cod civil, statuează că determinarea şi proba cetăţeniei se
fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă:

b)calificarea imobilelor se face după lex rei sitae. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 2558
alin. 3 din noul cod civil, statuează că :,, Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se
determină potrivit legii locului unde acestea se află sau , după caz, sunt situate”;

c)calificarea naturii problemelor deduse judecăţii. Sub acest aspect , prevederile art.1087
din noul Cod de procedură civilă,statuează că în procesul civil internaţional instanţa aplică legea
procedurală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese contrare. De asemenea , prevederile
art.1088 din noul Cod de procedură civilă,statuează că în privinţa calificării unei probleme ca
fiind de drept procesual sau de drept substanţial, se va aplica legea română, sub rezerva
instituţiilor juridice fără corespondent în dreptul român.

Drept exemple de calificare secundară jurisprudenţială, pot fi menţionate:

a)răspunderea administratorilor unei societăţi poate fi contractuală sau delictuală după

reglementările lex societatis, ca lex causae;

61
 b)calificarea unei oferte de tranzacţie între părţile contractante ca fiind o recunoaştere de
datorie cu efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei extinctive se face după lex contractus, în
calitatea sa de lex causae.87

5.3.2.4 Calificarea în caz de retrimitere.

În măsura în care este admisă retrimiterea, calificarea noţiunilor folosite de norma care
retrimite se face după această lege.

În dreptul nostru calificarea în caz de retrimitere este reglementată de art. 2558 alin. 2 din
noul Cod civilă care statuează că:,, În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină
care a retrimis la legea română”. De exemplu, atunci când norma conflictuală străină retrimite la
lex domicilii, ce se găseşte într-un stat terţ, noţiunea de domiciliu se va califica după lex causae
şi nu după lex fori88.

5.3.2.5 Calificarea instituţiilor juridice necunoscute legii forului.

În dreptul nostru calificarea instituţiilor juridice necunoscute legii forului este

reglementată de art. 2558 alin. 4 din noul Cod civilă care statuează că:,, Dacă legea română nu
cunoaşte o instituţie juridică străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut,se
poate lua în considerare calificarea juridică făcută de legea română”. Rezultă aşadar că
instituţiilor juridice necunoscute legii forului se califică, în principiu, după sistemul de drept care
le reglementează.

5.3.3.Calificarea după alte criterii.

5.3.3.1 Calificarea după lex causae89.

În scopul de a se limita aplicarea exclusivă a legii forului, calificarea în dreptul

internaţional privat se face şi după legea străină principial competentă să reglementeze raportul

87
D. Lupaşcu, op. cit.p.59 şi infra nota 1, p.59.
88
Ibidem.
89
D. Lupaşcu, op. cit.p.59 şi infra nota 4, p.59.

62
juridic cu element de extraneitate. În acest sens , se consideră că orice normă juridică se califică
potrivit sistemului de drept căruia îi aparţine.

În favoarea acestei teorii se aduc următoarele argumente:

a)trimiterea la legea străină prin intermediul normei conflictuale presupune şi trimiterea

la calificarea acestei legi. În caz contrar se ajunge la denaturarea acestei legi;

b)legea străină la care face trimite norma conflictuală a forului trebuie aplicată astfel
încât să se realizeze protecţia deplină a drepturilor subiective pe care le-a generat.

Printre argumentele aduse împotriva acestei teorii , pot fi invocate următoarele:

a)se preocupă doar de calificarea noţiunilor utilizate pentru determinarea conţinutului

normei conflictuale, nu şi a celor folosite pentru determinarea legăturii acestei norme. Mai mult,
atunci când raportul juridic vine în contact cu două sisteme de drept, nu se face precizarea după
care lege se face calificarea ;

b)argumentul cercului vicios, în sensul că potrivit acestei teorii, lex causae nu poate fi
cunoscută până nu se face calificarea după lex fori.

5.3.3.2 Teoria calificării autonome.

În esenţă, potrivit acestei teorii, pornind de la existenţa unor diferenţe între conţinutul
noţiunilor folosite de norma conflictuală şi conţinutul noţiunilor folosite de legea materială
internă, noţiunile folosite de norma conflictuală se califică autonom, adică independent de
calificarea dată de legea materială internă. Comparând calificările diferite ale aceleaşi noţiuni
rezultă o calificare autonomă, care reprezintă generalizarea calificărilor noţiunilor respective.

5.3.3.3 Teoria calificării proper law.

Potrivit metodei proper law, din dreptul englez, lăudată pentru flexibilitate şi criticată
pentru impreviziune, legea după care se face calificarea depinde de la caz la caz, adică, uneori
calificarea se face după lex fori, iar alteori după lex causae, în raport de particularităţile speţei
apreciate de către instanţa de judecată.

63
 5.3.4. Concluzii. Se poate concluziona că, în principiu,calificarea se face după legea
forului,cu excepţia cazurilor în care din lege , din acordul părţilor sau din alte împrejurări
întemeiate nu rezultă o altă soluţie. Această soluţie , după cum am remarcat este consacrată şi de
dreptul nostru prin dispoziţiile art. 2558 din noul Cod civil.

Cap.VI Retrimiterea.

Secţiunea 1. Noţiune.

Retrimiterea este o instituţie a dreptului internaţional privat care intervine în cazul unui
conflict negativ între normele conflictuale aflate în prezenţă, respectiv între norma conflictuală a
forului şi norma conflictuală străină cu care are legătură raportul juridic avut în vedere, şi constă
în faptul că fiecare dintre normele conflictuale aflate în conflict conferă celeilalte competenţa de
a cârmui raportul juridic respectiv90.

Conflictul de legi este posibil nu numai între legile materiale , ci şi între sistemele de
drept conflictuale. Aşadar ,retrimiterea înseamnă procedeul juridic prin care legea străină
desemnată ca aplicabilă potrivit normei conflictuale a forului refuză competenţa ce i se atribuie
de a se aplica şi atribuie, la rândul ei, prin normele conflictuale proprii, această competenţă legii
unui alt stat91. Sau , altfel spus , retrimiterea este situaţia juridică apărută în cazul în care norma
conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, iar acesta, prin propria normă
conflictuală, nu primeşte competenţa ce i se atribuie, ci fie trimite înapoi la dreptul forului, fie
trimite mai departe la dreptul unui stat terţ. Rezultă aşadar că fundamentul retrimiterii îl
constituie norma conflictuală a forului, deoarece norma conflictuală străină-care dispune
retrimiterea- nu se aplică în temeiul propriei autorităţi,ci pentru că aşa dispune lex fori.

Secţiunea 2.Condiţii.

Retrimiterea presupunerea îndeplinirea următoarelor condiţii:

90
T.R.Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel,Bucureşti, 1994, p. 71, apud , A. Gherghe, infra nota 1,
p.39.
91
A. Gherghe, op. cit., p.39.

64
 a)Să existe un conflict negativ în spaţiu al normelor conflictuale cu privire la un anumit
raport cu element de extraneitate. Problema retrimiterii nu se pune în cazul unui conflict pozitiv
de legi, care de regulă se soluţionează prin aplicarea normei conflictuale a forului, de către
instanţa în faţa căreia a ajuns litigiul, ci , numai în cazul conflictului negativ de legi, când niciuna
dintre normele conflictuale în prezent nu pretinde reglementarea raportului juridic respectiv
pentru sistemul de drept căruia îi aparţine;

b) norma conflictuală a forului să admită retrimiterea.

Secţiunea 3.Exemplu clasic de retrimitere.

Discutarea retrimiterii din punct de vedere teoretic a fost determinată de speţa Forgo,
soluţionată de către instanţele franceze în 187892. În rezumat,datele speţei sunt următoarele:un
copil bavarez din afara căsătoriei, cu numele de Forgo, este adus în Franţa de la vârsta de 5 ani.
El trăieşte aici tot restul vieţii şi moare la vârsta de 68 de ani , lăsând o succesiune mobiliară
importantă. Deşi locuise tot timpul în Franţa, el nu dobândise ceea ce numea legea franceză de
atunci,,domiciliul legal” în Franţa,deoarece nu îndeplinise formalităţile prevăzute pentru aceasta
de legea franceză. El avea numai ,,domiciliul de fapt” în Franţa, iar, ,,domiciliul legal” îl avea în
Bavaria. Forgo nu a lăsat testament. La moartea lui Forgo,rudele sale colaterale după mamă au
introdus în faţa instanţei franceze o petiţie de ereditate. Potrivit normei conflictuale franceze,
succesiunea mobiliară era cârmuită de legea naţională a defunctului, adică legea de la ultimul
domiciliu(adică Bavaria, pentru că în Franţa avea doar domiciliul de fapt ). Legea bavareză
acorda un drept de succesiune rudelor colaterale după mamă. Aşadar , legea franceză a trimis la
legea bavareză. Dacă s-ar fi aplicat legea succesorală bavareză la care a trimis legea
franceză,succesiunea ar fi trebuit să se deschidă în favoarea moştenitorilor menţionaţi. Dar ,
normele conflictuale bavareze supuneau succesiunea mobiliară legii domiciliului de fapt al
defunctului, adică legii succesorale franceze , unde cetăţeanul Forgo avea domiciliul de fapt.
Instanţa franceză a acceptat retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză, prin hotărârea
sa din anul 1878, şi a aplicat legea franceză, potrivit căreia rudele din afara căsătoriei nu aveau
nici un drept la moştenire. În acest fel, succesiunea a revenit statului francez, ca succesiune
vacantă.

92
A se vedea pentru analiza acestei speţe,D. Lupaşcu, op. cit.p.61, 62 şi A. Gherghe, op. cit., p.40.

65
 Secţiunea 4.Formele retrimiterii.

Retrimiterea îmbracă două forme:

a)retrimiterea de gradul I sau simplă. Această formă de retrimitere constă în faptul că

norma conflictuală străină retrimite la norma conflictuală a forului. Dacă retrimiterea este
acceptată, instanţa sesizată aplică, în ultimă instanţă, propria sa lege materială. Un exemplu de
astfel de retrimitere îl constituie cazul speţei Forgo,mai sus expuse;

b) retrimiterea de gradul II sau complexă. Această formă de retrimitere este aceea făcută
de legea străină la legea unei a treia ţări, iar nu la legea forului. Astfel, de exemplu, dacă un
cetăţean danez(a cărui lege personală este legea domiciliului) ar avea domiciliul în Anglia, unde
ar deceda şi s-ar ridica în faţa instanţelor din Germania un litigiu în privinţa succesiunii, legea
acestei din urmă ţări trimite la legea naţională a defunctului(legea daneză), iar această din urmă
lege retrimite la legea domiciliului(legea engleză),retrimitere care este acceptată. În ultimă
instanţă deci, succesiunea va fi cârmuită de dreptul succesoral englez, ca lege a domiciliului
defunctului.

Secţiunea 5.Concepţii privind retrimiterea.

Instituţia retrimiterii a generat ample discuţii doctrinare şi soluţii diferite în practica

statelor. Din tabloul diversificat al poziţiilor exprimate , se pot desprinde două concepţii,
respectiv , concepţii care admit teza retrimiterii şi concepţii care resping retrimiterea93.

Astfel, printre argumentele invocate în favoarea admiterii retrimiterii, se pot menţiona

următoarele:

a)trimiterea făcută de legea forului la legea străină trebuie considerată că se referă la

întregul sistem de drept străin, deci inclusiv la normele conflictuale. Or, dacă norma conflictuală
străină nu acceptă competenţa ce i se atribuie, este firesc să se ţină seama de soluţia pe care o
oferă;

93
A se vedea pentru analiza acestor concepţii,,D. Lupaşcu, op. cit.p. 62, 63 şi A. Gherghe, op. cit., p.41, 42, 43..

66
 b)legea străină trebuie aplicată doar când ea se declară competentă, în sensul că nu se
poate aplica într-o materie în care ea însăşi nu-şi recunoaşte competenţa;

c)instanţa forului ar trebui să judece ca şi cum s-ar afla în ţara străină, adică ar trebui să
aplice norma conflictuală străină şi, pe cale de consecinţă, legea materială a forului, ca urmare a
trimiterii făcute de norma conflictuală străină;

d)retrimiterea asigură executarea hotărârii judecătoreşti, dată fiind probabilitatea ridicată

de a se invoca efectele sale în ţara străină la a cărei lege a trimis norma conflictuală a forului.
Dacă s-ar aplica legea materială străină într-o materie în care ea este declarată
necompetentă,hotărârea nu va avea eficienţă în această ţară;

e)retrimiterea poate fi un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în prezenţă,dacă

unul dintre acestea nu acceptă retrimiterea. Astfel, în unele cazuri,retrimiterea nu poate armoniza
sistemele de drept în prezenţă, ducând la schimbarea reciprocă a soluţiilor faţă de situaţia în care
nu s-ar admite retrimiterea. Totuşi,există situaţii în care această coordonare este posibilă. Astfel,
în cazul decesului unui cetăţean francez domiciliat în Italia, pentru succesiunea mobiliară lăsată
de defunct, rezultatul se prezintă în felul următor: judecătorul italian aplică legea naţională a
defunctului, adică cea franceză, căci dreptul italian nu admite retrimiterea;judecătorul francez ar
urma să aplice legea domiciliului defunctului, adică cea italiană, dacă nu ar admite retrimiterea
de gradul I ; dimpotrivă,dacă se admite retrimiterea, adică dreptul italian admite retrimiterea
către dreptul francez, judecătorul francez aplică legea materială franceză, adică armonizarea
soluţiilor ce s-ar da de cele două instanţe94;

f)retrimiterea de gradul II poate fi un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în

prezenţă95. Astfel, într-o problemă de statut personal privind un cetăţean englez domiciliat în
Danemarca şi care urmează să fie soluţionată de către o instanţă franceză,rezultatul se prezintă în
felul următor:norma conflictuală franceză trimite la legea naţională, adică cea engleză;această
din urmă lege retrimite la legea daneză, care se conduce după principiile lex domicilii. Deci,
instanţa franceză va aplica legea materială daneză care ar fi fost aplicată şi de instanţa engleză

94
A. Gherghe, op. cit., p.42.
95
Ibidem .

67
ori de cea daneză dacă ar fi fost sesizate cu soluţionarea aceleiaşi probleme. Ca atare,are loc o
armonizare a soluţiilor96.

Printre argumentele invocate în favoarea respingerii retrimiterii, se pot menţiona

următoarele:

a)Norma conflictuală aplicabilă este a forului. Principiul în dreptul internaţional privat

este că se aplică norma conflictuală a forului,şi nu cea care aparţine sistemului de drept străin,
astfel că admiterea retrimiterii nesocoteşte acest principiu, deoarece instanţa se conduce după
norma conflictuală străină pentru a determina legea materială aplicabilă;

b)retrimiterea conduce la un cerc vicios, întrucât şi retrimiterea trebuie considerată ca

fiind făcută la întregul sistem de drept al forului, deci inclusiv la normele sale conflictuale.
Astfel, dacă retrimiterea dispusă de norma conflictuală a forului se consideră făcută la întregul
sistem de drept străin, atunci şi retrimiterea trebuie , de asemenea , considerată la întregul sistem
de drept al forului, adică inclusiv la normele sale conflictuale. În această situaţie, aceste norme
conflictuale dispun o nouă retrimitere la legea străină, căci legea forului este declarată
necompetentă, iar legea străină la legea forului şi aşa mai departe, aflându-ne într-un permanent
du-te-vino din care nu se poate ieşi;

b) admiterea retrimiterii introduce nesiguranţa în privinţa soluţiilor juridice. Potrivit

acestei concepţii, retrimiterea nu poate fi admisă, deoarece sporeşte incertitudinea în dreptul
internaţional privat şi constituie o excepţie de la cazurile certe şi normale de aplicare a dreptului
străin. Pentru aceste motive unele tratate şi convenţii internaţionale nu mai admit retrimiterea.

Secţiunea 6.Cazuri în care nu se aplică retrimiterea.

Retrimiterea nu se aplică în următoarele situaţii:

a)Părţile au ales legea aplicabilă contractului lor. În temeiul principiului autonomiei de

voinţă,este de presupus că, în lipsa unei manifestări de voinţă în sens contrar, părţile au înţeles să
aleagă reglementarea existentă pentru acel contract în sistemul de drept respectiv,cu excluderea
normelor sale conflictuale. Sub acest aspect , se impune precizarea că părţile pot alege să supună

96
Ibidem.

68
contractul întregului sistem de drept, deci inclusiv normelor sale conflictuale, ceea ce face
posibilă retrimiterea97;

b) când se aplică regula ,, locus regit actum”. În acest caz se consideră că trimiterea
făcută de norma conflictuală a forului este la dispoziţiile legii locului încheierii actului privind
forma exterioară a acestuia, cu ignorarea normelor conflictuale străine. În dreptul englez forma
actului privind imobilele este supusă legii locului situării acestora ,lex rei sitae ;

c)când retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii aplicabile;

d)când normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au acelaşi conţinut. În aceste
situaţii, desigur că retrimiterea nu îşi găseşte aplicarea.

Secţiunea 7. Retrimiterea în dreptul român.

În dreptul român retrimiterea este statuată prin dispoziţiile art.2559 din noul Cod civil,
potrivit căruia :,, Legea străină cuprinde dispoziţii de drept material,, inclusiv normele
conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare[alin.(1)] ; Dacă legea străină retrimite la dreptul
român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres
altfel[alin.(2)] ;Prin excepţie de la prevederile alin. 1, legea străină nu cuprinde şi normele ei
conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă,în cazul legii străine aplicabile
formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale
prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene
sau de lege”.

Din conţinutul acestui text legal, faţă de prevederile art. 4 alin. 1 şi 2 din vechiul act
normativ , respectiv Legea nr.105/1992, care admiteau doar retrimiterea de gradul I, constatăm
că dispoziţiile art. 2559 alin. 2 din noul Cod civil, conferă posibilitatea ca retrimiterea să se facă
de legea străină nu numai la dreptul român , ci şi la dreptul altui stat, în ambele situaţii
aplicându-se legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel. Ca atare, dispoziţiile noului
cod civil în materia retrimiterii admit şi retrimiterea de gradul II. Prin urmare , dacă norma
conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, care prin propriile sale norme

97
D. Lupaşcu, op. cit.p.64.

69
conflictuale retrimite la sistemul de drept al unui stat terţ,se va aplica legea materială a statului la
care a făcut trimitere norma conflictuală a forului.

De asemenea , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate98 din perioada de

incidenţă a Legii nr.105/1992, aplicarea legii materiale române se face nu în baza voinţei normei
conflictuale străine, ci ca urmare a admiterii retrimiterii.

Secţiunea 8. Retrimiterea în convenţii internaţionale.

Retrimiterea poate fi admisă şi prin convenţiile internaţionale care cuprind norme

conflictuale. Dintre convenţiile internaţionale care admit retrimiterea , pot fi menţionate
următoarele:

a)Convenţia de la Geneva din 1930 cu privire la conflictele de legi în materia cambiei şi

biletului la ordin;

b) Convenţia de la Geneva din 1931 cu privire la conflictele de legi în materia cecului;

c) Convenţia de la Haga din 1955 cu privire la retrimitere în caz de conflict între legea
naţională şi legea domiciliului;

d) Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la

investiţii între state şi persoane ale altor state, ratificată de România prin Decretul nr.62/197599;

e) Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al călătorilor şi

bagajelor şi Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor.

Retrimiterea nu este posibilă în cazul convenţiilor internaţionale multilaterale sau a

tratatelor bilaterale de asistenţă juridică încheiate de România, care conţin norme uniforme.
Aceasta , în contextul în care , este bine ştiut că retrimiterea este posibilă numai în cazul în care
normele conflictuale ale diferitelor ţări sunt diferite.

98
Ibidem , p. 65.
99
Publicat în Buletinul Oficial nr.56 din 7 iunie 1975.

70
 Secţiunea 9. Trimiterea la legea unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative.

În situaţia în care norma conflictuală română trimite la dreptul unui stat în care coexistă
mai multe sisteme legislative se pune întrebarea cine stabileşte la care lege străină s-a făcut
retrimiterea.

Răspunsul la această întrebare ne este oferit de prevederile art. 2560 din noul Cod civil,
care statuează că ,dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile. Aşadar , fiind în prezenţa
unei probleme de drept intern al ţării respective, în raport de alegerea făcută de dreptul intern al
ţării respective şi de conţinutul normei conflictuale străine aplicabile , poate sau nu să existe
retrimiterea.

Cap.VII Aplicarea legii străine.

Secţiunea 1.Noţiunea de lege străină. Necesitatea şi temeiul aplicării legii străine.

Problema aplicării străine se pune numai într-un raport juridic cu element de extraneitate.
Prin lege străină înţelegem ansamblul reglementărilor din ţara străină, indiferent de natura
lor,noţiune care include atât normele materiale , cât şi normele conflictuale100.

O lege străină nu se va aplica niciodată în România în temeiul propriei sale autorităţi,

adică prin propria sa forţă, deoarece altfel s-ar încălca principiul suveranităţii statelor, ci în
temeiul normei conflictuale a forului care stabileşte condiţiile şi întinderea aplicării legii străine.
Ca atare, legea străină se aplică pentru că norma juridică română trimite la ea.

Necesitatea aplicării legii străine de către fiecare stat decurge din existenţa relaţiilor
economice dintre diferite state şi, pe de ală parte din interesul reciprocităţii pe care fiecare stat îl
are de a i se aplica propriile legi de către alte sisteme de drept. Sub aspectul interesului
reciprocităţii trebuie avut în vedere faptul că dacă un stat nu ar aplica pe teritoriul său legi
străine, atunci nici el nu ar putea pretinde altor state să îi aplice propria lege. Însă, reciprocitatea

100
D. Lupaşcu, op. cit.p.68.

71
nu este o condiţie a aplicării legii străine,ci este vorba numai de interesul reciprocităţii în
aplicarea propriei legi, interes pe care îl are fiecare stat101.

Secţiunea 2.Titlul cu care se aplică legea străină102.

În literatura de specialitate s-au conturat următoarele opinii cu privire la titlul cu care se

aplică legea străină:

a)Teoria drepturilor câştigate. Potrivit acestei teorii, instanţa se pronunţă asupra unui
drept dobândit în străinătate, ceea ce înseamnă că se ţine seama de legea străină;

b)Teoria receptării dreptului străin, potrivit căreia legea străină este receptată material
sau formal de sistemul de drept al forului, devenind drept propriu. În varianta receptării materiale
legea străină îşi pierde caracterul străin, fiind încorporată în dreptul forului. În varianta receptării
formale, deşi se încorporează în ordinea juridică a forului,legea străină îşi păstrează sensul şi
valoarea de origine;

c)Teoria legii străine-element de fapt. Potrivit acestei teorii , se consideră, în esenţă, că,
legea străină-aplicată de instanţa forului în virtutea propriei norme conflictuale - îşi pierde
caracterul normativ, fiind tratată ca un simplu element de fapt. Această teorie a fost considerată
ca fictivă, fiind construită pe caracterul exclusivist al sistemului juridic al forului;

d)Teoria legii străine-element de drept. Potrivit acestei teorii , se consideră, în esenţă,

că, legea străină se aplică atunci când norma conflictuală a forului trimite la ea, fără să-şi piardă
caracterul de drept străin. Ca atare, legea străină nu devine componentă a sistemului de drept al
forului, ci îşi păstrează individualitatea şi trăsăturile de origine. Cu acest titlu se aplică dreptul
străin şi în România, existând anumite excepţii şi atenuări în privinţa efectului legii străine în
România.

Secţiunea 3.Formele aplicării legii străine103.

101
A. Gherghe, op. cit., p.29.
102 102
D. Lupaşcu, op. cit.p.68 şi infra nota 4,5,6, 7, 8, p. 68.
103
D. Lupaşcu, op. cit.p.69-76.

72
 3.1.Enumerarea formelor de aplicare a legii străine.

Aplicarea legii străine cuprinde următoarele forme:

a)aplicarea legii străine ca lex causae;

b)aplicarea legii străine ca o condiţie pentru aplicarea legii forului;

c)aplicarea legii străine încorporată în contractul părţilor.

3.2. Aplicarea legii străine ca lex causae.

3.2.1. Noţiune.

Când norma conflictuală a forului trimite la legea străină, aceasta din urmă dacă primeşte
trimiterea, este legea competentă, aplicându-se în calitate de lex causae. Aplicarea legii străine ca
lex causae înseamnă determinarea efectelor raportului juridic cu element de extraneitate în
conformitate cu această lege.

3.2.2.Identitatea de reglementare(reciprocitatea).

Ca regulă, potrivit art.2561 din noul Cod civil, aplicarea legii străine este independentă de
condiţia reciprocităţii. Reciprocitatea poate fi:a)legislativă, semnificând identitatea de
reglementare,adică faptul că în ţara străină există norme juridice cu acelaşi conţinut ca şi în ţara
forului; b) diplomatică, izvorând dintr-o convenţie internaţională la care sunt părţi statele
respective; c) de fapt, aplicată , ca atare, în practica autorităţilor competente din ţările respective.
În cazul reciprocităţii de fapt, potrivit art.2561 alin. 2 din noul Cod civil, îndeplinirea acestei
condiţii este prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei,prin
consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. În principiu, după cum s-a remarcat104, condiţia
reciprocităţii nu este cerută nici la nivelul normelor conflictuale,nici la nivelul celor materiale.

Sub acest aspect, după cum rezultă şi din cuprinsul unor dispoziţii instituite de noul Cod
de procedură civilă, la nivelul normelor conflictuale, legea străină la care a trimis norma
conflictuală română se aplică, în principiu, chiar dacă ţara străină nu are aceeaşi normă
conflictuală. În acest context , putem invoca prevederile art.1096 alin. 2 din noul Cod de
104
Ibidem , p.70.

73
procedură civilă care statuează că recunoaşterea unei hotărâri străine nu poate fi refuzată pentru
singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar
fi fost determinată de dreptul internaţional privat român. De la această regulă există o abatere
statuată prin acelaşi text legal, respectiv , dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui
cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române. În
consecinţă, un drept al unei persoane străine poate fi recunoscut în România,chiar dacă în ţara
străină cetăţeanul român nu se bucură de acelaşi tratament juridic.

Dar, prin art. 2561 alin. 2 din noul Cod civil, cu titlu de excepţie, dispoziţiile speciale
prin care se cere condiţia reciprocităţii în anumite materii rămân aplicabile. În aceste ipoteze prin
care aplicarea legii străine este supusă condiţiei reciprocităţii, aplicarea legii străine, adică
recunoaşterea în ţara străină, a unui drept similar pentru o persoană română, apare ca o condiţie a
aplicării simetrice a legii forului. Astfel, dacă într-un caz concret în care normele dreptului
internaţional privat român prevăd aplicarea legii străine, s-ar pretinde ca şi norma de drept
internaţional privat străin să prevadă aplicarea legii române , ceea ce înseamnă că normele
dreptului internaţional ale celor două state au o reglementare identică. Dacă această soluţie se
extinde şi la celelalte sisteme de drept, se ajunge la un drept internaţional uniform şi identic
pentru statele respective.

Noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă cer expres condiţia reciprocităţii în
următoarele cazuri:

a)Dispoziţiile art.2582 alin. 2 din noul Cod civil statuează că persoanele juridice fără
scop lucrativ pot fi recunoscute în România, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin
hotărâre judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt valabil constituie în statul a cărui
naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi
economice din România;

b)dispoziţiile art.1085 din noul Cod de procedură civilă republicat,statuează că, sub
condiţia reciprocităţii, reclamantul, cetăţean străin sau persoana juridică de naţionalitate străină,
nu poate fi ţinut să depună cauţiune sau obligat la vreo altă garanţie pentru motivul că este străin
sau nu are domiciliul sau sediul în România;

74
 c) dispoziţiile art.1093 alin.3 din noul Cod de procedură civilă republicat statuează că
scutirea de supralegalizare a actelor publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de
un agent public străin este permisă, printre altele şi pe bază de reciprocitate;

d) dispoziţiile art.1109 din noul Cod de procedură civilă republicat statuează că

hotărârea străină care stabileşte o obligaţie decurgând dintr-o lege fiscală străină necesită şi
condiţia reciprocităţii pentru a fi recunoscută şi executată în România.

Condiţia reciprocităţii este prevăzută şi prin alte acte normative speciale , precum:

a)Dispoziţiile Decretului-lege nr.122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România

a reprezentanţelor societăţilor şi a organizaţiilor economice străine, cu modificările ulterioare ,
prevăd prin art. 19 că, atunci când prin convenţii sau acorduri internaţionale la care România este
parte se stabilesc alte condiţii de autorizare şi funcţionare decât cele prevăzute de acest act
normativ, se vor aplica dispoziţiile cuprinse în acele convenţii sau acorduri.

3.2.3.Aspecte procedurale privind aplicarea legii străine ca lex causae.

3.2.3.1 Invocarea legii străine în faţa autorităţilor forului.

Referitor la invocarea legii străine , în dreptul nostru se îmbină principiul rolului activ al
instanţei cu principiul disponibilităţii. Astfel,în virtutea rolului activ al instanţei statuat de art. 22
din noul Cod de procedură civilă, aceasta poate invoca din oficiu şi pune în discuţia părţilor
aplicarea legii străine la care trimite norma conflictuală română care nu are caracter imperativ.
Un astfel de exemplu îl constituie normele conflictuale din materia contractelor , domeniu în care
funcţionează lex voluntatis, părţile prin acordul lor de voinţă putând renunţa la aplicarea legii
străine. Astfel, dacă părţile au înserat în contractul lor o clauză de alegere a legii aplicabile ,
pactum de lege uteda ,în beneficiul dreptului străin, ele pot renunţa la beneficiul acestuia. Dacă
norma conflictuală română are caracter imperativ, instanţa română este obligată să invoce din
oficiu dreptul străin. Aceasta rezultă expres şi din conţinutul art.2566 alin. 1 din noul Cod civil
care statuează că :,, dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui
raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz , nu sunt
incidente prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile”. Ca atare, după cum
rezultă din însăşi denumirea marginală a textului art. 2566 din noul cod civil, normele juridice

75
imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate constituie norme de aplicare imediată, cu excluderea determinării legii aplicabile.

Prin excepţie de la prevederile alin. 1 al art. 2566 din noul Cod civil, alin. 2 al art. 2566
conferă posibilitatea aplicării directe a dispoziţiilor imperative prevăzute de legea altui stat
pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dar numai dacă raportul
juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat şi dacă interesele legitime ale părţilor o
impun. În acest caz vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi
consecinţele ce decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

3.2.3.2.Sarcina probei şi mijloacele de probă pentru legea străină.

În privinţa sarcina probei conţinutului legii străine, dispoziţiile art. 2562 alin.1 din noul
Cod civil statuează că acest conţinut se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute
de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
Această dispoziţie legală este consecinţa caracterului obligatoriu al aplicării legii străine, când
norma conflictuală română prevede astfel, context în care judecătorul trebuie să manifeste un rol
activ pentru aflarea conţinutului şi înţelesului legii străine.

Prin alin. 2 al art. 2562 din noul Cod civil se prevede că partea care invocă o lege străină
poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei. Acest text legal, după cum s-a remarcat105 ,
scoate în evidenţă o deosebire importantă între dreptul străin şi dreptul român , constând în
aceea că, pentru dreptul străin nu se aplică prezumţia iura novit curia, locuţiune care înseamnă ,,
curtea cunoaşte dreptul” sau ,, judecătorul cunoaşte legea”.

Referitor mijloacele de probă pentru legea străină, acestea rezultă din conţinutul art.
2562 alin.1 din noul Cod civil statuează în privinţa conţinutului legii străine că acest conţinut se
stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-
o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.

Sub acest aspect, în practica instanţelor judecătoreşti şi a celor arbitrale din România se
folosesc fie mijloace directe(culegeri de acte normative , culegeri de jurisprudenţă), fie mijloace

105
Ibidem , p.72.

76
indirecte, procurate fie de la autorităţi competente din statul străin, fie de la diferite organe
reprezentative ale acestora în România, cum ar fi :certificate eliberate de ministrul justiţiei din
statul respectiv;certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în
România, etc.

Prin Legea nr.189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi

comercială s-a instituit o procedură detaliată pentru obţinerea de informaţii asupra dreptului
străin. Autoritatea centrală în materie este Ministerul Justiţiei, care , la solicitarea autorităţilor
judiciare române, pentru cazuri judiciare determinate, se adresează ministerelor de justiţie din
alte state, pentru obţinerea de informaţii asupra problemelor din dreptul altui stat.

Există şi izvoare internaţionale care conţin reglementări privitoare la facilitarea stabilirii

conţinutului legii străine,dintre care putem menţiona:

a)tratatele de asistenţă juridică care prevăd, de regulă, obligaţia statelor semnatare de a se

informa reciproc cu privire la sistemele juridice proprii;

b)Convenţia europeană în domeniul informării asupra dreptului străin, încheiată la

Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, la care
România a aderat în anul 1991, care organizează un sistem de obţinere, de către autorităţile
judiciare ale statelor semnatare, a informaţiilor asupra dreptului străin. Statul solicitat poate
refuza informarea în două situaţii:1.când interesele sale sunt afectate de litigiul care a ocazionat
formularea cererii;2.când consideră că răspunsul ar fi de natură să aducă atingere suveranităţii
sau securităţii sale.

3.2.3.3.Imposibilitatea de a stabili conţinutul legii străine.

Este posibil ca în practică să nu se poată stabili conţinutul legii străine, situaţie în care se
pune problema soluţiei pe care va trebui să o adopte autoritatea competentă.

Noul Cod civil ne oferă răspunsul la această întrebare , statuând prin art.2562 alin. 3 că
în cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică
legea română.

77
 Pentru a se aplica dreptul român , ca lex fori, trebuie să existe o imposibilitate evidentă de
probare a legii străine şi nu o simplă dificultate generată, de exemplu, de depărtarea geografică a
statului străin sau lipsa izvoarelor scrise în sistemul de drept vizat106.

3.2.4.Interpretarea legii străine.

În contextul în care aplicarea legii străine este precedată de interpretarea acesteia, noul
cod civil prin art.2563 consacră regula potrivit căreia legea străină se interpretează şi se aplică
potrivit regulilor de interpretare şi aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparţine.

3.3.Aplicarea legii străine ca o condiţie pentru aplicarea legii forului107.

Există situaţii în care legea străină este numai luată în considerare, adică nu se stabilesc
efectele juridice privind cauza analizată potrivit prevederilor acesteia. În aceste situaţii legea
străină constituie numai o condiţie pentru aplicarea legii proprii, lex fori,sau se ţine seama de ea
pentru a se defini un raport juridic108.

Legea străină este luată în considerare pentru aplicarea legii forului în următoarele
situaţii109:

a)în privinţa chestiunilor prealabile reglementate de legea străină;

b)în situaţia în care pentru aplicarea legii române se cere condiţia reciprocităţii. O atare
situaţie este reglementată expres prin dispoziţiile art.1095 lit. c din noul Cod de procedură civilă
care statuează printre condiţiile recunoaşterii hotărârilor străine în România, cu excepţia celor
care sunt recunoscute de plin drept România existenţa reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele
hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea;

c)în situaţia cererii de recunoaştere a hotărârii străine. În această ipoteză prevederile

art.1095 din noul Cod de procedură civilă statuează printre condiţiile recunoaşterii hotărârilor

106
Ibidem ,infra nota 1, p. 74.
107
Ibidem , p.75 şi infra nota 6, p.75.
108
A. Gherghe, op. cit.,p.30.
109
D. Lupaşcu, op. cit.p.75.

78
străine în România, cu excepţia celor care sunt recunoscute de plin drept România,că acestea pot
fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă: hotărârea este
definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit
legii statului de sediu, competenţa să judece procesul;

d)în situaţia de încuviinţare a executării hotărârii străine. Sub acest aspect dispoziţiile art.
1103 din noul Cod de procedură civilă statuează că pentru a se putea încuviinţa executarea
hotărârii străine este necesar ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al
instanţei care a pronunţat-o.

3.4.Aplicarea legii străine încorporată în contractul părţilor.

Denumită şi recepţiunea contractuală a legii străine110, aceasta există în situaţia în care

părţile fac trimitere la legea străină ca mijloc de completare sau interpretare a contractului, iar nu
ca lege aplicabilă cu titlu de lex causae. Fiind legată de încheierea contractului, recepţiunea
contractuală are în vedere o lege străină anume, respectiv în forma existentă la momentul
încheierii contractului.

În acest caz legea străină este considerată clauză contractuală, devenind element de fapt,
spre deosebire de situaţia când ea se aplică ca lex causae, când ea rămâne element de drept.
Această diferenţă de natură juridică are consecinţe semnificative , în sensul că, în calitate de lex
causae devin incidente instituţii specifice dreptului internaţional privat(calificarea , retrimiterea
etc), în timp ce, în calitate de clauză contractuală urmează regimul juridic aplicabil acesteia 111.

Cap.VIII Cazuri în care legea străină nu se aplică.

Secţiunea 1.Enumerarea cazurilor în care legea străină nu se aplică.

Din economia dispoziţiilor noului cod civil în materia raporturilor de drept internaţional
privat, rezultă că sunt instituite dispoziţii cu aplicabilitate generală care reglementează cazurile
de înlăturare a aplicării legii străine , cât şi dispoziţii prin care este reglementată înlăturarea
excepţională a legii aplicabile , care poate fi legea străină sau legea forului.

110
Ibidem , p.76 şi infra nota 1, p.76.
111
Ibidem , infra nota 2, p.76.

79
 În ceea ce priveşte înlăturarea aplicării legii străine, dispoziţiile art. 2564 din noul cod
civil enumeră două cazuri cu aplicabilitate generală care conduc la înlăturarea aplicării legii
străine, respectiv dacă:aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
român; legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul
înlăturării aplicării legii străine,se aplică legea română.

Cazurile care conduc la înlăturarea excepţională a legii aplicabile , care vizează şi legea
străină, sunt reglementate prin art.2565 alin. 1 din noul cod civil, care statuează că :,, în mod
excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită
circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest
caz se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături”. Dispoziţiile alin. 1
nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci
când părţile au ales legea aplicabilă.

Secţiunea 2. Analiza cazurilor cu aplicabilitate generală care conduc la înlăturarea

aplicării legii străine.

2.1. Ordinea publică în dreptul internaţional privat.

2.1.1.Noţiune.

Aplicarea legii străine, competentă potrivit normelor conflictuale , poate fi refuzată de

instanţa de judecată dacă legea străină contravine principiilor fundamentale ale ordinii publice de
drept internaţional privat. În acord cu acest cadru general, noul cod civil, prin art. 2564 alin. 2
statuează că aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român în
măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului
român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului. Din
conţinutul acestui text legal rezultă că ordinea publică de drept internaţional privat nu se
raportează numai la o anumită ţară, ci şi la un grup de ţări, cum este cazul Uniunii Europene, caz
în care vorbim de ordinea publică de drept comunitar, precum şi la normele convenţionale care
reglementează drepturile fundamentale ale omului în cazul ţărilor care au ratificat Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, România ratificând
această Convenţie prin Legea nr.30/1994.

80
 În literatura de specialitate112 , ordinea publică de drept internaţional privat este definită
ca fiind starea juridică determinată de ansamblul normelor fundamentale ale forului, aplicabile în
raporturile cu element de extraneitate, care se opune aplicării legii străine indicată de norma
conflictuală a forului.

Ordinea publică, după cum s-a remarcat113 , nu se invocă împotriva legii străine
competente ,ci împotriva aplicării ei în cauza concretă, adică a rezultatului la care s-ar ajunge
prin aplicarea acestei legi, care ar contraveni ordinii publice naţionale.

De regulă actele normative nu stabilesc conţinutul ordinii publice , ci doar fac trimitere în
abstract la posibilitatea aplicării acesteia în domeniile pe care le reglementează. Spre exemplu,
dispoziţiile art. 2567 din noul Cod civil statuează că drepturile câştigate în ţară străină sunt
recunoscute în România, cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul
internaţional privat român. În concret, conţinutul ordinii publice se determină, de regulă, de
instanţa sesizată.

Dar , în unele cazuri, legea stabileşte conţinutul concret al ordinii publice, în domeniul
respectiv de reglementare, indicând normele juridice care constituie o încălcare a ordinii publice
de drept internaţional privat. Astfel, dispoziţiile art.1096 alin. 1, lit. a din noul Cod de procedură
civilă enumeră printre cazurile care constituie motive de refuz a recunoaşterii unei hotărâri
străine, ca hotărârea străină să fie manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat
român, incompatibilitate care se apreciază, ţinându-se seama,în special, de intensitatea legăturii
cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs. De asemenea , acelaşi
art.1096 alin. 1, lit. e din noul Cod de procedură civilă statuează drept motiv de refuz a
recunoaşterii unei hotărâri străine, cazul în care instanţele române aveau competenţa exclusivă
pentru soluţionarea cauzei.

Pe plan procedural, mijlocul prin care se înlătură aplicarea legii străine este excepţia de
ordine publică de drept internaţional privat, ale cărei efecte le vom analiza distinct.

2.1.2. Caracterele juridice ale ordinii publice de drept internaţional privat.

112
Ibidem , p. 78 şi infra nota 1, p.78.
113
A. Gherghe, op. cit.,p.45.

81
 Ordinea publică de drept internaţional privat prezintă următoarele caractere juridice:

a) Ordinea publică apare ca un corectiv în aplicarea legii străine, în sensul că se lasă

judecătorului posibilitatea de apreciere dacă o lege străină contravine intereselor statului căruia el
îi aparţine114. Ordinea publică are un conţinut nedeterminat, ea fiind un mijloc de limitare sau
determinare a măsurii în care se aplică legea străină;

b) variabilitatea-atât în timp(deoarece diferă sub aspectul conţinutului în cadrul aceluiaşi

sistem de drept), cât şi în spaţiu( având caracter naţional în principiu diferit de la un stat la altul).
Astfel, dacă se schimbă concepţia reglementării raporturilor dintre părinţi şi copii, ori privind
divorţul, se schimbă corespunzător şi conţinutul ordinii publice. Această schimbare poate privi
reglementarea din ţara forului sau din ţara a cărei lege ar urma să se aplice;

c)actualitatea, în sensul că instanţa trebuie să ia în considerare conţinutul ordinii publice

din momentul litigiului, iar nu cel din momentul naşterii raportului juridic. Astfel,actul încheiat
în străinătate nu mai poate fi considerat contrar ordinii publice , dacă între timp s-a schimbat
legea forului,devenind asemănătoare celei străine. Dimpotrivă, dacă între timp s-a modificat
norma conflictuală, în lipsă de dispoziţii legale contrare, se ia în considerare norma conflictuală
în vigoare la data încheierii actului juridic despre care este vorba.

În cazul conflictelor de legi interprovinciale, având în vedere că elementul de extraneitate

este numai aparent, nu se poate invoca ordinea publică pentru a se înlătura într-o provincie sau
regiune, legile altei provincii sau regiuni. În cazul conflictelor între legile statelor federale, este
posibilă invocarea ordinii publice, dar în fapt aceasta se face mult mai puţin decât în cazul
conflictelor de legi propriu-zise, deoarece legile statelor federale au la bază aceeaşi concepţie ori
politică legislativă115;

d)caracter de excepţie, care este de strictă interpretare, sub aspect material constituind un
mijloc de neaplicare a legii străine;

114
A. Gherghe, op. cit.,p.48.
115
Ibidem , p. 49.

82
 e)relativitatea, în sensul că nu vizează anihilarea legii străine, ci doar împiedicarea
producerii efectelor ei în cazul concret.

2.1.3. Domeniul ordinii publice de drept internaţional privat.

Ca mijloc pentru înlăturarea aplicării legii străine într-un anumit caz, excepţia de ordine
publică poate fi invocată în orice materie a dreptului internaţional privat. De asemenea, ordinea
publică în dreptul internaţional privat nu se poate determina numai pe baza distincţiei normelor
juridice în imperative sau prohibite,supletive sau permisive. Astfel, în ceea ce priveşte domeniul
de drept material, practica judiciară internaţională arată că cel mai mult este vizată materia
statutului personal şi a relaţiilor de familie.

Domeniul de drept procesual cel mai vizat este cel al încălcării competenţei exclusive a
jurisdicţiei române.

De asemenea , pornind de la faptul că normele conflictuale sunt de ordine publică în

dreptul intern, cu excepţia celor din materia obligaţiilor contractuale , s-a afirmat în literatura de
specialitate116 că nu există reciprocitate în aplicarea legii străine la nivelul normelor conflictuale,
întrucât, instanţa forului aplică norma conflictuală a forului, iar instanţa străină, care devine
instanţa forului aplică norma conflictuală proprie, adică norma conflictuală străină.

O abatere de la această regulă este cea instituită prin art. 1096 alin. 2 din noul Cod de
procedură civilă care prevede că recunoaşterea unei hotărâri străine poate fi refuzată în cazul în
care procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă
de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

2.1.4.Efectele admiterii excepţiei ordinii publice de drept internaţional privat.

Efectele ordinii publice de drept internaţional privat sunt diferite în funcţie de situaţia în
care se invocă această instituţie juridică. Ca efect al admiterii excepţiei ordinii publice de drept
internaţional privat, raportat la situaţiile invocate se produc două efecte, respectiv un efect
negativ constând în înlăturarea aplicării legii străine şi, respectiv , un efect pozitiv constând în
aplicarea legii române.

116
D. Lupaşcu, op. cit.p.80 şi infra nota 2, p. 80.

83
 Astfel, ordinea publică se invocă în materia creării de drepturi, situaţie în care admiterea
excepţiei de ordine publică produce un efect negativ, care conduce la înlăturarea legii străine
pentru cazul respectiv. Într-o atare ipoteză, legea forului se substituie legii străine înlăturate de la
aplicare.

Se pune astfel problema măsurii sau întinderii în care legea forului se substituie legii
străine înlăturate de la aplicare, respectiv dacă legea străină este înlăturată în totalitate potrivit
ansamblului dispoziţiilor sale, sau sunt înlăturate în concret doar dispoziţiile străine care
contravin ordinii publice117.

Sub acest aspect, pornindu-se de la faptul că însăşi invocarea ordinii publice reprezintă o
derogare de la normala aplicare a legii străine, se afirmă că şi substituirea legii forului legii
străine se limitează numai la dispoziţiile legii străine care contravin ordinii publice, celelalte
dispoziţii urmând a fi aplicate118. O atare concluzie derivă şi din faptul că prin admiterea
excepţiei ordinii publice de drept internaţional privat, se înlătură producerea efectelor legii
străine în ţara forului,fără ca această împrejurare să aibă vreo influenţă asupra legii străine în
fiinţa ei. Dar , conform opiniei mai sus expuse, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de a
stabili, pe de o parte, dacă legea străină se înlătură de la aplicare deoarece contravine ordinii
publice, iar pe de altă parte, în ce măsură se înlătură de la aplicare legea străină ale cărei
dispoziţii vor fi substituite de legea forului119.

În dreptul nostru poate fi exemplificat drept efect negativ al admiterii excepţiei ordinii
publice de drept internaţional privat, cazul reglementat de art.2586 alin. 2 din noul cod civil, care
statuează că :,,dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la
căsătorie care , potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie,
acel impediment a fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean
român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României”. Rezultă că în ipoteza normei legale
instituite de acest text legal se înlătură aplicarea legii străine , urmând a fi aplicată legea forului,
adică legea română.
117
A. Gherghe, op. cit.,p.50, 51.
118
Ibidem , p.51.
119
Ibidem.

84
 Efectul pozitiv al admiterii excepţiei ordinii publice de drept internaţional
privat,operează, cu precădere în materia drepturilor dobândite , când excepţia de ordine publică
are un rol mai atenuant, în sensul că unele raporturi juridice nu ar fi putut lua naştere prin
aplicarea legii străine deoarece s-ar fi opus ordinea publică locală, însă odată născute în ţară
străină, prin aplicarea acelei legi, vor fi recunoscute şi pe teritoriul ţării forului120. Dar , şi în
această ipoteză revine instanţei judecătoreşti sarcina să decidă pentru fiecare caz în parte în ce
măsură un drept dobândit în străinătate poate produce efecte în ţara forului.

În dreptul nostru poate fi exemplificat drept efect pozitiv al admiterii excepţiei ordinii
publice de drept internaţional privat, cazul reglementat de art.2600 alin. 2 din noul cod civil, care
statuează că :,,dacă legea străină, astfel determinată,nu permite divorţul ori îl admite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dinte soţi este , la data cererii
de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România”. Rezultă că în ipoteza normei
legale instituite de acest text legal, efectul pozitiv al admiterii excepţiei de ordine publică constă
în aplicarea legii române şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea aplicării legii străine.

Constatăm , după cum judicios s-a afirmat în literatura de specialitate121 că atât în cazul
efectului negativ , cât şi în cazul efectului pozitiv al admiterii excepţiei de ordine publică, este
înlăturată de la aplicare legea străină care este substituită de legea forului,context în care efectul
negativ al ordinii publice este urmat totdeauna de un efect pozitiv, respectiv aplicarea legii
forului în locul legii străine înlăturată de la aplicare.

2.2.Fraudarea legii în dreptul internaţional privat.

2.2.1.Noţiune.

Fraudarea legii în dreptul internaţional privat constă în operaţiunea prin care părţile unui
raport juridic folosesc în mod fraudulos un mijloc de drept internaţional privat pentru a se
sustrage de sub incidenţa legii normal competente şi a se supune unei alte legi, convenabile
lor122. Ea rezultă din conduita părţilor, care îşi creează în mod voit condiţii pentru a se sustrage

120
Ibidem.
121
Ibidem , p. 50 şi infra nota 2, p. 50.
122
D. Lupaşcu, op. cit.p.82 şi infra nota 1, p. 82;idem, .A. Gherghe, op. cit.,p.52 şi infra nota 1, p. 52

85
de sub incidenţa unei legi şi a se plasa în câmpul de aplicare a altei legi, context în care nu este
vorba de o încălcare directă a legii, ci de o încălcare indirectă, sancţionabilă ca atare123.

2.2.2.Modalităţi de fraudare a legii în dreptul internaţional privat.

De regulă, fraudarea legii în dreptul internaţional privat se poate face în două modalităţi,
şi anume:

a)într-un raport juridic de drept intern se introduce în mod fraudulos un element de

extraneitate, care declanşează artificial un conflict de legi, iar prin aplicarea normei conflictuale
normal competente pentru ipoteza creată se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern.
De exemplu,pentru a eluda dispoziţiile fiscale proprii două societăţi comerciale române încheie
un contract de vânzare-cumpărare asupra navei române , schimbând pavilionul acesteia. Un alt
exemplu este acela în care o societate comercială legată de elementele sale definitorii din dreptul
român îşi stabileşte sediul în străinătate , cu scopul de a eluda legile fiscale româneşti. În acest
mod se creează artificial un conflict de legi, datorită elementului de extraneitate constând în
sediul social din străinătate, şi astfel se face aplicabil acelei societăţi dreptul străin, în locul celui
român.

b) într-un raport juridic de drept internaţional privat părţile schimbă, în scop fraudulos,
punctul de legătură,făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei conflictuale
aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal competent
conform normei conflictuale iniţiale. De exemplu, în exemplul oferit la pct. a dacă una dinte părţi
are naţionalitate străină.

2.2.3. Condiţiile fraudării legii în dreptul internaţional privat.

Fraudarea legii în dreptul internaţional privat presupune îndeplinirea următoarelor

condiţii:

a)să existe un acord de voinţă al părţilor , în cazul actelor juridice bilaterale , sau un acord
de voinţă al părţii, în cazul actelor juridice unilaterale, în sensul deplasării punctului de legătură

123
Ibidem , infra nota 2;ibidem .

86
privitor la un raport juridic. Schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă, pentru că
altfel suntem în prezenţa simulaţiei.

b)părţile să utilizeze un mijloc de drept internaţional privat care, prin el însuşi, este ilicit,
dar prin care se ajunge la ocolirea legii normal competente. De exemplu, o persoană fizică îşi
schimbă cetăţenia, operaţie care , de altfel este în sine licită, dar dacă este făcută pentru a se
sustrage de la aplicarea legii normal competente şi a face incidentă o altă normă conflictuală, ea
devine un mijloc de fraudare a legii normal competente.

c)scopul urmărit de părţi să fie ilicit. Acest scop constă în înlăturarea legii normal
competente să cârmuiască raportul juridic respectiv şi atragerea aplicabilităţii unei alte legi,
având drept consecinţă o încălcare a normei conflictuale a forului.

d)rezultatul obţinut de părţi să fie ilicit, în sensul că el contravine normei conflictuale

normal competente.

2.2.4.Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internaţional privat.

Frauda la lege poate interveni numai în cazul normelor conflictuale cu puncte de legătură
variabile, ea nefiind posibilă în cazul normelor conflictuale cu puncte de legătură fixe , cum ar fi
:locul situării imobilului; locul producerii prejudiciului, etc.

În principal materiile în care poate interveni fraudarea legii sunt următoarele124:

a)în materia statutului persoanei fizice(starea civilă,capacitatea şi relaţiile de familie ale

persoanei fizice), prin schimbarea cetăţeniei, domiciliului, reşedinţei, etc.

Scopul urmărit poate fi divers , precum: evitarea unui impediment la căsătorie;eludarea

unei dispoziţii care prohibeşte divorţul ; sustragerea de la îndeplinirea unei obligaţii legale , cum
ar fi plata pensiei de întreţinere, etc.

În legătură cu fraudarea legii în materia statutului persoanei fizice , prezintă relevanţă

următoarele speţe:

124
A se vedea, D. Lupaşcu, op. cit.p.83-85; A. Gherghe, op. cit.,p.53-55.

87
 A)Speţa Beauffremont, soluţionată de instanţele franceze la 18 martie 1878. Astfel, în
această speţă, prinţesa Beauffremont,de cetăţenie franceză, domiciliată în Franţa, dorea să
divorţeze de soţul său, prinţul Beauffremont,dar , cum la acea vreme, legea franceză nu
permitea divorţul,nu a putut să obţină decât o separare de corp. Pentru a obţine totuşi divorţul,
prinţesa şi-a stabilit domiciliul în ducatul german Saxa-Altenbourg, unde a dobândit şi cetăţenia
germană. Tot aici a divorţat de prinţul Beauffremont, şi s-a recăsătorit , la Berlin,cu prinţul
Bibescu, cetăţean român.

Evident că schimbarea cetăţeniei s-a făcut cu scopul de a scăpa de o prohibiţie a legii

personale. Prinţul Beauffremont şi-a dat soţia în judecată, în Franţa,iar instanţa a hotărât că
cetăţenia germană dobândită de prinţesă, divorţul care a urmat şi noua sa căsătorie nu sunt
opozabile prinţului francez, deoarece soţia sa a uzat de dreptul internaţional privat cu singurul
scop de a ocoli prohibiţiile referitoare la divorţ din legea franceză normal competentă. Curtea de
Apel şi Curtea de Casaţie , care s-au pronunţat,de asemenea , în această speţă,au fost mai
prudente faţă de judecătorii primei instanţe şi nu au intrat în detaliile privind regularitatea sau
iregularitatea dobândirii cetăţeniei germane, hotărând că aceasta este fără efect în Franţa, ca şi
divorţul şi noua căsătorie care a urmat. Totuşi, pentru a elimina orice dubiu, Curtea de Casaţie a
spus expres că prinţesa a rămas cetăţean francez.

B)Speţa Bertola. Doi cetăţeni italieni, soţii Bertola, domiciliaţi în Bucureşti, au introdus
acţiunea de divorţ în România. Aplicând norma conflictuală lex patriae, instanţa le-a respins
acţiunea , pe considerentul că legea italiană, care reglementa statutul lor personal,nu permitea
divorţul. În această situaţie soţii au făcut demersurile necesare pentru renunţarea la cetăţenia
italiană şi, după ce au devenit apatrizi, au introdus o nouă acţiune de divorţ, tot în România,
motivată diferit. Acţiunea a fost admisă şi s-a pronunţat divorţul,aplicându-se legea română ,
adică legea domiciliului comun, competentă şi în cazul apatrizilor domiciliaţi în România. În
felul acesta a fost fraudată legea italiană.

C)Speţa Mihăiescu. O femeie pe nume Mihăiescu, cetăţean român ,a avut în Franţa, un

copil din afara căsătoriei, cu un francez. Ea introduce acţiune în faţa instanţelor franceze, pentru
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Acţiunea este posibilă după legea franceză, dar era
interzisă de legea română din acel moment. Instanţa de fond , aplicând legea personală a
copilului care figura în proces ca cetăţean român , a respins acţiunea. Înainte ca procesul să

88
ajungă în faţa instanţelor superioare franceze, mama copilului reuşeşte să obţină potrivit
dispoziţiilor legii franceze, cetăţenia franceză pentru copil. În acest fel, instanţa superioară
franceză a aplicat legea franceză şi a admis acţiunea , deoarece şi pretinsul tată şi copilul aveau
aceeaşi cetăţenie, adică cetăţenia franceză. Astfel, s-a fraudat legea română care interzicea
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

b)în domeniul statutului real mobiliar, prin schimbarea locului de aşezare a bunului mobil
dintr-un stat în altul, în scopul de a intra sub incidenţa altei legi care permite dobândirea unor
drepturi , sau pentru evitarea unor dispoziţii prohibitive sau restrictive privind înstrăinarea.

c)în domeniul contractual, prin folosirea autonomiei de voinţă, sau prin schimbarea
locului de încheiere sau de executare a contractului.

d)în privinţa statutului organic al persoanei juridice, prin mutarea sediului social de pe
teritoriul statului forului pe cel al altui stat,în scopul evaziunii legilor fiscale ale forului, cu
precizarea că persoana respectivă continuă să funcţioneze pe teritoriul statului forului, ca
persoană juridică străină.

e) în domeniul formei exterioare a actelor juridice, prin schimbarea locului încheierii

actului, în scopul aplicării unei legi mai favorabile ca efect al normei conflictuale locus regit
actum, în cazuri precum:încheierea căsătoriei;evitarea formei autentice ori anumitor formalităţi
de publicitate.

2.2.5.Dovada fraudării legii.

Fiind o situaţie de fapt, fraudarea legii în dreptul internaţional privat poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă admis de lege. Evident că o oarecare dificultate poate să apară pentru
probarea elementului subiectiv, adică dovada intenţiei frauduloase a părţilor, care poate fi dedusă
din modul de acţiune a acestora.

2.2.6 Sancţiunea fraudării legii în dreptul internaţional privat.

În legătură cu sancţionarea fraudării legii în dreptul internaţional privat,opiniile converg

fie în sensul nesancţionării fraudării legi , motivat pe faptul că părţile au uzat de un drept al
lor,acordat de legislaţia în vigoare, fie în sensul sancţionării fraudării legi, fie sub motiv că şi în

89
dreptul internaţional privat trebuie să îşi găsească aplicare principiul potrivit căruia un act ilicit
nu trebuie să producă nici un efect, fie pentru că sancţionarea constituie un caz de aplicare a
ordinii publice125.

În dreptul nostru, dispoziţiile art. 2564 din noul Cod civil, statuează că aplicarea legii
străine se înlătură dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române.
Ca atare, în dreptul nostru este sancţionată fraudarea legii române în favoarea legii străine.

Mecanismul sancţionării generează efectul negativ al înlăturării legii străine,în sensul că

actul juridic fraudulos al părţii/părţilor devine inopozabil în faţa autorităţii forului, fie se va
constata nulitatea sa de către instanţa de judecată, dacă nulitatea este recunoscută şi în
străinătate126.

PARTEA SPECIALĂ.

Cap.I Regimul străinilor.

Secţiunea 1.Reglementare.

Regimul străinilor-persoane fizice sau juridice - este reglementat atât de acte

internaţionale , cât şi de acte interne.

În categoria actelor interne se include în primul rând Constituţia României, care prin art.
18 alin. 1 statuează că:,, Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”. De
asemenea , potrivit art. 16 alin. 4 din Constituţia României,, În condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a
alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”.

Instituţia juridică a regimului străinilor aparţine dreptului internaţional privat, întrucât

determinarea cetăţeniei atrage recunoaşterea unor drepturi străinului, care dau naştere

125
D. Lupaşcu, op. cit.p.87 şi infra nota 2, 3, 4 , p. 87.
126
Ibidem , infra nota 6.

90
conflictului între legea statului de reşedinţă a străinului şi legea statului cetăţeniei sau
domiciliului străinului127.

Dreptul comun în materie îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002

privind regimul străinilor în România128, act normativ armonizat cu legislaţia Uniunii Europene ,
prin care sunt reglementate:intrarea, şederea şi ieşirea străinilor pe teritoriul României sau de pe
teritoriul României;drepturile şi obligaţiile acestora;măsuri specifice de control a imigraţiei, în
conformitate cu obligaţiile asumate de România prin documentele internaţionale la care este
parte. Dispoziţiile legale privind regimul străinilor în România se interpretează şi se aplică în
consonanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care ţara noastră este parte. În măsura în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,ca
regulă au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Pentru anumite categorii de străini există reglementări speciale,cum este Legea

nr.122/2006 privind azilul în România , care se aplică cu prioritate faţă de prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, cu excepţia situaţiilor în care raţiuni de
securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României.

127
Ibidem , p. 90 şi infra nota 2, p. 90.
128
Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.421 din 5 iunie 2008, urmând ca după mai multe
modificări, să fie modificată substanţial prin; Legea nr.157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative privind regimul juridic al străinilor(Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.533 din 28
iulie 2011);Legea nr.158/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.194/2002
privind regimul străinilor(Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.280 din 17 mai 2013); Ordonanţa
de urgenţă nr.109/2013 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul
străinilor(Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.796 din 17 decembrie 2013) , în vigoare de la data
de 1 februarie 2014, aprobată prin Legea nr.115/2014 (Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.536
din 18 iulie 2014); Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România(Publicată
în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.640 din 30 august 2014 , rectificată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.660 din 8 septembrie 2014.) şi aprobată prin Legea nr.14/2016(Publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I , nr.48 din 21 ianuarie 2016); Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative în domeniul străinilor(Publicată în Monitorul Oficial al româniei , partea I, nr.670
din 31 august 2016). Prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 a fost modificată atât Ordonanţa Guvernului nr.25/2014
, cât şi Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002.

91
 Secţiunea 2. Noţiunea de străin.

În sensul dreptului internaţional privat, prin străin înţelegem persoana care nu are
cetăţenia statului pe teritoriul căruia se află. În dreptul nostru , noţiunea de străin este definită
prin art. 2 lit. a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, astfel cum acest articol a
fost modificat prin Legea nr.157/2011, în sensul căruia prin străin se înţelege persoana care nu
are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat al Uniunii Europene sau Spaţiului Economic
European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene.

Secţiunea 3. Noţiunea de condiţie juridică a străinului.

Prin noţiunea de condiţie juridică a străinului înţelegem ansamblul normelor juridice prin
care se determină drepturile şi obligaţiile pe care străinul le are într-un anumit stat. Acest regim
interesează capacitatea de folosinţă şi vizează, pe de o parte, drepturile şi obligaţiile reglementate
de sistemul juridic al statului pe teritoriul căruia se află străinul, iar , pe de altă parte, drepturile şi
obligaţiile rezultate din convenţiile internaţionale. Pe de altă parte , trebuie să precizăm faptul că,
potrivit art. 27 din noul Cod civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile. Asimilarea se aplică în mod
corespunzător şi persoanelor juridice străine.

Secţiunea 4.Relaţia dintre regimul străinilor şi conflictul de legi.

În virtutea suveranităţii , regimul străinilor, prin care sunt stabilite drepturile şi

obligaţiile părţilor, este stabilit de către fiecare stat, problema conflictului de legi punându-se
doar în ipoteza în care se recunoaşte străinului un anumit drept. Ca atare, ordinea este regimul
străinilor urmată de conflictul de legi.

Regimul străinilor şi conflictul de legi se deosebesc prin următoarele aspecte129:

a)regimul străinilor interesează capacitatea de folosinţă, iar conflictul de legi priveşte

capacitatea de exerciţiu,

b)regimul străinilor este o problemă naţională, spre deosebire de conflictul de legi, care
pune în discuţie o problemă internaţională;
129
Ibidem , infra nota 4.

92
 c) regimul străinilor este configurat de norme materiale, pe când conflictul de legi este
soluţionat , de regulă,prin norme conflictuale şi numai în mod excepţional, prin norme materiale.

Secţiunea 5. Formele regimului străinilor.

Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament care se acordă
cetăţenilor altui stat, fie n baza normelor juridice cuprinse în dreptul intern , fie în tratate
internaţionale.

De regulă, regimul străinilor , cuprinde, următoarele forme:

a)Regimul naţional. Această formă a condiţiei juridice a străinului are în vedere

principiul potrivit căruia se acordă străinului drepturile pe care le au cetăţenii statului în care a
venit străinul, cu excepţia drepturilor politice. Pe de altă parte , trebuie menţionate şi dispoziţiile
art. 57 din Constituţia republicată potrivit cărora , cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile celorlalţi;

b)regimul reciprocităţii , conform căruia un anumit drept este acordat străinului numai
în măsura în care şi statul străin acordă cetăţeanului statului forului acelaşi drept. Reciprocitatea
poate fi:

- legislativă, fixată de legea statului forului prin luarea în considerare a conţinutului legii
străine, în diverse domenii, precum:recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine; acordarea de
scutiri sau reduceri fiscale , etc. Ca atare, reciprocitatea legislativă presupune o identitate între
drepturile conferite prin acte normative de natură şi forţă juridică diversă, străinilor, în cele două
state;

- diplomatică, care presupune existenţa unei convenţii internaţionale care să

reglementeze drepturile străinilor;

- de fapt,care presupune o anumită practică internaţională privind recunoaşterea

drepturilor de care beneficiază străinii în altă ţară.

c)regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

93
 În literatura de specialitate130, clauza naţiunii celei mai favorizate a fost definită ca fiind o
prevedere specială, prin intermediul căreia, părţile contractante îşi acordă pe bază de
reciprocitate aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau le vor acorda unui stat terţ, în
diferite domenii: comerţ, navigaţie, situaţia juridică a persoanelor, etc. Acest regim al străinului
presupune acordarea în favoarea cetăţenilor unui anumit stat de drepturi cel puţin egale u cele
pe care le au cetăţenii unor state terţe. Clauza naţiunii celei mai favorizate este acordată prin
convenţii internaţionale , bilaterale sau multilaterale, în domenii , precum: comerţ, plăţi
internaţionale, administrarea justiţiei, stabilirea misiunilor diplomatice , etc.

d) regimul special, în virtutea căruia străinul se bucură de un tratament special,

derogatoriu, stabilit ca atare prin lege sau prin convenţie internaţională, peste ceea ce constituie
tratamentul comun.

Secţiunea 6. Drepturile şi obligaţiile străinilor în România.

6. 1. Drepturile străinilor în România.

Drepturile de care beneficiază străinii în România sunt cuprinse atât în reglementări

interne, cât şi în reglementări internaţionale. Dintre reglementările interne , amintim în primul
rând dispoziţiile art. 18 alin. 1 şi art. 57 din Constituţia republicată, mai sus enunţate, completate
cu dispoziţii cuprinse în reglementări interne cu caracter special. Astfel, prin art. 3 din Ordonanţa
de urgenţă nr. 194/2002, sunt preluate şi dezvoltate o serie de reglementări cadru cuprinse în
Constituţie, relative la dreptul străinilor în România. Astfel, în contextul art. 3 din Ordonanţa de
urgenţă nr. 194/2002, drepturile de care beneficiază străinii în România , regula este în sensul
aplicării regimului naţional, concretizat prin acordarea către cetăţenii străini a drepturilor
fundamentale ale naţionalilor, precum şi a drepturilor civile ale acestora. Astfel, străinii , se
bucură, în primul rând de drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Constituţie, dintre
care, menţionăm , exemplificativ: 1.dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică; 2.libertatea
individuală; 3. Dreptul la apărare; 4.dreptul la libera circulaţie, 5.dreptul la viaţă intimă, familială
şi privată; 6.inviolabilitatea domiciliului; 7.secretul corespondenţei; 8.libertatea conştiinţei;
9.libertatea de exprimare; 10.dreptul de proprietate; 11.dreptul la informaţie; 12. Dreptul la

130
A se vedea, F. Coman , Clauza naţiunii celei mai favorizate, Editura Scorpio, Bucureşti, 1998, p. 19, apud, A.
Gherghe, op. cit., p. 73.

94
învăţătură; 13.accesul la cultură; 14.dreptul la ocrotirea sănătăţii; 15.dreptul la un mediu sănătos,
16. Libertatea întrunirilor; 17.dreptul la succesiune; 18.drepturile privind familia; 19. Dreptul de
a fi parte în justiţie, etc. Ca excepţie de la regimul naţional aplicabil străinilor în România,
trebuie precizat că, potrivit art. 16 alin. 3 din Constituţia republicată, funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţii. Ca atare, potrivit acestui text constituţional,
străinilor nu le sunt recunoscute în România drepturile electorale. Prin excepţie de la această
interdicţie, dispoziţiile art. 16 alin. 4 din Constituţia republicată, statuează că în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii
organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.

Sub acest aspect , recent a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 privind
încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, act normativ potrivit
căruia angajatorul, persoană juridică sau persoană fizică cu sediul social ori profesional,
respectiv domiciliul în România ori filiala din România a unei persoane juridice străine cu sediul
în străinătate, poate angaja în muncă un străin, în condiţiile Legii nr.53/2003-Codul muncii. În
acest context , străinul poate fi angajat, ca lucrător permanent , ca lucrător stagiar sau ca lucrător
sezonier,, pe baza unui aviz de angajare emis de către Inspectoratul General pentru Imigrări ,la
cererea angajatorului, care atestă dreptul unui angajator de a încadra în muncă un străin pe o
anumită funcţie. De asemenea, avizul de angajare în muncă se eliberează de către Inspectoratul
General pentru Imigrări şi în cazul încadrării în muncă a lucrătorilor transfrontalieri, definiţi ,
potrivit art.2 alin. 1 lit. h din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 ca fiind străini , cetăţeni ai unui
stat ce are frontieră comună cu România şi care locuieşte în zona de frontieră a statului respectiv,
încadrat în muncă într-o localitate de frontieră de pe teritoriul României cu contract individual de
muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, încheiat cu un angajator în baza
avizului de angajare. Rezultă aşadar din conţinutul noului cadru normativ instituit de Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014 că, acesta , nu distinge în privinţa postului pe care îl poate ocupa un
străin , de unde , consecinţa este aceea că străinul poate ocupa orice post , respectiv atât de
execuţie , cât şi de conducere;

95
 Dar , pe lângă drepturile substanţiale , noul Cod de procedură civilă conferă străinilor şi
anumite drepturi procesuale .Astfel, potrivit art. 1083 din noul Cod de procedură civilă, având
denumirea marginală,, condiţia străinului”, persoanele fizice şi persoanele juridice străine au , în
condiţiile legii, în faţa instanţelor române , aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi cetăţenii
români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al solicitantului. Sub
aceeaşi condiţie a reciprocităţii, reclamantul, cetăţean străin sau persoană juridică de naţionalitate
străină, nu poate fi ţinut să depună cauţiune sau obligat la vreo altă garanţie pentru motivul că
este străin sau nu are domiciliul sau sediul în România.

6.2. Obligaţiile străinilor în România.

Principala obligaţie ce revine străinilor în România pe timpul şederii în ţara noastră este
aceea de a respecta legislaţia românească Astfel, regimul naţional, impune , prin aplicarea
principiului simetriei juridice, ca străinii să aibă cel puţin aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români

Astfel,potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, străinilor le

revin următoarele obligaţii:

a)Străinii nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizaţii sau
grupări similare acestora şi nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcţii şi demnităţi
publice şi nu pot iniţia, organiza sau participa la manifestări sau întruniri care aduc atingere
ordinii publice sau siguranţei naţionale;

b) străinii nu pot finanţa partide, organizaţii, grupări sau manifestaţii ori întruniri, dintre
cele prevăzute anterior;

c)respectarea scopului pentru care li s-a acordat dreptul de a intra şi , după caz, de a
rămâne pe teritoriul României;

d)să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat şederea;

e) să depună toate diligenţele necesare pentru a ieşi din România până la expirarea
perioadei pentru care li s-a aprobat şederea;

f) să se supună, în condiţiile legii, controlului privind trecerea frontierei de stat ori, după
caz, controlului organelor de poliţie şi al altor autorităţi publice;

96
 g)să plătească impozitele şi taxele prevăzute de legislaţia română;

h)să anunţe organul de poliţie competent teritorial, în termen de 3 zile, despre intrarea pe
teritoriul României;

i) să declare la formaţiunea teritorială a Inspectoratului General Oficiului pentru Imigrări

care le-a acordat dreptul de şedere o serie de chestiuni, precum: modificări privind situaţia
personală( schimbarea cetăţeniei; încheierea , desfacerea sau anularea căsătoriei; naşterea
copiilor; decesul membrilor de familie aflaţi pe teritoriul României); modificări privind
angajarea în muncă; schimbarea domiciliului sau a reşedinţei , etc.

Secţiunea 7. Intrarea, şederea şi ieşirea străinilor în România.

7.1. Intrarea străinilor în România.

În ceea ce priveşte intrarea străinilor pe teritoriul României, aceasta se face pe baza listei
documentelor de trecere a frontierei de stat acceptate de către statul român, sens în care a fost
emis Ordinul ministrului afacerilor externe nr.1124/2015 privind lista documentelor de trecere a
frontierei de stat acceptate de statul român131.

Pentru a putea intra pe teritoriul României, străinul trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

a)Să posede un document valabil de trecere a frontierei de stat , acceptat de statul

român. Statul român acceptă, de regulă, următoarele documente de trecere a frontierei de stat,
sub condiţia ca ele să ateste identitatea şi cetăţenia ori, după caz, calitatea de apatrid al
deţinătorului:

1. paşapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare

eliberate, la standardele cerute de practica internaţională de către statele, teritoriile sau entităţile
internaţionale recunoscute de România;

2. cartea de identitate sau alte documente similare, pe bază de reciprocitate sau unilateral,
pentru cetăţenii aparţinând statelor stabilite prin hotărâre a Guvernului României;

131
Publicat în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.566 din 29 iulie 2015.

97
 3.documentele de călătorie a refugiaţilor, eliberate în baza Convenţiei de la Geneva din
1951 privind statutul refugiaţilor, şi documentele de călătorie eliberate străinilor cărora li s-a
acordat protecţie umanitară condiţionată;

4. documentele de călătorie ale apatrizilor, eliberate de statele în care aceştia îşi au

domiciliul.

Intrarea străinilor pe teritoriul României se poate face prin punctele de trecere a frontierei
de stat deschise traficului internaţional de persoane sau prin alte locuri, în condiţiile stabilite prin
acorduri şi înţelegeri între România şi alte state, cu aprobarea autorităţii competente, potrivit art.
6 alin. 5 coroborat cu art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014.Străinii incluşi ca însoţitori într-un document de trecere a
frontierei de stat aparţinând altei persoane pot intra sau ieşi în /din România numai împreună cu
titularul acestuia. Ministerul Afacerilor Externe, cu avizul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, actualizează anual lista cuprinzând documentele de trecere a frontierei de stat
acceptate de statul român pentru intrarea în ţară, emise de statele sau entităţile internaţionale,
care se aprobă prin Hotărâre a Guvernului.

De asemenea , potrivit art.7 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,
modificat prin Legea nr. 157/2011, este interzisă aducerea în România de către companiile de
transport aeriene, navale sau terestre a străinilor fără documente de trecere a frontierei, cu
documente sau vize false ori falsificate sau ascunşi în mijloacele de transport ori care nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. 1 lit. a şi b. Potrivit art.7 alin. 2 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, în cazul
nerespectării dispoziţiilor de la alin.1, compania de transport respectivă este obligată să asigure
transportulimediat al străinilor în cauză la locul de îmbarcare sau într-un alt loc pe care străinii îl
acceptă şi unde sunt acceptaţi. Dacă acest lucru nu este posibil, transportatorul este obligat să
asigure cheletuielile determinate de acordarea drepturilor prevăzute la art.9 alin. 4, precum şi
cele de punere în executare a măsurii nepermiterii intrării în România.

b) să posede viza sau permis de şedere acordată în condiţiile Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 194/2002 sau , după caz, să posede orice autorizaţie care conferă titularului
drept de tranzit ori de şedere pe teritoriul României în baza actelor normative ale Uniunii

98
Europene, obligatorii şi aplicabile pentru România, dacă prin înţelegeri internaţionale nu s-a
stabilit altfel. Astfel, una dintre condiţiile necesare pentru intrarea pe teritoriul României este
existenţa vizei. Legea defineşte viza , prin art. 2 lit. g din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, modificat prin Legea nr. 157/2011, ca fiind , autorizaţia , materializată prin aplicarea
unui colant pe un document de trecere frontierei de stat valabil sau , după caz, pe fila separată
pentru aplicarea vizei, care conferă titularului dreptul să solicite tranzitul aeroportuar, tranzitul
ori şederea temporară pentru o perioadă determinată cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
această ordonanţă de urgenţă. Viza, potrivit art. 2 lit. j din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, nu este necesară dacă străinul posedă un permis de şedere, adică documentul de
identitate care se eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări în condiţiile legii,
străinului căruia i se prelungeşte dreptul de şedere în România sau celui căruia i se acordă
dreptul de şedere permanentă, după caz.

Se impune precizarea că potrivit art. III alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, nou introdus prin Legea nr. 157/2011, de la data aplicării în totalitate de către
România a dispoziţiilor acquis-ului Schengen, în temeiul deciziei Consiliului străinii care se află
în posesia unei vize eliberate de un stat Schengen,în condiţiile Codului de vize, cu excepţia
vizelor care fac obiectul unei limitări pe teritoriul României,pot intra şi rămâne în România cu
respectarea valabilităţii vizei şi a perioadei de şedere acordate prin viza respectivă.

De asemenea , prin Ordonanţa de urgenţă nr.109/2013 pentru completarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 s-a intrdus art. 1282 în conţinutul Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002 având denumirea marginală ,, Facilităţi la intrarea pe teritoriul
României a străinilor titulari ai unor documente eliberate de state Schengen”.Astfel, art. 1282 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, străinii titulari ai unor vize uniforme, valabile
pentru două sau mai multe intrări, ai unor vize de lungă şedere sau ai unor permise de şedere ,
altele decât cele prevăzute la art. 126 alin. 1 , eliberate de state Schengen, pot intra pe teritoriul
României în vederea unei şederi neîntrerupte sau a mai multor şederi a căror durată să nu
depăşească 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de
şedere pe teritoriul României, fără viză de scurtă şedere, dacă documentele prezentate sunt în
perioada de valabilitate, iar numărul de intrări şi durata şederii autorizate nu au fost epuizate.

99
Durata şederii pe teritoriul României nu poate depăşi dreptul de şedere stabilit prin vizele
uniforme, vizele de lungă şedere sau permisele de şedere prevăzute la alin. 1.

În acelaşi context, prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 s-a introdus în conţinutul

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 art. 1291 având denumirea marginală ,,
Facilităţi la intrarea pe teritoriul României a membrilor de familie ai cetăţenilor români”. Astfel,
potrivit art. 1291 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, străinii membrii de familie
ai cetăţenilor români pot intra pe teritoriul României în vederea unei şederi neîntrerupte sau a
mai multor şederi a căror durată să nu depăşească 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180
de zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul României, fără viză de scurtă şedere, dacă
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a)însoţesc cetăţeanul român sau i se alătură pe
teritoriul României; b) prezintă un document valabil care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt
stat membru al Uniunii Europene în calitate de membrii de familie ai cetăţeanului român pe care
îl însoţesc sau căruia i se alătură pe teritoriul României.

În acelaşi sens, prin art.11 alin. 2 din Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 , în cazul în care prin convenţii internaţionale
sau acte normative prin care se desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada
de şedere, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în România li se permite
accesul pe teritoriul statului român şi pot să rămână maximum 90 de zile în decursul oricărei
perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul României.

Prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

194/2002,prin Legea nr. 15/2011 şi Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, au fost conceptualizate
noţiuni noi, precum:

a).potrivit art. 2 lit.k1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,nou introdus
prin Legea nr. 157/2011, s-a introdus noţiunea de ,, permis de şedere în scop de detaşare”, definit
ca fiind documentul de identitate care se eliberează străinului de către Oficiul Român pentru
Imigrări, în condiţiile legii, şi atestă dreptul de şedere şi de muncă pe baza detaşării pe teritoriul
României. Prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , în acord cu Ordonanţa Guvernului nr.25/2014
modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016, a fost introdusă, prin lit. k2 a art. 2 nou

100
introdusă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002, noţiunea ,, permis ICT”, care vizează
o persoană transferată în cadrul aceleiaşi companii,acest permis fiind documentul de identitate
eliberat străinului de Inspectoratul General pentru Imigrări, care atestă dreptului acestuia de
şedere şi de muncă pe teritoriul României, în calitate de lucrător ICT. De asemenea , prin lit. k3
a art. 2 nou introdusă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002, a fost definită noţiunea de
permis ,, mobile ICT”, reprezentând permisul de şedere pe termen lung care se eliberează
străinului de Inspectoratul General pentru Imigrări, prin care se atestă dreptului acestuia de
şedere şi de muncă în calitate de lucrător ICT în cadrul mobilităţii pe termen lung.

b)Cartea albastră a Uniunii Europene, definită, potrivit art.2 lit.s din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, ca fiind
documentul de identitate , eliberat străinului de către Inspectoratul General pentru Imigrări care
atestă dreptul de şedere şi de muncă al acestuia pe teritoriul României în calitate de lucrător înalt
calificat.

c)titlul de călătorie pentru străini, definit ca fiind documentul eliberat în condiţiile

legii,valabil pentru o singură călătorie, pentru străinii care nu mai sunt în posesia unui document
de călătorie valabil;

d)stat Schengen , definit ca fiind statul care aplică în totalitate acquis-ul Schengen , în
domeniul vizelor şi imigraţiei.

Viza română se acordă numai dacă:

a)sunt îndeplinite condiţiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. 1

lit. a, c-h din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002;

b)nu există vreunul dintre motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul

României,prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b-d;

c) străinul nu a fost condamnat definitiv pentru infracţiuni săvârşite în străinătate,

incompatibile cu scopul pentru care se solicită acordarea vizei;

d)sunt îndeplinite condiţiile generale, precum şi condiţiile speciale de acordare a vizei în

funcţie de scopul pentru care se acordă;

101
 e)pe numele lor nu sunt introduse semnalări în Sistemul de informaţii Schengen” în
scopul refuzului intrării;

f) pe numele lor nu sunt introduse semnalări în Sistemul informatic naţional de semnalări

în scopul refuzului intrării pe teritoriul statului român.

În vederea realizării politicii naţionale de vize s-a constituit Centrul Naţional de Vize ,
definit potrivit art.2 lit. f din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014 ca fiind structură specializată desemnată de Ministerul Afacerilor
Externe, care contribuie la stabilirea şi realizarea politicii naţionale de vize a României,
împreună cu celelate instituţii din administraţia publică centrală, potrivit competenţelor stabilite
prin lege, şi este punct de acces la Sistemul de informaţii privind vizele.

De asemenea , după cum am precizat, pe bază de reciprocitate, pentru cetăţenii aparţinând

statelor stabilite prin hotărâre a Guvernului României se poate elimina obligaţia vizei. Putem
menţiona în acest sens , Hotărârea Guvernului României nr. 475/2016 privind aprobarea
Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Azerbaidjan cu privire la eliminarea
obligaţiei vizei pentru titularii de paşapoarte de serviciu, semnat la Baku la 10 martie 2016132.

Prin acest acord se prevede că cetăţenii statului fiecărei părţi contractante, titulari de
paşapoarte de serviciu valabile, pot intra, tranzita sau rămâne fără vize pe teritoriul celeilalte
părţi contractante, pentru o perioadă care să nu depăşească 90 de zile în oricare 180 de zile. De
la data aplicării în totalitate a aquisu-lui Schengen de către România,perioada de şedere a
cetăţenilor Republicii Azerbaidjan, titulari de paşapoarte de serviciu valabile, pe teritoriul
României,va fi determinată cumulativ , în funcţie de şederea acestora pe teritoriul României sau
pe teritoriul oricărui alt stat care aplică Convenţia de implementare a Acordului Schengen din 14
iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

În ceea ce priveşte tipurile de vize care pot acorda , acestea sunt următoarele:

1.Viza de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A. Acest tip de viză, potrivit
art.21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Legea nr. 157/2011,

132
Publicată în Monitorul oficial al României , partea i , nr.528 din 14 iulie 2016.

102
se acordă în condiţiile art. 3 din Codul de vize. De asemenea , potrivit art. 32 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Legea nr. 157/2011,organele poliţiei de
frontieră aplică prevederile art. 35 şi 36 din Codul de vize pentru acordarea , cu titlu de excepţie,
în puncte de trecere sa frontierei de stat, a vizelor de scurtă şedere şi a vizelor de tranzit. Viza de
tranzit aeroportuar se acordă, potrivit art. 34 din ordonanţă, în situaţia prevăzută de art. 3 din
Codul de vize de către misiunile diplomatice sau oficiile consular ale României, cu aprobarea
prealabilă a Departamentului consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,în condiţiile
existenţei vizei unui stat terţ care permite străinilor continuarea călătoriei. Această viză se poate
acorda în condiţiile prezentării biletului de avion valabil până la destinaţie şi permite străinilor
rămânerea în zona aeroportuară cel mult 5 zile.

2.viza de tranzit, identificată prin simbolul B;

3. viza de scurtă şedere, identificată prin simbolul C. Această viză este identificată prin
mai multe simboluri, în funcţie de activitatea pe care urmează să o desfăşoare în România
străinului căruia i se acordă : misiune, identificată prin simbolul C/M; turism , identificată prin
simbolul C/TU; vizită, identificată prin simbolul C/VV; afaceri- pentru străinul care
intenţionează să călătorească în România în scopuri economice sau comerciale, pentru contracte
ori tratative, pentru amplasarea,punerea în funcţiune sau verificarea folosirii şi funcţionării
bunurilor achiziţionate ori vândute în cadrul contractelor comerciale şi de cooperare industrială,
pentru instruirea personalului în acest sens, precum şi pentru străinul care este sau urmează să
devină asociat sau acţionar al unei societăţi comerciale în România. Viza de scurtă durată pentru
afaceri este identificată prin simbolul C/A;transport, identificată prin simbolul C/TR; activităţi
sportive , pentru străinul care urmează să intre în România pentru o durată de timp limitată, în
vederea participării la activităţi sportive ocazionale, identificată prin simbolul C/SP; activităţi
culturale , ştiinţifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată sau alte activităţi care nu
contravin legilor române, identificată prin simbolul C/ZA.

Potrivit art. III alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, nou introdus
prin Legea nr. 157/2011, de la data aplicării în totalitate de către România a dispoziţiilor acquis-
ului Schengen, viza de scurtă şedere este definită potrivit art.2 lit. g2din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002, ca fiind viza uniformă , astfel cum este definită la art. 2 pct.3 din
Codul de vize, şi viza cu valabilitate teritorială limitată, astfel cum este definită la art. 2 pct.4

103
din Codul de vize. Viza de scurtă şedere se acordă în condiţiile şi pentru scopurile prevăzute de
Codul de vize. Prin dispoziţiile art.23 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 modificat
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, în cazul străinilor care călătoresc în mod frecvent în
România pentru relaţii de afaceri-cooperare, la solicitarea autorităţilor administrative centrale sau
a societăţilor reglementate de Legea nr.31/1990 a societăţilor, cu mare capacitate economico-
financiară, viza de scurtă şedere cu intrări multiple poate fi acordată şi pe o perioadă de un an şi
în mod excepţional pentru o perioadă de până la 5 ani. Şi în aceste situaţii, durata şederii nu
poate depăşi 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de
şedere pe teritoriul României.

4.viză de lungă şedere, identificată, în funcţie de activitatea pe care urmează să o

desfăşoare în România străinul căruia i-a fost acordată. Această viză este definită prin art. 2 lit.
g1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, nou introdus prin Legea nr. 157/2011,
ca fiind viza care dă dreptul titularului să solicite prelungirea dreptului de şedere temporară
pentru o perioadă mai mare de 90 de zile.

Viza de lungă şedere pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, potrivit art.43 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificat prin Legea nr. 157/2011 ,se acordă,
pe baza avizului Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine,
străinilor care sunt acţionari sau asociaţi, cu atribuţii de conducere sau de administrare, ai unor
societăţi comerciale, persoane juridice române, care urmează să realizeze o investiţie. Acest aviz
are o valabilitate de 6 luni de la data emiterii şi are drept scop constatarea îndeplinirii condiţiilor
tehnice, de utilitate şi fezabilitate economică a investiţiei ce urmează a fi implementată de către
cetăţeanul străin.

Planul de afaceri al investitorilor străini, în vederea obţinerii vizei de lungă şedere în

România pentru desfăşurarea de activităţi economice , trebuie supus unui aviz tehnic de
specialitate , sens în care , prin Ordinul ministrului întreprinderilor mici şi mijlocii şi mediului de
afaceri nr.753/2015 a fost aprobată Procedura de acordare a avizului tehnic de specialitate pe
planul de afaceri al investitorilor străini, în vederea obţinerii vizei de lungă şedere în România
pentru desfăşurarea de activităţi economice133.

133
Publicat în Monitorul Oficial al României, partea i , nr.572 din 30 iulie 2015.

104
 Potrivit art. 1 alin. 1 din Procedura de acordare a avizului tehnic de specialitate pe planul
de afaceri al investitorilor străini , acest aviz , precum şi documentul care atestă implementarea
investiţiei, conform art. 55 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 , se acordă de către Ministerul
Energiei,Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, la vivelul căruia se constituie
prin ordin al ministrului o comisie de evaluare formată din 3 persoane şi un secretar, precum şi o
comisie de soluţionare a contestaţiilor constituită din membri care nu au participat la procesul de
evaluare. Pentru certificarea şi monitorizarea investiţiilor realizate în România de cetăţenii străini
care solicită avizul de specialitate şi obţin drept de şedere pentru desfăşurarea de activităţi
comerciale, se autorizează oficiile teritoriale pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi cooperaţie,
instituţii publice în subordinea Ministerului Energiei,Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi
Mediului de Afaceri,în vederea efectuării verificărilor pe teren ale investiţiilor străine..

De asemenea,Potrivit art.5 din această Procedură, în termen de 15 zile de la data la care

dosarul este complet, comisia de evaluare constituită la nivelul ministerului va analiza şi verifica
din punct de vedere administrativ şi al eligibilităţii, veridicităţii şi coerenţei informaţiile înscrise
în planul de afaceri, corelarea situaţiilor financiare cu planul de afaceri, completarea explicită şi
cu detalii a tuturor câmpurilor planului de afaceri , verificare codurilor CAEN, concordanţa
dintre codul CAEN aferent investiţiei şi activităţile propuse în planul de afaceri şi a
documentelor justificative.

În urma analizei efectuate ,potrivit art.5 alin. 3 din Procedură, comisia poate adopta
următoarele decizii: a) acceptarea din punct de vedere administrativ şi al eficienţei tehnico-
economice a planului de afaceri şi emiterea avizului tehnic de specialitate; b)respingerea
proiectului, în cazul în care în urma verificării se constată neîndeplinirea criteriilor menţionate
de procedură, solicitantului fiindu-i transmisă scrisoarea de respingere de către comisie..

Potrivit art. 5 alin. 4 din Procedură, în situaţia în care solicitantul se consideră vătămat
într-un drept al său sau într-un interes legitim prin primirea scrisorii de respingere, acesta are
dreptul de a formula contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă, în conforitate
cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004.

Pe lângă viza de lungă şedere pentru activităţi comerciale,prevederile art. 41 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificat prin Ordonanţa Guvernului

105
nr.25/2014 reglememtează viza de lungă şedere pentru desfăşurarea de activităţi economice,
statuând că viza de lungă şedere pentru activităţi economice se acordă străinilor care urmează să
desfăşoare pe teritoriul României activităţi economice organizate şi reglementate prin legi
speciale şi care prezintă următoarele documente: a)dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
legea specială; b)asigurarea medicală pe perioada valabilităţii vizei; c)certificat de cazier judiciar
sau alt document cu aceeaşi valoare juridică. Străinilor li se aplică în mod corespunzător
prevederile legislaţiei speciale pentru desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.

Prin art. 42 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014 este reglementată viza de lungă şedere pentru desfăşurarea de activităţi profesionale ,
statuând că,viza de lungă şedere pentru desfăşurarea de activităţi profesionale se acordă străinilor
care urmeazăsă exercite pe teritoriul României profesii liberale reglementate prin legi speciale,
cu prezentarea următoarelor documente: a)dovada îndeplinirii condiţiilor legale de exercitare a
profesiilor respective; b)dovada faptului că în ţara de origine practică o profesie similară cu cea
pe care intenţionează să o desfăşoare în România, c)asigurare medicală pe perioada valabilităţii
vizei; d)certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeaşi valoare juridică.

Privitor la viza de lungă şedere pentru angajarea în muncă, prevederile Ordonanţei

Guvernului nr.25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României
şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România
au modificat substanţial prevederile Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002 privind regimul
străinilor, statuând prin art. 44 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014 că viza de lungă şedere pentru angajarea în muncă se acordă străinilor în
scopul încadrării în muncă pe teritoriul României la un angajator, solicitarea de viză trebuind să
fie însoţită de următoarele documente:a)copia avizului de angajare eliberat în condiţiile
legislaţiei speciale privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României sau ,
după caz, documente prin care să se facă dovada că solicitantul se încadrează în categoriile
prevăzute la alin. 3; b)dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut
pe ţară garantat în plată pentru întreaga perioadă înscrisă în viză; c)certificat de cazier judiciar
sau alt document de aceeaşi valoare juridică eliberat de autorităţile din statul de domiciliu ori de
reşedinţă; d)asigurarea medicală pe perioada valabilităţii vizei.

106
 În contextul în care prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă
nr.194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016, au fost reglementate condiţiile în care
lucrătorii sezonieri pot fi încadraţi în muncă, prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 a fost
introdus în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002 alin. 7 al art. 44 care stipulează că, prin
excepţie de la dispoziţiile art. 24 alin. 1, în cazul străinilor care previntă un aviz de angajare
pentru lucrători sezonieri, viza de lungă şedere pentru angajarea în muncă se acordă pentru o
perioadă egală cu durata preconizată a contractului plus 5 zile , fără a depăşi 90 de zile.

Totodată, în acelaşi context al acordării vizei de lungă şedere pentru încadrarea în muncă,
prevederile Ordonanţei Guvernului nr.25/2016 au adus modificări şi completări substanţiale
Ordonanţei Guvernului nr.25/2014 , ca urmare a transpunerii în dreptul nostru intern a Directivei
2014/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind condiţiile de
intrare şi de şedere a resortisanţilor ţărilor terţe în scopul ocupării unui loc de muncă în calitate
de lucrători sezonieri(publicată în JOUE , seria L , nr.94 din 28 martie 2014) şi a Directivei
2014/66/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind condiţiile de
intrare şi de şedere a resortisanţilor ţărilor terţe în cadrul unui transfer în cadrul aceleiaşi
companii(publicată în JOUE , seria L , nr.157 din 27 mai 2014).

În consecinţă, prin transpunerea în dreptul nostru intern a Directivei 2014/36/UE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014, a fost conceptualizată, prin lit. g a art.
2 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 , nou introdusă prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2016, noţiunea de ,, lucrător sezonier”,acesta fiind străinul care îşi menţine reşedinţa
principală într-un stat terţ, dar locuieşte legal şi temporar pe teritoriul României, fiind încadrat în
muncă pe teritoriul României cu contract individual de muncă pe durată determinată, încheiat cu
un angajator, pe baza avizului de angajare, pentru a presta o activitate care se desfăşoară în
funcţie de succesiunea anotimpurilor.

După cum se poate constata angajarea în muncă a unui lucrător sezonier se poate face
doar în baza avizului de angare , sens în care prevederile art. 11 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 statuează că avizul de angajare
pentru lucrătorii seszonieri se eliberează angajatorului în vederea încadrării în muncă a unui
străin cu contract individual de muncă cu normă întreagă pe perioadă determinată, pentru a
prestao activitate care se desfăşoară în funcţie de succesiunea anotimpurilor, iar în cazul acestui

107
aviz de angajare pentru lucrări sezonieri se menţionează durata preconizată a contractului
individual de muncă. De asemenea, potrivit art. 171 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 nou
introdus prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , străinii angajaţi ca lucrători sezonieri pot
ocupa un nou loc de muncă la alt angajator, doar dacă perioada maximă de şedere în calitate de
lucrător sezonier nu a fost epuizată. În acest caz, străinul este angajat în noul loc de muncă în
baza unui nou aviz de angajare.

În ceea ce priveşte transpunerea în dreptul nostru intern a Directivei 2014/66/UE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind condiţiile de intrare şi de şedere
a resortisanţilor ţărilor terţe în cadrul unui transfer în cadrul aceleiaşi companii, prevederile
Ordonanţei Guvernului nr.25/2014 au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 ,
introducându-se în acord cu această directivă noţiuni specifice.

Astfel, prevederile art. 2 alin.1 lit.g din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 nou introdusă
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 definesc noţiunea de transfer în cadrul aceleiaşi companii,
ca fiind detaşarea temporară în scopul desfăşurării unei activităţi profesionale sau al formări, în
calitate de cadru de conducere, specializat sau angajat stagiar, a unui străin care locuieşte într-o
tară terţă la data depunerii cererii pentru avizul de detaşare, de la întreprinderea stabilită într-o
ţară terţă, la care străinul este şi rămâne angajat cu contract de muncă valabil, la una sau mai
multe entităţi care aparţin acelei intreprinderi sau aceluiaşi grup de întreprinderi cu întreprinderea
de la care se face detaşarea, dintre care cel puţin una este stabilită pe teritoriul României.

După cum se poate constata din această conceptualizare legală, noţiunea de transfer în
cadrul aceleiaşi companii semnifică o detaşare temporară a unui lucrător detaşat ,denumit
lucrător ICT, acesta fiind , în accepţiunea art. 2 lit. j din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , străinul calificat, detaşat temporar de la
întreprinderea stabilită într-o ţară terţă, la care este şi rămâne angajat cu contract de muncă
valabil , la un beneficiar al prestării de servicii care aparţine acelei întreprinderi sau aceluiaşi
grup de întreprinderi cu întreprinderea de la care se face detaşarea ori cu care întreprinderea a
încheiat un contract care presupune detaşarea unui angajat al acesteia pe teritoriul României.

Fiind vorba despre un lucrător detaşat dintr-o ţară terţă pe teritoriul României în vederea
desfăşurării unei activităţi profesionale sau al formări, în calitate de cadru de conducere,

108
specializat sau angajat stagiar, beneficiar al prestării de servicii este , potrivit art. 2 alin. 1 lit. b
din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 ,
persoana juridică sau persoana fizică cu sediul social sau profesional, respectiv domiciliul în
România ori reprezentanţele, sucursala sau filialele din România a unei persoane juridice străine
cu sediul în străinătate, care primeşte sau intenţionează să primească la muncă pe teritoriul
României un lucrător ICT.

Dar , şi în cazul lucrătorilor ICT detaşaţi, pentru a putea fi încadraţi în muncă pe teritoriul
României , berneficiarul prerstării de servicii trebuie să obţină avizul de detaşare , care reprezintă
documentul oficial eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări , care atestă dreptul
beneficiarului prestării de servicii de a primi la muncă pe teritoriul României un străin detaşat pe
o anumită funcţie. Avizul de detaşare , potrivit art.21 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 se eliberează de către Inspectoratul
General pentru Imigrări, la cererea beneficiarului prestării de servicii, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la alin. 2 al art. 21, De asemenea , prin secţiunea a 2-a şi a 3-a din Capitolul
II al Ordonanţei Guvernului nr.25/2014 sunt stabilite condiţiile speciale pentru eliberarea
avizului de detaşare pentru lucrătorii detaşaţi şi lucrători ICT.

Se impune de asemenea precizarea că , potrivit art. 20 din Ordonanţa Guvernului

nr.25/2014 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , doar străinii cu şedere legală pe
teritoriul României pot desfăşura activităţi în muncă în calitatede lucrători detaşaţi sau lucrători
ICT, în baza avizului de detaşare obţinut de beneficiarii prestării de servicii. De asemenea , prin
alin. 2 al art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2016 sunt enumerate ategoriile de străini care pot desfăşura activităţi de muncă pe
teritoriul României, în calitate de lucrători detaşaţi, fără obţinerea în prealabil de către
beneficiarii prestării de servicii a avizului de detaşare.

În cazul lucrătorilor ICT din alte state membre ale Uniunii Europene care urmează să fie
detaşaţi pe teritoriul României , dispoziţiile art. 272 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 ,
introdus prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 statuează că avizul de detaşare în aceste cazuri
se poate elibera pentru o perioadă de până la 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile , situaţe
denumită ,, mobilitate pe termen scurt”, avizul de detaşare fiind eliberat în aceste cazuri de către
Inspectoratul General pentru Imigrări , fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.

109
21-23, 26 şi 27, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text legal. Dacă avizul de
detaşare se eliberează lucrătorilor ICT pentru o perioadă mai mare de 90 de zile , această situaţie
este denumită ,, mobilitate pe termen lung”.

O situaţie specială în care se acordă străinilor avizul dedetaşare , fără îndeplinirea

condiţiilor prevăzute la art. 21 lit. c şi g , este cea reglementată de art. 271 din Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014 , introdus prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , vizând cazul străinilor
care au implicare directă şi necesară în cadrul unor proiecte desfăşurate în România, la cererea
autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate, cu avizul Ministerului Muncii,
Familiei , Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, dacă străinul detaşat are sau urmează să
aibă o implicare directă şi necesară în cadrul unui proiect desfăşurat în România care contribuie
la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii economice a ţării şi determină un efect pozitiv de
antrenare în economie.

În ceea ce priveşte aspectele muncă ale personalului filialelor şi a sucursalelor,

prevederile Ordonanţei Guvernului nr.25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor
pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul
străinilor în România au modificat substanţial prevederile Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002
privind regimul străinilor, dispoziţii care vizează şi personalul sucursalelor şi al filialelor
înfiinţate în România de către societăţilor străine. Astfel, potrivit art.44 alin. 3 lit. d din
Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002,modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 viza de
lungă şedere pentru angajare în muncă se acordă străinilor în scopul încadrării în muncă pe
teritoriul României fără prezentarea copiei avizului de angajare a străinilor care sunt numiţi la
conducerea unei filiale, reprezentanţe sau sucursale de pe teritoriul României,a unei companii
care are sediul în străinătate, ia iar la data solicitării nu mai sunt asociaţi, acţionari sau
administratori la o persoană juridică română şi, la filiala, reprezentanţa sau sucursala respectivă,
nu mai există un alt străin care beneficiază de un drept de şedere în acest scop.

De asemenea, Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002, prin art. 441 modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014, reglementează viza de lungă şedere pentru detaşare, statuând că viza de
lungă şedere pentru detaşare se acordă străinilor în scopul desfăşurării de activităţi lucrative pe
teritoriul României, la un beneficiar al prestării de servicii, solicitarea de viză trebuind să fie
însoţită de următoarele documente: a) copia avizului de detaşare eliberat în condiţiile legislaţiei

110
speciale privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României; b)dovada
mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat la plată pentru
întreaga perioadă înscrisă în viză; c)certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeaşi
valoare juridică eliberat de autorităţile din statul de domiciliu ori de reşedinţă; d)asigurarea
medicală pe perioada valabilităţii vizei

Potrivit art.441 alin.3 lit.a din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002,modificat prin

Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, în scopul desfăşurării de activităţi lucrative pe teritoriul
Românei la un beneficiar al prestării de servicii, străinii angajaţi ai persoanelor juridice cu sediul
în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European ori în
Confederaţia Elveţiană, detaşaţi în România ,beneficiază de viză de lungă şedere pentru detaşare
fără prezentarea copiei avizului de detaşare, cu condiţia prezentării permisului de şedere din acel
stat. Pentru aceşti străini, potrivit alin. 6 al art. 44 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 ,
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, este necesară obţinerea avizului
Inspectoratului General pentru Imigrări, prevăzut la art.30 alin.7.

În ceea ce priveşte acordarea vizei de lungă şedere pentru activităţi religioase, potrivit art.
47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Legea nr. 157/2011, şi
apoi prin ordonanţa Guvernului nr.25/2014, aceasta se acordă, la cerere, de către misiunile
diplomatice sau oficiile consulare ale României din ţara în care aceştia îşi au reşedinţa sau
domiciliul, în condiţiile prevăzute de lit.a-e ale art. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 194/2002. Potrivit art. 47 lit. a din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002,modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, pentru acordarea vizei de lungă şedere pentru activităţi
religioase este necesar avizului Secretariatului de Stat pentru Culte, aviz care se acordă străinilor
care desfăşoară activităţi similare în ţara de origine sau de reşedinţă după consultarea
autorităţilor naţionale în domeniul combaterii terorismului.

Totodată, viza de lungă şedere se acordă şi pentru reîntregirea familiei, o astfel de viză
fiind identificată prin simbolul D/VF. Reîntregirea familiei, semnifică, potrivit art. 2 lit. e1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, nou introdus prin Legea nr. 157/2011 intrarea
şi şederea pe teritoriul României a membrilor de familie ai unui străin cu şedere legală pe
teritoriul României sau ai unui cetăţean român în scopul păstrării unităţii familiei, indiferent de
data stabilirii acestei relaţii de familie.

111
 De asemenea , potrivit art. 46 alin. 19 din ordonanţă, acordarea vizei de lungă şedere
pentru reîntregirea familiei poate fi refuzată atunci când solicitarea se întemeiază pe o căsătorie
de convenienţă constatată anterior, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sau când se
constată existenţa unei stări de bigamie sau poligamie.

Viza de lungă şedere se acordă şi pentru efectuarea de studii, sens în care , dispoziţiile
art. 45 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Legea nr.
157/2011conferă calitatea de student străinilor acceptaţi la studii de către o instituţie de
învăţământ de stat sau particulară, acreditată sau autorizată provizoriu, potrivit legii, inclusiv
pentru participarea la cursuri de doctorat.

După eliberarea vizei, aceasta poate fi anulată sau revocată, după caz, pentru încălcarea
unor dispoziţii legale la data solicitării vizei sau , în situaţia în care , după eliberarea vizei,
posesorul acesteia nu mai îndeplineşte cerinţele legale.

Astfel, viza poate fi anulată în următoarele cazuri :a) la data solicitării vizei străinii nu
îndeplineau condiţiile necesare pentru acordarea acesteia;b) viza s-a obţinut pe baza unor
documente sau informaţii false;c) străinii au introdus sau au încercat să introducă în România alţi
străini ori au înlesnit transportul sau cazarea acestora;d) străinii au încălcat reglementările
vamale sau cele privind frontiera de stat.

Revocarea vizei se poate dispune în următoarele cazuri: a) străinul nu mai îndeplineşte

condiţiile cerute la acordarea vizei;b) străinul nu respectă scopul pentru care s-a acordat viza;
c)străinul a fost declarat indezirabil.

Punerea în executare a măsurii anulării sau revocării vizei în ţară se face de către
organele poliţiei de frontieră ori, după caz, ale Autorităţii pentru străini.

Potrivit art. 33 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, decizia de anulare sau, după caz, de revocare a vizei se
comunică străinului în scris, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, de către misiunea
diplomatică sau de oficiul consular care a acordat viza, atunci când solicitantul se află în
străinătate, de către organele poliţiei de frontieră, atunci când acesta se află în punctul de trecere
a frontierei de stat, şi de către Inspectoratul General pentru Imigrări, prin decizia de returnare,

112
atunci când cel în cauză se află în România.De la data comunicării, anularea deciziei produce
efecte retroactive, iar revocarea produce efecte numai pentru viitor.

Potrivit art.33 alin. 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat

prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, decizia de anulare sau , după caz , de revocare dispusă de
misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României ori, după caz, de organele poliţiei de
frontieră poate fi contestată potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.554/2004,
cu modificările şi completările ulterioare. Decizia de anulare sau de revocare dispusă de către
Inspectoratul General pentru Imigrări poate fi contestată în condiţiile art.85, care reglementează
contestarea deciziei de returnare. Decizia de anulare sau, după caz, de revocare a vizei de
transport aeroportuar sau a vizei de scurtă şedere se comunică străinului de către autorităţile
competente , iar anularea sau revocarea acestor vize , precum şi a vizelor de lungă şedere se
materializează pe colantul de viză pentru realizarea operaţiunilor prevăzute la art. 34 alin. 5 din
Codul de vize.

c) să prezinte documente care justifică scopul şi condiţiile şederii şi care fac dovada
existenţei unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreţinere pe perioada şederii, cât şi pentru
întoarcerea în ţara de origine sau pentru tranzitul către alt stat în care există siguranţa că li se va
permite intrarea. Astfel, străinul trebuie să facă dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la
nivelul salariului minim brut garantat în plată, cu excepţia străinilor membri de familie ai
cetăţenilor români. De asemenea , străinii trebuie să facă dovada deţinerii legale a spaţiului de
locuit , precum şi cunoaşterea limbii române , cel puţin la nivel satisfăcător.

d) să prezinte garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie

sau că vor părăsi teritoriul României, în situaţia străinilor aflaţi în tranzit.

e) să nu facă parte din categoria străinilor împotriva cărora s-a luat măsura interzicerii
intrării în România sau care au fost declaraţi indezirabili.

f) să nu fi încălcat, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau , după caz,la
intrarea pe teritoriul României ori să fi încercat să treacă frontiera de stat cu documente false.

g) pe numele lor să nu fost introduse alerte în Sistemul Informatic Schengen, în scopul

refuzul intrării;

113
 h)să nu prezinte pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori
morala publică.

7.2.Reguli privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul

forţelor armate străine pe teritoriul României. Aspecte privitoare la jurisdicţia competentă
aplicabilă membrilor forţelor armate străine aflaţi pe teritoriul României.

Reglementarea intrării , staţionării , desfăşurării de operaţiuni sau tranzitul forţelor

armate străine pe teritoriul României , face obiectul Legii nr.291/2007 privind intrarea,
staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul
României134, prin care se reglementează cadrul general privind condiţiile în care forţele armate
străine pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau tranzita teritoriul României.

Astfel, în accepţiunea art.2 lit. a din Legea nr.291/2007 forţa armată străină înseamnă
forţa şi componenţa civilă, cu produsele militare, echipamentele şi materialele de înzestrare,
precum şi cele pentru asigurarea sprijinului acestora, care aparţin unui stat străin sau care sunt
sub comanda unei organizaţii internaţionale, aflate pe teritoriul României pentru îndeplinirea
unor misiuni oficiale. Tranzitul înseamnă trecerea forţei armate străine dintr-o ţară în alta prin
teritoriul României, fără alte staţionări decât cele necesare acestei activităţi. Tranzitul
aeronavelor şi navelor aparţinând forţelor rmate străine sau care prestează servicii pentru acestea
se desfăşoară în condiţiile stabilite prin înţelegeri tehnice şi reglementări specifice traficului
aerian şi naval.

Condiţiile concrete în care forţele armate străine intră , staţionează , desfăşoară operaţiuni
sau tranzitează teritoriul României, inclusiv aspectele de reciprocitate prevăzute de această lege,
se stabilesc prin înţelegeri tehnice încheiate de către Ministerul Apărării Naţionale cu
reprezentanţii autorizaţi ai părţii trimiţătoare. În baza reglementărilor şi a înţelegerilor tehnice
încheiate, forţa armată străină , îşi poate lua, în cadrul perimetrelor proprii, măsuri pentru paza
bunurilor şi menţinerea ordinii şi siguranţei, iar în afara perimetrelor, asigurarea pazei şi

134
Republicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.321 din 5 mai 2014, modificată şi completată prin
Legea nr.185/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr.291/2007 , publicată în Monitorul Oficial al României
nr.492 din 6 iulie 2015.

114
securităţii se realizează numai împreună cu organele specializate din sistemul apărării, ordinii
publice şi securităţii naţionale.

Potrivit art. 3 din Legea nr.291/2007 republicată, modificată prin Legea nr.189/2015
înfiinţarea pe teritoriul României a unor comandamente, entităţi/elemente sau reprezentanţe
militare ale unor organizaţii internaţionale se face:

a)În baza tratatelor internaţionale ratificate de Parlament atunci când acestea conţin
prevederi exprese în acest sens;

b) cu aprobarea Parlamentului, la propunerea Preşedintelui României, la solicitarea

ministrului apărării naţionale, cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Prin art. 4 din Legea nr.291/2007 este reglementată intrarea şi staţionarea forţelor armate
străine în România sau tranzitarea teritoriului naţional de către acestea, în scopul pregătirii şi/sau
desfăşurării de operaţiuni militare, potrivit angajamentelor asumate de România prin tratate
internaţionale, aceste operaţiuni aprobându-se de către Preşedintele României la prpunerea
primului-ministru, după consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Preşedintele
româniei informează Parlamentul despre decizie în termen de 5 zile de la luarea acesteia, iar
dacă Parlamentul este în vacanţă, de la începerea sesiunii ordinare sau extraordinare, după caz.
Dacă intrarea şi staţionarea forţelor armate străine în România sau tranzitarea teritoriului naţional
de către acestea,nu se execută în baza prevederilor din tratatele internaţionale la care România
este parte, Preşedintele României solicită încuviinţarea Parlamentului.

În situaţia în care intrarea şi staţionarea forţelor armate străine în România sau tranzitarea
teritoriului naţional de către acestea are loc în scopul desfăşurări altor operaţiuni, decât
operaţiunile militare, acestea se aprobă de : a)ministrul apărării naţionale, la propunerea şefului
Statului Major General, pentru forţele armate aparţinând statelor membre a NATO şi Uniunii
Europene, statelor membre ale Parteneriatului pentru Pace sau statelor cu care România a
încheiat acorduri în domeniu, precum şi tranzitul exclusiv al echipamentelor, materialelor şi
tehnicii militare; b)Preşedintele României, la propunerea ministrului apărării naţionale, pentru
alte situaţii decât cele prevăzute la lit. a.

115
 Pentru punerea în aplicare a acestei legi şi a tratelor referitoare la statutul forţelor armate
străine se înfiinţează, potrivit dispoziţiilor Capitolului II din lege, Comisia interministerială
pentru legătura cu forţele armate străine, a cărei organizare şi funcţionare este reglementată prin
Hotărârea Guvernului nr.806/2009 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei interministeriale
pentru legătura cu forţele armate străine135. Potrivit art. 11 din Legea nr.291/2007 republicată,
Comisia interministerială pentru legătura cu forţele armate străine are următoarele atribuţii
principale: a) asigură coordonarea activităţii autorităţilor publice române în soluţionarea tuturor
aspectelor practice ivite în relaţiile cu forţele armate străine pe teritoriul României; b)la cerere,
asigură consultanţa pentru încheierea înţelegerilor tehnice; c)soluţionează pe cale amiabilă, prin
intermediul secretariatului tehnic permanent, potrivit legii, cererile de despăgubire pentru
daunele cauzate de către membrii forţei armate străine; d)propune, dacă este cazul, iniţierea unor
acte normative în domeniu.

În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la intrarea sau ieşirea din România a membrilor
forţei armate străine, dispoziţiile art. 12 din lege statuează că aceste operaţiuni se efectuează în
condiţiile prevăzute de legislaţia română privitoare la regimul străinilor şi de de înţelegerile în
vigoare între România şi alte state, în privinţa regimului călătoriilor cetăţenilor. Solicitările de
viză de intrare în România pentru membrii forţelor armate străine ce urmează să desfăşoare
operaţiuni sau tranzita teritoriul româniei vor fi soluţionate în regim de prioritate şi gratuitate de
către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale statului român în străinătate, după
informarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe, urmând ca pe perioadadesfăşurării de
operaţiuni, membrii forţelor armate să fie exceptaţi de la aplicarea reglementărilor referitoare la
înregistrarea străinilor, pe bază de reciprocitate.

Membrii forţelor armate străine şi bunurile acestora, inclusiv mijloacele de transport,

intră în România prin punctele pentru trecerea frontierei deschise traficului internaţional, stabilite
şi comunicate din timp de către autorităţile române competente, sau prin alte locuri, în condiţiile
stabilite prin acorduri sau înţelegeri tehnice între România şi statele vecine, precum şi prin
aeroporturile care nu operează în regim de trafic internaţional, cu aprobarea Ministerului
Transporturilor, Ministerul afacerilor Interne şi a Direcţiei Generale a Vămilor, la solicitarea

135
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.545 din 5 august 2009.

116
scrisă a Ministerului Apărării Naţionale. La trecerea frontierei de stat a României, ţinuta militară
este obligatorie pentru unităţile şi subunităţile forţei , iar pe timpul desfăşurării activităţilor în
românia, membrii forţei pot purta şi ţinuta civilă, în aceleaşi condiţii ca şi militarii români.

Membrii forţei intră în România pe baza unui document de trecere a frontierei de stat
acceptat de statul român şi a ordinului de deplasare individuală sau colectivă care să certifice
statutul acestora,urmând ca pe baza acestui document membrii forţei să se legitimeze pe teritoriul
României. În cazul staţionării pe perioade mai mari de 60 de zile,membrilor forţei armate străine
li se eliberează, de către Ministerul Apărării Naţionale , cărţi de identitate speciale.

Dispoziţii speciale sunt instituite prin art.23 şi art.24 din lege, în privinţa armamentului,
echipamentului şi tehnicii de luptă , statuându-se că membrii forţei armate străine pot deţine şi
purta armamentul şi muniţia necesară îndeplinirii misiunilor, dacă sunt autorizaţi prin ordinul
primit, potrivit prevederilor stabilite prin reglementările specifice ale statului trimiţător, cu
respectarea legislaţiei române şi a înţelegerilor tehnice încheiate, fiind exceptate de la prevederile
legislaţiei române, operaţiunile de scoatere sau introducere, în regim definitiv sau temporar,
tranzitul şi transbordările de produse militare care intră în componenţa forţelor armate străine ale
statelor membre NATO.

Potrivit art. 39 din Legea nr.291/2007 republicată, pe timpul cât se află pe teritoriul
României , membrii forţei armate străine sunt obligaţi să respecte legislaţia română, precum şi
principiile recunoscute ale dreptului internaţional, o importanţă deosebită fiind acordată
respectării prevederilor legislaţiei române referitoare la protecţia mediului, membrii foreţelor
armate străine fiind obligaţi să ia toate măsurile pentru evitarea unor accidente ecologice, precum
obţinerea avizului de mediu prin intermediul Ministerului Apărării Naţionale , atunci când
urmează să desfăşoare activităţi pentru care se cere aviz de mediu(art. 30 şi art. 31 din Legea
nr.291/2007 republicată).

În considerarea regimului naţional acordat membrilor forţei armate străine pe timpul

staţionării în România , aceştia beneficiază de anumite drepturi şi facilităţi, precum: serviciile
medicale, contra cost sau cu rambursarea ulterioară, în cursul anului financiar respectiv , potrivit
înţelegerilor tehnice dintre părţi; serviciile medicale de urgenţă în unităţile medicale militare se
efectuează gratuit, iar plata serviciilor medicale acordate după rezolvareasituaţiei de urgenţă se

117
suportă de către partea trimiţătoare;forţa armată străină poate angaja în serviciul său personal din
rândul populaţiei civile locale, în condiţiile prevăzute de legislaţia română privind încadrarea în
muncă, salarizarea şi securitatea socială; în cadrul activităţilor specifice, Ministerul Apărării
Naţionale poate pune la dispoziţia forţelor armate străine, gratuit sau contra cost, după caz,
poligoane , terenuri , clădiri , tehnică, armament, echipamente şi materiale, precum şi alte bunuri
şi elemente de infrastructură din patrimoniul propriu, dar , folosirea exclusivă a acestora de către
forţele armate străine pentru o perioadă mai mare de 6 luni se face cu aprobarea Guvernului;
pentru asigurarea desfăşurării activităţilor, forţa armată străină, pe bază de reciprocitate , poate
achiziţiona bunuri şi servicii în aceleaşi condiţii în care acestea sunt achiziţionate de Ministerul
Apărării Naţionale.

Dar , forţele armate străine pot cauza pe timpul staţionării în România anumite daune
statului român , persoanelor fizice sau persoanelor juridice. În acest context , dispoziţiile art. 34
din Legea nr.291/2007 republicată, conferă statului român posibilitatea de a : renunţa , în condiţii
de reciprocitate, la orice pretenţii împotriva părţii trimiţătoare pentru pagube produse asupra
oricărei proprietăţi care îi aparţine şi care se află în administrarea Ministerului Apărării
Naţionale, dacă paguba a fost produsă în condiţiile lit.a-b din art. 34 alin.1 din Legea
nr.291/2007 republicată; de a renunţa, în condiţii de reciprocitate, la pretenţiile ce decurg din
operaţiunile de salvare maritimă, dacă nava sau încărcătura aparţine părţii trimiţătoare şi a fost
utilizată forţa armată străină pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu; de a renunţa, în condiţii
de reciprocitate,la orice pretenţii faţă de partea trimiţătoare pentru rănirea sau decesul unui
membru al forţelor armate române, dacă acesta acţionat în îndeplinirea atribuţiilor sale de
serviciu.

În cazul persoanele fizice şi juridice , acestea pot solicita despăgubiri în urma daunelor
cauzate lor de membrii forţei armate străine, petentul urmând a prezenta pretenţiile sale
secretariatului tehnic permanent al Comisiei , care propune ministrului apărării naţionale
constituirea unui grup pentru daune, în componenţa căruia intră specialişti din domeniile
interesate. În termen de 60 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, grupul pentru daune
analizează cererea, luând în considerare toate cauzele care au dus la producerea daunelor, şi
întocmeşte un act de constatare în care stabileşte nivelul despăgubirilor. Pe baza acestui act de
constatare, ministrul apărării naţionale ia decizia referitoare la plata despăgubirilor, care poate

118
contestată la instanţa de judecată competentă, dacă petentul nu este de acord cu nivelul
despăgubirilor stabilite prin decizia ministrului apărării naţionale. De asemenea , potrivit art.38
din Legea nr.291/2007 republicată, în condiţii de reciprocitate, membrii forţei armate străine nu
vor face obiectul nici unor măsuri de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate
împotriva lor în România, într-o problemă decurgând din îndeplinirea îndatoririlor oficiale.

În privinţa jurisdicţiei , după cum am precizat , pe timpul cât se află pe teritoriul

României , membrii forţei armate străine sunt obligaţi să respecte legislaţia română, precum şi
principiile recunoscute ale dreptului internaţional, context în care membrilor forţei armate străine
li se aplică aceleaşi norme ca şi cetăţenilor români, atât pentru acţiunea penală, cât şi pentru cea
civilă, cu excepţiile prevăzute de lege. În acelaşi context, membrii forţelor armate străine nu pot
organiza sau finanţa pe teritoriul României partide politice sau grupări similare şi nu pot organiza
sau participa la manifestări ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau securităţii
naţionale a României. De asemenea , potrivit art.40 din lege , dacă potrivit tratatelor ratificate de
către Parlamentul României, determinarea jurisdicţiei penale depinde de stabilirea faptului că
prezumptiva infracţiune este rezultatul unei acţiuni sau a unei omisiuni în timpul exercitării
îndatoririlor oficiale, certificatul emis de autorităţile militare ale părţii trimiţătoare va fi
considerat ca o dovadă suficientă a faptei.

Competenţa de urmărire penală şi de judecată aparţine instanţelor de judecată militare

române şi parchetelor de pe lângă acestea, potrivit legii, dacă prin tratatele sau convenţiile
internaţionale la care România este parte nu se prevede altfel. Pentru faptele care constituie
contravenţii şi care nu atrag competenţa de jurisdicţie a autorităţilor militare ale statului
trimiţător membrii forţelor armate străine răspund în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. Pe
bază de tratate la care România este parte , se poate prevedea renunţarea la jurisdicţie , context în
care , dispoziţiile art.43 din Legea nr.291/2007 republicată, statuează că renunţarea la exercitarea
jurisdicţiei într-un anumit caz, ca urmare a cererii formulate în acest sens de către autorităţile
militare competente ale statului trimiţător, se face de către procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin ordonanţă motivată. Nu se poate renunţa la
jurisdicţie în cazul infracţiunilor săvârşite împotriva cetăţenilor români sau a celor care au
reşedinţa obişnuită pe teritoriul României, care au avut ca urmare moartea victimei, ori pentru
alte infracţiuni săvârşite împotriva persoanei, de o gravitate deosebită. Deci , în aceste cazuri

119
competenţa exclusivă aparţine instanţelor de judecată militare române şi parchetelor de pe lângă
acestea. În cazul renunţării la jurisdicţie, urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de
către membrii forţelor armate străine se efectuează de procuror, context în care documentele ce
urmează a fi folosite la soluţionarea cauzelor de către autorităţile judiciare ale statului trimiţător
vor fi trimise Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a fi comunicate
organelor de cercetare penale ale statului trimiţător.

Potrivit art.45 din legea nr.291/2007 republicată, un membru al forţei armate străine
poate fi reţinut, conform procedurii de drept comun, cel mult 24 de ore, cu notificarea imediată a
autorităţii militare a părţii trimiţătoare, iar , în ipoteza în care autoritatea militară a statului
trimiţător nu solicită, în termen de 24 de ore de la notificare, preluarea în custodie a persoanei
respective, instanţa poate dispune, faţă de membrul forţei armate a statului trimiţător, luarea
măsurii arestării preventive, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile Codului de
procedură penală. Dacă nu s-a luat măsura arestării preventive împotriva membrului forţei
armate străine şi autoritatea militară a statului trimiţător a primit notificarea, aceasta are
obligaţia de a asigura menţinerea în custodie a persoanei respective şi prezentarea acesteia în faţa
autorităţilor judiciare române, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

De asemenea , potrivit art. 46 din Legea nr.291/2007 modificat prin Legea nr.189/2015 ,
ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către un
membru al forţelor armate străine, autorităţile militare ale statului trimiţător sau , după caz,
organele de urmărire şi cercetare penală române sesizate pe orice cale notifică autorităţile
militare române. Autorităţile militare române astfel sesizate, sau care au luat la cunoştinţă în
orice mod de săvârşirea intracţiunii notifică, în termen de 24 de ore, Ministerul Justiţiei, care la
rândul său, notifică de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea
luării măsurilor legale.

7.3. Regimuri de favoare sau exceptări pentru anumite categorii de străini.

În privinţa străinilor membrii de familie ai cetăţenilor români sau străinilor titulari ai unui
drept de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre ai Uniunii Europene,legea prevede un
regim de favoare, în sensul că li se permite intrarea pe teritoriul României fără îndeplinirea
condiţiilor privitoare la prezentarea dovezilor în legătură cu scopul şi condiţiile şederii, existenţa

120
mijloacelor corespunzătoare pentru întreţinerea şi prezentarea dovezilor referitoare la permiterea
intrării pe teritoriul statului de destinaţie ori, după caz, de părăsire a teritoriului României.

De asemenea , potrivit art. 6 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,
modificat prin Legea nr. 157/2011, dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă referitoare la
condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor pe teritoriul României nu se aplică străinilor care
staţionează în zonele de tranzit internaţional ale aeroporturilor, în zonele de tranzit la frontiera de
stat sau în centrele de cazare care au regimul zonei de tranzit, precum şi străinilor îmbarcaţi pe
navele ori ambarcaţiunile ancorate în porturi maritime şi fluviale sau care se află în tranzit pe
Dunăre ori în apele de frontieră.

7.4.Interzicerea intrării în România.

Cu privire la nepermiterea intrării străinilor în România, Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 194/2002 modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 stabileşte două
situaţii distincte: o primă situaţie în care se refuză în mod obligatoriu intrarea străinilor pe
teritoriul ţării şi o altă situaţie în care refuzul de a permite intrarea străinilor în ţară, este lăsată la
aprecierea autorităţilor competente. Interdicţia de intrare reprezintă orice decizie sau act de
natură administrativă sau judiciară prin care se interzice intrarea şi şederea pe teritoriul
României pentru o perioadă determinată. Dispunerea măsurii de interzicere a intrării în România
este reglementată prin art.1063, art.1064, art.1065 şi art.1066 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002 modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014.

Astfel, prin art.1063 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 sunt
reglementate aspecte privitoare la măsurile de interzicere a intrării în România , statuându-se că
interzicerea intrării în România se dispune de către Inspectoratul General pentru Imigrări,
concomitent cu emiterea deciziei de returnare sau de către organele poliţiei de frontieră
împotriva străinilor prevăzuţi la art. 8 alin.1 lit b-d şi art. 8 alin. 2 lit.a-b1 sau care nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art.6 alin. 1 lit. h. Interzicerea intrării în România nu se dispune dacă
străinul şedere ilegală face dovada că s-a aflat în imposibilitate de a părăsi teritoriul României
din motive umanitare sau din alte motive independente de voinţa sa. Dispunerea măsurii de
interzicere a intrării în România se comunică străinilor, în scris de către organul care a luat
măsura, ea putând fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de

121
apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiune care a dispus această măsură. Contestaţia nu
suspendă executarea măsurilor de îndepărtare iar hotărârea instanţei este definitivă.

Dispoziţiile art.105 alin.5 teza a treia din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 anterior
modificării acesteia prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014(art.1063 alin.5 în urma modificării
Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014) a făcut obiectul unui
control de constituţionalitate pe cale excepţiei de neconstituţionalitate, soluţionată de către
Curtea Constituţională prin Decizia nr.287/2014136, prin care autorul excepţiei de
neconstituţionalitate a criticat dispoziţiile art.105 alin.5 teza a treia din Ordonanţa de urgenţă
nr.194/2002, având conţinut identic cu prevederile art.1063 alin.5 în urma modificării Ordonanţei
de urgenţă nr.194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014,care vizează caracterul
irevocabil(definitiv) al hotărârii pronunţate de curtea de apel, drept instanţă competentă să
soluţioneze plângerea introdusă de străinul împotriva căruia s-a dispus măsura interzicerii intrării
în România.

Soluţionând această excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a respins

această excepţie de neconstituţionalitate , fundamentat pe jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului care în jurisprudenţa sa a statuat în mod constant că dreptul de acces la un
tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise , chiar în afara
limitelor care circumscriu consţinutul acestui drept. De asemenea , în accepţiunea art.13 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dreptul la un recurs
efectiv presupune doar existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei autorităţi
naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie şi, în consecinţă, nu impune un anumit
număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac.

În acelaşi context, Curtea Constituţională prin decizia cit. supra , arată că nici legislaţia
Uniunii Europene nu impune existenţa unui anumit număr de căi de atac, singura cerinţă fiind
cea precizată mai sus, a existenţei unei căi de atac efective împotriva deciziei. În acest sens ,
potrivit art. 13 alin.3 din Regulamentul(CE) nr.562/2006 a Parlamentului European şi a
Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a
frontierelor de către persoane(Codul Frontierelor Schengen),, persoanele care au făcut obiectul

136
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.562 din 29 iulie 2014.

122
unei decizii de refuz al intrării au dreptul la o cale de atac împotriva deciziei, calea de atac
exercitându-se în conformitate cu legislaţia internă. Resortisantului ţării terţe i se pun la
dispoziţie informaţii scrise cu privire la punctele de contact în măsură să îi comunice informaţii
legate de reprezentanţii competenţi să acţioneze în numele resortisantului respectiv, în
conformitate cu legislaţia internă.

De asemenea în motivarea deciziei cit .supra , curtea Constituţională invocă şi prevederile

art.13 alin.1 din Directiva 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 a Parlamentului european şi a
Consiliului privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru
returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, care statuează că
resortisantului unei ţări terţe(străinului) faţă de care s-a emis o decizie de returnare însoţită de o
interdicţie de intrare ar trebui să i se acorde posibilitatea unei căi de atac efective împotriva
acestora, în faţa unei autorităţi judiciare sau administrative competente sau în faţa unui organ
competent alcătuit din membri imparţiali şi care beneficiază de garanţii de independenţă. Ca
atare , prin decizia cit. supra Curtea Constituţională concluzionează că prevederile de lege
criticate expuse mai sus, oferă străinului împotriva căruia s-a luat măsura interzicerii intrării în
România dreptul de a contesta decizia administrativă în faţa unei instanţe de judecată, respectiv a
curţii de apel, fiind vorba aşadar despre un organ care întruneşte pe deplin exigenţele de
independenţă şi imparţialitate cerute de prevederile europene mai sus citate.

Prin art.1064 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 este stabilită durata
interdicţiei de intrare în România a străinilor a căror şedere a devenit ilegală, aceasta fiind: de la
6 luni la 1 an , pentru cazurile enumerate la art.1064 lit. a ; de la 1 an la 2 ani în cazul unei
şederi ilegale de la 1 an la 2 ani; de la 2 ani la 3 ani, în cazul unei şederi ilegale de la 2 ani la 3
ani; de la 3 ani la 4 ani, în cazul unei şederi ilegale de peste 3 ani. În cazul străinilor care au
solicitat sau au obţinut viza ori un drept de şedere temporară sau un drept de şedere pe termen
lung prin folosirea de informaţii false, documente false sau falsificate ori prin alte mijloace
ilegale, durata interdicţiei de intrare este de 2 ani. În cazul străinilor care au trecut ilegal ori au
încercat să treacă fraudulos frontierea de stat, durata interdicţiei de intrare este de 5 ani.

Astfel, în mod obligatoriu, se refuză intrarea străinilor pe teritoriul statului român, dacă:

a)nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 6 alin. 1;

123
 b) sunt semnalaţi de organizaţii internaţionale la care România este parte, precum şi de
instituţii specializate în combaterea terorismului că finanţează,pregătesc , sprijină în orice mod
sau comit acte de terorism;

c) există indicii că fac parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter transnaţional
sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;

d)există motive serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la săvârşirea unor

infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanităţii,
prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte.

Autorităţile competente pot refuza,, în conformitate cu prevederile art. 8 din Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 intrarea străinilor pe teritoriul statului român, în urătoarele
situaţii:

a)au săvârşit infracţiuni în perioada altor şederi în România ori în străinătate împotriva
statului sau a unui cetăţean român;

b)au introdus ori au încercat să introducă ilegal în România alţi străini;

c)au încălcat anterior, în mod nejustificat,scopul declarat la obţinerea vizei sau , după caz,
la intrarea pe teritoriul României, au încălcat regimul vamal ori au încercat să treacă ilegal
frontiera de stat a României.

Potrivit art. 8 alin. 3 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Legea nr. 157/2011, organele şi instituţiile care deţin informaţii cu privire la existenţa unor
situaţii de natura celor prevăzute la alin. 1 şi 2 pot solicita Inspectoratului General al Poliţiei de
Frontieră sau Inspectoratului General pentru Imigrări dispunerea măsurii de nepermitere a intrării
în România, în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă. Măsura nepermiterii intrării în
România,conform art. 8 alin. 4 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Legea nr. 157/2011 şi apoi prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 se motivează de către organele
poliţiei de frontieră şi se comunică imediat persoanei în cauză , utilizând formularul prevăzut de
partea B din anexa V la codul frontierelor Schengen, precum şi Centrului Naţional de Vize din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe. .

124
 De asemenea,potrivit art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, străinului împotriva căruia s-a dispus măsura
nepermiterii intrării în România are posibilitatea să părăsească voluntar punctul de trecere a
frontierei de stat în termen de 24 de ore, termen care se calculează începând cu ora următoare
celei în care s-a dispus măsura nepermiterii intrării în România. La expirarea acestui termen ,
măsura nepermiterii intrării în România se pune în executare de către organele poliţiei de
frontieră, cu luarea în considerare a stării de sănătate a străinului şi cu respectarea prevederilor
art. 90 alin.7 şi 8, prin trimiterea acestuia către ţara de orgine sau către o altă destinaţie pe care o
acceptă şi unde este acceptat, cu excepţia teritoriului României. În cazul în care organele poliţiei
de frontieră constată că pentru îndeplinirea demersurilor legate de părăsirea punctului de trecere
a frontierei sunt necesare mai mult de 12 ore, străinul este cazat într-un spaţiu amenajat în acest
scop în zona de tranzit pus la dispoziţie de administratorul punctului de trecere a frontierei, ori,
în cazul în care acest lucru nu este posibil, într-o altă locaţie stabilită în afara punctului de trecere
a frontierei, cu regim de zonă de tranzit.

Potrivit art. art.1065 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, instituţia care a
dispus măsura de interzicere a intrării în România cu aplicarea prevederilor art. 1064 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 alin. 1-8 şi 11, poate dispune încetarea acestei
măsuri, în baza unei solicitări scrise, în situaţii temeinic justificate ţinând seama de
circumstanţele specifice ale fiecărui caz în parte, cum ar fi : incidenţa unei dintre situaţiile
prevăzute la art.82 alin. 1 lit.b-d, motive şi umanitare sau atunci când prezenţa străinului pe
teritoriul României este necesară în interesul statului român.

De asemenea,potrivit art.1066 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002

modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, autoritatea care dispune măsura de
interzicere a intrării în România sau care efectuează expulzarea introduce în baza de date proprie
o semnalare în scopul refuzului intrării pe teritoriul statului român, pe care o transmite în
Sistemul informatic naţional de semnalări.

7.5.Şederea străinilor în România.Prelungirea dreptului de şedere.

Dreptul de şedere a străinilor în România se poate prezenta sub două forme: dreptul de
şedere temporară şi dreptul de şedere permanentă.

125
 7.5.1 Dreptul de şedere temporară.Prelungirea dreptului de şedere temporară.

De regulă, străinii care se află temporar, în mod legal în România, pot rămâne pe
teritoriul statului român până la încetarea dreptului de şedere stabilit prin viză sau , după caz ,
prin permisul de şedere. Dreptul de şedere temporară este dreptul străinului de a rămâne pe
teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii.

În condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată prin Legea nr.
157/2011,dreptul de şedere temporară poate fi prelungit succesiv .Astfel, din conţinutul art. art. 2
lit. g1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, nou introdus prin Legea nr.
157/2011,rezultă că prelungirea dreptului de şedere temporară pentru o perioadă mai mare de 90
de zile , semnifică acordarea unei vize de lungă şedere.

Astfel, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată prin

Legea nr. 157/2011 şi apoi prin Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, stabilesc prin art. 56
condiţiile de prelungire a dreptului de şedere temporară în scop de muncă sau detaşare. Astfel,
potrivit art.56 alin.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, străinilor intraţi în România în scopul angajării în muncă li se
prelugeşte dreptul de şedere temporară în scop de muncă dacă prezintă contractul individual de
muncă cu normă întreagă, înregistrat în registrul general de evidenţă al salariaţilior din care
rezultă că salariatul este cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut.În cazul lucrătorilor
înalţi calificaţi, salariul trebuie să fie la nivelul de cel puţin 4 ori câştigul salarial mediu brut.
Dreptul de şedere temporară în scopde muncă se prelungeşte pentru o perioadă egală cu perioada
de valabilitate a contractului de muncă, dar nu mai mult de un an.

Dispopziţiile art. 56 alin. 1 şi alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 , modificate

prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 au făcut obiectul unui control de constituţionalitate pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate , soluţionată de către Curtea Constituţională prin decizia
nr.832/2015137 , în respingerii acestei excepţii de neconstituţionalitate. În motivarea respingerii
excepţiei de neconstituţionalitate se arată că intră în marja de apreciere a statului reglementarea
condiţiilor care trebuie îndeplinite de cetăţeanul străin-astfel cum acesta este definit de art. 2 lit.

137
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I , nr.226 din 28 martie 2016.

126
a din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, şi anume persoana care nu are cetăţenia
română,cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European
ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene- pentru a i se prelungi dreptul de şedere temporară în scop
de muncă pe teritoriul României. În acelaşi context , în aceeaşi motivare se arată că la adoptarea
Ordonanţei Guvernului nr.25/2014, legiuitorul a avut în vedere transpunerea Directivei
2011/98/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o
procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanţii ţărilor terţe în vederea
şederii şi ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre şi un set comun de drepturi
pentru lucrătorii din ţările terţe cu şedere legală pe teritoriul unui stat membru , publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 343 din 23 decembrie 2011,în cuprinsul acesteia
precizându-se că actul nu aduce atingere competenţei statelor membre în ceea ce priveşte
condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pe pieţele forţei de muncă a acestora.

De asemenea , prin această decizie sunt aduse unele precizări importante referitoare la
dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară, Sub acest se
arată în considerentele deciziei supra cit că dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului
de bază minim brut pe ţară, conform art. 44 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 reprezintă un
document care atestă că străinul îşi poate asigura întreţinerea pe perioada timp cât îi este permis
să se afle pe teritoriul României , independent de încheierea unui contract individual de muncă,
iar această cerinţă este o obligaţie ce îi incumbă străinului, care poate face această dovadă prin
cumularea veniturilor obţinute din mai multe surse, iar nu o obligaţie ce cade în sarcina
angajatorului, în sensul acordării obligatorii a unui salariu cel puţin egal cu salariul mediu brut
în cazul angajării unui străin.

Pentru străinii, lucrători înalţi calificaţi, dreptul de şedere temporară în scop de muncă se
prelungeşte pentru o perioadă egală cu perioada de valabilitate a contractului de muncă plus 3
luni, dar nu mai mult de 2 ani(art.56 alin. 7 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 , modificat
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 şi apoi prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016). Prin
excepţie de la prevederile alin. 1 şi 4, străinilor care sunt numiţi la conducerea unei filiale,
reprezentanţe sau sucursale de pe teritoriul României a unei companii care are sediul în
străinătate, în baza unui contract de mandat ori altui document cu aceeaşi valoare juridică, li se
prelugeşte dreptul de şedere temporară în scop de muncă fără prezentarea unui contract de

127
muncă, dacă fac dovada mijloacelor de întreţinere obţinute din activitatea desfăşurată în această
calitate, cel puţin la nivelului câştigului salarial mediu brut(art.56 alin.5 din Ordonanţa de
urgenţă nr.194/2002 modificat prin Ordonanţa guvernului nr.25/2014). Prelungirile ulterioare ale
dreptului de şedere temporară în scop de muncă se acordă dacă străinul prezintă următoarele
documente: a)contractul individual de muncămcu normă întreagă, înregistrat la Inspectoratul
teririal de muncă; b)dovada menţinerii salariului cel puţin la nivelul prevăzut la alin.1 pe
toatăperioada şederii acoradată şederii acordată anterior.

De asemenea , prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 a fost introdus art.561 în conţinutul

Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002, care stipulează că străinilor intraţi în România în scopul
detaşării li se prelungeşte dreptul de şedere temporară de la data depunerii cererii,
dacă:a)beneficiarul prestării de servicii a obţinut un aviz de detaşare,în condiţiile legii;
b)prezintă decizia de detaşare, tradusă şi legalizată; c)prezintă dovada deţinerii mijloacelor de
întreţinere cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut.

Prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002 prin

Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 au fost introduse în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă nr.
194/2002 dispoziţiile art. 562 şi art.563 csare reglementează prelungirea dreptului de şedere
temporară în scop de detaşare în calitate de lucrător ICT, precum şi dreptul de şedere temporară
în scop de detaşare în calitate de lucrător ICT în cadrul unei mobilităţi.

Astfel, prevederile art. 562 statuează că, prin excepţie de la prevederile art. 561, străinii
intraţi în România în scopul detaşării în calitate de lucrător ICT li se prelungeşte dreptul de
şedere temporară în scop de detaşare de la data depunerii cererii, pentru toată durata transferului
în cadrul aceleiaşi companii, dar nu mai mult de 3ani pentru cadrele de conducere şi specialişţti
şi de 1 an pentru angajaţii stagiari de la data intrării pe teritoriul României în acest scop.
Prelungirea ulterioară a dreptului de şedere temporară în aceste cazuri se acordă fără a depăşi în
total 3 ani pentru cadrele de conducere şi specialişţti şi de 1 an pentru angajaţii stagiari de la data
intrării în România în acest scop.

În ceea ce priveşte dreptul de şedere temporară în scop de detaşare în calitate de lucrător

ICT în cadrul unei mobilităţi, prevederile art.563 din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002
introduse prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 statuează că străinul titular al unui permis ICT

128
valabil, eliberat de un alt stat membru al UE, poate intra pe teritoriul României pentru a
desfăşura activităţi în muncă în calitate de lucrător ICT, fără obligativitatea obţinerii unei vize de
la data depunerii cererii de către beneficiarul prestării de servicii în România, în condiţiile
legislaţiei speciale privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României,a
cererii de eliberare a avizului de detaşare pentru lucrătorii ICT din alte state membre ale UE care
urmează să fie detaşaţi pe teritoriul României pentru o perioadă de până la 90 de zile în orice
perioadă de 180 de zile, situaţie denumită mobilitate pe termen scurt, sau a avizului de detaşare
pentru lucrătorii ICT din alte state membre ale UE, pentru o perioadă mai mare de 90 de zile ,
până la soluţionarea acestuia.

În cazul mobilităţii pe termen lung , dreptul de şedere temporară se poate prelungi pentru
toată durata detaşării pe teritoriul României , fără a depăşi o perioadă egală cu durata de şedere
prevăzută a se efectua pe teritoriul primului stat membru sau valabilitatea permisului ICT
eliberat de primul stat membru.

De asemenea, o altă facilitate acordată străinilor titulari ai dreptului de şedere temporară

în scop de muncă, încadraţi pe teritoriul României cu contract individual de muncă cu normă
întreagă, este aceea că, potrivit lit. m a art.3 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014
introdusă prin Ordonanţa guvernului nr.25/2016, aceştia nu au nevoie de obţinerea avizului de
angajare pentru încadrarea în muncă la un alt angajator cu contract individual de muncă cu timp
parţial. Prin alin. 4 al art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 introdus prin Ordonanţa
guvernului nr.25/2016,se precizează expres că aceşti străini pot fi angajaţi pe teritoriul României
, fără aviz de angajare, numai cu contract individual de muncă cu timp parţial şi cu durata numai
de maximum 4 ore pe zi.

Potrivit art.58 alin. 3 din Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002 modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014 , dreptul de şedere temporară pentru studii se poate prelungi cu cel mult 6
luni după absolvirea studiilor, în vederea definitivării situaţiei şcolare sau universitare, a avizării
documentelor de studii, precum şi pentru căutarea unui loc de muncă şi efectuarea formalităţilor
de angajare în muncă.

De asemenea , potrivit art.55 alin. 4 şi 5 din ordonanţă, în cazul investiţiilor de cel puţin
150.000 euro sau dacă au fost create cel puţin 25 de locuri de muncă, dreptul de şedere

129
temporară se prelungeşte succesiv pentru perioade de până la un an, iar în cazul străinilor care
fac dovada că au efectuat investiţii de minimum 50.000 euro sau că au creat peste 50 de locuri
de muncă cu normă întreagă dreptul de şedere se prelungeşte pe perioade de 3 ani.

Rezultă aşadar că potrivit acestor dispoziţii legale , coroborate cu prevederile art. 50 alin.
4 din ordonanţă, prelungirea dreptului de şedere temporară se poate acorda şi pentru perioade
mai mari de un an , doar în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă sau pe bază de reciprocitate.

Prin alin.5 al art. 50 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, nou introdus prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014, se stipulează că străinilor a căror şedere pe teritoriul României este în
interesul statului român li se prelugeşte dreptul de şedere temporară, la solicitarea expresă a
Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale sau autorităţilor administraţiei publice centrale de
specialitate adresată Inspectoratului General pentru Imigrări, fără îndeplinirea condiţiilor
prevăzute la alin.2, dacă nuprezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea naţională.

Potrivit art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat prin Legea
nr. 157/2011, dreptul de şedere temporară se poate acorda membrilor de familie, străini,la cerere,
în mod independent , în următoarele situaţii:

a)este posesorul unui permis de şedere temporară acordat în scopul reîntregirii familiei;

b)a avut drept de şedere temporară în scopul reîntregirii familiei în ultimii 5 ani anteriori
depunerii cererii. În cazul membrilor de familie ai posesorilor de Cărţi albastre ale UE, perioada
de 5 ani poate fi calculată prin cumulul perioadelor de şedere ale acestora în diferite state
membre. Dreptul de şedere temporară acordat membrilor de familie, străini,la cerere, în mod
independent ,poate fi prelungit potrivit art.64 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă Guvernului
nr.194/2002 ,modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016, pentru o perioadă de până la 6
luni, termen care curge de la data depunerii cererii.

De asemenea potrivit art. 64 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr.194/2002

,modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016, străinii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la
alin. 1, precum şi străinii cărora li s-a acordat un drept de şedere temporară în mod independent
pot solocita prelungirea dreptului de şedere temporară, fără obligativitatea obţinerii unei vize de
lungă şedere. Totodată, prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă

130
Guvernului nr.194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016,dispoziţiile art. 46 alin. 6 din
Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr.194/2002 modificate prevăd că străinii titulari ai un drept de
şedere pentru desfăşurarea unei activităţi de cerecetare ştiinţifică şi străinii posesori ai Cartei
albastre a Uniunii Europene, ai unui permis ICT sau a unui permis mobile ICT, pot solicita
reîntregirea familiei chiar dacă valabilitatea permisului de şedere temporară este mai mică de un
an.

În acelaşi context , prevederile art. 3 alin. 2 lit. j din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 ,
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016, statuează că străinii, posesori ai unui permis de
şedere temporară valabil, acordat în scopul reîntregirii familiei , care au beneficiat anterior de un
drept de şedere pe teritoriul României în calitate de membrii de familie ai unui cetăţean român şi
care se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 64 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă
Guvernului nr.194/2002 nu au nevoie pentru angajarea în muncă de obţinerea avizului de
angajare.

Dreptul de şedere temporară pentru activităţi religioase poate fi prelungit,potrivit art. 66

alin.1 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, în
baza avizului valabil acordat de Secretariatului de Stat pentru Culte , pentru o perioadă egală cu
durata avizului.

Prin art.130 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 , modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014 , este reglementat dreptul de şedere temporară pentru victimele unor infracţiuni
acordat de către Inspectoratul General pentru Imigrări, pentru infracţiunile prevăzute la art.210,
211, 263 sau 264 din Codul penal, precum şi infracţiunilor prevăzute la art.264 alin. 4 sau art.
265 din Legea nr.53/2003-Codul muncii. Dreptul de şedere temporară pentru victimele unor
infracţiuni se acordă pentru o perioadă de 6 luni, drept care se poate prelungi succesiv pentru noi
perioade de câte 6 luni, fără obligativitatea obţinerii unei vize şi chiar dacă străinii au intrat ilegal
în România, la solicitarea procurorului sau a instanţei de judecată, dacă sunt îndeplinite în mod
cumulativ condiţiile impuse de art.130 alin. 2 lit.a-d din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002.

De asemenea,prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002 , modificate prin Ordonanţa

Guvernului nr.25/2014 reglementrează prin dispoziţii legale exprese prelungirea dreptului de
şedere temporară pentru străinii care desfăşoară activităţi economice(art.53), şi, respectiv ,

131
străinii care desfăşoară activităţi profesionale(art.54). Astfel, potrivit art.53 din Ordonanţa de
urgenţă nr. 194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, străinului intrat în
România în scopul desfăşurării de activităţi economice i se prelugeşte dreptul de şedere
temporară în acest scop dacă: a)prezintă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legea
specială; b)face dovada mijloacelor de întreţinere cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu
brut lunar, pentru perioada pentru care se solicită prelungirea dreptului de şedere. În ceea ce
priveşte prelungirea dreptului de şedere temporară pentru activităţi profesionale, dispoziţiile art.
54 din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014,statuează că străinului intrat în România în scopul exercitării unei profesii liberale
reglementate prin legi speciale i se prelugeşte dreptul de şedere temporară dacă îndeplineşte
următoarele condiţii:a)face dovada faptului căexercită în mod efectiv activitatea profesională în
condiţiile prevăzute de legea specială; b)face dovada mijloacelor de întreţinere cel puţin la
nivelul câştigului salarial mediu brut lunar, pentru perioada pentru care se solicită prelungirea
dreptului de şedere.

Potrivit prevederilor art.107 din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 , modificate prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, străinului care i s-a prelungit dreptul de şedere temporară i se
eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări , un permis de şedere, după cum
urmează :

a)permis de şedere temporară, străinului căruia i s-a prelungit dreptul de şedere temporară
acordat prin viza de lungă şedere, cu excepţia dreptului de şedere temporară în scop de muncă
sau de detaşare, ori, după caz, i s-a acordat acest drept fără obligativitatea obţinerii unei vize;

b)permis unic , străinului căruia i s-a prelungit dreptul de şedere temporară în scop de
muncă sau , după caz, i s-a acordat acest drept fără obligativitatea obţinerii unei vize;

c)Cartea albastră a UE străinului căruia i s-a prelungit dreptul de şedere temporară în

scop de muncă în calitate de lucrător înalt calificat sau , după caz, i s-a acordat acest drept fără
obligativitatea obţinerii unei vize;

d)permis de şedere în scop de detaşare, străinului căruia i i s-a prelungit dreptul de

şedere temporară în scop de detaşare sau , după caz, i s-a acordat acest drept fără obligativitatea
obţinerii unei vize.

132
 Sancţiunea nerespectării unor condiţii legale pentru acordarea dreptului de şedere
temporară atrage anularea sau revocarea dreptului de şedere temporară. În privinţa anulării
dreptului de şedere temporară , condiţiile care atrag anularea acestui drept sunt aceleaşi care
conduc şi la anularea dreptului de şedere permanentă, care vor fi expuse mai jos. În privinţa
revocării dreptului de şedere temporară, aceasta poate intervenii în următoarele situaţii: nu mai
îndeplineşte condiţiile avute în vedere la prelungirea dreptului de şedere; nu respectă scopul
pentru care i-a fost acordat acest drept; se constată că străinul a trecut sau a încercat să treacă
ilegal frontiera de stat ori a încălcat reglementările referitoare la angajarea în muncă a străinilor;
se constată că străinul suferă de o boală ce pune în pericol sănătatea publică şi nu se supune
măsurilor de tratament medical stabilite de autorităţile competente. În situaţia în care boala a
survenit ulterior obţinerii permisului de şedere temporară, revocarea va fi dispusă dacă străinul
nu se supune măsurilor de tratament medical stabilite de autorităţile competente, iar boala este de
natură a împiedica străinul să îşi îndeplinească obligaţiile instituite în sarcina sa prin dispoziţiile
ordonanţei de urgenţă.

O dispoziţie specială este cea instituită prin art. 1291 Din Ordonanţa de urgenţă
nr.194/2002 nou introdus prin Legea nr.376/2013 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative din domeniul migraţiei şi azilului, coroborat cu art. 201 din Legea nr.122/2006 nou
introdus prin Legea nr.376/2013 potrivit cărora membrii de familie ai beneficiarilor protecţiei
internaţionale,care aveau un drept de şedere temporară, în scopul reîntregirii familiei
beneficiarilor protecţiei internaţionale în statul membru care a dispus îndepărtarea, pot fi
readmişi pe teritoriul României, beneficiind de un drept de şedere temporară pentru 90 de zile,
începând cu data intrării în România putând solicita prelungirea acestui drept, fără a mai fi
necesară obţinerea în prealabil a unei vize de lungă şedere.

7.5.2 Dreptul de şedere pe termen lung.

Potrivit art. 70 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat

prin Legea nr. 157/2011, şi apoi prin Legea nr.376/2013, dreptul de şedere pe termen lung se
acordă , la cerere, în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor
care, la data soluţionării cererii, sunt titulari ai unui drept de şedere temporară sau beneficiari ai
protecţiei internaţionale în România.

133
 Străinii pot beneficia de dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României dacă au avut
o şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, dacă
în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive şi nu
depăşesc 10 luni de absenţă în total şi, dacă în perioada de 5 ani împotriva străinului nu a fost
dispusă nici o măsură de îndepărtare de pe teritoriul naţional.

O dispoziţie specială este cea instituită prin art.71 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002, nou introdus prin Legea nr. 157/2011 care statuează că dreptul de
şedere pe termen lung se acordă posesorilor de Carte albastră a UE care au avut un drept de
şedere continuă pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic
European sau al Confederaţiei Elveţiene, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, în calitate
de posesor al Cărţii albastre a UE, din care drept de şedere continuă în ultimii 2 ani dinaintea
datei de depunere a cererii în cauză, ca posesor al Cărţii albastre a UE, pe teritoriul României,
dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a)în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene, ale Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene mai mult de 12 luni
consecutive şi nu depăşesc 18 luni de absenţă în total;

b)în această perioadă, împotriva străinului nu a fost dispusă nici o măsură de îndepărtare
de pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau al
Confederaţiei Elveţiene;

c)fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim brut garantat
în plată, cu excepţia străinilor membri de familie ai cetăţenilor români;

d)fac dovada asigurării în sistemul de asigurări sociale de sănătate;

e)fac dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, în condiţiile legii;

f) cunosc limba română, cel puţin la nivel satisfăcător;

g) nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

134
 Străinilor cărora li s-a acordat dreptul de şedere pe termen lung li se eliberează, potrivit
art.107 alin. 1 lit.e din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014,permis de şedere pe termen lung.

7.5.3 Excepţii de la acordarea dreptului de şedere permanentă.

Sunt exceptaţi de la acordarea dreptului de şedere permanentă, potrivit art.70 alin. 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificat prin legea nr.376/2013, următoarele
categorii de străini:

a)titularii dreptului de şedere temporară pentru studii. Sub acest aspect, prevederile art.56
alin. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014, statuează că străinii posesori ai unui permis de şedere pentru studii pot
solicita prelungirea dreptului de şedere în scop de muncă, după finalizarea studiilor, în condiţiile
prevăzute la alin.1 şi cu prezentarea avizului copiei de angajare eliberat în condiţiile legislaţiei
speciale privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, fără
obligativitatea obţinerii unei vize de lungă şedere pentru angajarea în muncă;

b)solicitanţii sau beneficiarii de protecţie temporară;

c) solicitanţii sau beneficiarii de protecţie în România, alta decât protecţia internaţională;

d) solicitanţi de protecţie internaţională;

e) titulari ai dreptului de şedere temporară conferit de viza de scurtă şedere, viza

diplomatică sau cea de serviciu. Străinii care au beneficiat anterior de un drept de şedere pe
teritoriul României de cel puţin 3 ani, în calitate de membri de familie ai unui cetăţean român şi
care se află în una dintre situaţiile prevăzute la art.64 alin.2 pot solicita prelungirea dreptului de
şedere în scop de muncă în condiţiile prevăzute la alin. 1 , fără obligativitatea obţiunerii unei vize
de lungă şedere pentru angajarea în muncă(art.56 alin. 11 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014).

7.5.4. Soluţionarea cererii de şedere permanentă.

Cererea de şedere permanentă este analizată de către o comisie special constituită la

nivelul Oficiului Român pentru Imigrări, care , în urma analizei cererii o admite sau respinge,

135
prin şeful acestei instituţii. Refuzul acordării cererii de şedere permanentă poate fi atacat, în
termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti.

7.5.5. Încetarea dreptului de şedere permanentă.

Dreptul de şedere permanentă încetează în următoarele cazuri:

a)s-a dispus anularea sau revocarea sa. Anularea intervine dacă se constată ulterior că: la
data acordării sau , după caz, prelungirii, străinul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege; s-au
utilizat informaţii false sau falsificate, ori alte mijloace ilegale; dreptul de şedere a fost obţinut în
baza unei căsătorii de convenienţă, adică a acelei căsătorii care s-a încheiat cu singurul scop de a
eluda dispoziţiile privitoare la condiţiile de intrare şi şedere a străinilor şi de a obţine dreptul de
şedere pe teritoriul României; străinul a fost îndepărtat anterior de pe teritoriul României şi a
reintrat, sub o altă identitate, în perioada de interdicţie.

Dreptul de şedere permanentă poate fi revocat dacă străinul constituie o ameninţare la

adresa ordinii publice, ca urmare a infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării noastre ;

b) a fost obţinut de către străinul respectiv un drept de şedere permanent pe teritoriul altui
stat.

7.6. Ieşirea străinilor de pe teritoriul României.

Ieşirea străinilor din România se face pe baza documentului de trecere a frontierei de stat
folosit la intrarea în ţară. Dacă străinul nu mai este în posesia acestuia i se va elibera un nou
document valabil de trecere a frontierei pentru a ieşi din ţară.

În anumite situaţii, nu este permisă ieşirea străinului din ţară, dacă:

a)străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi s-a instituit interdicţia de
părăsire a localităţii sau a ţării;

b)străinul a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi are de executat o

pedeapsă privativă de libertate.

În aceste situaţii, dispoziţiile art.15 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002,modificat prin Legea nr. 157/2011, statuează că organele competente din cadrul

136
Ministerului Administraţiei şi Internelor vor pune în aplicare măsura de a nu permite ieşirea de
pe teritoriul României, numai în baza documentelor încheiate de procuror, de instanţele de
judecată sau de organele prevăzute de lege care au atribuţii de punere în executare a pedepsei
închisorii, care conţin o asemenea măsură şi sunt transmise pentru punere în aplicare.

Concret, potrivit art.15 alin. 4 din ordonanţă, punerea în aplicare a măsurii se realizează,
în toate cazurile, prin instituirea consemnului nominal la frontieră de către organele poliţiei de
frontieră. Încetarea măsurii de nepermitere a ieşirii se face prin anularea consemnului nominal, la
solicitarea scrisă a autorităţii publice căreia îi revine o astfel de competenţă potrivit legii, pentru
situaţiile prevăzute la art. 15 alin. 1.

7.7.Aspecte privitoare la participarea forţelor armate la misiuni şi operaţiuni în

afara teritoriului statului român.

Cadrul normativ prin care se reglementează participarea forţelor armate la misiuni şi

operaţiuni în afara teritoriului statului român este Legea nr.121/2011 privind participarea forţelor
armate la misiuni şi operaţiuni în afara teritoriului statului român138. O primă precizare este aceea
că forţele armate participă la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român cu personal
mulitar iar , la nevoie, şi cu personal civil propriu. De asemenea , în cazul în care Ministerul
Apărării Naţionale nu dispune de personal militar sau civil specializat în domenii specifice,
necesar participării la misiuni sau operaţii, acesta poate selecta rezervişti voluntari ori salariaţi
civili, care vor fi încadraţi potrivit statelor de organizare, iar , pe perioada pregătirii şi
desfăşurării misiunilor şi operaţiilor , contractele individuale de muncă sau raporturile de
serviciu, se suspendă.

Potrivit 2 din Legea nr.121/2011, misiunile şi operaţiunile la care participă forţele armate
în afara teritoriului statului românn cu structurile şi personalul necesar îndeplinirii obiectivelor
asumate, precum şi cu armamentul, tehnica şi echipamentelor corespunzătoare, sunt: a)de
apărare colectivă în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau de apărare a
securităţii statelor membre ale Uniunii Europene; b)de răspuns la crize; c)de pace;d) de asistenţă
umanitară. Aceste misiuni şi operaţiuni pot fi defăşurate sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor

138
Publicată în monitorul Oficial al României, partea I , nr.427 din 17 iunie 2011.

137
Unite sau al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, sub conducerea Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord sau a Uniunii Europene , precum şi la solicitarea statului afectat.
De asemenea forţele armate române pot participa la misiuni şi operaţiuni în afara teritoriului
statului român în baza obligaţiilor asumate de România prin tratate.

În vederea participarării forţelor armate române la misiunile şi operaţiunile în afara

teritoriului statului român, trebuie parcurse următoarele faze reglementate prin dispoziţiile
Capitolului II din Legea nr.121/2011 având denumirea ,, Planificarea, trimiterea şi retragerea
în/din misiuni şi operaţii ale forţelor armate”. Ca atare , din conţinutul denumirii marginale a
Capitolului II din lege, rezultă şi fazele care trebuie parcurse pentru efectuarea acestor misiuni şi
operaţii. Astfel, prima faza este cea a planificării , context în care dispoziţiile art.4 din legea
nr.121/2011, statuează că autoritatea competentă cu planificarea este Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, care analizează şi hotărâşte, la propunerea Ministerului Apărării
Naţionale,cuprinzând şi estimarea costurilor aferente, până la 30 iunie a fiecărui an, forţele
armate ce pot fi puse la dispoziţie în anul următor, ce pot participa la aceste misiunii şi operaţii
în afara teritoriului statului român. În baza hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării,Guvernul prevede în proiectul de buget pentru anul următor fondurile financiare necesare
pregătirii şi participării forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român.

A doua fază este cea a trimiterii forţelor armate în afara teritoriului statului român în
misiunile şi operaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 , context în care dispoziţiile art. 7 din Legea
nr.121/2011, statuează că trimiterea se aprobă, la propunerea primului-ministru, de către
Preşedintele României, după consultarea Consiliului Suprem de apărare a Ţării, Preşedintele
informând Parlamentul cu privire la decizia luată, în termen de 5 zile , iar dacă Parlamentul este
în vacanţă, la începerea sesiunii ordinare sau extraordinare, după caz. În situaţia în care
trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român nu se face în baza unui tratat
internaţional la care România este parte, precum şi în cazul în care trimiterea se face la
solicitarea unui stat în vederea desfăşurării unei misiuni sau operaţii neprevăzute la art. 2 alin. 1,
Preşedintele României solicită aprobarea Parlamentului.

De asemenea ,potrivit art. 7 alin. 3 şi alin. 4 din Legea nr.121/2011, ministrul apărării
naţionale poate trimite în misiune individuală în afara teritoriului naţional, la solicitarea
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie în domeniul securităţii sau a unor parteneri strategi,

138
pentru situaţii neprevăzute, şi după consultarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe,
observatori/monitori, consilieri şi instructori militari, personal de stat major şi de specialitate. În
aceste situaţii, ministrul apărării naţionale informează Consiliul suprem de Apărare a Ţării în
termen de 5 zile. De asemenea , potrivit art. 8 alin.1 raportat la art.3 alin. 3 din Legea
nr.121/2011, ministrul apărării naţionale aprobă trimiterea foreţelor armate în afara teritoriului
statului român pentru a lua parte la exerciţii, antrenamente, ceremoniale şi alte activităţi conexe
organizate în ţară şi în afara teritoriului statului român.

Forţele armate care au fost trimise în afara teritoriului statului român pentru misiunile şi
operaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 pot fi retrase, în condiţiile art. 7 alin. 1 şi alin. 2( care
stabilesc autorităţile competente cu aprobarea trimiterii forţelor armate în afara teritoriului
statului român) în situaţia schimbării fundamentale a împrejurărilor în care forţele armate au fost
trimise în afara teritoriului statului român. În acest caz, aprobarea retragerii se face la
propunerea Consiliului suprem de Apărare a Ţării, care în fundamentarea propunerii de retragere
dispune măsurile necesare pentru consultarea aliaţilor, partenerilor sau organizaţiilor
internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunile şi operaţiile.

În acelaşi context ca şi în cazul participării forţelor armate străine pe teritoriul României,

în vederea stabilirii elementelor de detaliu pentru participarea forţelor armate la misiuni şi
operaţii în cadrul unor forţe internaţionale sau în cadrul unor unităţi ale altor state, structurile de
specialitate ale Ministerului Apărării Naţionale încheie înţelegeri tehnice, procedura de încheiere
a acestor înţelegeri tenice urmând a se aproba prin hotărâre a Guvernului. Potrivit art. 11 din
Legea nr.121/2011 , transferul de autoritate se realizează de către Ministerul Apărării Naţionale ,
prin Statul Major General, şi reprezintă acţiunea prin care România predă controlul, la nivel
operaţional şi/sau tactic, al forţelor sale participante într-o anumită misiune sau operaţie
comandantului/comandamentului care conduce misiune sau operaţia respectivă. Ca atare , după
cum prevăd dispoziţiile art.11 alin. 3 din Legea nr.121/2011, forţele armate participante la
misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român execută ordinele comandantului forţei
căruia i se subordonează, potrivit înţelegerilor stabilite la efectuarea transferului de autoritate, cu
respectarea prevederilor dreptului internaţional şi ale regulilor de angajare.

De asemenea legea interzice participanţilor la misiuni şi operaţii în afara teritoriului

statului român de a desfăşura activităţi economice , altele decât cele necesare susţinerii

139
activităţii logistice, precum şi orice intervenţie în afacerile interne ale statului pe teritoriul căruia
acţionează care ar depăşi mandatul încredinţat. Totodată, personalul militar şi civil participant la
misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, beneficiază de anumite drepturi,prevăzute
de art.16 din Legea nr.121/2011, dintre care putem menţiona: dreptul la la un concediu de odihnă
suplimentar , de 2,5 zile pentru fiecare lună de prezenţă în zona de operaţii; drepturi salariale
asigurate potrivit prevederilor legale în vigoare; decontarea cheltuielilor de transport pentru o
călătorie în ţară şi retur, la fiecare 6 luni de participare la misine sau operaţie; pentru merite
deosebite, personalului participant la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român i se
pot conferi decoraţii , potrivit prevederilor legale; dreptul la acordarea de despăgubiri pentru
cazuri de invalidate sau deces în condiţiile şi în cuantumurile prevăzute de lege, iar , în caz de
deces , despăgubirile se vor acorda celor îndreptăţiţi ,potrivit legii.

O dispoziţie specială este cea instituită prin art.23 din Legea nr.121/2011, potrivit căruia ,
pentru achiziţia de bunuri , lucrări şi servicii, în afara teritoriului statului român, necesare
îndeplinirii misiunilor şi operaţiilor de către forţele armate, persoanele împuternicite, în
condiţiile legii , de ministrul apărării naţionale sunt abilitate să încheie contracte şi, respectiv, să
efectueze plăţi în valută. În situaţia în care motivele de securitate, necesităţile operative sau
uzanţele locale nu permit aplicarea legislaţiei naţionale, prin derogare de la prevederile legale ce
reglementează domeniul achiziţiilor publice, achiziţia de bunuri, lucrări şi/sau servicii se face în
condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, fondurile necesare, asigurându-se,
dacă este cazul, în numerar. Potrivit art.24 din Legea nr.121/2011, plata obligaţiilor financiare
ale forţelor armate se efectuează în valuta acceptată în zona de dislocare, în numerar sau prin
conturi în valută, deschise la unităţi bancare, iar valoarea în lei a cheltuielilor în valută se
actualizează în funcţie de evoluţia cursului valutar stabilit de Banca Naţională a României la
data efectuării plăţii.

Potrivit art.25 din Legea nr.121/2011 , la ieşirea şi intrarea din/în ţară a forţelor armate
participante la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, autoritatea vamală română
îndeplineşte formaţiunile vamale necesare , în procedură simplificată, stabilită prin ordin
aparţinând conducătorului Autorităţii Naţionale a Vămilor.

În considerarea recunoaşterii de către statul român a meritelor personalului armatei care a

participat la acţiuni militare a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr.82/2006 pentru

140
recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor
drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat139,modificată şi completată prin Legea nr.150/2014140
şi Legea nr.81/2016141.

Potrivit art. 2 lit. b din Ordonanţa de urgenţă nr.82/2006 modificat prin Legea
nr.150/2014, prin acţiuni militare se înţelege: misiunile, operaţiile şi activităţile de pregătire a
acestora, prevăzute la art. 2 alin. 1 şi art. 3 alin. 3 din Legea nr.121/2011, cele pentru
contracararea şi limitarea efectelor acţiunilor terestre, cele de poliţie aeriană şi de intervenţie cu
nave, precum şi orice alte măsuri cu potenţial ridicat de risc, stabilite prin ordin al ministrului
apărării naţionale, desfăşurate pe teritoriul statului român.

În aplicarea Ordonanţei de urgenţă nr.82/2006 au fost emise Normele metodologice de

aplicare a acestei ordonanţe de urgenţă aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr.
88/2016142. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din Normele metodologice, prin misiuni cu potenţial
ridicat de risc, desfăşurate pe teritoriul statului român, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. b
din Ordonanţa de urgenţă nr.82/2006, se înţeleg următoarele tipuri de misiuni efectuate de
personalul armatei începând cu anul 1990:

a)misiuni executate de forţele aflate în serviciul de luptă , aşa cum ele sunt definite în
reglementările specifice privind conducerea şi executarea serviciului de luptă în Armata
Română;

b)activităţi de alertare, exerciţiile şi antrenamentele, executate cu tehnici de luptă, în

teren, pe/sub apă şi în aer, cu sau fără trageri de luptă;

c)misiunile executate pentru îndeplinirea funcţiilor de sprijin repartizate de Ministerul

Apărării Naţionale, potrivit legislaţiei în domeniul situaţiilor de urgenţă;

139
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.896 din 3 noiembrie 2006, aprobată cu modificări prin
Legea nr.111/2007.
140
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.778 din 27 octombrie 2014.
141
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.348 din 6 mai 2016.
142
Publicat în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.616 din 11 august 2016.

141
 d)activităţi de testare şi evaluare a tehnicii militare, armamentului, muniţiilor,
explozibilor sau altor asemenea produse pentru apărare, cu grad ridicat de periculozitate;

e)misiuni/activităţi ordonate, pe timpul cărora condiţiile de desfăşurare a acestora se

agravează, astfel încât apare riscul producerii unor consecinţe grave pentru viaţă şi sănătatea
personalului.

Prin acest act normativ sunt reglementate modalităţile de recunoaştere a meritelor

personalului armatei participant la acţiuni militare, prin acordarea de distincţii şi crearea
posibilităţii menţinerii în structurile Ministerului Apărării naţionale a răniţilor, a celor care au
dobândit alte defecţiuni fizice sau celor care au devenit invalizi pe timpul ori din cauza
participării la acţiuni militare, precum şi prin acordarea de drepturi acestuia şi urmaşilor celui
decedat.

Astfel, printre modificările de esenţă aduse O.U. G nr.82/2006 prin Legea nr.81/2016 se
pot menţiona cele instituite de art. 7 alin. 1 din ordonanţă, care , în urma modificării acestui text
legal prevede că personalul armatei prevăzut la art. 2 lit. c şi d, cel care a dobândit afectaţiuni
fizice , precum şi cel clasat inapt sau apt limitat pentru serviciul militar prin stabilirea legăturii de
cauzalitate cu participarea la acţiuni militare se menţine, se încadrează ori se reîncadrează, după
caz, în condiţiile prevăzute de această ordonanţă de urgenţă, la cerere, în Ministerul Apărării
Naţionale, în funcţii militare sau civile, prin ordin al ministrului apărării naţionale. Dacă
desfăşoară activitate ca angajaţi, acest personal al armatei , poate cumula îndemnizaţia de
invaliditate pensia sau solda/salariul obţinut, sau cu alte venituri suplimentare realizate pentru
activităţi cu scop lucrativ. De asemenea , personalul armatei prevăzut la art. 2 lit. c şi d, încadrat
în gradul I de invaliditate, beneficiază, potrivit art.82 alin. 11 din ordonanţă modificat prin Legea
nr.81/2016, de o indemnizaţie lunară de însoţitor, egală cu câştigul salarial mediu brut.

În aplicarea acestui text legal , prin Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de

urgenţă nr.82/2006 aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. 88/2016 se stabilesc
domeniile de activitate în care acesta personal poate fi menţinut sau reîncadrat, respectiv: resurse
umane;financiar-contabil; asistenţă medicală;psihologie/sociologie; asistenţă juridică; informaţii
şi relaţii publice; informatică; învăţământ.

142
 Acestui personal militar i se atribuie calitatea de veteran , potrivit art. 10 alin. 1 din
ordonanţă , modificat prin Legea nr.81/2016 , dacă a participat , începând cu anul 1990, la
acţiuni militare definite conform art. 2 lit. b şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de această
ordonanţă de urgenţă.

Potrivit art. 3 din Normele metodologice, titlul onorific de ,, veteran” se conferă prin
ordin al Şefului Statului Major General, respectiv prin dispoziţie a directorului general al
Direcţiei generale de informaţii a apărării pentru structurile din subordinea acestuia, personalului
armatei care a participat la acţiuni militare începând cu anul 1990, pe baza propunerilor înaintate
ierarhic de comandanţii/şefii structurilor care au organizat şi/sau au condus acţiunile militare,
sau a comandantului/şefului structurii în care este încadrat personalul respectiv.

De asemenea , potrivit art. XII din Legea nr.316/2015 pentru aprobarea Ordonan’ei
Guvernului nr.17/2015 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea şi
completarea unor acte normative143, în cazul jandarmilor şi al poliţiştilor din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne care participă sau au participal în anul 2015 la misiuni şi operaţii în afara
teritoriului statului român în comun cu forţele armate ale României sau similare celor prevăzute
la art. 2 din Legea nr.121/2011 privind participarea forţelor armate la mosiuni şi operaţii în afara
teritoriului statutului român , pentru forţele armate, se efectuează regularizări ale drepturilor
băneşti cuvenite pe perioada misiunilor, în vederea acordării acestor drepturi la nivelul stabilit
prin actele normative în vigoare.

Secţiunea 8.Regimul şederii ilegale a străinilor pe teritoriul României.

8.1.Formele de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul României.

Împotriva străinilor a căror şedere în România a devenit ilegală ori a căror drept de şedere
a fost revocat, precum şi împotriva străinilor care au intrat ilegal în România, autorităţile
competente pot lua măsura îndepărtării de pe teritoriul României şi, după caz, pot dispune
interzicerea intrării în România pentru o perioadă determinată.

143
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.934 din 17 decembrie 2015.

143
 Din economia dispoziţiile Capitolului V al Ordonanţei de urgenţă nr.194/2002 modificat
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, formele pe care le poate îmbrăca îndepărtarea străinilor
de pe teritoriul României sunt:

a)returnarea;

b)punerea în executare a hotărârii instanţei privind declararea străinului ca indezirabil

sau expulzarea acestuia.

8.2.Returnarea străinilor de pe teritoriul României.

8.2.1.Noţiune. Cazurile în care se dispune măsura returnării străinilor de pe

teritoriul României.

Returnarea, potrivit art.2 lit. v din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

194/2002,modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 reprezintă procesul de întoarcere
voluntară sau sub escortă a unui străin într-oţară terţă, respectiv ţara de origine, ţara de tranzit
stabilită potrivit acordurilor la care România ori Uniunea Europeană sunt părţi sau altăţară terţă
în care străinul decide să se întoarcă şi în care acesta este acceptat. Returnarea se dispune prin
emiterea deciziei de returnare de către Inspectoratul General pentru Imigrări ,potrivit art.81 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014 în următoarele cazuri:

a)străinul a trecut sau a încercat să treacă ilegal frontiera de stat a României;

b) străinul a intrat în România în perioada interdicţiei de intrare în România;

c)străinul nu mai îndeplineşte condiţiile de intrare şi/sau de şedere prevăzute de prezenta

ordonanţă de urgenţă;

d)dreptul de şedere al străinului stabilit prin viză, în baza acordurilor de desfiinţare a

vizelor, sau, după caz, prin permisul de şedere ori de mic trafic..

e) străinul pentru care s-a finalizat procedura de azil sau care a renunţat la aceasta şi care
nu a respectat obligaţia de a părăsi teritoriul României, stabilită potrivit legislaţiei privind azilul;

f)străinul a fost declarat indezirabil

144
 Străinilor aflaţi în situaţiile prevăzute la alin. 2 lit.a-e art.81 din . Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002 şi care beneficiază de un drept de şedere pe teritoriul unui alt sta
membru li se solicită în scris de către Inspectoratul General pentru Imigrări să părăsească în
termen de 3 zile teritoriul Rpmâniei, în caz contrar , dispunându-se măsura prevăzută la alin. 1,
adică returnarea strănului prin emiterea deciziei de returnare.

Prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002

prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , prevederile art. 96 alin. 1 lit. a din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificate statuează că returnarea se poate realiza numai de
către un stat faţă de care există temeri justificate că viaţa străinului este pusă în pericol ori că va
fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante.

În cazul străinului a cărui şedere este ilegală pe teritoriul României, dar care se află într-o
procedură de prelungire a dreptului de şedere temporară sau de acordare a dreptului de şedere pe
termen lung, Inspectoratul General pentru Imigrări poate decide,în funcţie de circumstanţele
specifice fiecărui caz, amânarea deciziei de returnare până la finalizarea procedurii.

8.2.2.Decizia de returnare şi posibilitatea contestării acesteia.

Potrivit art.2 lit. u1 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 , nou introdus prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014, decizia de returnare este actul administrativ emis de Inspectoratul
General pentru Imigrări prin care se constată că şederea unui străin este ilegală şi se stabileşte
obligaţia acestuia de returnare, precum şi termenul pentru plecarea voluntară.

Prin excepţie de la prevederile art.83 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002,

modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014,în cazul străinului declarat indezirabil sau care
prezintă risc de sustragere de la executarea voluntară a obligaţiei de returnare, prin decizia de
returnare se constată şederea ilegală pe teritoriul României şi se stabileşte obligaţia de returnare
şi îndepărtarea sub escortă. Îndepărtarea sub escortă, potrivit art.2 lit.v2 din Ordonanţa de urgenţă
nr.194/2002, nou introdus prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, semnifică executarea
măsurilor de îndepărtare, respectiv returnarea sau expulzarea , prin însoţirea străinului în afara
României.

145
 Îndepărtarea sub escortă se realizează potrivit art.89 alin.3 din Ordonanţa de urgenţă
nr.194/2002 modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 de către personalul specializat al
Inspectoratului General pentru Imigrări prin însoţirea străinului până la frontieră ori până într-o
ţară terţă, respectiv ţara de origine, de tranzit sau de destinaţie. Prin excepţie de la aceste
prevederi, prevederile art. 89 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, statuează că străinul,
în al cărui permis de şedere pe termen lung era înscrisă menţiunea privind acordarea protecţiei
internaţionale de către un alt stat membru, este îndepărtat sub escortă către statul membru indicat
în respectiva menţiune, dacă în urma verificărilor realizate de Inspectoratul General pentru
Imigrări în statul membru în cauză, rezultă că acesta beneficiază în continuare de protecţie
internaţională.În cazul străinului declarat indezirabil sau care face obiectul expulzării ca urmare a
condamnării pentru oricare dintre infracţiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr.535/2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului sau pentru oinfracţiune contra securităţii naţionale
prevăzută de Codul penal, este posibilă îndepărtarea sub escortă către un alt stat decât cel în care
beneficiază de protecţie internaţională.

De asemenea , tot prin excepţie de la prevederile art. 89 alin. 3, străinul care a avut un
drept de şedere temporară potrivit art.128, în al cărui permis de şedere pe termen lung eliberat
de un alt stat membru este înscrisă menţiunea privind acordarea protecţiei internaţionale, poate fi
îndepărtat sub escortă către o ţară terţă dacă, în urma verificărilor realizate de Inspectoratul
General pentru Imigrări în statul membru în cauză, rezultă că protecţia internaţională a fost
retrasă sau dacă a fost declarat indezirabil ori face obiectul expulzării ca urmare a condamnării
pentru oricare dintre infracţiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr.535/2004, sau pentru o
infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal.

Cu referire la procedura îndepărtării sub escortă, dispoziţiile art.90 din Ordonanţa de

urgenţă nr.194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014,statuează că îndepărtarea
sub escortă a străinilor care posedă documente de trecere a frontierei de stat valabile şi mijloace
financiare se realizează în termen de 24 de ore de la depistarea acestora, iar dacă există indicii
temeinice că îndepărtarea sub escortă nu poate fi realizată în acest termen , Inspectoratul General
pentru Imigrări analizează situaţia străinului şi aplică dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă
privind tolerarea rămânerii pe teritoriul României sau privind custodia publică, după caz.

146
 Se impune precizarea că potrivit art.90 alin. 7 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002,
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, pe timpul îndepărtării sub escortă se poate
utiliza forţa numai în cazurile în care aceasta este necesară pentru protejarea vieţii sau integrităţii
fizice a personalului din escortă, a străinului ori a altor persoane,pentru împiedicarea producerii
de pagube materiale sau pentru îndeplinirea obiectivului îndepărtării sub escortă. Măsurile se
aplică cu respectarea demnităţii străinului, gradual şi proporţional cu starea de pericol ce trebuie
înlăturată.

De asemenea , îndepărtarea sub escortă se poate dispune şi în baza acordurilor de

readmisie încheiate de Uniunea Europeană sau de România cu state terţe, doar în măsura în care
dispoziţiile acestora sunt mai favorabile decât dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 194/2002.Dispoziţiile art.92 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014, cuprind măsuri de asistenţă între statele membre ale Uniunii Europene în
cazul îndepărtării sub escortă pe calea aerului, statuând că în situaţia în care executarea măsurii
de îndepărtare nu este posibilă prin folosirea zborurilor directe până în ţara de destinaţie,
Inspectoratul General pentru Imigrări poate solicita altor state tranzitul aeroportuar.Pentru
executarea măsurii de îndepărtare a străinului pe calea aerului, pentru situaţiile enumerate la art.
92 alin. 2 lit. a-e din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, Inspectoratul General pentru Imigrări
dispune escortarea acestuia până în ţara de tranzit sau de destinaţie. Pe timpul executării măsurii
de îndepărtare, membrii escortei nu sunt înarmaţi şi poartă ţinută civilă, fiind obligaţi să respecte
legislaţia statului de tranzit şi să folosească forţa , cu respectarea prevederilor art. 90 alin.7 ,
numai atunci când reprezentanţii statului de tranzit nu sunt prezenţi sau este necesară acordarea
de sprijin acestora.

De asemenea , tot în scopul realizării măsuri de îndepărtare a străinilor sub escortă,

dispoziţiile art. 93 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014,statuează că Inspectoratul General pentru Imigrări poate organiza sau participa la
acţiuni comune cu autorităţile competente din unul sau mai multe membre ale Uniunii Europene
, pentru îndepărtarea sub escortă a străinilor. Toate aceste măsuri instituite prin Ordonanţa de
urgenţă nr.194/2002 constituie o transpunere la nivel naţional a Titlului V din versiunea
consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, intitulat ,, Spaţiul de libertate,
securitate şi Justiţie”, cap.2 ,, Politici privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea”

147
şi cap. V ,,cooperarea poliţienească”. Astfel, potrivit art.67 alin. 2 din versiunea consolidată a
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Uniunea asigură absenţa controloalelor asupra
persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al
imigrării şi al controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între state şi
care este echitabilă faţă de resortisanţii ţărilor terţe, fiind asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe şi
apatrizii. De asemenea , în materia cooperării poliţieneşti , dispoziţiile art.87 din versiunea
consolidată a tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene,Uniunea instituie o cooperare
poliţienească care implică toate autorităţile competente din statele memre, inclusiv serviciile de
poliţie, serviciile vamale şi alte servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau
al depistării şi al cercetării infracţiunilor.

Decizia de returnare dă posibilitatea străinului să părăsească ţara neînsoţit ,în mod

voluntar , oricând în termenul pentru plecarea voluntară care este de 15 zile de la data
comunicării deciziei de returnare pentru situaţiile menţionate la art.88 alin. 2 lit. a şi b, şi ,
respectiv 30 de zile de la comunicarea deciziei de returnare, pentru situaţiile menţionate la art.88
alin. 3 lit. a, b şi c. Decizia de returnare se redactează în două exemplare,fiecare în limba română
şi într-o limbă de circulaţie internaţională şi conţine motivele de fapt şi de drept, precum şi
informaţii privind căile de atac posibile. Inspectoratul General pentru Imigrări potrivit art.83
alin.5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014,furnizează, la cererea străinului, o traducere scrisă sau orală a principalelor elemente
ale deciziei de returnare, inclusiv informaţii cu privire la căile de atac posibile, în limba pe care
acesta o înţelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înţelege. Aceste dispoziţii
nu sunt aplicabile străinilor care au trecut ilegal frontiera de stat a României sau a altui stat
membru a Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau a Confederaţiei Elveţiene. În
acest caz, odată cu decizia de returnare se comunică şi o fişă redactată în 5 limbi dintre cele mai
des utilizate sau înţelese de către cetăţenii aflaţi pe teritoriul României, conţinând informaţii care
să le explice principalele elemente din formularul standard al deciziei de returnare. Decizia de
returnare se comunică de către Inspectoratul General pentru Imigrări prin remiterea unui
exemplar al acestuia străinului împotriva căruia a fost emisă.

De asemenea , decizia de returnare sub escortă se emite, potrivit art.83 alin.2 şi 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 şi în situaţia există riscul de sustragere a

148
străinului de la executarea voluntară a obligaţiei de returnare, care face obiectul unei proceduri
de îndepărtare de pe teritoriul României, pentru motivele prevăzute de art.83 alin.3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002.

În privinţa posibilităţii străinului de a contesta decizia de returnare, potrivit art.85 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014, această decizie se comunică străinului care o poate contesta , în termen de 10 zile de
la data comunicării, la curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află structura
Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare Instanţa soluţionează
contestaţia în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia , hotărârea instanţei fiind
definitivă.În cazul în are se emite decizia de returnare în condiţiile art.83 alin. 2 , adică atunci
când există riscul de sustragere de la executarea voluntară a obligaţiei de returnare, aceasta poate
fi contestată în termen de 3 zile de la data comunicării la curtea de apel, dacă străinul nu este luat
în custodie publică ori la curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află centrul de
cazare dacă străinul este luat în custodie publică. În această ipoteză,instanţa soluţionează
contestaţia în termen de 5 de zile de la data primirii acesteia , hotărârea instanţei fiind definitivă.
Contestaţia deciziei de returnare, în ambele cazuri suspendă executarea obligaţiei de returnare.
Se impune de asemenea precizarea că , prin contestarea deciziei de returnare formulată de către
străinul luat în custodie publică, nu este suspendată şi măsura luării în custodie publică.

De asemenea , din conţinutul textului art.85 supra cit, se constată faptul că acest text nu
indică secţia din cadrul curţii de apel care soluţionează contestaţia împotriva deciziei de
returnare. Dar , în contextul în care , decizia de returnare este definită expres prin art.2 lit. u1 ca
fiind un act administrativ emis de către o autoritate publică centrală, respectiv, Inspectoratului
General pentru Imigrări, rezultă cu claritate că instanţa competentă material este secţia de
contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, iar competenţa teritorială a curţii de apel se
determină prin raportare la ipotezele normelor legale instituite de art. 85 alin.1 şi 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.25/2014.

De asemenea, prin modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , dispoziţiile art. 1064 alin. 3 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificate prevăd că în cazul străinilor care nu respectă

149
termenul de plecare voluntară prevăzut în decizia de returnare, durata interdicţiei de intrare se
recalculează potrivit alin. 1, în funcţie de perioada de şedere ilegală şi se majorează cu un an. În
cazul străinilor care nu respectă termenul de plecare voluntară prevăzut în decizia de returnare,iar
şederea ilegală este mai mică de 30 de zile, durata interdicţiei de intrare în ţară este de un an.

8.3. Străinii indezirabili.

8.3.1. Noţiune. Natură juridică.

Potrivit art. 86 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 poate fi declarat indezirabil străinul care a desfăşurat,
desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună
în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.

Cu privire la natura juridică a declarării străinului ca indezirabil, spre deosebire de

returnare , care este o măsură administrativă, declararea ca indezirabil are o natură
jurisdicţională.

Natură jurisdicţională a declarării străinului ca indezirabil derivă din faptul că potrivit

dispoziţiilor art.86 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, instituţiile cu
competenţe în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale, dacă deţin date sau indicii
temeinice în sensul prezentat mai sus, formulează o propunere către procurorul anume desemnat
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care , la rândul său, poate sesiza
Curtea de Apel Bucureşti.

Potrivit art. 86 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificat
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, Curtea de Apel Bucureşti se pronunţă printr-o hotărâre
motivată şi executorie în termen de 10 zile de la sesizarea formulată în condiţiile alin. 2. Atunci
când declararea străinului ca indezirabil se întemeiză pe raţiuni de securitate naţională, în
conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării
acesteia.

Anterior modificării Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002 prin Ordonanţa Guvernului

nr.25/2014 ,dispoziţiile art. 85 alin. 5 din această ordonanţă înainte de modificare, dispoziţii
preluate cu acelaşi conţinut prin art. 86 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 în urma

150
modificării acesteia prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 au făcut obiectul unui control de
constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate,soluţionat de către Curtea
Constituţională prin decizia nr.71/2014144, prin care autorii excepţiei de neconstituţionalitate au
invocat faptul că termenul de 10 zile de la sesizarea formulată de procurorul anume desemnat de
la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în care instanţa judecătorească este obligată să
se pronunţe aduce atingere dreptului la apărare deorece termenul stipulat de Oficiul Registrului
Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat pentru obţinerea accesului la informaţii clasificate ,,
strict secrete” este de 60 de zile. Ca atare , autorii excepţiei de ceconstituţionalitate arată că
reglementarea criticată conduce la o imposibilitate efectivă de a lua cunoştinţă de datele şi
informaţiile ce stau la baza solicitării de declarare a străinului ca indezirabil. Curtea de Apel
Bucureşti , în exprimarea punctului său de vedere arată că nu sunt încălcate prevederile art. 24
din Constituţie care privesc dreptul la apărare , străinul benefiiciind de garantarea acestui drept ,
iar , în privinţa termenului arată că , având în vedere natura cauzei , este firesc ca legiuitorul să
prevadă un termen scurt pe zile, pentru soluţionarea acesteia. Faptul că, în cazul declarării
străinului ca indezirabil pe raţiuni de securitate naţională, nu se menţionează datele şi
informaţiile care stau la baza motivării hotărârii este în concordanţă cu art. 12 din Directiva
2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind
standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor
ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală. Curtea Constituţională, soluţionând excepţia de
neconstituţionalitate arată că nu poate reţine susţinerile privitoare la faptul că din cauza
imposibilităţii reclamantului de a avea acces la informaţiile clasificate pe care s-a întemeiat
luarea măsurii declarării sale ca indezirabil, întrucât aceste prevedere sunt concordante cu
prevederile art. 31 alin.3 din Constituţie potrivit cărora ,, Dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor şi securitatea naţională” şi cu dispoziţiile art. 53
privind posibilitatea restrângerii numai prin lege şi dacă se impune a unor drepturi pentru
apărarea securităţii naţionale.

În acest context , Curtea Constituţională arată în considerentele deciziei sale de

respingere a excepţiei de neconstituţionalitate că prevederile criticate stabilesc tocmai măsuri
specifice de protejare a securităţii naţionale şi a altor valor supreme consacrate în art. 1 din

144
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.240 din 3 aprilie 2014.

151
Legea fundamentală, stabilind, pe de altă parte, că datele şi informaţiile în baza cărora se
propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia
instanţei de judecată în condiţiile stabilite de actele normative care reglementează regimul
activităţilor referitoare la securitatea naţională şi protejarea informaţiilor clasificate, iar , pe de
altă parte , instanţa, la rândul său, în condiţiile stabilite de actele normative care reglementează
regimul activităţilor referitoare la securitatea naţională şi protejarea informaţiilor clasificate,
aduce la cunoştiinţa străinului faptele care stau la baza sesizării.

Cu referire la dispoziţiile cuprinse în art. 24 din Constituţie invocate în motivarea

excepţiei , Curtea Constituţională prin decizia cit. supra arată că în jurisprudenţa Curţii europene
a Drepturilor Omului s-a statuat că deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu
privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul
art.6 parag. 1 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, ca atare art. 6 parag. 1 din
Convenţie nu este aplicabil cauzei( a se vedea jurisprudenţa invocată de Curtea Constituţională;
respectiv:Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia contra Franţei ,
paragrafele 38 şi 39 şi Hotărârea din 12 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Kaia împotriva
României , paragraful 24). De asemenea , dreptul statelor de a-şi proteja securitatea naţională
prin măsuri specifice, asupra cărora au o marjă largă de apreciere, este consacrat şi unanim
recunoscut la nivelul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, context în care, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant ,
în lumina art. 1 din Protocolul nr.7 la Convenţie, că statele au , pe temeiul unui principiu de drept
internaţional public bine stabilit şi fără prjudicierea angajamentelor asumate prin tratate
internaţionale, inclusiv Convenţia, dreptul de a controla intrarea , şederea şi îndepărtarea
nenaţionalilor de pe teritoriul lor( ase vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996 , pronunţată în
Cauza Chahal împotriva Marii Britanii, paragraful 73). Mai mult, paragraful 2 al art. 1 din
Protocolul nr.7 la Convenţie dispune că garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini pot
să nu fie respectate atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se
întemeiază pe motive de securitate naţională. În aceste condiţii , Curtea Constituţională a
constatat că în cazul unor raţiuni de securitate naţională, pot fi luate măsuri de îndepărtare a
străinilor de pe teritoriul statului, fără ca motivele concrete ale unei asemenea măsuri să-i fie
aduse la cunoştiinţa străinului. Distinct de acestea , prin decizia cit supra , Curtea Constituţională
reţine că sunt asigurate suficiente garanţii străinului declarat indezirabil, de vreme ce, în

152
condiţiile art.86 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002(art. 87 după modificarea Ordonanţei de
urgenţă nr.194/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014), hotărârea instanţei judecătoreşti
este supusă recursului, iar în cazuri temeinic justificate şi pentru a se preveni producerea de
pagube iminente , străinul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării hotărârii prin
care a fost declarat indezirabil, până la soluţionarea căii de atac.

Dacă s-a admis sesizarea procurorului, instanţa trebuie să stabilească perioada declarării
străinului ca indezirabil, în limitele legale , adică între 5 ani şi 15 ani, cu posibilitatea prelungirii
termenului pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu
au încetat motivele care au determinat luarea acestei măsuri. Hotărârea se comunică străinului,
precum şi dacă instanţa dispune declararea ca indezirabil, Inspectoratului General pentru
Imigrări pentru a fi puse în executare şi are ca efect încetarea dreptului de şedere pe teritoriul
României. Hotărârea primei instanţe poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în termen de 10 zile de la comunicare. Exercitarea căii de atac nu are efect suspensiv de
executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil, dar în cazuri temeinic justificate
şi pentru a se preveni producerea de pagube iminente, străinul poate cere instanţei să dispună
suspendarea executării hotărârii prin care a fost declarat indezirabil , până la soluţionarea căii de
atac. În acest caz , instanţa soluţionează cererea de suspendare de urgenţă, hotărârea pronunţată
în acest sens fiind executorie de drept.

De asemenea , la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Bucureşti, această instanţă(Curtea de Apel Bucureşti) dispune încetarea măsurii
declarării ca indezirabil, în situaţia în care prezenţa străinului pe teritoriul României este
necesară în interesul statului român, iar pericolul determinat de motivele care au stat la baza
declarării ca indezirabil nu mai subzistă. În ipoteza în care instanţa dispune încetarea măsurii de
declarare a străinului ca indezirabil, sesizarea se judecă în camera de consiliu, Curtea de apel
Bucureşti pronunţându-se prin hotărâre motivată şi definitivă , în termen de 10 zile de la sesizare.
Hotărârea de declarare a străinului ca indezirabil sau cea prin care s-a dispus încetarea acestei
măsuri se pun în executare de către Inspectoratul General pentru Imigrări , iar datele de
identificare a persoanelor declarate indezirabile sau cu privire la care s-a dispus încetarea acestei
măsuri se comunică Departamentului Consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de
către Inspectoratul General pentru Imigrări.

153
 8.4.Expulzarea străinilor.

Expulzarea străinilor este o măsură prevăzută de art. 99 şi art. 100 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, care se
dispune în condiţiile noului Codului penal şi al noului Codului de procedură penală şi constă în
interzicerea rămânerii pe teritoriul României a cetăţeanului străin sau apatridului care nu are
domiciliul în ţară, dacă a comis o infracţiune în ţara noastră.

După intrarea în vigoare a noului Cod penal aprobat prin Legea nr. 286/2009 şi pus în
aplicare prin Legea nr.187/2012 , a fost modificată şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, statuându-se prin art. 1431 din această ordonanţă , nou introdus prin Legea
nr.187/2012 că, în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,referirea la
măsura de siguranţă a expulzării se consideră a fi făcută la pedeapsa accesorie, respectiv
complementară, aplicată potrivit prevederilor art. 65 alin. 2 lit. c sau ale art. 66 alin. 1 lit. c din
Codul penal. Drept urmare a acestor prevederi instituite de noul Cod penal, Ordonanţa
Guvernului nr.25/2014 a pus în acord dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 cu prevederile noului Cod penal, în vigoare de la data de 1 februarie 2014, statuând
prin art.2 lit.v1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată că expulzarea
constituie o măsură de punere în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de
interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit
prevederilor art.65 alin. 2 sau ale art.66 alin.1 lit. c din Codul penal. Fiind vorba despre
executarea unei pedepse accesorii sau complementare, dreptul de şedere al străinului încetează
de drept la data începerii executării pedepsei accesorii, respectiv complementare, aplicată potrivit
prevederilor art.65 alin. 2 sau ale art.66 alin.1 lit. c din Codul penal.

Potrivit art.99 din Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, expulzarea se efectuează de către Inspectoratul General
pentru Imigrări prin îndepărtarea sub escortă a străinului, fiind aplicabile, în consecinţă,
prevederile art.90-93 şi 98,referitoare la procedura îndepărtării prin escortă a străinilor.

Dar ,în anumite situaţii, expulzarea poate fi suspendată, astfel de situaţii fiind prevăzute
prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002.

154
 Astfel,dispoziţiile art. 100 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002,modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014,statuează că expulzarea se suspendă
în perioada în care Inspectoratul General pentru Imigrări constată incidenţa următoarelor situaţii:
a) străinul poate fi îndepărtat sub escortă numai către un stat faţă de care există temeri justificate
că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi; b) starea de sănătate a străinului face
imposibilă realizarea îndepărtării sub escortă; c) străinul se află în una dintre situaţiile prevăzute
la art.15 alin. 1. Despre existenţa împrejurări care justifică suspendarea expulzării, Inspectoratul
General pentru Imigrări informează în scris străinul şi instanţa de judecată competentă.

8.5. Luarea în custodie publică a străinilor şi cazarea acestora în centre de cazare.

De asemenea , în privinţa străinului care face obiectul măsurii de siguranţă a expulzării

dispuse de instanţa de judecată, odată cu pronunţarea hotărârii prin care este dispusă expulzarea ,
instanţa poate dispune luarea în custodie publică a străinului. Astfel, potrivit art.101 din
Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002, luarea în custodie este o măsură de restrângere temporară a
libertăţii de mişcare pe teritoriul României, dispusă împotriva străinilor în scopul îndeplinirii
tuturor demersurilor necesare îndepărtării sub escortă, care se dispune în scris prin ordonanţă
motivată în fapt şi în drept de către procurorul anume desemnat din cadrul Parchetului de pe
lângă Curtea de apel Bucureşti, pe o perioadă de 30 de zile, la solicitarea motivată a
Inspectoratului General pentru Imigrări ,împotriva străinului care nu poate fi îndepărtat sub
escortă în termen de 24 de ore, pentru situaţiile în care: străinul prezintă risc de sustragere de la
îndepărtarea sub escortă; evită ori împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare sub
escortă; face obiectul expulzării.

Potrivit art. 101 alin. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 modificat
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 , străinii împotriva cărora s-a dispus luarea în custodie
publică pot depune , în termen de 5 zile, plângere la curtea de apel în a cărei rază de competenţă
teritorială se află locul de cazare, care este obligată să o soluţioneze în termen de 3 zile de la data
primirii.Hotărârea instanţei este definitivă, iar plângerea nu suspendă îndepărtarea sub escortă.

În mod corespunzător a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 şi

prevederile alin. 8 al art. 1914 din Legea nr.122/2006 privind azilul în România, cu precizarea că

155
în cazul azilului , plângerea formulată de către străinul luat în custodie publică nu suspendă
măsura luării în custodie publică şi nici procedura determinării statului membru responsabil.

Potrivit art.103 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002 modificat prin Ordonanţa

Guvernului nr.25/2014, străinii luaţi în custodie publică vor fi introduşi în centre de cazare,
acestea fiind locuri închise, înfiinţate, organizate, autorizate sanitar , amenajate şi dotate, special
amenajate şi destinate cazării temporare a străinilor care au fost luaţi în custodie publică. Aceste
centre de cazare sunt administrate de Inspectoratului General pentru Imigrări. În situaţii
excepţionale în care trebuie returnat un număr mare de străini caz care reprezintă o sarcină
neprevăzută şi dificilă pentru capacitatea centrelor de cazare sau pentru personalul
Inspectoratului General pentru Imigrări, cu aprobarea ministrului afacerilor externe, cazarea
străinilor se poate realiza în alte spaţii aflate în administrarea ministerului, separat de alte
persoane împotriva cărora au fost dispuse măsuri privative de libertate, atât timp cât durează
situaţia excepţională.

Dispoziţii speciale sunt instituite prin art.108 din Ordonanţa de urgenţă nr.194/2002
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 în privinţa luării în custodie a străinilor
declaraţi indezirabili sau are fac obiectul expulzării,precum şi a familiilor luate în custodie
publică, aceste categorii de străini fiind cazaţi separat de celelalte categorii de străini.

La introducerea în centrele de cazare, străinii sunt obligaţi să se spună controlului

corporal, medical, amprentării şi fotografierii , precum şi să predea obiectele periculoase, fiindu-
le interzis să desfăşoare acţiuni care pot aduce prejudicii securităţii şi ordinii interioare centrului
sau să incite la săvârşirea unor astfel de acţiuni.

Străinii luaţi în custodie publică şi cazaţi în centre de cazare beneficiază de toate

drepturile prevăzute de lege, precum şi de cele prevăzute în tratatele şi acordurile internaţionale
în materie la care România este parte. Străinii cazaţi în centrele de cazare au dreptul la asistenţă
juridică, medicală şi socială, medicamente şi materiale sanitare gratuite, dreptul de a fi informaţi
imediat după aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc ori într-o limbă înţeleasă de
ei, etc.

Secţiunea 9.Interzicerea îndepărtării străinilor de pe teritoriul României.

156
 Potrivit art. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 şi Ordonanţa Guvernului nr.25/2016 ,măsura returnării nu
poate fi dispusă împotriva străinilor aflaţi în oricare din următoarele situaţii:

a)străinul este minor, iar unul dintre părinţii acestuia are drept de şedere în România;

b)străinul este părinte al unui minor care are cetăţenia română, dacă minorul se află în
întreţinerea acestuia sau dacă există obligaţia plăţii pensiei de întreţinere, obligaţie pe care
străinul şi-o îndeplineşte cu regularitate;

c)străinul este căsătorit cu un cetăţean român sau cu un străin care are drept de şedere pe
termen lung pe teritoriul României;

d)străinul a depăşit vârsta de 65 de ani;

f)există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la tortură,
tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie trimis.

Sunt exceptaţi de la această interdicţie , potrivit art. 82 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, străinii care
constituie un pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă de o boală care
ameninţă sănătatea publică şi refuză să se supună măsurilor stabilite de către autorităţile
medicale.

Secţiunea 10. Tolerarea rămânerii pe teritoriul României.

Tolerarea rămânerii pe teritoriul României reprezintă permisiunea de a rămâne pe

teritoriul statului nostru acordată de către InspectorarulGeneral pentru Imigrări străinilor care nu
au dreptul de şedere şi, din motive obiective, imprevizibile şi independente de voinţa străinului şi
care nu pot fi înlăturate nu părăsesc teritoriul României. Tolerarea se acordă pentru o perioadă de
6 luni, care poate fi prelungită pentru noi perioade de până la 6 luni până la dispariţia cauzelor.

Potrivit art. 1061 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 situaţiile de tolerare pe teritoriul României sunt:

157
 a) străinului îi sunt aplicabile prevederile art. 15 alin.1 privind nepermiterea ieşirii din
România şi nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea unui drept de şedere;

b)atunci când a încetat măsura custodiei publice dispusă împotriva lor, fără ca străinul să
fie îndepărtat sub escortă;

c) prezenţa temporară pe teritoriul României a acestora este cerută de interese publice

importante. În acest caz tolerarea se acordă la solicitarea autorităţilor sau a instituţiilor publice;

d) străinului îi sunt aplicabile prevederile art.82 alin.1 privind interzicerea returnării , dar
nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea sau prelungirea dreptului de şedere temporară;

e) străinului îi sunt aplicabile prevederile art.96 alin.1 privind suspendarea

executăriiobligaţiei de returnare;

f)îndepărtarea sub escortă nu poate fi executată în termen de 24 de ore de la depistarea

străinului şi există indicii temeinice că nu se impune ca acesta să fie luat în custodie publică;

g) InspectorarulGeneral pentru Imigrări constată că imposibilitatea temporară de a părăsi

România este determinată de alte împrejurări, independente de voinţa străinului, imprevizibile şi
care nu pot fiînlăturate.

Pe durata tolerări străinul are obligaţia de a se prezenta periodic, la un interval de 2 luni

de zile ori de câte ori este chemat la formaţiunea teritorială a Inspectoratului General pentru
Imigrări care a luat măsura , precum şi obligaţia de a anunţa orice schimbare de reşedinţă.

De asemenea , pe perioada cât li s-a acordat tolerarea rămânerii pe teritoriul României

străinii au acces la piaţa forţei de muncă, în condiţiile prevăzute de lege pentru cetăţenii români,
urmând ca dreptul la muncă acordat pe durata tolerării să înceteze de drept în toate situaţiile în
care încetează tolerarea.

Potrivit art. 1062 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, tolerarea încetează
în următoarele situaţii:

a)prin acordarea ori prelungirea unui drept de şedere în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002;

158
 b)în cazul acordării permisiunii de a rămâne pe teritoriul României, conform Legii nr.
122/2006 privind azilul în România ,cu modificările şi completările ulterioare;

c)în momentul părăsirii teritoriului României de către străin.

Potrivit art.1171 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificat
prin Ordonanţa Guvernului nr.25/2014, Inspectoratul General pentru Imigrări , eliberează cu titlu
gratuit străinilor cărora li s-a acordat tolerarea un document de tolerat care atestă existenţa
permisiunii de a rămâne pe teritoriul României şi perioada pentru care beneficiazăm de aceasta şi
care face dovada adresi de reşedinţă pe teritoriul României.

Cap. II. Azilul în România.

Secţiunea 1. Noţiune. Sediul materiei.

Noţiunea de ,, azil” este de origine latină(,,asylum”) şi provine din cuvântul grec ,,

asilon”, adică inviolabil. În limbajul obişnuit , azilul reprezintă locul unde o persoană găseşte
ocrotire, adăpost , refugiu145. În prezent, cuvântul ,, azil2 are o dublă accepţie, şi
anume:1)locul(teritoriul, suprafaţa) unde o persoană nu poate fi prinsă de urmăritori; 2)protecţia
persoanei faţă de urmăritori146.

Cu privire la definirea noţiunii de azil, nici legislaţia internă şi nici Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, nu defineşte conceptul de azil. Astfel, prevederile art. 14 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, statuează că în caz de persecuţie, orice persoană are dreptul de
a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire
ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare scopurilor şi
principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

După intrarea României în Uniunea Europeană, România intră în privinţa azilului sub
incidenţa Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene , care prin art. 78 alin.1 din versiunea
sa consolidată statuează că Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al
protecţiei subsidiare şi al protecţiei temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător

145
D. Lupaşcu, Drep internaţional privat , Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008, p. 109.
146
Ibidem , şi infra nota 2, p. 109.

159
oricărui resortisant dintr-o ţară terţă care are nevoie de protecţie internaţională şi de a asigura
respectarea principiului nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu Convenţia
de la Geneva la 28 iulie 1958 şi cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor,
precum şi cu alte tratate din domeniu. În înţelesul alin. 1, Parlamentul european şi
Consiliul,hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare
la un sistem european comun de azil, care cuprinde: a)un regim unitar de azil resortisanţilor
ţărilor terţe, valabil în toată Uniunea; b) un regim unitar de protecţie subsidiară pentru
resortisanţii ţărilor terţe care, fără a obţine azil european, au nevoie de protecţie internaţională; c)
un sistem comun de protecţie temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv; d)
proceduri comune de acordare şi retragere a regimului unitar de azil sau de protecţie subsidiară;
e)criterii şi mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri
de azil sau de protecţie subsidiară;f)norme referitoare la condiţiile de primire a solicitanţilor
dreptului de azil sau de protecţie subsidiară; g) parteneriatul şi cooperarea cu ţările terţe pentru
gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept de azil, protecţie subsidiară sau temporară.
Potrivit art.78 alin. 3 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene, în cazul în care unul sau mai multe state membre se află într-o situaţie de urgenţă
caracterizată de un aflux brusc de resortisanţi din ţări terţe, Consiliul, la propunerea
Comisiei,poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în
cauză.Aceasta hotărăşte după consultarea Parlamentului European.

Dispoziţiile art.18 alin. 2 din Constituţia republicată statuează că dreptul de azil se acordă
şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care
România este parte.Rezultă aşadar că textul constituţional trimite în privinţa acordării şi a
retragerii dreptului de azil la dispoziţiile legii speciale , care la rândul său trebuie să respecte
tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

În acest context,dreptul nostru reglementează azilul prin Legea nr.122/2006 privind azilul
în România147,care a suferit mai multe modificări , în vederea asigurării compatibilităţii acestei
legi cu actele europene în materie.

147
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.428 din 18 mai 2006. Legea nr.122/2006 a fost
modificată prin : Legea nr.18/2013 pentru modificarea Legii nr.122/2006 privind azilul în România(Publicată în
Monitorul Oficial al României , partea I , nr .122 din 5 martie 2013); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.16/2013

160
 Potrivit art. 1 din Legea nr.122/2006 modificat prin ordonanţa Guvernului nr.1/2014,
obiectul de reglementare al acestei legi este acela de a stabili regimul juridic al străinilor care
solicită protecţie internaţională în România, regimul juridic al străinilor beneficiari ai protecţiei
internaţionale în România, procedura de acordare, încetare şi anulare a protecţiei internaţionale
în România, procedura pentru stabilirea statului membru responsabil cu analizarea cererii de azil,
precum şi condiţiile de acordare, excludere şi încetare a protecţiei temporare. Ca atare , poztrivit
art.2 lit. a din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 , forma de
protecţie acordată de statul român poate îmbrăca două forme , respectiv : protecţie internaţională
sau protecţie temporară. În ceea ce priveşte beneficiarul protecţiei internaţionale , dispoziţiile

pentru modificarea şi completarea Legii nr.122/2006 privind azilul în România(Publicată în Monitorul Oficial al
României , partea I , nr.156 din 25 martie 2013); Legea nr. 376/2013 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative din domeniul migraţiei şi azilului(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.826 din 23
septembrie 2013);Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.122/2006 privind
azilul în România şi a Ordonanţei Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o
formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene
şi a Spaţiului Economico European(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.63 din 24 ianuarie
2014). În urma modificării legii nr.122/2006 prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 , se precizează prin 32 din Legea
nr.122/2006 modificat că Legea nr.122/2006 transpune: Directiva 2001/55CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind
standardele minime pentru acordarea protecţiei temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, şi
măsurilor de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane şi
suportarea consecinţelor acestei primiri, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr.212 din 7
august 2001; Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru
primirea solicitanţilor de azil în statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.31 din
6 februarie 2003; Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul de reintegrare a
familiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.251 din 3 octombrie 2003; art.2 lit. f, art. 12
alin.3a şi art.19 a alin.1 şi 2 din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul
resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
Ediţie specială 2007, Capitolul 19- Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, volumul 6, astfel cum a fost modificată
prin Directiva 2011/51/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2011 de modificare a Directivei
2003/109/CE a Consiliului în vederea extinderii domeniului său de aplicare la beneficiarii de protecţie
internaţională, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.132 din 19 mai 2011; Directiva
2011/195/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de
protecţie subsidiară şi la conţinutul protecţiei acordate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L
nr.337 din 20 decembrie 2011, cu excepţia art.7 şi art.9 alin.3;Legea nr.137/2014 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr.1/2014 şi a Ordonanţei Guvernului nr.44/2004(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I ,
nr.753 din 16 octombrie 2014); Ordonanţa Guvernului nr.22/2014 pentru modicarea şi completarea Legii
nr.122/2006 privind azilul în România(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.636 din 29 august
2014).

161
art.2 lit. a2 din Legea nr.122/2006 nou introdus prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 statuează
că poate avea calitatea de beneficiar al protecţiei internaţionale , cetăţeanul străin sau apatridul
căruia i s-a recunoscut statutul de refugiat sau i s-a acordat protecţia subsidiară, în condiţiile
prezentei legi. Dar, aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 801 alin. 2 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România , modificată prin
Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 cit. supra, potrivit cărora, drepturile beneficiarilor protecţiei
internaţionale în România prevăzute de Legea nr.122/2006, nu pot fi limitate ca urmare a
obţinerii dreptului de şedere pe termen lung de către aceştia.

Se constată din însuşi titlul Ordonanţei Guvernului nr.1/2014 că anterior adoptării Legii
nr.122/2006 a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a
străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi a Spaţiului Economico European, care fiind
anterioară intrării României în Uniunea Europeană, a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului
nr.1/2014, în urma acestor modificării , titlul Ordonanţei Guvernului nr.44/2004 devenind ,,
Ordonanţă privind integrarea socială a străinilor care au dobândit protecţie internaţională sau un
drept de şedere în România, precum şi a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi
Spaţiului Economic European”.

În vederea aplicării Legii nr.122/2006 au fost emise Normele metodologice de aplicare a

acestei legi,aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1251/2006148. De asemenea,pe plan
internaţional materia azilului este reglementată prin Convenţia privind statutul refugiaţilor ,
încheiată la Geneva la 28 iulie 1951149.

Din conţinutul acestor norme de drept intern , precum şi a normelor convenţionale şi

europene nu rezultă o definiţie a conceptului de ,, azil”. În acest context, reţinem definirea

148
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.805 din 25 septembrie 2006, modificată prin Hotărârea
Guvernului nr. 471/2014 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.122/2006
privind azilul în România , aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1251/2006(Publicată în Monitorul Oficial al
României , partea I , nr.437 din 16 iunie 2014).
149
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene , nr.289 din 3 noiembrie 2005.

162
dreptului de azil formulată în literatura de specialitate150, respectiv , dreptul de azil este un drept
care poate fi acordat în cazul în care, ca urmare a persecuţiilor la care sunt supuşi cetăţenii străini
şi apatrizii în ţările lor de origine pentru activităţile lor politice democratice sau umanitare, se
refugiază pe teritoriul statului nostru, ei fiind asimilaţi în temeiul dreptului de azil cu cetăţenii
români din punct de vedere al dreptului de a nu fi extrădaţi.

De asemenea , prin art. 144 din Legea nr.122/2006, de la data aderării României la
Uniunea Europeană, este consacrat principiul statului membru responsabil, potrivit căruia în
cazul cererilor de azil depuse începând cu data aderării României la Uniunea Europeană,într-un
punct de control pentru trecerea frontierei de stat,, solicitantul va fi informat în scris de către
Poliţia de Frontieră Română , într-o limbă pe care se presupune că o cunoaşte în mod rezonabil,,
cu privire la faptul că informaţii referitoare la cererea şi persoana sa,inclusiv amprentele papilare
prelevate, pot face obiectul schimbului de informaţii între statele membre ale Uniunii Europene
ori alte state care au convenit printr-un acord special participarea la acest mecanism, în scopul
exclusiv de a stabili statul membru responsabil cu analizarea unei cereri de azil. Procedura de
determinare a statului membru responsabil în cazul cetăţenilor străini cu şedere ilegală este
rereglementată de art.122 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.22/2014. Cu privire la străinii care fac obiectul procedurii de stabilire a statului membru
responsabil, dispoziţiile art. 129 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.22/2014,conferă protecţia acestor străinii împotriva returnării, în sensul că împotriva lor nu se
pot lua, pe perioada desfăşurării procedurii, măsuri de expulzare sau de returnare forţată de pe
teritoriul României. Analiza solicitărilor de stabilire a statului membru responsabil revine
funcţionarilor anume desemnaţi prin dispoziţie a directorului Inspectoratului General pentru
Imigrări , care , în urma soluţionării cererii pot decide transferul în statul membru responsabil, în
condiţiile art.122 alin. 4 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.22/2014.
Împotriva acestei hotărâri se poate face plângere în termen de 5 zile de la comunicare , a cărei
competenţă de soluţionare revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura
competentă a Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis hotărârea.

150
A se vedea, T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Volumul I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 153.

163
 Secţiunea 2. Autoritatea investită cu gestionarea unitară a problematicii migraţiei,
azilului şi integrării străinilor.

În vederea gestionării unitare a migraţiei şi azilului a fost înfiinţat Inspectoratul General

pentru Imigrări, prin reorganizarea Oficiului Român pentru Imigrări, ca structură de specialitate a
administraţiei publice centrale , instituţie publică cu personalitate juridică , în subordinea
Ministerului Afacerilor Interne, în baza Legii nr.118/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă nr.18/2012 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă nr. 30/2007 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor151.

Această autoritate este o structură unică cu competenţe în domeniul migraţiei şi azilului,

necesitatea înfiinţării acestei autorităţi fiind determinată de tendinţa de creştere atât în volum ,
cât şi în complexitate a fluxurilor de imigraţii ilegale şi azil datorită evenimentelor care au loc
pe plan mondial, pentru creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, precum şi a altor
de finanţare a activităţilor specifice acestor domenii, precum şi pentru implementarea
corespunzătoare şi unitară a unor documente europene cu aplicabilitate directă la nivel naţional.
Acestei autorităţi îi sunt conferite prin lege atribuţii pentru implementarea politicilor României
în domeniile migraţiune, azil şi integrarea străinilor precum şi a legislaţiei relevante în acest
domeniu.

În vederea organizării şi funcţionării Inspectoratului General pentru Imigrări a fost emis

Ordinul ministrului afacerilor interne nr.71/2013 privind aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare a Inspectoratului General pentru Imigrări152.

Ca organizare, Inspectoratul General pentru Imigrări este constituit la nivel central prin
direcţii, servicii şi alte structuri funcţionale, iar la nivel teritorial din centre regionale de cazare şi
proceduri pentru solicitanţii de azil, centre de cazare pentru străinii luaţi în custodie publică şi
structuri judeţene. În exercitarea atribuţiilor sale, Inspectoratul General pentru Imigrări
cooperează cu structuri din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi cu alte instituţii ale statului,

151
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr. 461 din 9 iulie 2012.
152
Publicat în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.316 din 27 mai 2013 , suferind mai multe modificări ,
ultima modificare a acestui ordin fiind cea instituită prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrului afacerilor interne
nr.74/2014 , publicat în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.376 din 21 mai 2014.

164
din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională,în vederea asigurării resurselor
logistice şi a personalului,colaborează cu organizaţii neguvernamentale şi cetăţeni străini care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul migraţiei şi protecţiei umanitare, încheie acorduri cu structuri
similare din străinătate, precum şi cu organizaţii internaţionale, în condiţiile legii.

Atribuţii ale Inspectoratului General pentru Imigrări sunt stabilite prin art. 3 alin. 6-11
din Legea nr.122/2006 nou introduse prin Ordonanţa Guvernului nr.22/2014 , în sensul cărora ,
această autoritate publică participă cu experţii la constituirea echipelor de sprijin pentru azil,
precum şi la orice alte activităţi organizate potrivit Regulamentului(UE) nr.439/2010 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 2010 privind înfiinţarea unui Birou European
de Sprijin pentru Azil, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii europene , seria L nr.132 din 29 mai
2010. De asemenea ,potrivit art. 3 alin. 9 din Legea nr.122/2006 , nou introdus prin Ordonanţa
Guvernului nr.22/2014, Inspectoratul General pentru Imigrări întocmeşte şi revizuieşte planul
acţiune preventivă din proprie iniţiativă sau la sesizarea Comisiei Europene, în condiţiile
prevăzute de Regulamentul Dublin.

Drepturile şi obligaţiile solicitanţilor de azil şi cele ale beneficiarilor unei forme de

protecţie sunt prevăzute prin art.17, art. 18 , art. 19 , art.20 şi art.21 din Legea nr.122/2006 , cu
modificările şi completările ulterioare menţionate în cuprinsul lucrării.

Secţiunea 3. Principii şi garanţii procedurale.

3.1. Principii.

Procedura de azil este guvernată de următoarele principii153:

a)accesul la procedura de azil. Accesul la procedura de azil este asigurată potrivit art. 4
din Legea nr.122/2006 oricărui cetăţean străin sau apatrid, aflat pe teritoriul României ori la
frontieră, din momentul manifestării de voinţă exprimată în scris sau oral, din care să rezulte că
acesta solicită protecţia statului român, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de prezenta lege;

b)nediscriminarea. Acest principiu este consacrat expres prin art. 5 din Legea
nr.122/2006, care statuează că Legea nr.122/2006 se aplică fără discriminare, indiferent de rasă,

153
A se vedea, D. Lupaşcu, Drept internaţional privat…(2008) , op. cit. P. 110-112.

165
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri , sex, orientare sexuală, vârstă,
handicap, boală cronică necontagioasă, infextare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată,
de situaţia materială, de statutul la naştere ori de statutul dobândit sau orice altă distincţie.
Principiul nediscriminării în cadrul procedurii de azil a fost extins odată cu adoptarea Ordonanţei
Guvernului nr.1/2014, introducându-se în cuprinsul Legii nr.122/2006 art. 51 prin care este
reglementată situaţia persoanelor vulnerabile sau cu nevoi speciale, aplicarea Legii nr.122/2006
urmând a se realiza cu luarea în considerare a situaţiei specifice a persoanelor vulnerabile sau cu
nevoi speciale. Prin art. 51 alin. 2 din Legea nr.122/2006 sunt enumerate persoanele care fac
parte din categoria persoanelor vulnerabile sau cu nevoi speciale, determinată de către specialişti
din cadrul Instectoratului General pentru Imigrări , pe baza unei evaluări individuale. Astfel, în
această categorie de persoane vulnerabile sau cu nevoi speciale se includ: minorii; minorii
neînsoţiţi; persoanele cu dizabilităţi; persoanele în vârstă; femeile însărcinate;părinţii singuri
însoţiţi de copii lor minori; victimele traficului de persoane; persoanele cu afecţiuni
mintale;persoanele care au fost supuse torturii, violului sau altor forme grave de violenţă
psihologică, psihică sau sexuală; persoanele aflate în alte situaţii speciale, similare celor
menţionate anterior.

c)nereturnarea. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 6 din Legea nr.122/2006 statuează că
împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulare, extrădare sau de returnare
forţată de la frontieră ori de pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 44 din
Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. De asemenea , persoana care a
fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară este protejată împotriva
expulzării, extrădării ori returnării în ţara de origine sau în orice stat în care viaţa ori libertatea
sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente inumane ori degradante. Prin
excepţie , fără a aduce atingere prevederilor alin. 2 şi fără a afecta, în mod automat, forma de
protecţie de care beneficiază, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat
protecţie subsidiară,poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă: a)există motive
temeinice ca persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa securităţii statului român,
sau b)persoana în cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă,
constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.

166
 Potrivit art. 6 alin. 4 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.1/2014, în sensul prezentei legi, prin infracţiune gravă se înţelege orice infracţiune săvârşită cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate ai cărei maxim special este de
peste 5 ani. În acelaşi sens, dispoziţiile art. 147 din Ordonanţa Guvernului nr.25/2014 privind
încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România statuează că dispoziţiile
Legii nr.122/2006, cu modificările şi completările ulterioare se aplică situaţiilor în care raţiuni de
securitate naţională sau de ordine publică impun returnarea şi expulzarea străinilor de pe
teritoriul României. De asemenea,potrivit art. 129 din Legea nr.122/2006 modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.22/2014 , măsura de expulzare sau de returnare forţată de pe teritoriul
României nu se poate lua împotriva străinilor care fac obiectul procedurii de determinare a
statului membru responsabil , în conformitate cu art. 122 din lege.

d)unitatea familiei. Potrivit art. 7 din Legea nr.122/2006 autorităţile române asigură
respectarea principiului unităţii familiei , în conformitate cu prevederile acestei legi. În afara
soţilor , potrivit art. 2 lit. j pct. (ii) modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014, fac parte din
familie şi copii minori ai beneficiarului statutului de refugiat sau al protecţiei subsidiare sau copii
minori ai soţului/soţiei beneficiarului, cu condiţia ca aceştia să fie necăsătoriţi ,indiferent dacă
sunt din căsătorie ori din afara acesteia sau adoptaţi , potrivit legislaţiei naţionale a ţării de
origine. De asemea,potrivit pct.(iii) al art. 2 lit. j din Legea nr.122/2006 , nou introdus prin
Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 ,prin membru de familie se înţelege şi tatăl sau mama
beneficiarului de protecţie internaţională sau o altă persoană majoră care este responsabilă pentru
acesta potrivit legii române, atunci când respectivul beneficiar este minor şi necăsătorit.

e) interesul superior al copilului. Potrivit art. 8 din Legea nr.122/2006, toate deciziile
cu privire la minori sa iau cu respectarea interesului superior al copilului.

f) Confidenţialitatea. Acest principiu consacrsat prin art. 10 din Legea nr.122/2006

priveşte toate datele şi informaţiile referitoare la cererea de azil. Obligaţia referitoare la
respectarea confidenţialităţii revine tuturor autorităţilor, organizaţiilor care desfăşoară activităţi
în domeniul azilului sau unor terţe persoane implicate în procedura de azil ori care , accidental ,
intră în posesia unor astfel de date.

167
 g)Rolul activ. Principiul rolului activ este consacrat prin art. 12 din Legea nr.122/2006,
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2014, în sensul că autorităţile competente cu
soluţionarea cererii de azil investighează , din oficiu , orice împrejurări de fapt şi de drept care
pot conduce la soluţionarea cauzei, chiar dacă aceste împrejurări nu au fost invocate sau
menţionate în cererea de azil sau în plângere.

h)Prezumţia de bună credinţă. Prezumţia de bună-credinţă este un principiu consacarat

de art. 15 din Legea nr.122/2006, lit. c şi e ale acestui articol fiind modificate prin Ordonanţa
Guvernului nr.1/2014. Astfel, potrivit art. 15 din Legea nr.122/2006, atunci când o parte din
motive sau toate motivele invocate în cererea de azil , care ar putea justifica acordarea unei
forme de protecţie , nu sunt probate cu documente sau cu ale dovezi, se acordă prezumţia de
bună-credinţă, dacă sunt îndeplinite cumulativ , următoarele condiţii: a)solicitantul a depus toate
eforturile pentru a-şi susţine cererea de azil; b)toate elementele relevante aflate la dispoziţia
solicitantului au fost prezentate , iar lipsa unor astfel de documente a fost justificată în mod
rezonabil; c)declaraţiile solicitantului sunt considerate coerente şi plauzibile şi nu sunt
contrazise de informaţii generale şi specifice cunoscute , relevante pentru cererea sa;
d)solicitantul a depus cererea de azil cât mai curând posibil, iar eventuala întârziere este
justificată prin motive întemeiate; e)credibilitatea generală a solicitantului a putut fi stabilită.

3.2Garanţii.

În privinţa garanţiilor procedurale , din economia dispoziţiilor Legii nr.122/2006 rezultă

că în materia azilului sunt instituite următoarele garanţii procedurale:

a)perioada acordării unei forme de protecţie. Potrivit art. 9 din Legea nr.122/2006
modificat prin Legea nr.18/2013, statutul de refugiat şi protecţia subsidiară se acordă pe o
perioadă nedeterminată. Se constată aşadar că prin această modificare a Legii nr.122/2006 este
reglementată doar perioda acordării statutului de refugiat şi a protecţiei subsidiare , nu şi a
protecţiei umanitare temporare , după cum prevedeau dispoziţiile art. 9 din Legea nr.122/2006
înainte de modificare , în sensul cărora , protecţia umanitară temporară se acorda pe o perioadă
determinată , care nu putea depăşi 2 ani.

b) cauze care ănlătură caracterul penal al faptei. Potrivit art. 11 din Legea
nr.122/2006 modificat prin Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009

168
privind Codul penal, nu se pedepsesc faptele de intrare sau şedere ilegală pe teritoriul României ,
comise de persoanele cărora li s-a acordat o formă de protecţie conform prezentei legi.

c) examinarea cererii de azil. Dispoziţţile art. 13 din Legea nr. 122/2006 reglementează
modalitatea de examinare a cererii de azil. Astfel, potrivit acestui text legal, hotărârea privind
soluţionarea cererii de azil este examinată de către funcţionarii anume desemnaţi, calificaţi în
problematica azilului, după o examinare a situaţiei solicitantului, şi care presupune:
1)examinarea individuală a fiecărei cereri de azil şi luarea unei hotărâri în mod obiectiv şi
imparţial ; şi 2) consultarea informaţiilor din ţara de origine, obţinute din surse diferite, necesare
pentru evaluarea situaţiei persoanale a solicitantului de azil. De asemenea , potrivit art. 13 alin. 2
din Legea nr.122/2006 modificat prin Legea nr. 18/2013,orice cerere de azil este analizată
individual şi succesiv din perspectiva statutului de refugiat şi a protecţiei subsidiare, în condiţiile
prevăzute de prezenta lege.

În ceea ce priveşte solicitantul de azil, potrivit art.2 lit. b şi d din Legea nr.122/2006
modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014, acesta poate fi cetăţeanul străin sau apatridul
care şi-a manifestat voinţa de a obţine protecţie internaţională în România, atât timp cât
procedura de azil cu privire la cererea sa nu s-a finalizat şi atâta timp cât nu solicită în mod
explicit un alt tip de protecţie care poate face obiectul unei cereri separate.

De asemenea potrivit art. 111 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.122/2006
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1251/2006, nou introdus prin Hotărârea Guvernului nr.
471/2014, în analiza situaţiei solicitantului, autoritatea competentă va lua în considerare existenţa
posibilităţii asigurării, în ţara de origine, a protecţiei împotriva persecuţiei sau a riscului serios în
ţara de origine. Protecţia împotriva persecuţiei sau a riscului serios poate fi asigurată, cu condiţia
să fie dispusă şi în măsură să ofere protecţie de către stat ori partide sau organizaţii, inclusiv
organizaţii internaţionale, care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acesteia.
Sub aspectul determinării faptului dacă o organizaţie internaţională controlează un stat sau o
parte importantă din teritoriul acesteia şi dacă aceasta oferă protecţia prevăzută de lege, se ţine
cont de orientările care pot fi desprinse din toate actele Uniunii Europene în materie. De
asemenea , în ceea ce priveşte caracterul efectiv al protecţiei împotriva persecuţiei sau a riscului,
din conţinutul art. 111 alin. 2 al Hotărârii Guvernului nr. 471/2014 rezultă că acest caracter
efectiv exclude caracterul temporar al protecţiei. În acest context, există o protecţie efectivă

169
atunci când agenţi de protecţie mai sus menţionaţi iau măsuri rezonabile pentru a împiedica
persecuţia sau riscul serios, dispun de un sistem juridic eficient care să permită descoperirea,
urmărirea sau sancţionarea actelor care constituie persecuţie sau risc serios şi solicitantul are
acces la o astfel de protecţie.

Sub aspectul examinării cererii de azil, prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 a fost
introdus în cuprinsul Legii nr.122/2006 , art. 251 având denumirea marginală ,, protecţia în
interiorul ţării de origine” şi care statuează că în procesul de analizare a cererii de azil,
autorităţile competente pot determina că solicitantul nu are nevoie de protecţie internaţională în
România , atunci când într-o parte a ţării sale de origine nu există motive întemeiate de a fi expus
unor acte de persecuţie sau unui risc serios ori când acesta are acces la protecţie împotriva unor
astfel de acte. În situaţia mai sus expusă, se va stabili dacă solicitantul poate călători în siguranţă
către acea parte a ţării de origine în scopul de a se stabili acolo, cu luarea în considerare a
condiţiilor generale existente în partea ţării de origine considerată ca fiind sigură, precum şi a
situaţiei personale a solicitantului, pe baza informaţiilor precise şi actualizate obţinute din surse
pertinente precum Înaltul Comisariat al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

În acelaşi sens,dispoziţiile art.77 alin. 3 din Legea nr.122/2006 modificat prin Legea
nr.137/2014 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.1/2014 prevăd că cererea de azil a
străinului care provine dintr-o ţară sigură de origine este respinsă ca evident nefondată, cu
excepţia cazului în care situaţia de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existenţa unei
temeri bine întemeiate de persecuţie în sensul art.23.În acest caz, solicitantul primeşte accesul la
procedura originară.

f)hotărârea luată cu privire la cererile de azil. Potrivit art. 14 din legea nr.122/2006,
hotărârea prin care se soluţionează cererea de azil se redactează în scris şi va cuprinde , în mod
obligatoriu , situaţia de fapt şi de drept, precum şi informaţii privind calea de atac de care
beneficiază, termenul de depunere a plângerii, precum şi organul la care se depune plângerea
împotriva unei hotărâri de respingere. În cazul cererilor de azil depuse de un reprezentant legal în
numele mai multor persoane şi care au la bază aceleaşi motive invocate pentru acordarea unei
forme de protecţie, cererile de azil se vor conexa, urmând a se pronunţa o singură hotărâre în
cauză.

170
 g)garanţii pentru minorii neînsoţiţi solicitanţi de azil. Prin minor neînsoţit, potrivit
art.2 lit. k1 din Legea nr.122/2006, se înţelege minorul, cetăţean străin sau apatrid, care intră pe
teritoriul româniei neînsoţit de părinţi sau de o persoană majoră care să fie responsabilă pentru
acesta potrivit legii române şi nu este luat efectiv în îngrijire de o astfel de persoană, precum şi
minorul care este lăsat neînsoţit după ce a intrat pe teritoriul României.

O primă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că potrivit art. 16 alin. 1 din
Legea nr.122/2006 , cererea de azil a unui minor neînsoţit se analizează cu prioiritate. În vederea
soluţionării acestei cererii , potrivit art. 16 alin. 2 din Legea nr.122/2006 , modificat prin
Ordonanţa Guvernului nr.22/2014,Inspectoratul General pentru Imigrări ia măsuri pentru
numirea, în cel mai scurt timp, a unui reprezentant legal care să îl asiste pe solicitantul de azil
minor neînsoţit pe parcursul procedurii de azil, inclusiv pe durata procedurii ţării terţe sigure sau
a procedurii de determinare a statului membru responsabil. Nu este necesară numirea unui
reprezentant legal pentru solicitantul de azil minor neînsoţit în situaţia în care acesta urmează să
împlinească vârsta majoratului în termen de 15 zile de la depunerea cererii de azil. De asemenea ,
potrivit art. 16 alin. 4 din Legea nr.122/2006, Inspectoratul General pentru Imigrări informează
reprezentanul legal şi solicitantul de azil neînsoţit, într-o limbă în care acesta din urmă o
cunoaşte, cu privire la posibilitatea efectuării unei expertize medicale pentru determinarea
vârstei. Această informare trebuie să cuprindă precizări referitoare la mertodele de examinare
medicală , posibilele consecinţe ale rezultatului acestei examinări şi efectele eventualului refuz
de a se supune expertizei medicale. Potrivit alin. 5 al art. 16 din Legea nr.122/2006 , nou
introdus prin Ordonanţa Guvernului nr.22/2014, în scopul aplicării acestui articol, Inspectoratul
General pentru Imigrări colaborează cu structurile autorităţilor administraţiei publice locale cu
atribuţii în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, precum şi cu instanţele de
judecată competente , după caz, în vederea clarificării situaţiei juridice a minorului sau în cazul
în care faţă de acesta a fost instituită o măsură de protecţie specială.

De asemenea , în condiţiile art. 73 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa

Guvernului nr.1/2014, Inspectoratul General pentru Imigrări ia măsuri cât mai curând posibil
pentru depistarea familiei minorului neînsoţit beneficiar al protecţiei internaţionale, protejând, în
acelaşi timp, interesul superior al acestuia. Opinia minorului neînsoţit beneficiar al protecţiei

171
internaţionale cu privire la depistarea familiei sale este luată în considerare şi i se acordă
importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate al acestuia.

Secţiunea 4. Formele de protecţie.

4.1 Definire.Enumerare.

Potrivit art. 2 lit. a din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului
nr.1/2014, prin formă de protecţie se înţelege protecţia internaţională sau protecţia temporară,
acordate de statul român. În accepţiunea art. 2 lit. a1 din Legea nr.122/2006 , introdus prin art. II
din Legea nr.376/2013 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul
migraţiei şi azilului, forma de protecţie internaţională cuprinde statutul de refugiat sau statutul
conferit prin protecţie subsidiară.

Pornind de la aceste conceptualizări legale ale formelor de protecţie , dispoziţiile art. 22

din Legea nr.122/2006, modificat prin Legea nr.18/2013, enumeră formele de protecţie pe care
statul român le acordă străinilor , după cum urmează : a) li se acordă statutul de refugiat; b)li se
acordă protecţie subsidiară; c) li se acordă protecţie temporară.

De asemenea prin lit. a2 a art.2 din Legea nr.122/2006 , nou introdusă prin Ordonanţa
Guvernului nr.1/2014 se stabileşte că este beneficiar al protecţiei internaţionale cetăţeanul străin
sau apatridul căruia i s-a recunoscut statutul de refugiat sau i s-a acordat protecţia subsidiară, în
condiţiile prezentei legi.

4.2 Analiza formelor de protecţie.

4.2.1.Statutul de refugiat.

4.2.1.1. Reglementarea statutului de refugiat potrivit dreptului intern şi a normelor

europene.

Statutul de refugiat, potrivit art. 2 lit. g din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.1/2014, reprezintă o formă de protecţie internaţională prin care statul român
recunoaşte calitatea de refugiat, în condiţiile prezentei legi. Prin refugiat , în accepţiunea art. 2
lit. f1 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 se înţelege
cetăţeanul străin sau apatridul care îndeplineşte condiţiile prevăzute de Convenţia privind statutul

172
refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, la care România a aderat prin Legea
nr.46/1991.

De asemenea , în contextul integrării României în Uniunuea Europeană, prin dispoziţiile

art. 3 alin. 5 din Legea nr.122/2006,modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.22/2014, Ministerul
Afacerilor Interne, prin Inspectoratul General pentru Imigrări , poate prpune preluarea de către
România a unor refugiaţi aflaţi pe teritoriul unor state terţe care au fost recunoscuţi potrivit
Convenţiei de la Geneva sau, în baza principiului împărţirii responsabilităţii între statele membre
ale Uniunii Europene, a unor persoane care au primit o formă de protecţie într-un stat membru al
Uniunii Europene aflat în dificultate. Numărul şi condiţiile de preluare a acestor persoane se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Aceste persoane au aceleaşi drepturi şi obligaţii în
România ca şi beneficiarii unei forme de protecţie recunoscuţi de statul român , după caz.

În ceea ce priveşte recunoaşte statutului de refugiat,dispoziţiile art.23 din Legea

nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/20214 statuează că statutul de refugiat se
recunoaşte,la cerere,cetăţeanului străin care,în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat
pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţa la un anumit grup social, ,
se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau , din cauza acestei temeri, nu doreşte să
solicite protecţia respectivei ţări, precum şi apatridului care , aflându-se din motivele menţionate
anterior în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, nu poate sau , din cauza acestei temeri, nu
doreşte să se întoarcă în respectiva ţară şi cărora nu li se aplică cauzele de excludere de la
recunoaşterea statutului de refugiat , prevăzute de prezenta lege.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor referitoare la persecuţie, va trebui să avem în

vedere prevederile art. 9 şi art.10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.122/2006
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1251/2006 modificate prin Hotărârea Guvernului
nr.471/2014. Astfel, autorităţile competente,pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile
referitoare la persecuţie, trebuie să aibă în vedere actele şi faptele care: a) sunt suficient de grave
prin natura lor sau datorită includerii acestora într-o practică sistematică , precum şi datorită
recurenţei lor, încât să constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului, în
special a drepturilor de la care nu se pot face derogări potrivit art. 15 alin. 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale , încheiată la Roma la 4

173
noiembrie 1950 şi ratificată de către România prin Legea nr. 30/1994154;b)alcătuiesc un
ansamblu de măsuri diverse, inclusiv încălcări ale drepturilor omului , care sunt suficient de
grave pentru a afecta o persoană în aceeaşi măsură prevăzută mai sus.

În ceea ce priveşte forma pe care pot să o îmbrace aceste acte , ele pot consta în : 1. Acte
de violenţă fizică şi psihică,inclusiv a actelor de violenţă sexuală; 2.măsurile legale ,
administrative, poliţieneşti şi/sau judiciare, care sunt discriminatorii sau sunt aplicate într-o
manieră discriminatorie; 3.Acuzări sau pedepse disproporţionate sau discriminatorii;
4.imposibilităţii rejudecării ca urmare a unei pedepse discriminatorii sau disproporţionate; 5.
Acuzări sau pedepsiri ca urmare a refuzului de îndeplinire a serviciului militar în caz de conflict,
atunci când îndeplinirea serviciului militar ar presupune săvârşirea de crime sau acte care intră
sub incidenţa cauzelor de excludere prevăzute de lege; 6.Abuzuri sau acte de discriminare
specifice genului, precum şi abuzuri sau acte de discriminare specifice pentru copiii.

Prin art. 9 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.122/2006 , modificate
prin Hotărârea Guvernului nr. 471/2014 se stabileşte drept condiţie pentru îndeplinirea
condiţiilor privitoare la persecuţie, existenţa unei legături între motivele de persecuţie, cum sunt
raza, religia , naţionalitatea, apartenenţa la un anumit grup social sau opinie politică şi actele de
persecuţie prevăzute la alin. 1 sau absenţa protecţiei împotriva unor astfel de acte .Actele şi
faptele care constituie o formă de persecuţie pot fi considerate ca reprezentând persecuţie
indiferent dacă motivele de persecuţie sunt reale sau au fost atribuite persoanei în cauză de
agentul care exercită persecuţia.

Potrivit art. 24 din Legea nr.122/2006 , statutul de refugiat este recunoscut, la cerere, şi
membrilor de familie care se află pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor în care persoanele
respective se află în una dintre situaţiile enumerate la art. 25. În cazul soţului sau , respectiv, al
soţiei , prevederile mai sus expuse se aplică numai dacă persoana căreia i s-a recunoscut statutul
de refugiat în temeiul art. 23 a încheiat căsătoria înainte de intrarea pe teritoriul României.
Potrivit art. 24 alin. 3 din Legea nr. 122/2006 , modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014,
în situaţia în care membrul de familie al beneficiarului statutului de refugiat nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute la alin. 1 şi, după caz, la alin. 2, cererea de azil a acestuia va fi analizată din

154
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr. 135 din 31 mai 1994.

174
perspectiva prevederilor art.23 şi 26. De asemenea, potrivit art. 146 din Legea nr.122/2006 ,
Ministerul Afacerilor Interne , prin Autoritatea pentru Străini, poate aproba beneficiarului
statutului de refugiat sau a protecţiei subsidiare, în timpul şederii sale pe teritoriul României, în
funcţie de gradul integrării sale în societate, stabilirea domiciliului în ţară, în condiţiile
reglementărilor legale privind regimul străinilor în România.

4.2.1.2.Cazurile de excludere de la recunoaşterea statutului de refugiat.

În ceea ce priveşte cauzele de excludere de la recunoaşterea statutului de refugist, potrivit

art. 25 din Legea nr.122/2006 , statutul de refugiat nu se recunoaşte cetăţenilor străini şi
apatrizilor cu privire la care există motive serioase să se creadă că :

a)au comis o infracţiune contra păcii şi omenirii, o crimă de război ori o altă infracţiune
definită conform tratatelor internaţionale relevante la care România este parte sau altui
document internaţional pe care România este obligată să îl respecte;

b)au comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admişi
pe teritoriul statului român;

c)au comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor aşa cum ele sunt enunţate în
preambulul şi în art. 1 şi 2 din Carta Organizaţiilor Naţiunilor Unite;

d)au investigat sau au fost complici la săvârşirea faptelor prevăzute la lit.a-c.

De asemenea potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr.122/2006 , statutul de refugiat nu se

recunoaşte cetăţenilor străini şi apatrizilor care au planificat, au facilitat sau au participat la
săvârşirea de acte de terorism, astfel cum acestea sunt definite în instrumentele internaţionale la
care România este parte. În completarea art. 25 alin. 2 din Legea nr. 122/2006 , prin Ordonanţa
Guvernului nr. 1/2014, se adaugă noi cazuri pentru care nu se recunoaşte statutul dev refugiat a
unor peroane. Astfel, potrivir alin. 3-7 din Legea nr. 122/2006 nou introduse prin Ordonanţa
Guvernului nr. 1/2014 : statutul de refugiat nu se recunoaşte cetăţenilor străini şi apatrizilor care ,
având reşedinţa stabilită într-un alt stat , sunt considersate de către autorităţile competente din
respectivul stat ca beneficiind de drepturi şi obligaţii care decurg din cetăţenia respectivului stat
sau beneficiază de drepturi şi obligaţii echivalente[alin.(3)]; cetăţenii străini şi apatrizii care intră
în domeniul de aplicare al art. 1 secţiunea D din Convenţia de la Geneva, privind protecţia sau

175
asistenţa acordată de un organism sau de o instituţie a, alta decât Înaltul Comisariat al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, sunt excluşi de la recunoaşterea statutului de
refugiat[alin.(4)];în cazul în care încetarea protecţiei sau a asistenţei prevăzute la alin. 4 se
datorează unor circumstanţe legitime şi obiective asupra cărora persoana nu are nici un control
sau care sunt independente de voinţa sa şi fără ca situaţia acestuia să fi fost reglementată în
mod definitiv în conformitate cu rezoluţiile relevante ale Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, străinului i se recunoaşte de drept statutul de refugiat[alin.(5)]; Inspectoratul
General pentru Imigrări verifică, pe baza unei evaluări individuale a cererii, dacă străinul a primit
efectiv protecţie sau asistenţă din partea unui organism sau a unei instituţii a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, alta decât Înaltul Comisariat al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi,condiţiile în care protecţia sau asistenţa prevăzută la alin. 4 au încetat şi dacă străinul
nu se încadrează în sfera de aplicare a uneia dintre cauzele de excludere de la recunoaşterea
statutului de refugiat. Străinul este obligat să prezinte, de îndată ce este posibil, toate
documentele necesare în sprijinul cereriii sale, din care să rezulte inclusiv că a recurs efectiv la
protecţia sau la asistenţa menţionate şi că această protecţie sau asistenţă a încetat [alin.(6)];în
cazul în care încetarea protecţiei sau a asistenţei prevăzute la alin. 4 este rezultatul propriei sale
voinţe, persoana în cauză nu poate pretinde recunoaşterea de drept a statutului de
refugiat[alin.(7)].

Cu privire la aplicabilitatea art. 25 din Legea nr.122/2006 , Curtea Constituţională prin

decizia nr.1033/2008155, a statuat că legea nr.122/2006 privind azilul în România este rezultatul
armonizării legislaţiei naţionale cu prevederile aquis-ului comunitar în domeniul azilului şi
observă că textul art. 25 alin. 1 din Legea nr.122/2006 nu face altceva decât să transpună
dispoziţiile art.12 alin. 2 din Directiva Consiliului Uniunii Europene 2004/83/CE din 29 aprilie
2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
resortisanţii tărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat ori persoane
care , din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei
acordate.

4.2.1.3 Încetarea statutului de refugiat.

155
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr. 757 din 10 noiembrie 2008.

176
 Încetarea statutului de refugiat are los în condiţiile art. 98 din Legea nr.122/2006, are loc
în situaţia în care beneficiarul său:

a)s-a repus în mod voluntar sub protecţia ţării a cărei cetăţenie o are;

b)după ce şi-a pierdut cetăţenia, a redobândit-o în mod voluntar;

c)a dobândit o nouă cetăţenie şi se bucură de protecţia statului a cărui cetăţenie a

dobândit-o;

d)s-a restabilit în mod voluntar în ţara pe care a părăsit-o ori în afara căreia a stat ca
urmare a motivelor pentru care i s-a recunoscut statutul de refugiat;

e) nu mai poate continua să refuze protecţia ţării a cărei cetăţenie o are, datorită faptului
că împrejurările în urma cărora i s-a recunoscut statutul de refugiat au încetat să existe , şi nu
poate invoca, pentru a motiva acest refuz, motive imperioase ce se referă la persecuţii anterioare.
Aceste prevederi nu se aplică persoanei căreia i s-a recunoscut statutul de refugiat şi care , din
motive imperioase ce se referă la persecuţii anterioare, refuză protecţia ţării a cărei cetăţenie o
are.

f)fiind o persoană fără cetăţenie , este în măsură să se întoarcă în ţara în care avea
reşedinţa obişnuită, nemaiextind împrejurările în urma cărora i s-a recunoscut statutul de
refugiat. Aceste prevederi nu se aplică persoanei căreia i s-a recunoscut statutul de refugiat şi
care , din motive imperioase ce se referă la persecuţii anterioare, refuză să se întoarcă în ţara în
care în mod obişnuit îşi avea reşedinţa.

4.2.2. Protecţia subsidiară.

4.2.2.1.Reglementarea protecţiei subsidiare potrivit dreptului intern şi a normelor

europene.

Potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr.122/2006 modificat prin O.G. nr.1/2014 , protecţia
subsidiară se acordă cetăţeanului străin sau apatridului care nu îndeplineşte condiţiile pentru
recunoaşterea statutului de refugiat şi cu privire la care există motive întemeiate să se creadă că,
în cazul returnării în ţara de origine, respectiv în ţara în care îşi avea reşedinţa obişnuită, va fi
supus unui risc serios, în sensul prevederilor alin. 2, care nu poate sau, din cauza acestui risc,

177
care nu doreşte protecţia acelei ţări şi căruia nu i se aplică cauzele de excludere de la acordarea
acestei forme de protecţie, prevăzute de prezenta lege. Prin risc serios , în sensul alin. 2 al art. 26
se înţelege: 1. Condamnarea la pedeapsa cu moartea ori executarea unei astfel de pedepse; 2.
Tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante ; 3. O ameninţare serioasă, individuală,
la adresa vieţii sau integrităţii, ca urmare a violenţei generalizate în situaţii de conflict armat
intern ori internaţional, dacă solicitantul face parte din populaţia civilă.

Dispoziţiile art. 26 alin. 1 şi alin. 2 pct. 2 din Legea nr.122/2006 anterior modificărilor
aduse prin o.G. nr.1/2014 au fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională
soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale prin Decizia nr.
484/2011156, decizia nr.1033/2008, cit. supra. şi decizia nr.1178/2010157. Prin aceste decizii
Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale ,
concluzionând că prin aceste texte legale potrivit cărora legiuitorul reglementează protecţia
subsidiară şi explicitează noţiunea ,, risc serios”, sunt în concordanţă cu prevederile Directivei
Consiliului Uniunii Europene 2004/83/CE din 29 aprilie 2004, directivă pe care Legea
nr.122/2006 o transpune la nivel naţional. De asemenea , în preambulul acestui act european se
prevede la pct.5 că regulile privind statutul refugiaţilor trebuie completate primn măsuri
referitoare la forme de protecţie subsidiară, iar la pct. 24 din acelaşi preambul se precizează că
protecţia subsidiară trebuie să fie complementară şi adiţională protecţiei refugiaţiilor prevăzute
de Convenţia de la Geneva. De asemenea , se arată în considerentele deciziei nr.1178/2010
cit.supra că aceste texte legalese conformează exigenţelor rezultate din jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului privitoare la calitatea legii naţionale, oferind suficiente repere şi
elemente pentru ca persoana căreia acestea i se adresează să înţeleagă condiţiile în funcţie de
care i se poate acorda forma de protecţie solicitată. Totodată, aceste dispoziţii legale , după cum
se precizează în considerentele deciziei nr.1033/2008 cit. supra, reprezintă concretizarea în
planul legislaţiei naţionale a Recomandării Rec(2001) 18 a Comitetului Miniştrilor Consiliului
Europei către statele membre privind protecţia subsidiară.

4.2.2.2. Acordarea protecţiei subsidiare membrilor de familie.

156
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.419 din 15 iunie 2011.
157
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.745 din 8 noiembrie 2010.

178
 În privinţa protecţiei subsidiare acordată membrilor de familie, dispoziţiile art. 27 alin.1
din Legea nr.122/2006 statuează că această protecţie se acordă, la cerere, membrilor de familie
prevăzuţi la art.2 lit. j, care se află pe teritoriul României , care excepţia celor care se află în
situaţiile prevăzute de art. 28 care reglementează cauzele de excludere de la acordarea protecţiei
subsidiare. În cazul soţului sau , respectiv, al soţiei, prevederile alin. 1 se aplică numai dacă
persoana căreia i s-a acordat protecţia subsidiară în temeiul art.26 a încheiat căsătoria înainte de
intrarea pe teritoriul României[alin.(2). În situaţia în care membrul de familie al beneficiarului
protecţiei subsidiare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. 1 şi, după caz, la alin.2, cererea
de azil a acesteia va fi analizată din perpectiva prevederilor art. 23 şi 26(art.27 alin.(3) modificat
prin O.G nr.1/2014].

4.2.2.3.Cauzele de excludere de la acordarea protecţiei subsidiare.

Cauzele de excludere de la acordarea protecţiei subsidiare sunt prevăzute de art. 28 din

Legea nr.122/2006,potrivit căruia protecţia subsidiară nu se acordă cetăţenilor străini şi
apatrizilor atunci când există motive serioase să se creadă că aceştia: au comis o infracţiune
gravă contra păcii şi omenirii, o crimă de război ori altă infracţiune definită conform tratatelor
internaţionale relevante la care România este parte sau altor documente internaţionale pe care
România este obligată să le respecte; au comis o infracţiune gravă de drept comun înainte de
intrarea pe teritoriul României; au comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor aşa
cum ele sunt enunţate în preambulul şi în art. 1 şi 2 din Carta Organizaţiei Naţiunilor unite;
constituie un pericol la adresa ordinii publice şi siguranţei naţionale a României; au instigat sau
au fost complici la săvârşirea faptelor prevăzute mai sus; protecţia subsidiară nu se acordă
cetăţenilor străini şi apatrizilor care au planificat, au facilitat sau au participat la săvârşirea de
acte de terorism, aşa cum sunt acestea definite în instrumentele internaţionale la care România
este parte.

4.2.2.4.Încetarea protecţiei subsidiare.

Protecţia subsidiară acordată în temeiul art.26 sau 27, încetează, potrivit art. 99 din
Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2014 atunci când împrejurările
care au condus la acordarea acesteia au încetat să existe ori s-au schimbat într-o asemenea
măsură, încât această formă de protecţie internaţională nu mai este necesară. Aceste prevederi nu

179
se aplică cetăţeanului străin sau apatridului căruia i s-a acordat protecţia subsidiară şi care poate
invoca motive imperioase care rezultă din persecuţii anterioare pentru a refuza protecţia ţării a
cărei cetăţenie o are sau , după caz, a ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită.

4.2.3.Protecţia temporară.

Această formă de protecţie face obiectul Capitolului IX din Legea nr.122/2006 , ea

putându-se acorda în cazul unui flux masiv de persoane strămutate pe teritoriul României, printr-
o decizie a Consiliului Uniunii Europene. În acest context, potrivit art.131 alin.2 din Legea
nr.122/2006, România poate propune Consiliului Uniunii Europene, emiterea unei decizii prin
care să constate existenţa unui flux masiv de persoane strămutate, urmând ca străinii cărora li s-a
acordat protecţie temporară să beneficieze de această formă de protecţie de la data prevăzută în
decizia Consiliului Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte durata protecţiei temporare, dispoziţiile art.130 din Legea nr.122/2006
prevăd că durata acestei forme de protecţie este de un an , cu posibilitatea prelungirii, în anumite
condiţii, cu perioade de 6 luni, până la un an.

Protecţia temporară încetează potrivit art.131 din Legea nr.122/2006 : a)când se ajunge la
limita maximă a duratei; b)în orice moment , printr-o decizie a Consiliului Uniunii Europene,
adoptate în acest sens.

Pe toată durata protecţiei temporare beneficiarii acestei forme de protecţie beneficiază de

drepturile prevăzute de art.133 din Legea nr.122/2006.

De asemenea , în condiţiile art. 136 din Legea nr.122/2006 , de protecţie temporară pot
beneficia şi minorii neînsoţiţi, situaţie în care Inspectoratul General pentru Imigrări va solicita
autorităţilor competente numirea unui reprezentant legal în cel mai scurt timp.

Totodată, potrivit art.137 din Legea nr.122/2006 , beneficiarii protecţiei temporare pot
depune cererea de azil în orice moment, dar protecţia temporară nu se poate acorda concomitent
cu statutul de solicitant de azil în timp ce solicitările sunt sub examinare.

Un străin este exclus de la acordarea protecţiei temporare , dacă:a)există motive serioase

pentru a se considera că a comis o infracţiune gravă împotriva păcii, o crimă de război sau

180
împotriva umanităţii , a comis o infracţiune gravă, altele decât cele menţionate mai sus , în afara
României, înainte de intrarea sa în statul român ca persoană care se bucură de protecţie
temporară, sau se face vinovat de acte împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite;
b)există motivetemeinice pentru considerarea sa ca un pericol la securitatea României sau , fiind
condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave,
străinul reprezintă un pericol pentru ordinea publică din România.

Străinii care au fost excluşi de la acordarea protecţiei temporare sau a reunificării familiei
pot face plângere împotriva hotărârii emise de Inspectoratul General pentru Imigrări, care se
depune în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii la judecătoria în a cărei rază teritorială
se află structura competentă a Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis hotărârea.
Instanţa de judecată se pronunţă printr-o hotărâre motivată în termen de 30 de zile.

Secţiunea 5. Soluţionarea pe cale administrativă a cererilor privitoare la cererea de

azil.

Procedura de azil, după cum rezultă din conţinutul Legii nr.122/2006 cuprinde două
etape, respectiv: etapa administrativă şi etapa judecătorească.

În ceea ce priveşte etapa administrativă în soluţionarea cererii de azil , aceasta începe cu

formularea unei cereri de azil, care se formulează personal de către solicitant sau , după caz, de
curator ori de reprezentantul legal în limba română ori într-o limbă cunoscută de solicitantul de
azil. Cererea de azil se depune de îndată ce : a) solicitantul s-a prezentat într-un punct de control
pentru trecerea frontierei de stat; b)solicitantul a intrat pe teritoriul României; c)au survenit
evenimente în ţara de origine a solicitantului, care determină să ceară protecţie pentru străinul cu
drept de şedere în România. Autorităţile competente să primească cererea de azil sunt:
a)Inspectoratul General pentru Imigrări şi formaţiunile sale teritoriale; b)structurile Poliţiei de
Frontieră Române; c)structurile Autorităţii pentru Străini; d)structurile Poliţiei Române;
e)structurile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei. Nu sunt
admise cereri de azil în afara României.

În cazul străinului minor, interesele acestuia sunt apărate de reprezentantul legal care
depune cererea de azil în numele minorului, iar dacă minorul a împlinit 14 ani , cererea de azil
poate fi depusă personal de minor. În cazul străinului minor neînsoţit care şi-a manifestat voinţa

181
de a obţine azil, în scris sau oral, în faţa autorităţilor competente, acesta va fi înregistrat ca
solicitant de azil, urmând ca cererea de azil să fie depusă în momentul numirii reprezentantului
legal, moment până la care procedura de azil este suspendată. În situaţia în care solicitantul de
azil declară că este minor şi nu există dubii serioase cu privire la minoritatea sa, el va fi
considerat minor , iar , în ipoteza în care minorul nu poate proba vârsta şi este dubii serioase cu
privire la minoritatea sa , Inspectoratul General pentru Imigrări solicită efectuarea unei expertize
medico-legale de evaluare a vârstei solicitantului, cu consimţământul prealabil, în scris, al
minorului şi al reprezentantului său legal. Dacă se refuză de către solicitantul de azil şi/sau
reprezentantul său legal efectuarea expertizei medico-legale de evaluare a vârstei solicitantului,
acesta va fi considerat major , considerându-se că persoana în cauză a împlinit vârsta de 18 ani
la data depunerii cererii de azil.

În situaţia în care există dubii serioase cu privire la discernământul unui solicitant de azil
major, personalul specializat din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări solicită
efectuarea unei expertize medico-legale în acest sens, iar dacă în urma efectuării acestei
expertize se constată lipsa de discernământ a solicitantului de azil, funcţionarul care are
competenţa de a soluţiona cererea de azil, solicită numirea unui curator , în aceleaşi condiţii
prevăzute de lege pentru cetăţenii români. Procedura de soluţionare a cererii de azil este
suspendată până la numirea unui curator, în această perioadă solicitantul de azil beneficiind de
drepturile prevăzute la art. 17 şi 18.

Solicitanţii de azil care au împlinit vârsta de 14 ani vor fi amprentaţi de către autorităţile
competente care au obligaţia să primească cererea de azil, iar începând cu data aderării României
la Uniunea Europeană, amprentele prelevate sunt transmise şi stocate şi în baza de date
europeană EURODAC(sistemul european de identificare automată a amprentelor) potrivit
Regulamentului eurodac.

Cererea de azil se soluţionează de funcţionarii anume desemnaţi de către Inspectoratul

General pentru Imigrări, context în care aceştia pot intervieva solicitanţii, pot solicita expertize,
pot consulta experţi, putând solicita documentele necesare de la instituţiile publice, agenţii sau
organizaţii care funcţionează pe teritoriul României.

182
 De asemenea solicitantul de azil poate renunţa expres la cererea de azil în etapa
administrativă, fiind informat despre consecinţele actului de renunţare.

Cererea de azil trebuie soluţionată de către funcţionarii desemnaţi în termen de 30 de zile

de la preluarea cazului, termen care poate fi prelungit cu cel mult 30 de zile dacă soluţionarea
cererii de azil necesită o documentare suplimentară. Acest termen se suspendă pe perioada
procedurii de determinare a statului membru responsabil cu analizarea unei cereri de azil sau ,
după caz, pe perioada procedurii ţării terţe, precum şi în alte cazuri temeinic justificate care fac
imposibilă realizarea activităţilor necesare soluţionării în termenul legal a cererii de azil. De
asemenea , potrivit alin.31 al art.52 din Legea nr.122/2006 nou introdus prin Ordonanţa
Guvernului nr.22/2014, după încetarea cauzei de suspendare prevăzute la alin. 3, termenul de
soluţionare a cererii nu poate fi mai mic de 20 de zile.

În raport de motivele invocate şi de concluziile care rezultă din probele administratate ,

potrivit art. 53 din Legea nr.122/2006, funcţionarul emite o hotărâre prin care : a)recunoaşte
statutul de refugiat; b)acordă protecţia subsidiară; c)respinge cererea de azil.

Hotărârea de respingere a cererii de azil cuprinde motivele corespunzătoare pentru fiecare

formă de protecţie, precum şi menţiunea de a părăsi teritoriul României în termen de 15 zile de la
finalizarea procedurii de azil. Admiterea sau respingerea cererii de azil se face prin hotărâre care
se comunică de îndată, în scris , solicitantului, prin comunicarea directă de către reprezentanţii
Inspectoratului General pentru Imigrări sau prin trimiterea poştală, cu confirmare de primire, la
ultima reşedinţă declarată a acestuia. Hotărârea comunicată este însoţită de o informare în scris,
în limba română şi într-o limbă pe care solicitantul o cunoaşte sau se presupune în mod rezonabil
că o înţelege, cu privire la soluţia dde admitere sau sau de respingere a cererii de azil şi
condiţiile în care hotărârea poate fi contestată, după caz(art.54 alin. 1 din Legea nr.122/2006
modificat prin Ordonanţa Guvernului nr.22/2014).

Procedura de azil potrivit art. 17 alin. 7 din Legea nr.122/2006 modificat prin Ordonanţa
Guvernului nr.22/2014 se finalizează, cu excepţia cererilor soluţionate în procedura accelerată
sau în procedura la frontieră când procedura de azil se finalizează de îndată, , în termen de 7 zile
de la momentul comunicării deciziei de închidere a dosarului, de la data comunicării hotărârii
Inspectoratului General pentru Imigrări prin care s-a acordat statutul de refugiat, de la data

183
expirării termenului legal de depunerii a plângerii sau , după caz, a recursului ori de la data
pronunţării instanţei de recurs. În cazul procedurii de determinare a statului membru responsabil
cu examinarea cererii de azil, procedura de azil se finalizează la data realizării transferului către
statul membru responsabil.

Secţiunea 6 Etapa judecătorească în procedura de azil.

Potrivit art. 55 din Legea nr.122/2006, împotriva hotărârii pronunţate prin care s-a
acordat protecţie subsidiară şi a celei de respingere a cererii de azil, se poate formula plângere în
termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se
constată că solicitantul nu se mai află la ultima reşedinţă declarată . Dacă plângerea a fost depusă
în acest termen, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României până la soluţionarea
plângerii. Plângerea, conţinând menţiunile prevăzute la art.57 din Legea nr.122/2006 se depune
la Inspectoratul General pentru Imigrări sau , după caz , la structura teritorială a acestuia care a
emis hotărârea, urmând ca ea să fie înmânată de îndată împreună cu actele anexate, instanţei
competente cu soluţionarea plângerii.

Competenţa soluţionării revine potrivit art.64 din Legea nr.122/2006 judecătoriei în a

cărei rază teritorială se află structura competentă a Inspectoratului General pentru Imigrări care a
emis hotărârea. Calitatea procesuală activă aparţine solicitantului de azil, iar calitate procesuală
pasivă are Inspectoratul General pentru Imigrări. Judecătoria soluţionează plângerea în termen
de 30 de zile de la primirea acesteia , instanţa motivând hotărârea în termen de 5 zile de la
pronunţare. Hotărârea judecătoriei se comunică părţilor , ea putând fi atacată potrivit art. 66 din
Legea nr.122/2006 cu recurs declarat în termen de 5 zile de la pronunţare soluţionat de către
secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei circumscripţie se află judecătoria a
cărei hotărâre se atacă, iar motivarea recursului se face în termen de 10 zile de la data
comunicării sentinţei judecătoriei. Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea
sa .

Dacă depunerea recursului se face în afara termenului legal, solicitantul poate cere
suspendarea executării dispoziţiei de părăsire a teritoriului României,cerere care se soluţionează
în termen de 7 zile de la înregistrarea acesteia de către instanţa de judecată competentă, perioadă
în care străinul nu poate fi îndepărtat de pe teritoriul României.

184
 Atunci când în urma finalizării procedurii de azil străinul nu a obţinut o formă de
protecţie, Autoritatea pentru Străini emite şi pune în aplicare dispoziţia de părăsire a teritoriului
României. În cazul în care din motive temeinice străinul nu poate părăsi teritoriul României în
termenul legal, Inspectoratul General pentru Imigrări poate acorda străinului permisiunea de a
rămâne pe teritoriul României , în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul
străinilor în România.

Cap.III. Norme conflictuale cu privire la actele juridice în general.

Secţiunea 1. Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic.

În privinţa legii aplicabile condiţiilor de fond ale actului juridic , dispoziţiile art.2637 din
noul Cod civil, statuează că : ,, condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă
de părţi sau , după caz, de autorul lor. Alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă ori să
rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia ori din circumstanţe. Părţile pot alege legea aplicabilă
totalităţii sau numai unei anumite părţi a actului juridic.

În lipsa manifestării de voinţă a părţilor prin care acestea să stabilească legea aplicabilă
contractului, acesta ca şi orice act juridic este supus unui sistem de drept bazat pe criteriile
stabilite de art.2638 din noul Cod civil. Astfel, potrivit art. 2638 din noul Cod civil, în lipsa
alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic are legăturile cele mai strânse, iar dacă
această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. Se
consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau ,
după caz, autorul actului are , la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de
comerţ sau sediul social.

Secţiunea 2. Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale actului juridic.

În acelaşi sens , noul Cod civil, reglementează prin art. 2639 legea aplicabilă condiţiilor
de formă în cazul raporturilor juridice de drept internaţional privat. Astfel, în accepţiunea acestui
text legal: ,,condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte
fondul(alin. 1); actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea
cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit

185
dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic(alin. 2); în
cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea
nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menţionate la alin. 2 nu poate să
înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului(alin. 3)”.

Secţiunea 3. Legea aplicabilă formalităţilor de publicitate.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă în cazul formalităţilor de publicitate, dispoziţiile art.

1091din noul Cod de procedură civilă , prevăd că : ,, formalităţile de înregistrare şi publicitate,
efectele lor şi autorităţile abilitate să instrumenteze sunt cele prevăzute de dreptul ţării unde
operaţiunea a avut loc(alin. 1); în materie imobiliară se aplică legea locului unde este situat
imobilul”[alin. (2)]. Aceste dispoziţii legale instituite prin art. 1091 din noul Cod de procedură
civilă, trebuie coroborate cu dispoziţiile noului Cod civil, care reglementează legea aplicabilă
bunurilor şi respectiv ,legea aplicabilă formelor de publicitate , dispoziţii care , reglementează
acestei operaţiuni , într-o manieră asemănătoare cu dispoziţiile noului Cod de procedură civilă,
cu unele nuanţări.

Astfel, o primă dispoziţie instituită prin noul Cod civil, este cea privitoare la calificarea
naturii mobiliare sau imobiliare a bunurilor, context în care dispoziţiile art. 2558 alin. (3) din
noul Cod civil, prevăd că natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii
locului unde acestea se află(în cazul bunurilor mobile) sau , după caz, sunt situate(în cazul
bunurilor imobile).

Pornind de la calificarea naturii bunurilor , prin dispoziţiile art. 2613 din noul Cod civil
se stabileşte legea aplicabilă bunurilor , respectiv , posesia, dreptul de proprietate şi celelalte
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale , sunt cârmuite de legea locului
unde acestea sunt situate sau se află , afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.

Pornind de la aceste dispoziţii legale , noul Cod civil, stabileşte prin art. 2626 legea
aplicabilă formelor de publicitate, în sensul că, formele de publicitate, realizate în orice mod,
referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc , iar, formele
de publicitate, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sunt
supuse legii statului unde acesta se găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al naşterii,
transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea

186
altei legi. Rezultă aşadar că, în privinţa formelor de publicitate a bunurilor mobile, legea
aplicabilă este legea statului aplicabilă la data şi locul unde se realizează operaţiunea de
publicitate, iar ,în privinţa formelor de publicitate a bunurilor imobile , este aplicabilă legea
statului unde este situat imobilul.

La noi în ţară formalităţile de publicitate imobiliară sunt reglementate prin Legea nr.
7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare158 prin care se dispune constituirea unui sistem
unic de publicitate imobiliară, însă acest sistem va intra în vigoare treptat , pe măsura
definitivării în fiecare judeţ a cadastrului funciar, ceea ce va evita apariţia unor conflicte de legi
interprovinciale în această materie , iar , în situaţia în care totuşi s-ar ivi , ele se vor soluţiona
potrivit principiului locus regit actum.159

În privinţa actelor oficiale publice, dispoziţiile art. 1093 din Codul de procedură civilă
republicat , statuează că actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un
agent public străin pot fi produse în faţă instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe
cale administrativă ierarhică în statul de origine şi apoi de misiunea diplomatică sau oficiul
consular român , pentru certificarea autenticităţii semnăturilor şi sigiliului aplicate pe acestea.
Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al
actului, urmată de supralegalizarea efectuată, fie de către misiunea diplomatică română sau
oficiul consular român din acel stat, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular în
România ale statului de origine şi, în continuare, în oricare din cele două situaţii, de către
Ministerul Afacerilor Externe. Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele
române se face, din partea autorităţilor române, de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul
Afacerilor Externe, în această ordine.

Secţiunea 4. Legea aplicabilă efectelor obligaţiilor care derivă din cambie , bilete de
ordin şi cec.

158
Legea nr. 7/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 720 din 24
septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.
159
I. Leş, Tratat de drept procesual civil,ediţia 4, editura C.H. Beck, Bucureşti,2008, p. 35.

187
 În ceea ce priveşte legea aplicabilă efectelor obligaţiilor care derivă din cambie şi bilete
de ordin , dispoziţiile art. 2651 din Codul civil, prevăd că efectele obligaţiilor acceptantului unei
cambii şi semnatarului unui bilet la ordin sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătite.

În privinţa legii aplicabile cecului, dispoziţiile art. 2655 din Codul civil prevăd că legea
statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea
titlu.

Secţiunea 5. Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială.

Drepturile de autor şi drepturile conexe acestora sunt reglementate prin Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care reglementează contractul de editare, contractul
de închiriere şi contractul de reprezentare teatrală şi de execuţie muzicală.

Noul Cod civil, aduce elemente de noutate în privinţa legii aplicabile operelor de creaţie
intelectuală şi a legii aplicabile dreptului de proprietate industrială. Astfel, în privinţa legii
aplicabile operelor de creaţie intelectuală, dispoziţiile art. 2624 din Codul civil prevăd că
naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor ale unei opere de creaţie intelectuală sunt
supuse legii statului unde aceasta a fost adusă pentru întâia oară la cunoştiinţa publicului prin
publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat. Operele de creaţie intelectuală
nedivulgate sunt supuse legii naţionale a autorului. În ceea ce priveşte legea aplicabilă dreptului
de proprietate industrială, art. 2625 din Codul civil, prevede că naşterea, conţinutul şi stingerea
dreptului de proprietate industrială sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori
înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare.

Secţiunea 6. Legea aplicabilă titlurilor de valoare şi a titlului reprezentativ al

mărfii.

Titlurile de valoare care circulă în comerţul internaţional sunt acţiunile şi obligaţiunile ,

nominative sau la purtător , şi , respectiv , titlul reprezentativ al mărfii.

Sub acest aspect, tranzacţionarea acestor titluri de valoare are loc prin pieţe reglementate
, în condiţiile Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital, al cărui obiect , după cum s-a remarcat

188
în literatura de specialitate160 îl formează atât bunurile corporale(bursele de mărfuri) cât şi
bunuri incorporale numite instrumente financiare, acestea fiind în marea lor majoritate titluri de
valoare sau de credit. Dar, deşi în literatura de specialitate, pentru desemnarea titlurilor care
încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noţiunea generică de ,, titluri de
credit”(folosită în dreptul neolatin) sau ,, titluri de valoare”(aparţinând dreptului german) ,
trebuie să distingem între titlurile de valoare şi titlurile de credit, întrucât unele dintre titlurile
care încorporează anumite valori patrimoniale nu implică o creditare161.

Noul Cod civil, aduce elemente de noutate în materia raporturilor comerciale de drept
internaţional privat, referitoare la legea aplicabilă titlurilor de valoare şi respectiv la legea
aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii. Astfel, în privinţa legii aplicabile titlurilor de valoare,
art. 2622 din Codul civil prevede că emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, nominative sau la
purtător, este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente. Condiţiile
şi efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele menţionate la alin. 1 sunt supuse: a) legii
aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât priveşte titlul nominativ; b) legii
locului de plată a titlului la ordin; c)legii locului unde se află titlul la purtător în momentul
transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane

În ceea ce priveşte legea aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii, art. 2623 din Codul
civil, prevede că legea menţionată expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabileşte dacă acesta
întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei
asemenea precizări, natura titlului se determină potrivit legii statului în care îşi are sediul
întreprinderea emitentă. Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun
mobil, cârmuieşte drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate162, cu privire la reglementarea titlurilor

de valoare cu element străin, nu s-a elaborat un sistem internaţional de norme juridice, fiind

160
A se vedea, Dan-Alexandru Sitaru, Intermedierea în activitatea comercială, editura Hamangiu, Bucureşti , 2012,
p. 256.
161
A se vedea, Stanciu. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul juridic , Bucureşti, 3007, p.547 şi infra nota 3 , p. 547.
162
N. Diaconu, Legea aplicabilă titlurilor de valoare cu element străin, în Revista de drept comercial nr. 4/2012.,
p.8.

189
aplicabile normele juridice cu caracter naţional, context în care, sistemele de drept naţionale
încearcă să îşi armonizeze reglementările cu cele de drept internaţional privat. În ceea ce priveşte
sistemul de drept aplicabil, în lipsa unor reglementări naţionale , devin aplicabile dispoziţiile art.
5 din noul Cod civil, care consacră în materiile reglementate de Codul civil, principiul aplicării
prioritare a normelor Uniunii europene , indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

Cap.IV Norme conflictuale în materie contractuală.

Secţiunea 1. Legea aplicabilă contractului.

Aspectele de drept internaţional privat în materie contractuală, ce ţin de legea aplicabilă

contractelor sunt guvernate de Regulamentul (CE) nr.593/2008 a Parlamentului European şi al
Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale(Roma I) 163, care
vizează obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială. Drept consecinţă a aplicării
prevederilor europene, dispoziţiile noului Cod civil, adaptat la reglementările Uniunii Europene,
reglementează prin art. 2640 legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, statuând că această lege se
determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene. În materiile care nu intră sub incidenţa
reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil privind legea
aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin
dispoziţii speciale.

În privinţa legii aplicabile obligaţiilor necontractuale , a fost adoptat Regulamentul(CE) nr.

864/2007 a Parlamentului European şi Consiliului European cu privire la legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale(denumit Roma II). La 22 decembrie 2001 a fost adoptat
Regulamentul(CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară , recunoaşterea şi executarea
deciziilor în materie civilă şi comercială(denumit Bruxelles I), care şi-a încetat aplicabilitatea
începând cu data de 10 decembrie 2015 , odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului (UE) nr.

163
Regulamentul (CE) nr.593/2008 a Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale(Roma I a fost publicat în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene(actualmente Jurnalul Oficial al Uniunii europene) L 177 din 4 iulie
2008.

190
1215/2012. Pornind de la această evoluţie istorică, în literatura de specialitate164 se arată că cele
trei Regulamente: nr.593/2008; nr.864/2007 şi nr.44/2001 au fost concepute să alcătuiască o
triadă a dreptului comunitar destinată să creeze un drept internaţional privat comunitar al
obligaţiilor civile şi comerciale.

În acelaşi sens, în privinţa obligaţiilor extracontractuale, dispoziţiile art. 2641 din Codul
civil, prevăd că această lege se determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene, iar, în
materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene se aplică legea care
cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi, dacă nu se prevede altfel prin
convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale.

În ceea ce priveşte câmpul de aplicare a Regulamentului (CE) nr.593/2008(Regulamentul

Roma I), acesta nu diferă de cel stabilit în Convenţia din 1980, statuând prin art.1 pct. 1 alin. 1
că acest regulament se aplică în situaţiile care comportă un conflict de legi în ceea ce priveşte
obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială, iar , prin alin. 2 , se precizează expres că
dispoziţiile regulamentului nu se aplică, mai ales, în materiile: fiscală, vamală şi administrativă.

Prin art.1 pct. 2 din Regulamentul(CE) nr.593/2008 sunt enumerate situaţiile care sunt
excluse din câmpul de aplicare al regulamentului. Se impune , de asemenea precizarea că
Regulamentul(CE) nr.593/2008 are un câmp de aplicare universal, ceea ce rezultă din conţinutul
art. 2 al regulamentului care statuează că ,, legea desemnată prin prezentul regulament se aplică
chiar dacă această lege nu este cea a unui Stat membru”. Raţiunea instituirii caracterului
universal al acestui regulament , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate165 , constă în
aceea că în lipsa unui astfel de caracter universal , s-ar putea dovedi extrem de dificilă în practică
delimitarea situaţiilor care au o legătură cu Piaţa Comună, iar , pe de altă parte , simplul fapt că o
situaţie n-ar avea la prima vedere o legătură cu Piaţa Comună să facă totuşi obiectul unui
contencios în cadrul Comunităţii Europene, pentru indiferent ce motiv , care eo ipso să reprezinte

164
A se vedea, V. Muscalu, Regulamentul(CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Comisiei privind legea
aplicabilă în cazul obligaţiilor contractuale. Câmpul de aplicare. Caracterul universal. Libertatea de a alege. Legea
aplicabilă în lipsa alegerii(I), în revista Dreptul nr.6/2009, p.221.
165
A se vedea, V. Muscalu, op. cit., p. 223 şi infra nota 1 , p. 223.

191
o atare legătură. Totodată, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene166(actualmente Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene) a statuat în multe rânduri că din moment ce un instrument
comunitar are drept obiectiv să se aplice unor situaţii care au o legătură cu mai multe State
membre, validitatea şi câmpul de aplicare nu pot fi puse în discuţie datorită faptului că anumite
situaţii pur interne ale unui Stat membru sunt acoperite.

În virtutea Regulamentului(CE) nr. 593/2008, părţile au libertatea de a alege legea

aplicabilă contractului, context în care prevederile art. 3 din regulament prevăd următoarele:

-contractul este guvernat de legea aleasă de părţi, alegerea putând fi expresă sau să
rezulte cu certitudine din dispoziţiile contractului sau din circumstanţele cauzei. Prin această
alegere părţile pot desemna legea aplicabilă contractului fie în întregime, fie numai pentru o
parte a acestuia( art. 3 pct.1);

-părţile pot conveni, în orice moment, să stabilească o altă lege care să guverneze
contractul decât cea aleasă anterior, potrivit acestui text(art. 3 pct. 2), fie în virtutea altor
dispoziţii din regulament. Orice modificare referitoare la la determinarea legii aplicabile,
intervenită posterior încheierii contractului, nu afectează validitatea formală a contractului în
sensul art. 11 şi nu aduce atingere drepturilor terţilor ;

-atunci când toate elementele situaţionale sunt localizate, în momentul alegerii, într-o altă
ţară decât cea a cărei lege este aleasă, alegerea părţilor nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor la
care legea altei ţări nu permite să se deroge prin acord(art. 3 pct. 3);

- atunci când toate celelalte elemente ale situaţiei sunt localizate, în momentul alegerii, în
unul sau mai multe State membre, alegerea de către părţi a unei alte legi aplicabile decât cea a
unui Stat membru nu aduce atingere, după caz, aplicării dispoziţiilor dreptului comunitar de la
care nu este permis să se deroge prin convenţii, şi cele puse în operă de către Statul membru al
forului( art.3 pct.4);

-existenţa şi validitatea consimţământului părţilor în ceea ce priveşte legea aplicabilă sunt

guvernate de dispoziţiile art. 10, art. 11 şi art. 13(art. 3 pct.5).

166
A se vedea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene(C.J. C. E), decizia din 1 martie 2005, în cauza Owusu,
C-281/02, în ,,Recueil 2005”, I-1383, pct. 34(ibidem , infra nota 2, p. 223).

192
 Dar , pe lângă posibilitatea părţilor contractante de a alege legea aplicabilă contractului,
există situaţii în care părţile contractante nu au optat pentru alegerea legii aplicabile contractului,
ipoteză în care atât Convenţia de la Roma din anul 1980, cât şi Regulamentul(CE) nr.593/2008,
conţin reglementări cu privire la criteriile care stau la baza legii aplicabile contractului. Astfel,
Convenţia de la Roma din anul 1980 prevedea prin art. 4 paragr. 1 că legea aplicabilă, în cazul în
care părţile nu –şi manifestă dorinţa de a alege această lege, va fi legea ţării care are cele mai
strânse legături cu contractul. Prin paragr 2 al art. 4, în vederea determinării acestei ţării, era
instituită o prezumţie, în sensul că , contractul prezenta legăturile cele mai strânse cu ţara în care
debitorul îşi avea rezidenţa obişnuită. Dar , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate,
dispoziţiile art. 4 din Convenţia de Roma din anul 1980 au fost interpretate diferit , în special în
ceea ce priveşte forţa prezumţiilor pe care le-a instituit , motiv pentru care legiuitorul comunitar
prin Regulamentul(CE) nr.593/2008 a dat o anumită flexibilitate operaţiunilor prevăzute de
Convenţie pentru determinarea legii aplicabile contractului. În acest , prevederile art. 4 din
Regulamentul(CE9 nr.593/2008 statuează:

1.În lipsa alegerii exercitate conform art. 3 şi fără a se încălca art.5 şi art. 8, legea
aplicabilă contractelor este determinată după cum urmează:

a) contractul de vânzare de bunuri este guvernat de legea ţării în care vânzătorul îşi are
rezidenţa obişnuită;

b)contractul de prestări de servicii este guvernat de legea ţării în care îşi are rezidenţa
obişnuită prestatorul de servicii;

c)contractul care are drept obiect un drept real imobiliar sau contractul de închiriere a
unui imobil este guvernat de legea ţării în care este situat imobilul;

d)prin excepţie de la cele prevăzute la pct. c, contractul de închiriere a unui imobil

încheiat în vederea unei folosinţe temporare pe o perioadă de maximum şase luni consecutive
este guvernat de legea ţării în care proprietarul îşi are rezidenţa obişnuită, cu condiţia ca locatarul
să fie o persoană fizică şi să-şi aibă rezidenţa obişnuită în aceeaşi ţară;

e) contractul de franciză este guvernat de legea ţării în care francizatul îşi are rezidenţa
obişnuită;

193
 f)contractul de distribuţie este guvernat de legea ţării în care distribuitorul îşi are
rezidenţa obişnuită;

g)contractul de vânzare de bunuri la licitaţie este guvernat de legea ţării unde are loc
licitaţia, dacă acest loc poate fi determinat;

h)contractul încheiat în cadrul unui sistem multilateral care asigură sau facilitează
întâlnirea unor multiple interese, cumpărători şi vânzători, exprimate prin terţi, pentru
instrumente financiare, în sensul paragr.1 pct. 17 din Directiva nr.2004/39/CE potrivit regulilor
de nediscriminare şi care este guvernat de legea unei singure ţări, este guvernat de acea lege.

2. Atunci când contractul nu este acoperit prin dispoziţiile sus-menţionate, ale paragr.1,
sau elementele contractului sunt acoperite prin mai multe puncte enunţate sub lit.a-h de la
paragr.1, contractul este guvernat de legea ţării unde îşi are rezidenţa obişnuită partea
contractantă care trebuie să furnizeze prestaţia caracteristică.

3.Atunci când din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă că , contractul prezintă în

mod manifest legături mai strânse cu o altă ţară decât cea vizată de paragr. 1 sau 2, se va aplica
legea acelei ţări.

4.Atunci când legea aplicabilă nu poate fi determinată pe baza paragr.1 sau 2, contractul
este guvernat de legea ţării cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse.

După cum am precizat , potrivit art.2640 alin. 2 din noul Cod civil, dispoziţiile noului
Cod civil se aplică doar în materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii
Europene. Ca atare, România fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene , în materia
legii aplicabile obligaţiilor contractuale vor deveni incidente prevederile Regulamentului(CE)
nr.593/2008, cu precizarea expusă mai sus că în virtutea caracterului universal al acestui
regulament, consacrat prin art. 2 al regulamentului, prevederile acestuia se aplică nu numai în
ipoteza în care legea aplicabilă este cea a unui stat membru al Uniunii Europene , ci şi în
situaţia în care legea desemnată nu este cea a unui Stat membru.

În acest context,pentru materiile care nu intră sub incidenţa prevederilor

Regulamentului(CE) nr.593/2008, vor deveni incidenţe în privinţa legii aplicabile condiţiilor de
fond ale contractului dispoziţiile art.2637 şi dispoziţiile art. 2638 din noul Cod civil care

194
reglementează legea aplicabilă condiţiilor de formă, dispoziţii care sunt în concordanţă cu
prevederile Regulamentului(CE) nr.593/2008, mai sus expuse.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă formei contractului, Convenţiile nu disting între

contractele încheiate între părţi care nu se găsesc pe acelaşi teritoriu şi contractele încheiate între
persoane aflate pe teritoriul unor state diferite.

În prima ipoteză , convenţiile prevăd că respectivul contract este valid cât priveşte forma
sa dacă îndeplineşte condiţiile cerute în acelaşi sens de legea care reglementează fondul,
determinată conform convenţiilor sau de legea statului în care a fost încheiat.

Referitor la cea de a doua ipoteză, când contractele se încheie între persoane aflate pe
teritoriul unor state diferite, contractul este valabil cu privire la forma sa, dacă respectă
condiţiile cerute în acest sens de legea care îi reglementează fondul în virtutea convenţiei sau de
legea uneia dintre respectivele state.

Referitor la forma contractelor încheiate de către un reprezentant, Convenţia de la Roma

din anul 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale între statele membre ale Uniunii
Europene, înlocuită de la 17 decembrie 2009 prin Regulamentul (CE) nr.593/2008 ,preciza că
forma acestui contract va fi supusă legii în vigoare în statul în care se găseşte reprezentantul în
momentul în care acţionează(art. 9 alin. 3).

În ceea ce priveşte forma contractelor încheiate cu consumatorii, Convenţia de la Roma

prevedea că aceasta va fi reglementată de legea statului în care consumatorul îşi are reşedinţa sa
obişnuită, iar forma contractelor având ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de folosinţă
al unui imobil, este supus, în principiu, regulilor imperative cerute de legea statului de situare a
imobilului, în măsura în care, potrivit acestei legi, aceste reguli de formă imperative se aplică
independent de locul încheierii contractului şi de legea care îi reglementează fondul(art. 9 alin.
6). În acord cu dispoziţiile Convenţiei de la Roma, în privinţa bunurilor, dispoziţiile art. 2613 din
noul Cod civil , prevăd că : ,, posesia , dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate
sau se află, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel”.

195
 În acelaşi sens,cu privire la legea aplicabilă condiţiilor de formă, noul Cod civil,
reglementează prin art. 2639 legea aplicabilă condiţiilor de formă în cazul raporturilor juridice de
drept internaţional privat. Astfel, în accepţiunea acestui text legal: ,,condiţiile de formă ale unui
act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul(alin. 1); actul se consideră totuşi
valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile
următoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite
a persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al
autorităţii care examinează validitatea actului juridic(alin. 2); în cazul în care legea aplicabilă
condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă,
nicio altă lege dintre cele menţionate la alin. 2 nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de
locul întocmirii actului(alin. 3)”.

Referitor la contractele încheiate cu consumatorii, prevederile art. 1177 din noul Cod
civil statuează că aceste contracte sunt supuse legii speciale şi, în completare, dispoziţiilor noului
Cod civil.

Secţiunea 2. Domeniul legii contractului.

Aspectele legate de domeniul legii aplicabile contractelor sunt guvernate de asemenea tot
de Regulamentul (CE) nr.593/2008 a Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale(Roma I), supra cit.

Convenţiile reglementează şi domeniul lui lex contractus , determinată potrivit acestora,

precizând că legea se aplică interpretării contractului, drepturilor şi obligaţiilor părţilor , inclusiv
executării acestora , inclusiv consecinţele neexecutării totale sau parţiale a lor.

Astfel, legea aplicabilă contractelor, în general, este legea aleasă de către părţi, în temeiul
principiului autonomiei lor de voinţă(lex voluntatis), expresia în temeiul căruia părţile
localizează actul juridic sub incidenţa unui sistem de drept pe care l-au considerat adecvat
contractului. Această regulă prin care părţile , prin acordul lor de voinţă stabilesc sistemul de
drept aplicabil în materia contractului este prevăzută prin art. 3 alin. 1 teza I din Regulamentul
Roma I , în sensul căruia , contractul este guvernat de leasa aleasă de către părţi. Prin art. 3 alin.
1 teza a II din Regulamentul Roma I se statuează modalităţile de exprimare a acordului de voinţă
a părţilor, respectiv, alegerea legii aplicabile de către părţi contractului trebuie să fie expresă sau

196
să rezulte, cu un grad ridicat de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările
cauzei. Din conţinutul acestui text al Regulamentului Roma I ,care prevede că pe lângă
modalitatea de determinare a legii aplicabile în mod expres,alegerea legii aplicabile poate
rezulta, cu un grad rezonabil de certitudine şi din clauzele contractuale sau din împrejurările
cauzei, rezultă posibilitatea alegerii tacite a lui lex contractus, respectiv , părţile pot determina
în mod tacit legea aplicabilă contractului(lex voluntatis).

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate167, cu privire la domeniul de

aplicabilitate a lui lex contractus, dacă, însă părţile, fac referire, în contractul lor, la reglementări
nestatale, de tipul uzanţelor comerciale internaţionale, ori a clauzelor prestabilite(condiţii
generale, contracte –tip, etc), acestea nu au calitatea de lex contractus, deoarece nu desemnează
dispoziţiile cuprinse într-un sistem de drept , ci au , spre exemplu, caracter de reguli de
completare a prevederilor contractuale, făcute incidente pe baza mecanismului recepţiunii
contractuale. Se concluzionează168 că, în prezenţa unei alegeri a părţilor, privitoare la sistemul
de drept care guvernează contractul, instanţele de judecată sau orice organ jurisdicţional au
obligaţia de a respecta voinţa părţilor, cu excepţia cazurilor în care se constată intervenirea unor
cauze de înlăturare a alegerii făcute(frauda la lege, încălcarea ordinii publice , etc).

În lipsa manifestării de voinţă a părţilor prin care acestea să stabilească legea aplicabilă
contractului, acesta ca şi orice act juridic este supus unui sistem de drept bazat pe criteriile
stabilite de art.2638 din noul Cod civil. Astfel, potrivit art. 2638 din noul Cod civil, în lipsa
alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic are legăturile cele mai strânse, iar dacă
această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. Se
consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau ,
după caz, autorul actului are , la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de
comerţ sau sediul social.

Pe plan internaţional,Convenţia CIDIP(Convenţia interamericană privind dreptul

aplicabil contractelor internaţionale, semnată la Ciudad de Mexico , la data 10 martie 1994 şi

167
A se vedea, D-Alexandru Sitaru, Intermedierea în activitatea comercială, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 442.
168
Ibidem.

197
intrată în vigoare la 15 decembrie 1996) stabileşte că domeniul lui lex contractus include şi
evaluarea prejudiciului, în măsura în care poate conduce la plata unei îndemnizaţii
compensatorii. La rândul său , Convenţia de la Roma din anul 1980 prevede că executarea şi
măsurile care pot fi luate de creditor în caz de neexecutare vor fi reglementate de legea statului
unde are loc executarea. De asemenea, Convenţia CIDIP prevede că pentru statele a căror
legislaţie stabileşte obligaţia înregistrării sau publicării contractelor internaţionale, acestor
aspecte urmează a li se aplica legea respectivului stat.

În condiţiile în care procesul de uniformizare a dreptului internaţional privat al statelor

membre ale Uniunii Europene nu este atât de avansat ca şi procesul similare înfăptuit la nivelul
OSA(CIDIP), Convenţia de La Roma cuprinde soluţii pentru unele reglementarea unor instituţii
juridice cu mare impact în materia contractelor comerciale internaţionale.

Astfel, Convenţia de la Roma ,reglementează legea aplicabilă cesiunii de creanţă,

statuând că obligaţiile dintre cedent şi cesionar, sunt reglementate de legea contractului dintre ei,
în timp ce legea care reglementează creanţa cedată va stabili caracterul cesionabil al acesteia,
raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile de opozabilitate a cesiunii faţă de debitor şi
caracterul liberatoriu al prestaţiei efectuate de către debitor.

Se impune de asemenea remarca că , Convenţia de la Roma fiind adoptată în spaţiu

comunitar, prevede expres că: ,, ea nu aduce atingere dispoziţiilor care, în domeniul legii
speciale, reglementează conflicte de legi în materia obligaţiilor contractuale şi care sunt sau vor
fi cuprinse în acte emanând de la instituţiile comunitare europene sau în legislaţiile naţionale
armonizate în aplicarea acestor acte”.

Referitor la cesiunea de creanţă în dreptul comerţului internaţional169, a fost adoptată de

către UNCITRAL(Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional, organ
specializat al Organizaţiei Naţiunilor Unite) în anul 2001 Convenţia asupra cesiunii de creanţă în
dreptul comerţului internaţional, dar care a fost semnată până în prezent de trei state:
Luxemburg, Madagascar şi Statele Unite ale Americii şi ratificată de către Liberia, fiind necesar
ca un minim de 5 state să ratifice pactul pentru a intra în vigoare.

169
A se vedea pentru analiza acestei probleme, D. Mihail Şandru, op. cit., p. 103-106.

198
 Termenul cesiune desemnează transferul efectuat printr-o convenţie de la o
persoană(cedent) către o altă persoană(cesionar) în interes individual-total sau parţial - al
dreptului contractual al cedentului de a plăti o sumă de bani(creanţa).170.

În ceea ce priveşte câmpul de aplicare al acestei Convenţii , ea se aplică: a) cesiunilor de

creanţă internaţionale şi cesiunilor internaţionale de creanţă dacă, la data încheierii contractului
de cesiune, cedentul domiciliază într-un stat contractant, şi b) cesiunilor ulterioare numai dacă, o
cesiune anterioară este garantată de convenţie. Convenţia nu produce efecte asupra drepturilor şi
obligaţiilor debitorului, mai puţin dacă, la data încheierii contractului iniţial, debitorul este
domiciliat într-un stat contractant sau legea care guvernează contractul iniţial este legea statului
contractant.

Necesitatea acestei Convenţii reafirmată de către Statele contractante derivă din faptul că
problemele create prin incertitudini, cum ar fi conţinutul şi alegerea regimului aplicabil
cesiunilor de creanţă, constituie un obstacol pentru comerţul internaţional, care trebuie să se
realizeze pe bază de egalitate şi beneficiu mutual, şi care contribuie la promovarea relaţiilor de
prietenie dintre state.

Existenţa opiniei, potrivit cu care adoptarea regulilor uniforme care guvernează cesiunile
de creanţă vor promova valabilitatea capitalului şi creditului, facilitează în acest mod dezvoltarea
comerţului internaţional.171

Secţiunea 3.Soluţii conflictuale aplicabile contractului de comerţ internaţional..

Analiza soluţiilor conflictuale aplicabile contractului de comerţ internaţional, au drept

fundament existenţa elementului de extraneitate care generează legătura concomitentă cu mai
multe sisteme de drept , context în care este imperios necesar să se determine legea aplicabilă
contractului de comerţ internaţional, dacă aceasta nu beneficiază de un cadru legal uniform de
drept material. Rezultă aşadar că , în lipsa unor dispoziţii de drept material uniforme care să
reglementeze contractul de comerţ internaţional, urmează să recurgem la mecanismul normelor

170
Ibidem , p. 106. În dreptul nostru, cesiunea de creanţă este definită prin art. 1566 din noul Cod civil ca
fiind convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
171
Ibidem , p. 105.

199
conflictuale legale, stabilite prin lege sau evidenţiate de practica judecătorească şi arbitrală a
forului, adică a instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.

Problema în discuţie vizează alegerea dreptului aplicabil unui contract(lex causae), în

scopul evitării unui conflict de legi,deoarece părţile contractante, în faţa mai multor legi în
conflict cu privire la contractul lor, dând expresie principiului autonomiei de voinţă(lex
voluntatis), procedează, la o alegere a sistemului de drept pe care îl cred mai apt spre a cârmui
raporturile lor juridice(electio juris; law shopping) fie în mod indirect determinând norma
conflictuală(de drept internaţional privat), care la rândul ei va indica dreptul material aplicabil,
fie în mod direct, alegând dreptul material aplicabil.172

Astfel, dacă un contract se încheie pe teritoriul ţării noastre şi urmează ca toate obligaţiile
să fie executate aici, contractul având ca element de extraneitate doar cetăţenia uneia dintre
părţi(persoană fizică), atunci nu există nicio îndoială că părţile au dorit ca raporturilor lor
contractuale să fie cârmuite de legea ţării noastre.

Dar , cu ocazia încheierii contractului , părţile se pot referi la o lege străină, cu altă
finalitate, şi anume numai pentru a preciza în acest mod, conţinutul contractului lor; adică în loc
ca părţile să copieze dispoziţiile legii străine, transpunându-le corect în contractul lor, ele fac în
contextul contractului o simplă referire la legea străină, din care să rezulte că ele, înţeleg ca,fie
întregul contract, fie anumite elemente să fie reglementate aşa cum acestea sunt reglementate în
legea la care se referă. În acest context, părţile nu aleg cu privire la legea aplicabilă contractului
lor, ele nu aleg nicio lege, ci ,ele desemnează pe această cale de trimitere dispoziţiile legii
străine aplicabile. Legea la care se referă părţile spre a determina astfel conţinutul contractului
lor încetează de a mai fi lege din moment ce a fost încorporată în contract şi de aceea ea nici nu
poate genera un conflict de legi, pentru a cărei soluţionare să fie necesară intervenţia unei norme
de drept internaţional privat. Legea străină la care se referă părţile nu îndeplineşte funcţia de lege
aleasă de către părţi pentru a guverna contractul(ea nu este menită să devină dreptul material

172
Dumitru A. P. Florescu, L.- Narcis Pîrvu, op. cit., p. 14, 15.

200
aplicabil, adică lex causae), ci, dispoziţiile ei sunt convertite în clauze sau dispoziţii ale
contractului; ele sunt reduse la nivelul unui conţinut contractual.173

Se poate aşadar concluziona că, părţile contractante se pot referi la o lege străină în două
moduri, şi anume: fie printr-un pactum de lege utenda, al cărui scop este ca legea străină
respectivă să devină dreptul material aplicabil contractului(lex causae), fie prin recepţia
contractuală(în contract) a legii străine, a cărei finalitate constă în faptul că dispoziţiile legii
străine respective sunt chemate să servească numai pentru determinarea conţinutului
contractului, ele înşele devenind clauze ale contractului în care au fost încorporate174.

Lex voluntatis devine astfel normă conflictuală (de drept internaţional privat) în temeiul
căreia părţile contractante pot să aleagă, în modul cel obişnuit , printr-o stipulaţie în contract ,
denumită convenţional pactum de lege utenda, ca lege competentă a cârmui raporturile lor
contractuale(lex causae), sistemul de drept al unui stat.175

Se impune de asemenea precizarea că , prin lex causae, adică dreptul material aplicabil al
contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respective, şi nu o anumită lege
substanţială sau de drept material(deci nu o lege naţională privitoare la vânzare, dacă în speţă
este vorba de un contract de vânzare internaţională).176

Secţiunea 4. Soluţii conflictuale subsidiare în materia contractelor.

După cum am precizat, atât principiul lex voluntatis , în temeiul căruia părţile pot să
aleagă dreptul aplicabil raporturilor contractuale dintre ele, cât şi principiile conflictuale
subsidiare - lex loci contractus şi lex loci executionis contractus- sunt reglementate diferit de la
un sistem de drept la altul, statele şi organizaţiile interstatale au fost nevoite să intensifice
eforturile pentru armonizarea soluţiilor conflictuale vizând contractul de comerţ internaţional.

173
Ibidem , p. 17, 18, 19.
174
Ibidem , p. 19.
175
Ibidem , p. 17.
176
Ibidem.

201
 În acest context, atât prin Convenţia de la Roma din anul 1980 , cât şi prin Convenţia
CIDIP, urmărindu-se nu numai uniformizarea soluţiilor conflictuale principale, în ipoteza
alegerii de către părţi a legii contractului, ci şi a soluţiilor conflictuale subsidiare din dreptul
internaţional privat, în lipsa alegerii de către părţi a legii contractului, prin art. 9 al Convenţiei
CIDIP se precizează că: ,,dacă părţile nu au ales legea aplicabilă contractului în cauză, contractul
este supus dreptului statului cu care are legăturile cele mai strânse”, dispoziţii care se regăsesc în
termeni apropriaţi şi în Convenţia de la Roma în art. 4 alin. (1).

Dar, în timp ce Convenţia CIDIP lasă la latitudinea forului de jurisdicţie determinarea

legii aplicabile contractului, Convenţia de la Roma realizează o uniformizare mai completă, în
sensul că stabileşte prezumţia că un contract cu element de extraneitate, prezintă, în principiu,
legăturile cele mai strânse cu statul în care partea care trebuie să furnizeze prestaţia caracteristică
are în momentul încheierii contractului reşedinţa sa obişnuită sau în cazul unei societăţi, asociaţii
sau persoane juridice, administraţia sa centrală, ori, dacă acel contract este încheiat în exercitarea
activităţii profesionale a părţii, cu statul în care este situat sediul principal sau sediul de la care
trebuie furnizată prestaţia în cauză. Aceeaşi convenţie stabileşte în ceea ce priveşte contractele
care au ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de folosinţă a unui imobil , prezumţia că
acestea au legăturile cele mai strânse cu statul unde este situat imobilul.

În acelaşi sens, noul Cod civil , prin art. 2570 alin. 3 stabileşte că reşedinţa obişnuită a
persoanei juridice este statul în care aceasta îşi are stabilimentul principal, iar , stabilimentul
principal al persoanei juridice este, potrivit art. 2570 alin. 4 din noul Cod civil, locul unde
aceasta şi-a stabilit administraţia centrală.

De asemenea Convenţia CIDIP , spre deosebire de Convenţia de la Roma, reţine dreptul

forului de jurisdicţie ca pentru determinarea legii aplicabile contractului cu element de
extraneitate, în ipoteza alegerii acesteia de către părţi, să ţină cont de principiile generale ale
dreptului comerţului internaţional, acceptate de către organismele internaţionale, precum şi de
orientările,uzurile , cutumele şi practicile comerciale general acceptate.

În acord cu aceste convenţii internaţionale , şi dispoziţiile noului Cod civil, prin art. 2638
statuează că , în lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile
cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul
juridic a fost încheiat.

202
 Cap. V.Procesul civil internaţional.

Secţiunea 1.Aspecte reglementate de noul Cod de procedură civilă referitoare la

competenţa instanţelor care soluţionează litigii derivate dintr-un proces civil internaţional.

Realizarea efectelor contractului de comerţ internaţional ridică însă probleme în cazul în

care părţile nu îşi execută de bună voie obligaţiile contractuale , ipoteză în care este necesară
intervenţia instanţei judecătoreşti, mai precis , se pune în discuţie care este ţara a cărei instanţe
are competenţa de a soluţiona litigiul ivit , potrivit normelor de drept internaţional privat.

În acest pentru soluţionarea acestei probleme vom recurge la dispoziţiile noului Cod de
procedură civilă republicat, care , prin art. 1066 stabileşte competenţa instanţelor române
întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului, dacă, pârâtul are domiciliul, iar în lipsa
domiciliului, reşedinţa obişnuită , respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un
sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii. De
asemenea , tot instanţele române sunt competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea
la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România, când acest
sediul secundar este situat în România la data introducerii cererii.

Noul Cod de procedură civilă republicat în privinţa procesului civil internaţional,

reglementează prin art. 1068 , sub denumirea marginală ,, alegerea forului”, posibilitatea părţilor
ca, în materie patrimonială, să convină asupra instanţei competente să judece un litigiu actual sau
eventual izvorând dintr-un raport juridic cu element de extraneitate, printr-o convenţie încheiată
prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i
stabili proba printr-un text. Odată aleasă instanţa aceasta nu se poate declara necompetentă dacă
: a) una dintre părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuită, respectiv un sediu secundar în
circumscripţia acestei instanţe; b)dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional
privat este legea română.

Prin alin. 2 al art. 1068 din noul Cod de procedură civilă republicat, sunt reglementate
situaţiile în care alegerea instanţei este fără efect, astfel : dacă ea conduce la lipsirea în mod
abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea română;
când instanţa aleasă este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor române,

203
precum şi când instanţa aleasă este română, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei
instanţe străine.

Noul Cod de procedură civilă republicat, reglementează şi instituţia ,, forumului de

necesitate”, prin art. 1070 , când , deşi instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o
legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa
instanţelor române , dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate
sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. În situaţiile mai
sus expuse , dacă cererea este formulată de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România
ori de o persoană juridică de naţionalitate română, competenţa instanţei române este obligatorie.

Dar, totodată, prin art. 1080 al Capitolului II(,, Dispoziţii speciale de competenţă
internaţională a instanţelor române”) din Titlul I (,, Competenţa internaţională a instanţelor
române”) al cărţii a VII-A din noul Cod de procedură civilă(,, Procesul civil internaţional”), se
conferă competenţa exclusivă a instanţelor române în materia acţiunilor patrimoniale , respectiv ,
instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate
referitoare la : 1. Imobile situate pe teritoriul României; 2.bunuri lăsate în România de defunctul
cu ultimul domiciliu în România; 3. Contracte încheiate cu consumatorii având domiciliul sau
reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau
familial al consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia
dacă : a) furnizorul a primit comanda în România; b).încheierea contractului a fost precedată în
România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii
contractului.

În aceste cazuri, potrivit art. 1082 din noul Cod de procedură civilă republicat, convenţia
de alegere a forului , altul decât instanţa română este inoperantă.

În materia contractului de comerţ internaţional , noul Cod de procedură civilă conferă,

prin art. 1081 şi o competenţă preferenţială a instanţelor române care sunt competente să judece
şi litigii în care: locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie
contractuală, se află în România(pct. 2); locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg
obligaţii extracontractuale sau se produc efectele acestuia se află în România(pct. 3); bunul
asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România(pct. 5); ultimul domiciliu
al defunctului se află în România, rezervată fiind competenţa exclusivă pentru imobilele lăsate de

204
acesta în străinătate(pct. 6); procese între străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar
raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale
persoanelor din România( art. 1081 alin. 2 , pct. 6 din noul Cod de procedură civilă republicat);
procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse originare în România,
indiferent de cetăţenia victimei, de locul survenirii accidentului sau locul producerii
prejudiciului( art. 1081 alin. 2 , pct. 8 din noul Cod de procedură civilă republicat).

După ce s-a determinat instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei , aceasta va trebui
să cunoască legea aplicabilă în raport cu care va aprecia pretenţiile părţilor, atât sub aspect
procedural, cât şi sub aspect substanţial(material) şi care , conform dispoziţiilor mai expuse ale
noului Cod de procedură civilă, poate fi lex forii, adică legea statului unde funcţionează instanţa
sesizată , sau legea unei alte ţării, situaţie în care se pot ridica probleme în legătură cu însuşi
dreptul aplicabil, cum ar fi proba actelor juridice , calificarea pretenţiei.

În ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile unor raporturi juridice cu elemente de

extraneitate aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a noului Cod civil,
prin dispoziţiile tranzitorii de punere în aplicare a cărţii a VII-a ,, Dispoziţii de drept internaţional
privat” a Codului Civil, instituite prin art. 207 alin. 3 din Legea nr. 71/2011 se statuează că în
această ipoteză , legea aplicabilă se determină conform normelor de drept internaţional privat
aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil. Se consacră astfel , prin această dispoziţie
legală principiul tempus regit actum , potrivit căruia valabilitatea oricărui act juridic se
analizează prin raportare la actul normativ în vigoare la data adoptării acestuia.

Se impune de asemenea precizarea că, potrivit art. 207 din Legea nr. 71/2011: ,,
dispoziţiile cărţii a VII-a,, ,, Dispoziţii de drept internaţional privat” a Codului Civil se aplică
numai cauzelor deduse instanţei judecătoreşti sau autorităţii competente după intrarea în vigoare
a Codului civil, având ca obiect raporturi juridice cu element de extraneitate, indiferent de data şi
locul încheierii actelor ori producerii sau săvârşirii faptelor generatoare ale respectivelor
raporturi juridice(alin. 1); în cazul raporturilor de drept internaţional privat stabilite anterior
intrării în vigoare a Codului civil, competenţa legii determinate potrivit alin. 1 poate fi înlăturată
dacă aplicarea sa conduce la consecinţe vădit injuste(alin. 2)”.

Sub aspectul legii aplicabile sub aspect procedural, dispoziţiile legii de procedură
române se aplică doar proceselor ce se judecă de instanţele române în ţara noastră, ele nu pot

205
acţiona în afara teritoriului ţării noastre. Acest principiu este consacrat expres prin art. 1088 din
noul Cod de procedură civilă republicat , care consacră principiul forum rei , şi care statuează
expres că, în procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva
unor dispoziţii exprese contrare. Prin art. 1089 se precizează că : ,,calificarea unei probleme ca
fiind de drept procesual sau de drept substanţial se face conform legii române, sub rezerva
instituţiilor juridice fără corespondent în dreptul român.

În completarea acestor dispoziţii instituite prin noul Cod de procedură civilă, dispoziţiile
tranzitorii de punere în aplicare a cărţii a VII-a ,, Dispoziţii de drept internaţional privat” a
Codului Civil, instituite prin art. 208 din Legea nr. 71/2011 se statuează că : ,, când dreptul
substanţial aplicabil unor raporturi cu elemente de extraneitate, desemnat de părţi sau , după caz,
de autorul actului unilateral, conform dispoziţiilor cărţii a VII-a a Codului civil, a cunoscut
modificări până la data aplicării sale, se aplică normele pertinente ale acestuia în vigoare la data
desemnării, în lipsă de prevederi contrare în cartea a VII-a a Codului civil(alin. 1); dacă dreptul
străin stabilit conform regulilor cărţii a VII-a a Codului civil ca fiind dreptul aplicabil în cauză a
avut loc o tranziţie legislativă, normele de drept substanţial aplicabile în cauză se determină
potrivit regulilor de drept tranzitoriu prevăzute în acest sistem de drept(alin. 2)”.

Se constată că dispoziţiile art. 1089 din Codul de procedură civilă republicat, fac trimitere
în privinţa calificării unei probleme ca fiind de drept procesual sau de drept substanţial, la
dispoziţiile art. 2558 din noul Cod civil, care reglementează calificarea în raporturile de drept
internaţional privat, în sensul cărora când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce
urmează să fie dată unei instituţii de drept sau a unui raport juridic, se ia în considerare
calificarea juridică stabilită de legea română, iar , în ipoteza în care legea română nu cunoaşte o
instituţie juridică străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în
considerare calificarea juridică făcută de legea străină.

În privinţa calificării pretenţiei , adică a normelor juridice de drept substanţial(material),

aceste probleme îşi găsesc reglementarea prin noul Cod de procedură civilă, care prin art.1090
stabileşte în privinţa calificării pretenţiei că obiectul şi cauza acţiunii în procesul civil
internaţional se stabileşte conform legii care guvernează fondul raportului juridic dedus
judecăţii(lex causae).

206
 Sub acest aspect, după cum am precizat, legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se
determina, potrivit art. 2640 din noul Cod civil, potrivit reglementărilor dreptului Uniunii
Europene şi, doar în materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene ,
devin aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, care stabilesc , potrivit art. 2637 legea aplicabilă
condiţiilor de fond ale actului juridic, acestea fiind cârmuite potrivit acestui text legal de legea
aleasă de părţi sau, după caz, de autorul lor.

În privinţa legii aplicabile probei actelor juridice, în procesul civil intern, noul Cod de
procedură civilă, prin art. 26 alin. 1 la fel ca şi vechea reglementare, instituie o derogare de la
principiul aplicării imediate a legii noi, în ipoteza proceselor noi pornite după intrarea în vigoare
a noului Cod de procedură civilă, dar numai în ceea ce priveşte proba actelor juridice, care se
apreciază după legea în vigoare la data încheierii actului juridic, precizându-se că, legea care
guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a
prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor
juridice care fac obiectul probaţiunii. În schimb, potrivit , art. 26 alin. (2) din noul Cod de
procedură civilă, administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor,
deci , pentru procesele noi pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, deşi
instanţa va aprecia proba actelor juridice după legea în vigoare la data încheierii actului juridic,
aceste probe vor fi administrate potrivit normelor de procedură instituite prin noul Cod de
procedură civilă.

În ceea ce priveşte probele în cazul procesului civil internaţional, , dispoziţiile art. 1091
din noul Cod de procedură civilă republicat, stabilesc mai multe reguli, astfel : mijloacele de
probă pentru dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului constatator sunt cele
prevăzute de legea convenită de părţi, când legea locului încheierii actului juridic le acordă
această libertate. În lipsa acestei libertăţi sau când părţile n-au uzat de ea, se aplică legea locului
încheierii actului juridic; probaţiunea faptelor este supusă legii locului unde ele s-au produs ori
au fost săvârşite; cu toate acestea, legea română este aplicabilă, dacă ea admite şi alte mijloace de
probă decât cele prevăzute de legile stabilite conform prevederilor alin. (1) şi alin. (2). Legea
română se aplică şi în cazul în care ea acceptă proba cu martori şi cu prezumţii ale judecătorului,
chiar şi în situaţiile în care aceste mijloace de probă n-ar fi admisibile conform legii străine

207
declarate aplicabile; proba stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt
guvernate de legea locului unde a fost întocmit înscrisul invocat.

Dispoziţiile art. 1091 alin. (5) din noul Cod de procedură civilă republicat statuează
asemenea art. 161 alin. (5) din Legea nr. 105/1992(abrogată) că administrarea probelor în
procesul civil internaţional este guvernată de legea română, ceea ce constituie o aplicare a
principiului prevăzut la art. 1088 din Codul de procedură civilă republicat , administrarea
probelor fiind o problemă de procedură.

În ceea ce priveşte capacitatea procesuală a părţilor, potrivit art. 1083 din noul Cod de
procedură civilă republicat, aceasta este guvernată de legea sa naţională, care , potrivit art. 2568
din noul Cod civil este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică sau , după caz, legea
statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică. Dar, în cazul apatridului, capacitatea
procesuală a acestuia este guvernată de legea română[art. 1083, alin. (2)];

O altă problemă care se ridică este aceea referitoare la faptul de a şti dacă o hotărâre
judecătorească dată de instanţa unei ţări poate să producă efecte în afara teritoriului acelei ţării,
respectiv , dacă această hotărâre judecătorească poate fi recunoscută şi executată în afara
teritoriului ţării în care a fost pronunţată, adică să producă aceleaşi efecte ca şi o hotărâre dată de
către instanţă ţării unde se cere executarea.

În acest context, sub aspectul alegerii forului de jurisdicţie şi legii materiale aplicabile
litigiului, pornind de la dispoziţiile art. 1088 coroborat cu art. 1090 din noul Cod de procedură
civilă republicat , se poate concluziona faptul că, în soluţionarea litigiului, instanţa trebuie să
aplice legea normal competentă, chiar dacă aceasta este legea altei ţări decât legea forului.

Sub acest aspect, Convenţia CIDIP(art.7 alin. 2)precizează mai clar decât Convenţia de la
Roma(art. 3 alin. 4) faptul că alegerea de către părţi a unui for de jurisdicţie nu antrenează
neapărat şi alegerea ca lege aplicabilă a dreptului respectivului for.

Secţiunea 2. Prorogarea de competenţă în cazul conexităţii internaţionale.

Conexitatea internaţională este reglementată prin art. 1.077 din noul Cod de procedură
civilă republicat, în sensul căruia: „când instanţa română este sesizată cu judecarea unei cereri, ea
este competentă să judece şi cererea care este legată de cea dintâi atât de strâns, încât există

208
interesul pentru cercetarea şi judecarea acestora în acelaşi timp, cu scopul de a evita soluţii care
nu ar putea fi conciliate dacă cererile ar fi judecate separat”.

Deşi conexitatea internaţională este reglementată în termeni asemănători cu conexitatea

din dreptul intern, totuşi, conexitatea internaţională are unele elemente specifice şi inevitabile, ea
putând fi invocată şi eventual admisă dacă sunt întrunite următoarele condiţii, unele neprevăzute
in terminis, dar necesare177:

a) investirea a două instanţe, din care una română, cu cereri introductive de instanţă;

b) instanţa română să fie sesizată ulterior celei străine. Această condiţie rezultă din
conţinutul art. 1.077, care prevede că instanţa română este competentă să judece şi cererea care
este legată de cea „dintâi”, deci prima cerere trebuie să fie cea formulată în faţa instanţei străine;

c) ambele instanţe investite să fie competente, astfel, prin admiterea excepţiei, creându-se
un „vid judiciar”;

d) cauzele aflate în competenţa celor două instanţe să fie pendinte, conform normelor
procedurale proprii fiecăreia dintre ele;

e) excepţia să fie ridicată în faţă celei de-a doua instanţe învestite, adică a instanţei
române;

f) între cele două cereri introductive trebuie să existe un raport atât de strâns, încât, să se
justifice interesul judecării acestora împreună sau, după cum spune textul legal „,în acelaşi
timp”;

g) judecarea separată a celor două cereri să fie de natură a conduce la hotărâri care nu ar
putea fi conciliate;

h) excepţia să fie invocată in limine litis;

177
A se vedea, S. Deleanu, Incidente cu privire la competenţă în contextul reglementărilor din noul Cod
de procedură civilă în materia procesului civil internaţional, în revista Studia,,Universitatis Babeş-Bolyai”
Jurisprudenţia, disponibil pe http://studia.law.ubbcluj.ro.

209
 i) hotărârea care s-ar adopta de către instanţa străină să fie susceptibilă de recunoaştere în
România.

O reglementare asemănătoare o regăsim prin art. 13 alin. (1) din Regulamentul nr. 4 din
18 decembrie 2009 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
în materie de obligaţii de întreţinere, în sensul căruia: „în cazul în care cereri conexe sunt
pendinte înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior poate
suspenda judecata”. Totodată, prin art. 13 alin. (2) din acest Regulament, se prevede că: „în cazul
în care aceste acţiuni sunt pendinte în prima instanţă, orice instanţă sesizată ulterior poate, de
asemenea, la cererea uneia dintre părţi, să-şi decline competenţa, cu condiţia ca respectivele
cauze să fie de competenţa primei instanţe sesizate şi ca legea după care se conduce aceasta să
permită conexarea acţiunilor”.

Secţiunea 3.Excepţia de litispendenţă în procesul civil internaţional.

Noul Cod de procedură civilă, reglementează instituţia procesuală a litispendenţei

internaţionale prin art. 1.076 din noul Cod de procedură civilă republicat, astfel: „când o cerere
este pendinte în faţa unei instanţe străine şi este previzibil că hotărârea străină va fi susceptibilă
de recunoaştere sau de executare în România, instanţa română sesizată ulterior cu o cerere între
aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, poate suspenda judecata până la pronunţarea
hotărârii de către jurisdicţia străină. Instanţa română va respinge cererea când hotărârea străină
pronunţată este susceptibilă de a fi recunoscută conform dispoziţiilor prezentei cărţi.

Din conţinutul acestei dispoziţii legale se pot desprinde condiţiile care trebuie îndeplinite
pentru a opera excepţia de litispendenţă internaţională, condiţii care, în mare parte sunt cele din
cadrul litispendenţei din procesul civil intern, la care se adaugă elementul de extraneitate, după
cum urmează:

a) existenţa triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi, în cererile formulate instanţei străine
şi instanţei române, sub aspectul exigenţelor cerute pentru ipoteza autorităţii de lucru judecat;

b) cerinţa ca litigiile cu care au fost sesizate două instanţe diferite să fie pendinte, atât în
ceea ce priveşte instanţa străină, cât şi instanţa română sesizată ulterior. În privinţa acestei
condiţii, dispoziţiile art. 1.076 alin. (3) din Codul de procedură civilă republicat, referitor la

210
jurisdicţia străină, fac precizarea că determinarea faptului că o cauză este sau nu este pendinte în
faţa jurisdicţiei străine se face conform legii statului în care are loc procesul, adică potrivit
regulilor proprii ale statului străin pe rolul căruia se află cauza;

c) cerinţa ca la momentul sesizării instanţei române, să existe deja pe rolul instanţei

străine o cauză care să întrunească condiţiile litispendenţei. Această cerinţă rezultă expres din
conţinutul art. 1.075 din noul Cod de procedură civilă, care prevede că instanţa română care este
sesizată ulterior, deci după sesizarea instanţei străine, cu o cerere având triplă identitate, va
soluţiona excepţia de litispendenţă internaţională. Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în
literatura de specialitate178, pentru a tranşa excepţia de litispendenţă, instanţa română nu verifică
competenţa instanţei străine sesizate cu rezolvarea aceluiaşi litigiu, ci pur şi simplu constată că
acea instanţă, potrivit propriilor reguli de competenţă, s-a considerat competentă să rezolve
litigiul;

d) cerinţa ca ambele instanţe, adică atât instanţa străină iniţial sesizată cât şi instanţa
română ulterior sesizată să fie deopotrivă competente în soluţionarea cauzelor cu triplă identitate;

e) existenţa previzibilităţii că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau

executare în România. În acest context, teza a II-a a art. 1.076 din noul Cod de procedură civilă
republicat, statuează că instanţa română va respinge cererea privitoare la excepţia de
litispendenţă internaţională când hotărârea străină este susceptibilă de a fi recunoscută în
România, conform dispoziţiilor prezentei cărţi, respectiv, potrivit dispoziţiilor cuprinse în titlul
III ( „Eficacitatea hotărârilor străine”), capitolul I („Recunoaşterea hotărârilor străine”). Această
soluţie se impune în considerarea faptului că recunoaşterea unei hotărâri străine poate conduce şi
la executarea ei în ţara respectivă, recunoaşterea având tocmai acest scop179.

Cap.VI.Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în statele membre ale

Uniunii Europene şi în România.

Secţiunea 1. Consideraţii preliminare.

178
S. Deleanu, op. cit., disponibilă http://studia.law.Ubbcluj.ro
179
I. Leş, Noul...., (2013), p. 1360.

211
 Problematica recunoaşterii şi executării hotărârii străine pe teritoriul României, indiferent
de conţinutul hotărârii judecătoreşti care constituie titlu executoriu, trebuie analizată pornind de
la principalele efecte pe care le produce o hotărâre judecătorească, respectiv: puterea doveditoare
a actului autentic; autoritatea de lucru judecat şi forţa executorie180.

O hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă străină nu poate avea aceeaşi

eficacitate şi, de plin drept autoritate de lucru judecat şi forţă executorie în ţara forului în aceleaşi
condiţii ca şi o hotărâre pronunţată de o instanţă proprie, datorită suveranităţii naţionale a statului
pe teritoriul căruia se invocă respectiva hotărâre. Dacă s-ar admite că ideea că hotărârile străine
au forţă executorie de plin drept, ar însemna că în ţara forului s-ar aplica forţa de constrângere a
statului străin în vederea realizării justiţiei, ceea ce contravine principiilor dreptului internaţional
public181. Este un principiu ce decurge din regulile dreptului intern, dar şi ale dreptului
internaţional,pentru că o autoritate dintr-un stat nu poate da dispoziţii obligatorii pentru
subiectele de drept dintr-o altă ţară, căci s-ar nesocoti în mod grav suveranitatea acestora182.
Rezultă aşadar că forţa executorie a unei hotărâri judecătoreşti are caracter teritorial, fiind
aplicată doar pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea instanţa judecătorească care a
pronunţat-o. Se impune precizarea că, una dintre consecinţele principiului teritorialităţii este
acela că, deşi instanţa română poate să aplice o lege de drept substanţial străină, ea nu poate să
aplice legea procedurală străină, fiind aşadar exclusă aplicarea legii procedurale străine pe
teritoriul statului român183.

Cu toate acestea, o hotărâre judecătorească străină poate dobândi forţă executorie ca şi o

hotărâre proprie a statului unde se solicită executarea , dacă se solicită exequtur-ul.

Secţiunea 2. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor în ţările membre ale Uniunii

Europene.

180
A se vedea , N. Diaconu, Regimul juridic al titlului executoriu European pentru creanţele necontestate,
în Revista de drept commercial nr.7-8/2012, p. 7.
181
Ibidem , p. 8.
182
A se vedea , I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2013,p. 175.
183
Ibidem, p. 33.

212
 2.1 Consideraţii preliminare.

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor în ţările membre ale Uniunii Europene face

obiectul reglementării mai multor acte comunitare , care , în virtutea aplicării principiului
prioritar al normelor comunitare , consacrat de art. 148 alin. 2 din Constituţia republicată, se
aplică în mod direct în statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, prin Regulamentele Uniunii
europene se reglementează regimul hotărârilor dintre statele membre, iar prin dispoziţiile noului
Cod de procedură civilă se reglementează regimul recunoaşterii şi executării hotărârilor din state
terţe. Legislaţia comunitară,cu precădere Regulamentele comunitare, oferă soluţii pentru
executarea intra-comunitară a hotărârilor şi creanţelor, în scopul de a se contracara efectele
nefavorabile inerente în cazul unei executării intra-comunitare şi a reduce eventualele piedici
care ar apărea în aceste cazuri184. De asemenea , recurgerea la aceste instrumente este soluţia
optimă pentru creditorii care au relaţii contractuale cu rezidenţii altor state membre şi asigură
fluxul comercial transnaţional, crescând în acelaşi timp siguranţa afacerilor intracomunitare,
contribuind ,totodată, la dezvoltarea afacerilor dincolo de graniţele naţionale185.

2.2.Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în varianta sa consolidată.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în varianta sa consolidată conţine în

cadrul Titlului V(,,Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”), capitolul 3, dispoziţii privitoare la
cooperarea judiciară în materie civilă. Astfel, potrivit art. 81 din versiunea consolidată a
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene(ex-articolul 65 TCE), Uniunea dezvoltă o
cooperare judiciară în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră, întemeiată pe principiul
recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare, urmărind să asigure:

a)recunoaşterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare şi extrajudiciare şi

executarea acestora;

b)comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare;

184
A se vedea, Gunay Duagi, Executarea creanţelor în spaţiul intra-comunitar, în Revista de drept
comercial nr.3/2013, p.61.
185
Ibidem , p. 61, 62.

213
 c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi şi
de competenţă;

d)cooperarea în materie de obţinere a probelor;

e)accesul efectiv la justiţie.;

f)eliminarea obstacolelor în calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, la nevoie prin

favorizarea compatibilităţii normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;

g)dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;

h)sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie.

2.3 Regulamentul Uniunii Europene nr.1215/2012 a Parlamentului European şi al

Consiliului, din 12 decembrie 2012 , privind cooperarea judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa judiciară şi

executarea deciziilor în materie civilă şi comercială a fost multă vreme principalul act normativ
în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti între statele membre , în spaţiul
comunitar. Dar , pentru asigurarea liberei circulaţii a deciziilor în materie civilă şi comercială , s-
a impus adoptarea unui act unional unic, direct aplicabil între statele membre.

În materia recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie civilă şi comercială, a fost

adoptat Regulamentul Uniunii Europene nr.1215/2012 a Parlamentului European şi al
Consiliului, din 12 decembrie 2012 , privind cooperarea judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială186, care se aplică de la data de 10 ianuarie 2015, dată
de la care şi-a încetat aplicabilitatea Regulamentul CE nr.44/2001 din 22 decembrie 2000 privind
cooperarea judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Ca
atare , după data de 10 ianuarie 2015 , Regulamentul Uniunii Europene nr.1215/2012 reprezintă
dreptul comun între statele membre ale Uniunii Europene în materia recunoaşterii şi executării
hotărârilor străine în Uniunea Europeană, care se aplică direct în statele member. Pe cale de

186
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L.351 din 20 decembrie 2012.

214
consecinţă, o hotărâre străină pronunţată într-un stat membru trebuie tratată ca şi cum ar fi
pronunţată în statul membru solicitat187.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr.294/2016 supra cit , soluţionându-se excepţia de

neconstituţionalitate a prevederilor art. 1096 alin.(1) lit. c) din Noul Cod de procedură civilă se
afirmă în considerente că România a aderat la Uniunea Europeană prin Legea nr.157/2005,
moment de la care regulamentele europene, inclusive cele privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială se aplică în dreptul intern
conform tratatului de aderare şi tratatelor de bază ale Uniunii Europene.

Sub acest aspect , se impune precizarea că România a semnat Tratatul de aderare la

Uniunea Europenală la data de 25 aprilie 2005,urmând ca după semnarea Tratatului de aderare,
România să devină stat în curs de aderare, obţinând statutul de observator activ la nivelul tuturor
instituţiilor comunitare. Doar începând cu data de 1 ianuarie 2007, propusă la summitul de la
Salonioc şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004 , România a trecut de la statutul de
observator la cel de membru cu drepturi depline şi corelativ cu obligaţii decurgând din actele
comunitare(unionale , după Tratatul de la Lisabona). Rezultă aşadar că Tratatul de aderare a
României la Uniunea Europeană ratificat de România prin Legea nr.157/2005 constituie prima
etapă a integrării României în Uniunea Europeană,dar România a dobândit statutul de stat
membru al Uniunii Europene cu drepturi depline începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Pornind de la aceste considerente , în dezacord cu cele statuate de Curtea Constutuţională

prin decizia supra cit , din ale cărei considerente ar rezulta că România trebuie să aplice
regulamentele europene în materia competenţei judiciare, recunoaşterii şi executării hotărârilor
în materie civilă şi comercială de la data ratificării de către România prin Legea nr.157/2005 a
Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, şi nu de la data de 1 ianuarie 2007, apreciem că , în
contextul în care după semnarea Tratatului de aderare şi până la data de 1 ianuarie 2007,
România a dobândit calitatea de stat în curs de aderare, regulamente şi ale acte unionale în
această materie trebuie să fie aplicate de către România de la data de 1 ianuarie 2007.

187
A se vedea în acest sens , Curtea Constituţională, dec. nr.294/2016 , publicată în Monitorul Oficial al României ,
partea I, nr.616 din 11 august 2016.

215
 Ca atare,după data intrării în vigoare a Regulamentului(UE)nr.1215/2012,cererile
privitoare la recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri pronunţate în materie civilă şi
comercială într-un stat membru al Uniunii Europene se judecă cu respectarea condiţiilor
prevăzute de Regulamentului(UE)nr.1215/2012.

Ca element de noutate adus de Regulamentul (UE) nr.1215/2012, este acela că prin noul
Regulament se consacră la nivel unional suprimarea procedurii de exequatur,care consta în
procedura pe care un creditor care deţinea un titlu executoriu obţinut într-un stat membru trebuia
să o îndeplinească pentru a obţine executarea respectivului titlu în alt stat membru. Execuatur-ul
din vechea reglementare(Regulamentul CE nr.44/2001) finalizat cu pronunţarea unei hotărâri de
încuviinţare a executării, nu presupunea nici verificarea cerinţelor de fond, nici implicarea
debitorului, care până la acel moment nu avea posibilitatea să formuleze apărări , conform art. 41
din Regulamentul nr.44/2001188.

Raţiunea pentru care prin Regulamentul UE nr.1215/2012 a fost suprimată procedura de

exequatur derivă din considerentul nr.26 al preambulului Regulamentului în care se afirmă că
încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în Uniune justifică principiul potrivit căruia
hotărârile pronunţate într-un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele member, fără a fi
necesare procedure speciale. În plus, obiectivul diminuării duratei şi costurilor litigiilor
transfrontaliere justifică eliminarea hotărârii de încuviinţare a executării hotărârii înainte de
executarea unei hotărâri în statul membru solicitat.

În acest context ,potrivit Regulamentului nr.1215/2012, pentru a se obţine executarea

unui titlu obţinut într-un stat membru pe teritoriul altui stat membru,creditorul este scutit de
obligaţia formulării unei cereri de încuviinţare a executării silite în faţa instanţelor din statul
solicitat189.

188
A se vedea S. Popovici, Observaţii asupra procedurii de refuz al executării, prevăzută de art. 46 şi urm din
Regulamentul Uniunii Europene , în revista ,,Dreptul” nr.11/2015 , p.234.
189
Ibidem , p.233.

216
 Astfel,după cum s-a remarcat în literatura de specialitate190,materia executării silite în
plan European a ajuns la un prag de maturitate, cunoscând odată cu intrarea în vigoare a noului
act normativ o relaxare, adaptată mult mai bine la contextul economico-juridic european ,iar , pe
de altă parte, prin înlăturarea formalismului instituit de procedura de exequatur rezultă că partea
care solicită executarea silită nu are obligaţia de a avea o adresă poştală în statul membru
solicitat şi, de asemenea , partea respectivă nu are nici obligaţia de a avea un reprezentant
autorizat în statul membru solicitat, cu excepţia cazului în care un astfel de reprezentant este
obligatoriu, indiferent de cetăţenia sau domiciliul părţilor.

De asemenea în preambulul Directivei 1215/2012 se arată că executarea directă în statul

membru solicitat a unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru, fără o hotărâre de
încuviinţare a executării, nu ar trebui să pună în pericol respectarea drepturilor la apărare. Prin
urmare, persoana împotriva căreia se solicită executarea ar trebui să poată solicita refuzarea
recunoaşterii sau executării unei hotărâri, în cazul în care consideră că se aplică unul dintre
motivele de refuz al recunoaşterii.

Pentru a se putea executa silit într-un stat membru o hotărâre pronunţată pe teritoriul unui
alt stat membru , art. 42 din noul Regulament prevede că, creditorul trebuie trebuie să prezinte
autorităţii competente de executare următoarele acte:o copie a hotărârii care să întrunească toate
condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia şi certificatul eliberat de instanţa de
origine , la cererea părţii interesate, în conformitate cu art. 53 , care atestă că hotărârea are
character executoriu şi care conţine un rezumat al hotărârii, iar dacă este cazul informaţii
relevante cu privire la cheltuielile de judecată.

Se poate aşadar concluziona faptul că, aşa cum precizează şi Curtea Constituţională prin
decizia nr.294/2016 supra cit, executarea pe teritoriul României a unei hotărâri judecătoreşti
pronunţate de instanţe străine din statele membre ale Uniunii Europene este supusă unor reguli
distinct faţă de cele privitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele
judecătoreşti autohtone, deoarece hotărârile străine nu sunt opozabile instanţelor româneşti decât
ca elemente de fapt, ce urmează a fi avute în vedere într-o hotărâre pronunţată în România.
190
A se vedea, C. Libotean, C. Şovar, Eficientizarea procedurii de punere în executare a hotărârilor în materie
civilă şi comercială în lumina Regulamentului (UE) 1215/2012, în ,,Revista Română de Jurisprudenţă” nr.1/2016,
p.151.

217
 Se impune totodată precizarea că procedura recunoaşterii sau executării unei hotărâri
judecătoreşti străine pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene pe teritoriul României
nu vizează examinarea de către instanţa română a fondului litigiului judecat într-un alt stat
membru, ci , instanţa pe teritoriul căreia se solicit recunoaşterea sau executarea hotărârii
judecătoreşti verifică doar îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere sau executare , fără a proceda
la examinarea în fond a hotărârii străine sau la modificarea ei.

Aceleaşi considerente se aplică atunci când se solicit recunoaşterea sau executarea pe

teritoriul României a unei hotărâri judecătoreşti străine pronunţată într-un stat nemembru al
Uniunii Europene, ipoteză în care se aplică dispoziţiile noului Cod de procedură civilă referitoare
la procesul civil internaţional.

În ceea ce priveşte recunoaşterea unei hotărâri străine pe teritoriul României, după cum s-
a remarcat în practica judiciară191 din perioada de incidenţă a prevederilor vechiului act
normativ(Legea nr.105/1992 abrogată), considerente care devin aplicabile şi după intrarea în
vigoare a Regulamentului nr.1215/2012,pentru analizarea condiţiilor de admisibilitate a cererii
de recunoaştere a unei hotărâri străine, pronunţată de o instanţă dintr-un alt stat membru al
Uniunii Europene, pe teritoriul României, trebuie avute în vedere condiţiile de admisibilitate
prevăzute de Regulamentul CE nr.44/2001[Regulamentul (UE) 1215/2012, n. n. T. I), în timp ce
, procedura după care se va depune cererea şi procedura după care se va soluţiona cererea,
urmează să fie cea prevăzută de legislaţia naţională,adică, de noul Cod de procedură civilă,
după intrarea în vigoare a acestuia.

Noul Regulament consacră de asemenea reglementarea detaliată a refuzului executării

silite a hotărârilor judecătoreşti, pe teritoriul unui alt stat membru, o atare reglementare apărând
în contextul în care, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate192, potrivit
Regulamentului , statul pe teritoriul căruia se procedează la executarea silită nu mai deţine
monopolul încuviinţării executării silite, hotărârea fiind executorie de drept, astfel cum a fost
pronunţată în statul de origine. Totodată, prin art. 47 din Regulament , este stabilit locul unde se

191
A se vedea în acest sens, C. Ap. Cluj, Secţia I civilă, decizia nr.949/R din 5 iunie 2014, publicată în
Buletinul Jurisprudenţei. Repertoriu anual 2014, Editura Universul juridic , Bucureşti,p.574.
192
A se vedea, C. Libotean , C. Şovar,op. cit., p. 158.

218
depune cererea de refuz, respective la instanţa pe care statul membru în cauză a comunicat-o
Comisiei , în temeiul art. 75 lit. a din Regulamentul 1215/2012. Dacă procedura de refuz nu este
reglementată reglementată de Regulament , atunci aceasta se va determina în conformitate cu
legislaţia statului membru.

De asemenea,cu referire la refuzul recunoaşterii unei hotărâri străine în România, se

impune precizarea că art.47alin(2) din Regulamentul(UE) nr.1215/2012 lasă la latitudinea
statelor membre reglementarea procedurii de judecare a cererii privind refuzul executării

Dar,în privinţa condiţiilor de fond privind refuzul recunoaşterii sau executării,după cum s-a
remarcat şi în literatura de specialitate193,art.45 din Regulamentul 1215/2012, nu aduce
modificări substanţiale faţă de prevederile art.36 din Regulamentul nr.44/2001, în contextul
ambelor regulamente , motivele re refuz al executării fiind:

- încălcarea ordinii publice a statului solicitat;

- nerespectarea dreptului la apărare al debitorului în cadrul procedurii din statul de

origine;

- ireconciabilitatea cu o hotărâre care a fost dată anterior în statul solicitat şi care, deşi
dată anterior într-un stat terţ, ar putea fi recunoscută în statul solicitat;

- încălcarea regulilor de competenţă exclusivă din regulament;

- încălcarea unor prevederi din convenţii bi sau multilaterale, cărora regulamentul le

recunoaşte caracter prioritar.

De asemenea , după ce instanţa se pronunţă asupra cererii de refuz ,oricare dintre părţi
poate introduce o cale de atac împotriva deciziei privind cererea de refuz a executării,la instanţa
comunicată de Comisie, în temeiul art. 75 lit. b). Prin urmare , după cum s-a remarcat, decizia
privind cererea de refuz a executării va putea fi contestată printr-o cale de atac ulterioară numai

193
A se vedea S. Popovici,op. cit, p.234, 235.

219
în situaţia în care instanţele înaintea cărora ar putea fi formulată respective cale de atac au fost
aduse la cunoştiinţa Comisiei de către statul membru respectiv194.

2.4.Regulamentul (CE) nr.805/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului

privind crearea unui titlu european pentru creanţele necontestate.

2.4.1. Consideraţii preliminare.

Între 15 şi 16 octombrie 1999 s-a desfăşurat summit-ul de la Tampera, concluzionându-se

, potrivit pct.34, 37 şi 38 ale concluziilor Consiliului de la Tampera că ar fi necesar să se suprime
exequaturul, astfel încât hotărârile judecătoreşti, tranzacţiile judiciare şi actele autentice ale unui
stat membru să poată fi executate într-o manieră cvasiautomată într-un alt stat membru195.
Totuşi, în concluziile cu privire la Consiliul European de la Tampere, din 15-16 octombrie 1999,
s-a reţinut că suprimarea generală a exequaturului este încă prematură în considerarea legăturii
inextricabile între forţa executorie a hotărârii şi suveranitatea naţională şi în considerarea
deosebirilor procedurale notabile existente în statele membre în ceea ce priveşte executarea
silită196.

O etapă importantă în desfăşurarea acestui proces o reprezintă adoptarea Regulamentului

(CE) nr.805/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului privind crearea unui titlu european
pentru creanţele necontestate197, intrat în vigoare la 21 ianuarie 2005,devenind în întregime
aplicabil începând cu data de 21 octombrie 2005, cu excepţia art.30, 31 şi 32 care se aplică de la
21 ianuarie 2005. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în
toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei, care nu a participat la
adoptarea Regulamentului,nu are obligaţii în temeiul acestuia şi nu se supune aplicării sale. După
cum se prevede în preambulul Regulamentului, adoptarea acestuia se înscrie în obiectivele

194
Ibidem.
195
I. Deleanu , Eficacitatea, efectivitatea şi celeritatea în procesul civil, în Tratat de procedură civilă. Vol.
III, Editura Universul juridic , Bucureşti, 2013 de I. Deleanu,V.Mitea, S. Deleanu, p.30.
196
I. Deleanu , Recunoaşterea şi executarea mutuală a deciziilor adoptate în ţările membre ale Uniunii
Europene , în Tratat de procedură civilă. Vol. III, Editura Universul juridic , Bucureşti, 2013 de I.
Deleanu,V.Mitea, S. Deleanu, infra nota 2, p. 60.
197
Publicat în Jurnalul Oficial L 143 din 30 aprilie 2004.

220
Comunităţii de a menţine şi dezvolta un spaţiu de libertate, de securitate şi justiţie, în cadrul
căruia libera circulaţie a persoanelor este garantată.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană, acest Regulament devine direct

aplicabil şi în România pentru ipotezele reglementate de conţinutul său. Ca atare , acest
Regulament aplicându-se în cazul raporturilor juridice dintre statele membre ale Uniunii
Europene , dacă raporturile juridice se stabilesc între un stat membru şi un stat extra-comunitar,
vor deveni aplicabile regulile dreptului internaţional privat.

Se impune de asemenea precizarea că potrivit art. 27 din Regulament , acesta nu este

obligatoriu în măsura în care creditorul interesat optează pentru procedura exequaturului
prevăzută de Regulamentul (CE) nr.44/2001, întrucât acest articol precizează că Regulamentul
(CE) nr. 805/2004 nu afectează posibilitatea de a cere recunoaşterea şi executarea , conform
Regulamentului (CE) nr.44/2001, a unei hotărâri , tranzacţii judiciare sau a unui act autentic
privind o creanţă necontestată. Ca atare, se poate concluziona că Regulamentul (CE) nr.
805/2004 este un instrument juridic european facultativ , putându-se recurge, în alternativă, la
Regulamentul ,, Bruxelles „198

2.4.2. Obiectul Regulamentului(CE) nr.805/2004.

Obiectul acestui Regulament , după prevede art. 1 , este crearea unui titlu executoriu
european pentru creanţele necontestate, prin stabilirea unor standarde minime, a liberei circulaţii
a hotărârilor judecătoreşti199, a tranzacţiilor judiciare200 şi a actelor autentice201 în toate ţările

198
I. Deleanu , Eficacitatea…p. 36.
199
În sensul art. 4 din Regulament , prin hotărâre judecătorească se înţelege orice hotărâre pronunţată de
o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum ,, decizie”, ,,
sentinţă”, ,, ordonanţă” sau ,,hotărâre de executare”, precum şi stabilirea de către grefier a sumei
reprezentând cheltuielile de judecată.
200
Tranzacţia judiciară nu este definită de Regulament , arătându-se doar că aceasta trebuie să fie
acceptată de o jurisdicţie sau să fie încheiată în faţa unei jurisdicţii dintr-un stat membru. În acest context,
conotaţia ,, tranzacţiei judiciare” urmează a se face prin raportare la reglementările interne(art.2267 şi
urm din noul Cod civil şi art. 438 şi urm din noul Cod de procedură civilă)[I. Deleanu, Recunoaşterea…p.
61].

221
membre, fără a fi necesar să se recurgă la o procedură intermediară în statul membru de
executare înainte de recunoaştere şi executare. Mai exact, obiectul Regulamentului constă în
suprimarea exequaturului, titlul art. 5 din Regulament fiind chiar ,, suprimarea exequaturului”.
Astfel, în sensul prevederilor art. 5 din Regulament, o hotărâre care a fost certificată ca titlu
executoriu european în statul membru de origine202 este recunoscută şi executată în celelalte state
membre, fără să fie necesară nicio declaraţie privind forţa ei executorie şi fără să fie posibilă
contestarea recunoaşterii ei. Suprimarea procedurii exequaturului se realizează sub două aspecte,
ambele prevăzute de Regulament, astfel: prima ipoteză vizează executarea unei hotărâri
pronunţate de o instanţă română, a unei tranzacţii constate de instanţa română sau a unui act
autentic din România, într-un alt stat membru(art.6 şi art. 19 din Regulament); a doua ipoteză
vizează executarea în România a unei hotărâri, tranzacţii judiciare sau a unui act autentic dintr-
un alt stat membru(art.21-23 din Regulament).

2.4.3. Domeniul de aplicabilitate a Regulamentului (CE) nr.805/2004.

Domeniul de aplicabilitat al acestui Regulament , este definit prin art. 2 pct. 1 , potrivit
căruia rationae materiae, acesta se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura
jurisdicţiei, exceptând materiile vamale, fiscale , administrative şi acta iure imperii, după caz.
Sunt de asemenea excluse de la aplicarea Regulamentului: a) starea şi capacitatea persoanelor
fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile; b)falimentele,concordatele şi alte
proceduri analoage; c)securitatea socială; d) arbitrajul. Rationae loci, domeniul Regulamentului
este cel al Uniunii,adică el este aplicabil tuturor statelor membre, cu privire la decizii, tranzacţii
judiciare si alte acte autentice emise într-un stat membru de origine, conform art. 4 pct. 4, a căror
executare este cerută în statul membru de executare, conform art. 4 pct.5.

De asemenea , după cum rezultă din însuşi titlul Regulamentului acesta vizează numai
creanţe exigibile sau la termen necontestate constatate prin decizii, tranzacţii judiciare şi acte
autentice. Creanţa este definită prin art. 4 pct.2 din Regulament ca fiind dreptul la o sumă de

201
Actul autentic este definit prin art.4 pct. 3 din Regulament ca fiind actul întocmit sau înregistrat formal
ca act autentic la o autoritate publică sau la orice altă autoritate abilitată de statul membru de origine a
cărui autenticitate priveşte semnătura părţilor şi conţinutul lui.
202
Potrivit art.4 parag. 4 din Regulament , prin ,, stat membru de origine” se înţelege statul în care
decizia, tranzacţia judiciară sau actul autentic a fost certificat ca titlu executoriu european.

222
bani determinată care a devenit exigibilă sau a cărei scadenţă a fost stabilită prin hotărâre, în
tranzacţia judiciară sau actul autentic, după caz. Rezultă aşadar că un titlu executoriu european se
poate realiza doar asupra unei creanţe băneşti, context în care , în cuprinsul titlului trebuie să fie
menţionată suma în cifre şi moneda, precum şi precizarea cu exactitate a a ratei dobânzii. Având
în vedere această limitare generală prevăzută prin art.3 parag 1 din Regulament, acest articol
defineşte şi creanţa necontestată, respectiv , este considerată creanţa necontestată : a)dacă
debitorul a recunoscut-o expres, prin acceptare sau recurgând la o tranzacţie care a fost
constatată; b)dacă debitorul nu s-a opus niciodată creanţei reclamate, conform regulilor de
procedură a statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare; c) dacă debitorul nu a
compărut sau nu a fost reprezentat atunci când s-a realizat audienţa relativă la acea creanţă, după
contestarea ei iniţială în cursul procedurii judiciare, astfel încât conduita sa poate fi asimilată
unei recunoaşteri totale a creanţei, fapt invocat de creditor în condiţiile normelor juridice ale
statului membru de origine; d) dacă debitorul a recunoscut expres creanţa printr-un act autentic.

De asemenea , potrivit pct. 5 din Preambulul regulamentului,noţiunea de creanţă

necontestată ar trebui să ,,cuprindă toate situaţiile în care debitorul nu a contestat ulterior felul şi
cuantumul unei creanţe băneşti şi în care creditorul nu a obţinut o hotărâre judecătorească sau un
titlu executoriu împotriva debitorului, care să necesite acordul expres al debitorului, precum o
tranzacţie sau un act autentic”.

2.4.4.Eliberarea certificatului de titlu executoriu european.

În ceea ce priveşte procedura de executare, aceasta implică în prealabil eliberarea unui

certificat de titlu executoriu european, actele pentru care se poate elibera un titlu executoriu
european fiind: deciziile, tranzacţiile judiciare şi actele autentice. Cererea de solicitare a
certificării , în sensul art. 4 pct. 6 din Regulament trebuie introdusă la instanţa de origine, urmând
ca instanţa sau autoritatea care trebuie să decidă asupra cererii să fie stabilită conform dreptului
intern al statului membru de origine. Cererea având ca obiect certificarea unei hotărâri privind o
creanţă necontestată ca titlu executoriu european poate fi introdusă în orice moment , deci nu
doar atunci când există deja o hotărâre privind o asemenea creanţă203. În primul rând trebuie
avută în vedere ipoteza introducerii cererii de certificare simultan cu introducerea cererii de

203
N. Diaconu, op. cit. p. 13.

223
chemare în judecată, urmând ca certificarea ca titlu executoriu european să poată fi comunicată
creditorului împreună cu hotărârea204.

În acest context, potrivit art. 9 din Regulament , după adoptarea hotărârii judecătoreşti,
instanţa care a pronunţat hotărârea , la cererea părţii, poate să elibereze certificatul de titlu
executoriu european , aceeaşi regulă fiind prevăzută prin art. 24 din Regulament şi cazul
tranzacţiilor judiciare.

Potrivit art. 6 alin. 1 din Regulament, o hotărâre judecătorească privind o creanţă

necontestată pronunţată într-un stat membru poate fi certificată ca titlu executoriu european, la
cererea adresată în orice moment instanţei de origine205, în cazul în care sunt îndeplinite
următoarele condiţii:a) hotărârea este executorie în statul membru de origine; b) hotărârea nu
este incompatibilă cu dispoziţiile în materie de competenţă prevăzute de Regulamentul (CE)
nr.44/2001; c)procedura judiciară din statul membru de origine a îndeplinit cerinţele prevăzute în
cazul unei creanţe necontestate; c)hotărârea a fost pronunţată în statul membru în care debitorul
îşi are domiciliul în sensul articolului 59 din Regulamentul (CE) nr.44/2001: 1. în cazul în care
este vorba de o creanţă necontestată în sensul dispoziţiilor regulamentului; şi 2.în cazul în care
aceasta se raportează la un contract încheiat de o persoană, consumatorul, pentru o utilizare care
se poate considera ca fiind străină de activitatea profesională ; şi 3. În cazul în care debitorul este
consumatorul.

În privinţa tranzacţiilor judiciare constate de o jurisdicţie sau încheiate în faţa unei

jurisdicţii în cursul unei procedurii judiciare şi executoriii în statul membru în care ele au fost
constate şi încheiate,, potrivit art. 4 parag 2 din Regulament, acestea pot fi certificate ca titlu
executoriu european, prin formularul-tip de la anexa II la Regulament, o astfel de tranzacţie
putând fi executată într-un alt stat membru fără nicio declaraţie a forţei executorii şi fără să fie
posibilă opunerea la forţa sa executorie.

Actele autentice cu privire la o creanţă, potrivit art. 4 parag 2 din Regulament, executorii
într-un stat membru, pot fi certificate ca titlu executoriu european , la cererea autorităţii

204
Ibidem.
205
Conform art. 4 parag 6 din Regulament , prin ,, jurisdicţie de origine” se înţelege jurisdicţia sesizată cu
acţiunea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 parag 1, pct. a, b sau c din Regulament.

224
desemnate de statul membru de origine, prin formularul –tip de la anexa II din Regulament, un
astfel de act autentic putând fi executată într-un alt stat membru fără nicio declaraţie a forţei
executorii şi fără să fie posibilă opunerea la forţa sa executorie. Pentru acte autentice ,
prevederile art. 25 parag 1 din Regulament prevăd că certificatul de titlu executoriu european
este eliberat de o autoritate desemnată de statul membru de origine . În România ,această
competenţă va putea fi recunoscută notarului, care pentru certificare va utiliza formularul –tip,
anexa III la Regulament.

Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile arătate , eliberarea certificatului de titlu executoriu
european este obligatoriu. Certificatul nu poate fi emis decât de către o autoritate de jurisdicţie
care verifică regularitatea hotărârii. Sub acest aspect, întrucât dispoziţiile art.4 parag 4 din
Regulament fac referire în privinţa statului membru de origine la statul în care decizia , tranzacţia
judiciară sau actul autentic a fost certificat ca titlu executoriu european , se poate concluzia că
autoritatea de jurisdicţie care eliberează certificatul de titlu executoriu european este cea care a
soluţionat litigiul în fond206. Se produce astfel o inversiune în procedura exequaturului, în sensul
că nu statul solicitat, ci statul de origine, prin autoritatea lui de jurisdicţie, verifică hotărârea
susceptibilă de executare în scopul emiterii certificatului de titlu executoriu european207.

2.4.5 Efectele eliberării certificatului de titlu executoriu european.

Eliberarea certificatului de titlu executoriu european produce două efecte: libera circulaţie
a titlului în toate ţările membre ale Uniunii europene şi executarea titlului în statul solicitat.

A)Libera circulaţie a titlului în toate ţările membre ale Uniunii europene. Privitor la acest
efect, după cum am precizat , art. 5 din Regulamentul (CE) nr.805/2004 eliminând procedura
exequaturului, prevede că o hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu
european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre,
fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii. Aşadar ,
odată eliberat titlul executoriu european el circulă liber în toate statele membre, fiind asimilat în
statul solicitat să procedeze la executarea lui, ca şi cum ar fi vorba de o decizie naţională, fără să

206
A se vedea , în acest sens, I. Deleanu ,Recunoaşterea…p. 64, şi infra nota 4, p. 64.
207
Ibidem , p. 62.

225
fie necesară nicio măsură intermediară208. De asemenea , deşi decizia adoptată prin care se
eliberează certificatul de titlul executoriu european are, de plano, forţă executorie în oricare din
statele membre în care se cere executarea, dispoziţiile art. 11 din Regulament prevăd că ,,
certificatul de titlu executoriu european nu produce efectele decât în limitele forţei executorii a
deciziei”.

De asemenea, deşi jurisdicţia din statul solicitat pentru executare nu poate să procedeze la
reexaminarea pe fond a deciziei , această jurisdicţie , poate să refuze executarea deciziei, la
cererea debitorului,în cazul în care hotărârea certificată ca titlu executoriu european este
incompatibilă cu o hotărâre pronunţată anterior în orice stat membru sau într-o ţară terţă atunci
când: a)hotărârea anterioară s-a pronunţat între aceleaşi părţi într-un litigiu având aceeaşi cauză
şi b) hotărârea anterioară s-a pronunţat în statul membru de executare sau a întrunit condiţiile
necesare recunoaşterii sale în statul membru de executare şi c) ireconciabilitatea hotărârilor nu a
fost şi nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine;

B) Executarea titlului executoriu european. Potrivit art.20 pct. 1 din Regulament ,

executarea titlului se face potrivit legii statului solicitat, a statului membru de executare. O
decizie certificată ca titlu executoriu european este executată în aceleaşi condiţii ca şi o decizie
adoptată în statul membru de origine. Executarea poate fi reperată, în condiţiile Regulamentului,
sub următoarele aspecte209:

a) Procedura de executare . Este stabilită prin legea statului membru unde se face
executarea, şi, în principiu, o decizie certificată ca titlu executoriu european este executată în
aceleaşi condiţii ca o hotărâre în statul membru unde se face executarea. În vederea executării ,
creditorul trebuie să prezinte decizia autorităţii însărcinate cu executarea , care trebuie să
îndeplinească condiţia de autenticitate, certificatul de titlu executoriu european , îndeplinind
aceleaşi condiţii şi, dacă este necesar, transcripţia sau traducerea certificatului de titlu executoriu
european, de către o persoană abilitată. Nicio cauţiune, nici un gaj şi nici o altă depunere,
indiferent de denumirea ei nu poate fi impusă pentru executare;

208
Ibidem , p. 64.
209
Ibidem , p.34.

226
 b) Refuzul executării. Potrivit art. 23 din Regulament, jurisdicţia statului membru de
executare poate refuza, la cererea debitorului, printr-o decizie, executarea, dacă decizia
certificată ca titlu executoriu european este incompatibilă cu o decizie adoptată anterior în orice
alt stat membru sau într-o ţară terţă, dacă: 1.decizia anterioară a fost adoptată între aceleaşi părţi
şi într-un litigiu având aceeaşi cauză;2. Decizia anterioară a fost adoptată în statul membru de
executare şi îndeplineşte condiţiile necesare pentru recunoaşterea ei în statul membru de
executare; 3.incompatibilitatea între decizii n-a fost şi nu putea fi invocată în cursul procedurii
judiciare în statul membru de origine. De asemenea , art.21 parag 2 din Regulament precizează
expres faptul că decizia sau certificatul de titlu executoriu european nu poate , în nici un caz, să
facă obiectul unei reexaminări în fond în statul membru de executare;

c) Acordul cu ţările terţe. Art. 22 din Regulament nu interzice acordurile cu ţările terţe ,
nonmembre ale Uniunii Europene. În acest sens, dispoziţiile art. 22 din Regulament precizează
că acesta nu afectează acordurile prin care statele membre s-au angajat înaintea intrării în vigoare
a Regulamentului (CE) nr.44/2001, în baza art. 59 al convenţiei de la Bruxelles privind
competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, să nu recunoască o
decizie adoptată împotriva unui pârât care are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-o ţară terţă;

d) Suspendarea sau limitarea executării. Suspendarea sau limitarea executării poate

interveni în condiţiile art. 23 din Regulament , dacă debitorul a exercitat un recurs împotriva
hotărârii certificate ca titlu executoriu european ori a făcut o cerere de reexaminare, în condiţiile
prevăzute de art. 10 din Regulament. În aceste condiţii jurisdicţia sau o altă autoritate din statul
membru de executare poate , la cererea debitorului : să limiteze procedura de executare la măsuri
conservatoare; să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii; în circumstanţe
excepţionale, să suspende procedura de executare.

Recursul poate fi exercitat în următoarele forme210:

1.Recursul contra certificatului de titlu executoriu european , care , potrivit art. 10 pct.1
lit. a şi b şi pct. 4 din Regulament poate fi exercitat numai în statul membru de origine. Un
recurs în statul de executare ar fi ilogic, punând în discuţie libera circulaţie a hotărârilor în ţările

210
Ibidem , p. 67.

227
membre ale Uniunii, fără nicio măsură intermediară211. Recursul contra certificatului de titlu
executoriu european este limitat la două situaţii: rectificarea , în cazul în care , urmarea a unei
erori materiale, există neconcordanţă între decizie şi certificat; retragerea sau revocarea, când
certificatul a fost eliberat contrar condiţiilor prevăzute de regulament;

2. Recursul contra deciziei care beneficiază de un titlu executoriu european se introduce

de asemenea numai la jurisdicţia din statul de origine, ceea ce rezultă din prevederile art. 21 pct.
2 din Regulament , potrivit cărora, decizia sau certificatul de titlu executoriu european nu poate ,
în nici un caz, să facă obiectul unei reexaminări în fond în statul membru de executare. Potrivit
art.6 pct. 3 din Regulament , dacă recursul exercitat împotriva deciziei care beneficiază de un
titlu executoriu european este admis , se obţine un certificat de înlocuire în beneficiul deciziei
prin care s-a statuat asupra recursului, atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii: decizia care
a statuat asupra recursului să fie ea însăşi executorie în statul membru de origine; să se fi
respectat normele minimale prevăzute de art. 12 din Regulament., exceptându-se situaţia în care
debitorul a recunoscut expres creanţa în cadrul procedurii de soluţionare a recursului;

3.Recursul contra executării titlului executoriu european. Acest recurs poate viza fie
refuzul executării, fie suspendarea sau limitarea executării. Refuzul executării poate avea loc în
condiţiile art.23 din Regulament , mai sus expuse.

2.4.6.Implementarea în dreptul intern a prevederilor Regulamentului (CE)

nr.805/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului privind crearea unui titlu european
pentru creanţele necontestate.

Prin Legea nr.191/2007212 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data
aderării României la Uniunea Europeană213, au fost aprobate norme proprii de aplicare a
Regulamentului (CE) nr.805/2004 şi a Regulamentului (CE) nr.44/2001.

211
Ibidem.
212
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I , nr.425 din 26 iunie 2007
213
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I , nr.1036 din 28 decembrie 2006.

228
 1.Implementarea în dreptul intern a prevederilor Regulamentului (CE) nr.805/2004
al Parlamentului european şi al Consiliului privind crearea unui titlu european pentru
creanţele necontestate.

Intervenţia legiuitorului s-a impus în considerarea faptului că prevederile pct. 19 din

preambulul Regulamentului nu impun statelor membre obligaţia de a-şi adapta legislaţiile lor
naţionale normelor minimale de procedură pe care regulamentul le cuprinde , iar , pe de altă
parte, regulamentul solicită statelor membre să permită o executare mai eficace şi mai rapidă a
deciziilor în alte state membre numai cu respectarea acestor norme minimale.

Potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 , subsecţiune a art.I1
din Legea nr.191/2007, titlurile executorii privind drepturi de creanţă având ca obiect obligaţia
de plată a unei sume de bani necontestate, constituite potrivit legii române, pot fi certificate, la
cererea părţii interesate, ca titluri executorii europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului
nr.805/2004. Dacă titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, potrivit art. 2 alin. 1 din lege,
competenţa certificării hotărârii judecătoreşti , inclusiv a unei hotărâri prin care se constată o
tranzacţie judiciară sau o altă învoială a părţilor, în condiţiile legii , aparţine primei instanţe.
Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr.191/2007 , dacă titlul executoriu este un act autentic ,
certificarea este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află emitentul actului..

După cum se poate constata dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr.191/2007 extind sfera
de aplicabilitate a regulilor aplicabile în materie şi la alte învoieli decât tranzacţiile judiciare.
Avem în vedere sub acest aspect , prevederile art. 63 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi
exercitarea profesiei de mediator214, potrivit cărora părţile pot să îşi rezolve diferendul pe calea
medierii şi dacă ele ajung la o înţelegere, instanţa va pronunţa o hotărâre de expedient , potrivit
art. 438 din noul Cod de procedură civilă. Instanţa se pronunţă asupra cererii de eliberare a
certificatului de titlu executoriu european prin încheiere , fără citarea părţilor. Încheierea prin
care cererea a fost admisă nu este supusă nici unei căi de atac, iar încheierea prin care cererea a
fost respinsă este supusă, potrivit art.3 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
119/2006, apelului, în termen de 15 zile de la pronunţare , pentru creditorul prezent, şi de la
comunicare, pentru cel care a lipsit.

214
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I , nr.441 din 22 mai 2006 , cu modificările şi completările
ulterioare.

229
 Sub aspectul inexistenţei unei căi de atac împotriva încheierii de admitere a cererii de
eliberare a titlului executoriu european , în literatura de specialitate 215 se apreciază că o atare
soluţie legislativă pune în discuţie dreptul la apărare al debitorului, precum şi egalitatea de arme
între creditor şi debitor. Se apreciază, sub acest aspect , că, din considerente de celeritate şi
pentru a se preveni posibilele manifestări abuzive din partea debitorului, la dispoziţia acestuia se
află, a posteriori numai cererea de retragere a certificatului emis, care poate fi efectuată în termen
de o lună de la comunicarea acestuia216.

La cerere se poate elibera un nou certificat care atestă încetarea , suspendarea sau
limitarea forţei obligatorii a titlului, în condiţiile art. 6 alin. 2 din Regulament , ori, după caz, un
certificat de înlocuire, în condiţiile art.6 alin. 3 din Regulament.

În ceea ce priveşte rectificarea sau retragerea certificatului de titlu executoriu european ,

prevederile art. 5 din Legea nr.191/2007 statuează că aceste operaţiuni se efectuează pentru
motivele arătate la art. 10 alin. 1 lit. a şi b din Regulament. Astfel, în ceea ce priveşte rectificarea
certificatului de titlu executoriu european , aceasta este de competenţa instanţei care l-a emis,
potrivit regulilor de competenţă stabilite de art. 3 din lege, o astfel de cerere putând fi făcută
oricând , fiind vorba de existenţa unei contradicţii între hotărâre şi certificat, ca urmare a
săvârşirii unei erori materiale217. Cererea pentru retragerea certificatului de titlu executoriu
european se introduce la instanţa care a emis certificatul, în termen de o lună de la comunicarea
acestuia. Această cerere se soluţionează prin încheiere cu citarea părţilor , iar dacă instanţa
constată că certificatul a fost emis fără respectarea condiţiilor prevăzute în Regulament, dispune
retragerea , în tot sau în parte, a certificatului. Potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.191/2007,
modificat prin Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură
civilă,încheierea prin care s-a dispus de către instanţa de judecată retragerea certificatului, în tot
sau în parte , se poate ataca cu apel care se exercită în termen de 15 zile de la comunicare.

215
I. Deleanu , Eficacitatea…op. cit., p.37.
216
Ibidem.
217
I. Deleanu , Recunoaşterea…op. cit.,infra nota 4, p.70.

230
 2.5.Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în contextul Regulamentului
(CE) nr.1896 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de
plată.

În practica judiciară din perioada de incidenţă a Legii nr.85/2006218 s-a pus problema
creanţelor stabilite printr-o hotărâre judecătorească străină nerecunoscută în România şi
consecinţele unei astfel de situaţii în procedura insolvenţei. Sub acest aspect, pornind de la
prevederile art. 76 din Legea nr.85/2006 (abrogată) , având corespondent în dispoziţiile art.114
alin. 1 din Legea nr.85/2014 , în sensul cărora , sub sancţiunea decăderii, creditorii au dreptul de
a-şi declara creanţele deţinute împotriva debitorului insolvent pentru a fi înscrise în masa credală
indiferent dacă acestea sunt sau nu stabilite prin titlu executoriu, s-a statuat că atâta vreme cât din
cuprinsul traducerii legalizate a hotărârii judecătoreşti de care se prevalează creditoarea rezultă
că ordonanţa de admitere a somaţiei de plată emisă de instanţa străină nu a fost pronunţată în
conformitate cu Regulamentul (CE) nr.1896 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri
europene de somaţie de plată, partea nu se poate prevala de existenţa unui titlu executoriu,
neputându-se vorbi despre recunoaşterea ei implicită, potrivit art.18 şi 19 din acest Regulament.
Astfel, potrivit art. 18 şi 19 din Regulamentul (CE) nr.1896 din 12 decembrie 2006, în cazul în
care, în termenul prevăzut de art. 16 alin. 2, luând în considerare un termen suplimentar necesar
sosirii opoziţiei, nu a fost făcută nicio opoziţie la instanţa de origine, instanţa de origine declară
de îndată că somaţia europeană de plată este executorie, utilizând formularul tip G din anexa VII,
instanţa având obligaţia de a verifica data la care a fost comunicată sau notificată somaţia de
plată. Fără a aduce atingere alin. 1, condiţiile formale necesare dobândirii forţei executorii sunt
reglementate de legislaţia statului membru de origine, urmând ca instanţa să trimită somaţia
europeană de plată executorie pârâtului. O somaţie europeană de plată devenită executorie în
statul membru de origine se recunoaşte şi se execută în celelalte state membre fără a fi necesară o
declaraţie de constatare a forţei executorii şi fără ca recunoaşterea acesteia să poată fi contestată.
De asemenea , prevederile art. 1 din Regulamentul (CE) nr.1896 din 12 decembrie 2006,
stabilind obiectul Regulamentului, arată că obiectul acestui Regulament este :a) simplificarea,
accelerarea, şi reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare

218
A se vedea, Curtea de apel Timişoara, decizia civilă nr.285 din 15 februarie 2011, în Revista de drept comercial
nr.9/2012, p. 95-98.

231
necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată; b) asigurarea liberei
circulaţii a somaţiilor europene de plată în toate statele membre prin stabilirea unor standarde
minime prin respectarea cărora nu este necesară nicio procedură intermediară în statul membru
de executare înaintea recunoaşterii şi executării. Prezentul regulament nu împiedică reclamantul
să-şi valorifice o creanţă în sensul art. 4 recurgând la o altă procedură prevăzută de legislaţia
unui stat membru sau de legislaţia comunitară.
Se impune de asemenea precizarea că ,procedura instituită prin Regulamentul (CE)
nr.1896 din 12 decembrie 2006 se aplică creanţelor pecuniare, lichide şi exigibile, în materie
civilă şi comercială, dar numai în cazul unor litigii transfrontaliere , astfel cum acestea sunt
definite prin art. 3 alin. 1 Rezultă aşadar că, problema recunoaşterii unei hotărâri străine în
România prin care se constată o creanţă, care urmează să facă obiectul cererii de admitere a
creanţei debitorului, poate opera doar dacă litigiul soluţionat de către instanţă străină prin care se
stabileşte creanţa este un litigiu transfrontalier. Ca atare, nu poate fi recunoscută de către
instanţele române o hotărâre străină prin care se constată o creanţă a debitorului, dacă acesta se
află în faliment. Posibilitatea instanţei române de refuza recunoaşterea hotărârii străine, este
conferită prin art. 1.097 din noul Cod de procedură civilă republicat, unul dintre cazurile pentru
care instanţa română poate refuza o hotărâre străină fiind acela în care instanţele române aveau
competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei.

Regulamentul (CE) nr.1896 din 12 decembrie 2006 a fost modificat şi completat prin
Regulamentul(UE) 2015/2421 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015
de modificare a Regulamentului (CE) nr.861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu
privire la cererile cu valoare redusă şi a Regulamentului(CE) nr.1896/2006 de instituire a unei
proceduri europene de somaţie de plată219, care se aplică , potrivit art. 3 din Regulamentul (UE)
2015/2421 de la 14 iulie 2017, cu excepţia art.pct.16 care modifică art. 25 din Regulamentul
nr.861/2007, care se aplică de la 14 ianuarie 2017.

După cum se arată în preambulul Regulamentului (UE) nr.2015/2421 , modificarea

Regulamentului(CE) nr.861/2007 s-a impus în considerararea garantării liberului acces la justiţie,
în sensul că, prevederile art. 2 din Regulamentului(CE) nr.861/2007 modificate prin
Regulamentul (UE) nr.2015/2421 prevăd că acest regulament se aplică în cauzele tranfrontaliere,

219
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 341 din 24 decembrie 2015.

232
astfel cum acestea sunt definite la art. 3, în materie civilă şi comercială, indiferent de natura
instanţei, atunci când valoarea cererii, fără să se ia în considerare dobânzile , cheltuielile şi alte
costuri, nu depăşeşte 5.000 de euro în momentul primirii cererii de către instanţa competentă.
Acest regulament nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în ceea ce
priveşte răspunderea statului pentru actesau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice(acte
iure imperii).

După cum se poate constata, prin Regulamentul (UE) nr.2015/2421 a fost majorat
plafonul în cazul cererilor cu valoareredusă la 5.000 de euro, majorare , modificare care , după
cum se precizează în preambulul regulamentului a fost impusă pentru asigurarea îmbunătăţirii
accesului la căile de atac eficace şi rentabile pentru litigiile transfrontaliere, în special pentru
IMM-uri. Se arată în preambulul Regulamentului că un acces îmbunătăţit la justiţie sporeşte
încrederea în trazacţiile transfrontaliere şi va contribui la valorificarea pe deplin a oportunităţilor
oferite pe piaţa internă.

Totodată,prin modificarea art.25 al Regulamentului(CE) nr.861/2007 prin

Regulamentul(UE) 2015/2421 se prevede că până ladata de 13 ianuarie 2017 statele membre
trebuie să comunice Comisiei, instanţele competente să pronunţe o hotărâre judecătorească în
cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă esteo procedură scrisă,

instanţa putând dispune organizarea unei dezbateri orale numai în cazul în care consideră că nu
poate pronunţa o hotărâre pe baza probelor scrise sau la solicitarea uneia dintre părţi. În acelaşi
context,art. 4 din Regulamentului(CE) nr.861/2007 modificat prin Regulamentul(UE) 2015/2421
prevede că în cazul în care instanţa respinge prin hotărâre cererea cu valoare redusă, aceasta va
informa reclamantul cu privire la respingerea cererii şi îi va indica dacă hotărârea de respingere
este supusă unei căi de atac.

Dar, pe lângă modificarea Regulamentului(CE) nr.861/2007, Regulamentul (UE)

2015/2421 a adus câteva modificări de substanţă şi Regulamentului (CE) nr. 1896/2006,
modificări care s-au impus , după cum se precizează în preambulul Regulamenului(UE)
2015/2421 pentru a se preciza că atunci când un litigiu intră sub incidenţa procedurii europene cu
privire la cererile cu valoare redusă, procedura respectivă trebuie să fie disponibilă şi pentru un

233
reclamant în cadrul unei proceduri europene de somaţie de plată în cazul în care pârâtul a
formulat opoziţie la somaţia europeană de plată.

Pornind de la această necesitate , prin modificarea art. 7 alin. 4 din Regulamentul (CE)
nr. 1896/2006 prin Regulamentul (UE) 2015/2421 se statuează că într-un apendice la cerere,
reclamantul poate indica instanţei , dacă este cazul, procedura, dintre cele enunţate la art. 17 alin.
1 lit a şi b pe care o solicită a fi aplicabilă creanţei sale în cadrul procedurii civile ulterioare, în
cazul în care pârâtul face opoziţie la somaţia europeană de plată, după cum reclamantul poate
comunica instanţei prin acceşi cerere că se poate opune la trecerea la procedura civilă , în sensul
art. 17 alin. 1 lit. a sau b, în cazul în care pârâtul face opoziţie.

Prevederile art.17 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 modificat prin
Regulamentul (UE) 2015/2421, la care fac trimitere prevederile art. 7 alin. 4 din Regulamentul
(CE) nr. 1896/2006 statuează că în cazul în care s-a făcut opoziţie în termenul prevăzut la art. 16
alineatul 2, procedura continuă în faţa instanţelor competente ale statului membru de origine , cu
excepţia cazului în care reclamantul a solicitat expres ca procedura să ia sfârşit în acest caz.
Dacă, reclamantul solicită continuarea procedurii , aceasta continuă în faţa instanţelor
competente ale statului membru de origine în conformitate cu normele procedurii europene cu
privire la cererile cu valoare redusă, prevăzute în Regulamentul(CE) nr.861/2007, dacă este
cazul sau poate continua în conformitate cu orice proceduri civile adecvate.

În ipoteza în care , reclamantul nu a indicat care dintre procedurile enumerate la art. 17

alin. 1 lit a şi b solicită să fie aplicată creanţei sale în cadrul procedurii care urmează în cazul în
care pârâtul face opoziţie sau în cazul în care reclamantul a solicitat aplicarea procedurii
europene cu privire cererile cu valoare redusă , prevăzute de Regulamentul(CE) nr.861/2007,
unei cereri care nu intră în domeniul de reglementare a Regulamentului(CE) nr.1896/2006, se
trece la procedura civilă naţională adecvată, cu excepţia situaţiei în care reclamantul a solicitat
expres să nu sefacă o astfel de trecere.

Art.17 alin. 3 din Regulamentului(CE) nr.1896/2006 modificat prin Regulamentul (UE)

2015/2421 precizează că atunci când reclamantul şi-a valorificat creanţa recurgând la procedura
europeană de somaţie de plată, nici o dispoziţie din dreptul naţional nu poate aduce atingere
poziţiei sale în cadrul procedurii civile interne.

Secţiunea 3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine.

234
 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine este reglementată prin art.
1124—1133 din noul Cod de procedură civilă. Noul cod de procedură civilă republicat.
asemenea vechiului Codul de procedură civilă (art. 370-3703), reglementează, de asemenea şi
procedura recunoaşterii şi executării silite a hotărârilor arbitrale străine.

Astfel, în accepţiunea art. 1.124 din noul Cod de procedură civilă republicat, sunt hotărâri
arbitrare străine orice sentinţe arbitrale de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat
străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România.

Se impune , de asemenea precizarea că rationae materiae, în materia arbitrajului nu sunt

aplicabile prevederile Regulamentului(UE) nr.1215/201 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă comercială, întrucât , în materie de
arbitraj există Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 cu privire la recunoaşterea şi
executarea hotărârilor arbitrale străine. Prevederile Convenţiei de la New York din 10 iunie
1958, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate220 instituie o prezumţie de regularitate a
sentinţei arbitrale străine, statuând prin art.V că recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi
refuzate, la cererea părţii contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada, în faţa
autorităţii competente a ţării solicitante că există vreuna din cauzele de nevaliditate enumerate în
mod expres. Din formularea textului rezultă că sentinţa arbitrală străină constituie prin ea însăşi
un titlu care prezintă încredere, iar, în contextul în care sarcina probei este răsturnată, numai
partea adversă trebuie să probeze că cerinţele de regularitate ale sentinţei arbitrale nu sunt
îndeplinite221.

Recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine se realizează în conformitate cu

regulile de procedură din dreptul intern al statelor , dar aceste reguli de procedură se vor aplica în
condiţiile prevăzute de Convenţia de la New York din 10 iunie 1958222

De asemenea, reglementări privitoare la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale

străine se regăsesc în Convenţia de la Geneva din anul 1961 privind arbitrajul comercial
internaţional, care prin art. IX statuează că anularea într-unul din statele contractante a unei

220
A se vedea, I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional. Volumul II, Editua C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.311.
221
Ibidem.
222
Ibidem.

235
sentinţe arbitrale ce cade sub incidenţa prevederilor Convenţiei nu va constitui motiv de refuz de
recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decât dacă anularea a fost pronunţată în
statul în care, sau după legea căruia , sentinţa a fost dată. Între cauzele de refuz a recunoaşterii şi
executării sentinţei arbitrale art. IX al Convenţiei de la New York din 10 iunie 1958 nu
menţionează şi ordinea publică , context în care , anularea sentinţei de arbitraj, în statul de
origine , pentru nesocotirea legilor sale de ordine publică, nu este de natură să împiedice
recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţară, în care ordinea publică nu ar încălcată223.Cu toate
acestea, invocarea ordinii publice va depinde de interpretarea dată textului de instanţele de
executare naţionale224.

Dispoziţii privitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale , regăsim şi în

Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii
între state şi resortisanţii altor state, care prin art. 54 statuează că fiecare stat contractant
recunoaşte orice sentinţă dată în cadrul Convenţiei ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe
teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinţa le impune, ca şi când ar fi vorba de o
judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe propriul teritoriu. Ca atare , după cum s-a
remarcat225, în sistemul Convenţiei de la Washington din 1965, hotărârile arbitrale sunt asimilate
cu hotărârile judecătoreşti interne , aceste hotărâri nefiind acte jurisdicţionale străine, nu sunt
supuse procedurii de control preliminare. În privinţa executării silite,Convenţiei de la
Washington din 1965, statuează prin art. 54 alin. 3 că executarea este reglementată de legislaţia
privind executarea hotărârilor judecătoreşti în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o
asemenea procedură. Rezultă aşadar că în privinţa executării silite , Convenţia de la Washington
din 1965 prevede aplicarea legii forului.

Prin noile Reguli de procedură arbitrală nu sunt instituite dispoziţii privitoare la

recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrare străine, context sunt incidente în materia
hotărârilor arbitrale străine dispoziţiile din noul Cod de procedură civilă prevăzute în capitolul
II,,Efectele hotărârilor arbitrale străine” al Titlului IV ,, Arbitrajul internaţional şi efectele
hotărârilor arbitrale străine”.

223
Ibidem , p.314 şi infra nota 1, p. 314.
224
Ibidem.
225
Ibidem.

236
 În sensul dispoziţiilor art. 1124 din noul Cod de procedură civilă republicat, sunt
hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale de arbitraj intern şi internaţional pronunţate într-
un stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România.

Hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România , spre a beneficia de puterea

lucrului judecat şi pot fi puse în executare silit pe teritoriul României , prin aplicarea art.1125
din noul Cod de procedură civilă republicat, în sensul cărora, o hotărâre arbitrală străină este
recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi
soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii contrare ordinii
publice de drept internaţional privat român.

De asemenea, prin art. 1127 din Codul de procedură civilă republicat, sunt stabilite
scopurile pentru care se poate solicita recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine în România,
respectiv , în accepţiunea acestui text legal : ,, cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală
străină poate solicita numai recunoaşterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru judecat
sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviinţarea executării silite pe teritoriul
României”. Cererea , potrivit art. 1128 din Codul de procedură civilă republicat , trebuie însoţită
de hotărârea arbitrală şi convenţia de arbitraj, în original sau în copie, care sunt supuse
supralegalizării în condiţiile prevăzute de art. 1092. Astfel, în accepţiunea art. 1093 din Codul de
procedură civilă republicat, actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de
un agent public străin pot fi produse în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate,
pe cale administrativă ierarhică în statul de origine şi apoi de misiunea diplomatică sau oficiul
consular român, pentru certificarea autenticităţii semnăturilor şi sigiliului aplicate pe acestea.

În ceea ce priveşte instanţa competentă care soluţionează cererea privitoare la

recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine, potrivit art. 1126 din Codul de procedură
civilă republicat, aceasta este tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau , după caz,
sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală. În caz de imposibilitate de stabilire a
tribunalului prevăzut la alin. 1, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti. De asemenea ,
potrivit art. 1127 din noul Cod de procedură civilă republicat, cel care se prevalează de o
hotărâre arbitrală străină poate solicita numai recunoaşterea acesteia pentru a invoca autoritatea
de lucru judecat sau , când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviinţarea executării
silite pe teritoriul României.

237
 În urma examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine,
potrivit art.1131 din Codul de procedură civilă republicat ,tribunalul pronunţă o hotărâre , care
fiind pronunţată în fond , se numeşte sentinţă, cu citarea părţilor şi care poate fi atacată numai cu
apel. O atare hotărâre poate fi pronunţată şi fără citarea părţilor dacă din hotărâre rezultă că
pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. O precizare importantă este adusă prin art. 1133 din
Codul de procedură civilă republicat, care prevede că tribunalul ,în examinarea cererii privind
recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine ,nu poate examina hotărârea arbitrală pe
fondul diferendului.

O atare soluţie legislativă este firească , în contextul în care tribunalul care examinează
cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine nu examinează fondul litigiului
soluţionat prin sentinţa arbitrală de către tribunalul arbitral, ci , doar verifică condiţiile de
regularitate a sentinţei arbitrale şi în urma examinării acestor cerinţe să recunoască aceste
sentinţe arbitrale şi să încuviinţeze executarea lor.

Recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă de tribunal dacă
partea contra căreia hotărârea este invocată probează existenţa uneia dintre următoarele
împrejurări:

a)părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile

fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;

b) convenţia arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau , în lipsă
de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;

c)partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitatea de a-şi
valorifica propria apărare în procesul arbitral;

d)constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei
părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;

e) hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor

fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi,

238
dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele
privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate executorii;

f)hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
suspendată de o autoritate competentă din statul în care după legea căruia a fost pronunţată.

Deşi , conform celor expuse mai sus , în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor
arbitrale arbitrajului există Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 cu privire la
recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, în practica judiciară anterioară intrării în
226
vigoare a noului Cod de procedură civilă şi a Regulamentului(UE) nr.1215/2012 , cu referire
la o hotărâre arbitrală în privinţa căreia s-a cerut tribunalului dintr-un stat membru al Uniunii
Europene recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărârii arbitrale, s-a statuat că
singura cale de atac reglementată de art. 43 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 ce poate fi
exercitată de părţi împotriva hotărârii privind cererea de încuviinţare a executării silite
pronunţată de tribunal ca primă instanţă este dată în competenţa curţii de apel, care pronunţă o
hotărâre irevocabilă(definitivă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, n. n-
O.P). În acest context , se arată prin decizia cit. supra că soluţionând această cale de atac, curtea
de apel judecă în compunerea prevăzută de dreptul intern , ca instanţă de recurs, dispoziţiile din
Regulament cu caracter imperativ şi aplicare directă reprezentând legea în această ipoteză. De
asemenea , după cum se precizează în nota redacţiei la decizia cit. supra, în speţă, competenţa
Curţii de apel(în cazul României) este reglementată prin Regulamentul(CE) al Consiliului din 22
decembrie 2010, astfel că soluţia deciziei de mai sus se menţine şi în condiţiile intrării în vigoare
a noului Cod de procedură civilă.

Secţiunea 4.Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în România în contextul

noului Cod de procedură civilă.

4.1. Recunoaşterea hotărârilor străine în România în contextul noului Cod de

procedură civilă.

226
A se vedea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, decizia nr.1136 din 1 martie 2012, în
revista Dreptul nr. 6/2013 , p. 239.

239
 Încă de la început se impune precizarea că dispoziţiile noului Cod de procedură civilă
privitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în România vizează recunoaşterea şi
executarea în România a hotărârilor pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene.

În acest context, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, Titlul III cu
denumirea marginală ,,Eficacitatea hotărârilor străine”, cuprinde dispoziţii privitoare la
recunoaşterea hotărârilor străine(art. 1095-1.102) şi respectiv dispoziţii privitoare la executarea
hotărârilor străine(art. 1.103- 1.110). Se constată astfel, o preocupare a legiuitorului de a
reglementa în mod unitar regimul recunoaşterii şi executării hotărârilor străine în România în
condiţiile în care comerţul internaţional cunoaşte un avânt şi o nouă dimensiune în ceea ce
priveşte internaţionalizarea afacerilor227.

O primă constare care se impune a fi reliefată este aceea că, în ceea ce priveşte termenul
de hotărâre străină, dispoziţiile art. 1094 din noul Cod de procedură civilă republicat, definesc ,
această noţiune ca fiind actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor
judecătoreşti, cele notariale sau ale altor autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii
Europene.

Spre deosebire de prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1999(abrogată) care defineau
noţiunea de hotărâre străină ca fiind actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor
sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat, dispoziţiile art. 1094 din Noul Cod de
procedură civilă republicat sunt mai cuprinzătoare, în sensul că aceste dispoziţii includ în
noţiunea de hotărâre străină şi actele de jurisdicţie necontencioasă, iar actele notariale nu sunt
privite ca acte de jurisdicţie228.

De altfel, după cum se poate constata şi Titlul III din noul Cod de procedură(,,
Eficacitatea hotărârilor străine”) civilă utilizează sintagma ,, hotărâri străine” , tocmai ca în
accord cu normele procesuale instituite prin acest titlu să fie reliefat faptul că , prin hotărâri
străine se înţeleg nu numai hotărârile judecătoreşti străine , ci hotărârile altor organe cu activitate
jurisdicţională străine, precum şi actele de jurisdicţie necontencioasă, la care se adaugă actele
227
A se vedea, Gunay Duagi, Executarea creanţelor în spaţiul intra-comunitar, în ,,Revista de drept comercial”
nr.3/2013, p. 61.
228
A se vedea în acest sens , S. Deleanu, Efectele hotărârilor străine , în I. Deleanu ,V. Mitea, S. Deleanu , Tratat
de procedură civilă. Volumul III. Noul cod de procedură civilă, Editura Universul juridic , Bucureşti , 2013 , p. 781.

240
notariale, care nu sunt private ca acte de jurisdicţie. Se impune de asemenea precizarea că prin
acte de jurisdicţie necontencioasă , se înţeleg , în accepţiunea art.527 din noul Cod de procedură
civilă hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti în soluţionarea cererilor pentru care
este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se stabili un drept potrivnic faţă de o altă
persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor
măsuri legale de supraveghere , ocrotire ori asigurare.

De asemenea , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate229,în categoria actelor

de jurisdicţie contencioasă trebuie incluse şi încheierileexecutorii, precum şi hotărârile de
expedient.

O altă precizare care se impune a fi reliefată este accea că hotărârile străine care urmează
să fie recunoscute pe teritoriul României sunt cele din domeniul dreptului privat , concluzie care
poate fi desprinsă din conţinutul art.1065 din Codul de procedură civilă republicat , potrivit
căruia ,, dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de
extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte prin dreptul
Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.

Dar , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate230 , textul art. 1108(art. 1109
după republicarea din anul 2015) reprezintă , totuşi, o excepţie notabilă de la această regulă ,
textul fiind expresia solidarităţii internaţionale între state, întrucât este de natură să împiedice
folosirea teritoriului roman ca refugiu pentru cei care au obligaţii fiscale rezultând dintr-o lege
străină.

În contextul în care hotărârile străine prin care se stabilesc obligaţii fiscale aparţin
domeniului dreptului public , se poate concluziona că prevederile art. 1109 din Codul de
procedură civilă republicat , instituie o excepţia de la regula că hotărârile străine aparţin
domeniului dreptului internaţional privat , conferind şi posibilitatea recunoaşterii un hotărârii
străine care aparţine domeniului dreptul public , dar sub condiţia reciprocităţii, respectiv ca şi o

229
I. Leş, Noul Cod de procedură civilă.Comentariu pe articole. Art.1-1133, Editura C. H. Beck, Bucureşti , 2013,
p. 1374.
230
S. Deleanu, Efectele hotărârilor străine…op. cit , p.782.

241
hotărâre pronunţată de către o instanţă română prin care se stabilesc obligaţii fiscale să poată fi
recunoscută în ţara străină care solicită recunoaşterea pe teritoriul României a respective hotărâri.

Evident că stabilirea materiei sau domeniului căruia îi hotărârea străină care urmează a fi
recunoscută în România , respectiv dacă aceasta aparţine dreptului privat sau dreptului public
este de competenţa instanţelor române , aceasta fiind o problemă de calificare a unei probleme de
drept substanţial pe care doar instanţa română care recunoaşte hotărârea străină o poate efectua
în conformitate cu legea procesuală română şi cu prevederile dreptului intern care reglementează
aspect de drept substanţial.

Prin recunoaşterea unei hotărâri străine, situaţia juridică pe care aceasta o consacră este
acceptată în cadrul statului luat în considerare, ceea ce înseamnă că autorităţile respectivului stat
vor ţine seama de drepturile şi obligaţiile părţilor, aidoma împrejurării în care ele au fost
constatate sau stabilite de către o autoritate naţională231.

Sau , altfel spus , în opinia noastră, drepturile câştigate într-o ţară străină stabilite printr-o
hotărâre a statului străin , trebuie să fie recunoscute în România , ca efect al recunoaşterii
hotărâriio străine pe teritoriului României, ceea ce rezultă expres şi din conţinutul art.2567 din
noul Cod civil, care statuează că ,,drepturile câştigate în ţară străină sunt recunoscute în
România, cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat
privat. În ipoteza în care hotărârea străină este manifest contrară ordinii publicede drept
internaţional privat român , dispoziţiile art. 1097 alin.(1) lit. a) din noul Cod de procedură civilă ,
conferă instanţei române posibilitatea de a refuza recunoaşterii hotărârii străine pe teritoriul
României.

Recunoaşterea hotărârii străine poate fi obţinută pe cale principală sau pe cale

incidentală.

Astfel, în ceea ce priveşte recunoaşterea pe cale principală, dispoziţiile art. 1099 ,

stabilesc drept instanţă competentă pentru soluţionarea cererii de recunoaştere a hotărârilor
străine pe cale principală tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz,
sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine. În cazul imposibilităţii de determinare a
tribunalului potrivit alin. 1, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

231
Ibidem , p. 783.

242
 Cererea de recunoaştere a hotărârii străine pe cale incidentală, potrivit art. 1099 alin. (3)
din Codul de procedură civilă republicat, se rezolvă de către instanţa sesizată cu un proces având
un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia autorităţii lucrului judecat sau o chestiune
prealabilă întemeiată pe hotărârea străină.

Se impune de asemenea precizarea că, potrivit art. 1108 din Codul de procedură civilă
republicat, hotărârea străină pronunţată de instanţa competentă beneficiază în România de forţă
probantă în privinţa constatărilor pe care le cuprinde, dacă satisface exigenţele necesare
autenticităţii sale conform legii statului de sediu al instanţei, aceste constatări nebeneficiind de
forţa probantă dacă ele sunt manifest incompatibile cu ordinea publică de drept internaţional
privat român.

Independent de recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine, aceasta are forţă probantă

în România, hotărârea străină producând efecte în România ca fapt juridic232.

În privinţa recunoaşterii hotărârilor străine, noul Cod de procedură civilă distinge între
recunoaşterea de plin drept(art. 1095) şi recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a instanţei
române.

Astfel, în accepţiunea art. 1095 din Codul de procedură civilă republicat, hotărârile
străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al
cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost
recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost
pronunţate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat, nu sunt
contrarii ordinii publice de drept internaţional privat şi a fost respectat dreptul la apărare. Acest
text legal, stabileşte condiţiile în care poate avea loc recunoaştere de plin drept a unei hotărâri
pronunţate sau adoptate în străinătate.

Astfel, după cum rezultă din conţinutul textului, principala condiţie constă în obiectul
hotărârii adoptate care trebuie să privească statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost
pronunţate, orice alte hotărâri neintrând sub incidenţă textului analizat. O a doua condiţie
instituită de textul art.1095 din noul Cod de procedură civilă este aceea ca hotărârea să vizeze
statutul personal al cetăţenilor statului unde hotărârea a fost pronunţată. Pe cale de consecinţă,

232
Ibidem , p. 795.

243
dacă hotărârea a fost pronunţată într-un stat terţ, textul art. 1095 din noul Cod de procedură civilă
republicat stabileşte condiţiile în care o atare hotărâre poate fi recunoscută de plin drept,
respectiv , această hotărâre trebuie mai întâi recunoscută în statul de cetăţenie al fiecărei părţi. În
lipsa unei atare recunoaşteri, după cum rezultă din textul citat, hotărârea trebuie să pronunţată în
baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român.

În privinţa recunoaşterii hotărârilor străine prin hotărâre judecătorească a instanţei

române, pentru a beneficia de autoritatea lucrului judecat,dispoziţiile art. 1096 alin.(1) din Codul
de procedură civilă republicat, stabilesc condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca
instanţa română să poată dispună recunoaşterea acestor hotărâri străine, astfel:

a).Hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată. Ca atare ,
recunoaşterea hotărârii ca fiind definitivă se apreciază după legea statului unde aceasta a fost
pronunţată. Prin alin.(3) al art.1096 , se prevede că, caracterul nedefinitiv al hotărârii străine,
decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine,
poate fi invocat numai de către acea persoană.

b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece
procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără
legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii. Această condiţie vizează
respectarea normelor de competenţă , respectiv , competenţa internaţională şi internă a instanţei
care a pronunţat hotărârea străină se apreciază după legea sediului acesteia233.

c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi

statul instanţei care a pronunţat hotărârea. Condiţia reciprocităţii îşi are fundamental
constituţional în dispoziţiile art. 10 din Constituţia republicată, potrivit căruia ,,România întreţine
şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru , relaţii de bună vecinătate, întemeiate
pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” .

Sub aspectul condiţiei reciprocităţii, în literatura de specialitate se arată că este regretabilă

menţinerea condiţiei reciprocităţii, chiar dacă se acceptă că este o reciprocitatede fapt , întrucât ,
ignorarea drepturilor unor particulari, care, prin cetăţenie sau naţionalitate, ar putea chiar să nu

233
I. Leş, Noul ...(2013), p.1376.

244
aparţină statului străin statului străin unde a fost pronunţată hotărârea, n-ar trebui să fie pusă în
relaţie direct cu facilitarea circulaţiei internaţionale a hotărârilor date în România.

Sub aspectul reciprocităţii, care este o instituţie importantă a dreptului internaţional prin
care se oferă premisele unei încrederi reciproce şi a bunei cooperări între state, s-a apreciat234 că
legea nu cere o anumită reciprocitate, legislativă, diplomatică sau de altă natură, context în care
este suficient ca în ţara de origine a hotărârii să existe o reciprocitate de fapt, care se poate
dovedi prin orice mijloc de probă.

O atare constatare se desprinde şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale

nr.294/2016235 prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
1096 alin. (1) lit. c) din noul Cod de procedură civilă, , prin care se statuează că această
dispoziţie legală se referă generic la reciprocitate, fără a indica felul reciprocităţii, de fapt sau de
drept, delimitarea în concret a reciprocităţii urmând să fie făcută prin reglementări conexe.
Astfel, reciprocitatea poate rezulta din convenţii internaţionale de reciprocitate de care
beneficiază părţile din statele contractante. În lipsa unei convenţii internaţionale, reciprocitatea
este de fapt stabilită de către un organ central al administraţiei de stat, care prin specificul
activităţii sale deţine informaţiile necesare privind modalitatea prin care se poate obţine
recunoaşterea unei hotărâri străine.

Condiţia reciprocităţii este prevăzută atât de noul Cod civil, cât şi de noul Cod de
procedură civilă. Astfel, potrivit art. 2561 alin.(1) din noul Cod civil, aplicarea legii străine este
independent de condiţia reciprocităţii, după care prima teză a alin.(2) al art. 2561 prevede că
dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocităţii în anumite materii rămân aplicabile.
Se poate aşadar concluziona faptul că dispopziţiile art. 1096 alin.(1) lit c) din noul Cod de
procedură civilă constituie una dintre dispoziţiile speciale la care face trimitere art. 2561 alin.(2)
teza I-a din noul Cod civil, potrivit cărora una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
recunoaşterea unei hotărâri străine pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene pe
teritoriul României este aceea a reciprocităţii. În acelaşi context , pot fi invocate şi prevederile
art. 1109 din noul Cod de procedură civilă republicat care , referitor la condiţia reciprocităţii ,

Ibidem , p. 1377 şi doctrina acolo citată.

234

235
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.616 din 11 august 2016.

245
statuează că hotărârea străină care prevede o obligaţie decurgând dintr-o lege fiscală străină
necesită şi condiţia reciprocităţii pentru a fi recunoscută şi executată în România.

În acelaşi context pot fi invocate şi prevederile Legii nr.189/2003 privind asistenţa

juridică internaţională în materie civilă şi comercială236 care prin art.2 alin.(3) prevede că ,,
pentru statele cu care România nu are legături convenţionale, asistenţa juridică internaţională în
materie civilă şi comercială poate fi acordată pe bază de curtoaziei internaţionale, sub rezerva
principiului reciprocităţii”.

Potrivit tezei a doua a dispoziţiilor art.2561 alin.(2) din noul Cod civil, îndeplinirea
condiţiei reciprocităţii de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de
Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

O precizare care se impune a fi reliefată, este aceea că, potrivit art. 1098 din Codul de
procedură civilă, cu excepţia verificării condiţiilor prevăzute de art. 1096 şi 1097, instanţa
română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.

Totodată, instanţa română poate refuza recunoaşterea hotărârii străine, în condiţiile art.
1096 din Codul de procedură civilă, pentru oricare dintre următoarele cazuri:

a)Hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român;
această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii
cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs. Cu referire la această
condiţie , în literatura de specialitate237 se arată pornind de la constatarea că noţiunea de ordine
publică este imprecisă, conţinutul acestei noţiuni putându-se modifica în timp, că , instanţa
română nu ar putea să se mărginească să constate existenţa unei soluţii diferite faţă de cea la care
s-ar fi ajuns pe baza legii române, ci va trebui să verifice dacă acea soluţie este sau nu
compatibilă cu principiile fundamentale care dau substanţă ordinii publice de drept internaţional
privat român.

236
Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I , nr.392 din 4 iunie 2015.
237
S. Deleanu, Efectele hotărârilor străine…op. cit , p.788.

246
 b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor
a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform
dreptului internaţional privat român;

c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, , a
instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei
străine;

d)este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a

fi recunoscută în România;

e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;

f) a fost încălcat dreptul la apărare,

g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

O condiţie impusă pentru ca o hotărâre străină să poată fi recunoscută sau executată în

România este existenţa previzibilităţii că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau
executare în România. În acest context, teza a II-a a art. 1076 alin.(1) din noul Cod de procedură
civilă republicat, statuează că instanţa română va respinge cererea privitoare la excepţia de
litispendenţă internaţională când hotărârea străină este susceptibilă de a fi recunoscută în
România, conform dispoziţiilor prezentei cărţi, respectiv , potrivit dispoziţiilor cuprinse în Titlul
III(,, Eficacitatea hotărârilor străine”), capitolul I (,, Recunoaşterea hotărârilor străine”). Această
soluţie se impune în considerarea faptului că recunoaşterea unei hotărâri străine poate conduce şi
la executarea ei în ţara respectivă, recunoaşterea având tocmai acest scop.238

De asemenea, hotărârea nu poate fi refuzată pentru simplul motiv că instanţa care a

pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul
internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui
cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

În finalul acestor consideraţii , facem precizarea că, dacă părţile au omis să determine
prin voinţa lor expresă lex contractus,aceasta urmează să fie determinată de forul de jurisdicţie

238
I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Art. 1-1133, Editura C.H. Beck, Bucureşti , 2013,
p. 1360.

247
cu aplicarea principiilor conflictuale subsidiare din dreptul forului sau relevate de practica
judiciară sau arbitrală a forului, adică locul încheierii contractului (lex loci contractus)sau locul
executării contractului(lex loci executionis).

4.2. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru punerea în executare a hotărârilor

străine pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene pe teritoriul României.

Se impune de la început precizarea că , dacă prevederile Regulamentului nr.1215/2012,

aplicabil statelor member ale Uniunii Europene, au eliminat procedura exequatur-ului , noul Cod
de procedură civilă, aplicabil pentru recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor
pronunţate în state terţe ale Uniunii Europene, menţine procedura exequaturu-lui . O atare
condiţie rezultă expres din conţinutul art. 1103 şi art. 1104 din noul Cod de procedură , potrivit
cărora , hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligaţi a le
executa pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea
persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueaze
executarea, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 1096, precum şi a celei ca hotărârea să fie
executorie potrivit legii statului de sediul al instanţei care a pronunţat-o. Cererea de încuviinţare ,
potrivit art. 1105 din noul Cod de procedură civilă republicat, va fi însoţită şi de dovada
caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o.

Cererea de încuviinţare a executării se soluţionează de tribunal prin hotărâre , după citarea

părţilor , urmând ca, pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării, să fie emis titlul
executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.

Rezultă aşadar că în condiţiile noului Cod de procedură civilă hotărârile străine pot
produce efecte juridice în România şi pot fi executate silit numai ca urmare a recunoaşterii
încuviinţării executării lor, în condiţiile stabilite de legiuitor, iar instituirea acestei proceduri ,
după cum se precizează în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr.294/2016, este
consecinţa aplicării principiului suveranităţii naţionale.

Rezultă aşadar că, făcând distincţie între hotărârile străine pronunţate într-un stat
membru al Uniunii Europene care se execută pe teritoriul României şi hotărârile străine
pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene care se execută pe teritoriul României ,
suntem în prezenţa a a două situaţii diferite care justifică aplicarea unui tratament diferenţiat ,

248
context în care se conferă legiuitorului posibilitatea de a stabili reguli speciale de procedură şi
modalităţi diferite de exercitare a drepturilor procedurale.

Ca atare, după cum se precizează în considerentele deciziei Curţii Constituţionale

nr.294/2016, legiuitorul, prin noul Cod de procedură civilă, a reglementat prin norme speciale
procedura recunoaşterii şi punerii în executare a acestor hotărâri, având în vedere raporturile
dintre state care trebuie să acorde condiţii egale de desfăşurare a litigiilor, ţinând cont de
sistemele juridice specific. Astfel, o hotărâre pronunţată într-un stat nemembru al Uniunii
Europene , va putea fi recunoscută în România pe baza reciprocităţii stabilite între state , precum
şi respectarea celorlate condiţii impuse de art. 1096 alin.(1) din noul Cod de procedură civilă.

Se poate aşadar concluziona faptul că , legiuitorul, prin noul Cod de procedură civilă, a
stabilit aceeaşi procedură a încuviinţării executării, care condiţionează punerea în executare,
atât în cazul în care se pun în executare hotărâri pronunţate de către instanţele judecătoreşti
autohtone , cât şi în cazul hotărârilor străine pronunţate în statele nemembre ale Uniunii
Europene care urmează să fie executate pe teritoriul României.

Deosebirea constă în aceea că pentru punerea în executare a titlurilor executorii

reglementate de noul noul Cod de procedură civilă pronunţate în România, cererea de
încuviinţare a executării se face, potrivit art. 666 alin.(1) din noul Cod de procedură civilă, de
către instanţa de executare , care , potrivit art. 651 alin.(1) din noul Cod de procedură civilă este
judecătoria , în timp ce pentru punerea în executare a unei hotărâri străine pronunţată într-un stat
nemembru al Uniunii Europene pe teritoriul României, cererea de încuviinţare a executării se
soluţionează de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueaze executarea.

Dar , ne întrebăm totuşi, de ce legiuitorul român, nu a compatibilizat prevederile noului

Cod de procedură civilă , cu prevederile Regulamentului Uniunii Europene nr.1215/2012 , în
sensul eliminării procedurii exequaturului şi în cazul în care se solicită punerea în executare pe
teritoriul României a unei hotărâri străine pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene.

Din moment ce , şi în cazul hotărârilor străine pronunţate într-un stat nemembru al

Uniunii Europene, dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1096 alin.(1) din noul Cod de
procedură civilă republicat, acestea dobândesc forţă probantă la care li se ataşează autoritatea
lucrului judecat,putând fi astfel executate pe teritoriul României, ne întrebăm de ce se mai

249
impune acest formalism în cazul hotărârilor străine pronunţate în statele nemembre ale Uniunii
Europene.

Cap.VII.Reglementări de drept internaţional privat în materia insolvenţei în

Uniunea Europeană şi în statele terţe.
Secţiunea 1. Reglementarea insolvenţei în Uniunea Europeană.
Consiliul Uniunii Europene a adoptat la Bruxelles, la 29 mai 2000, Regulamentul
nr.1346/2000 cu privire la procedurile de insolvabilitate239,intrat în vigoare la 31 mai 2002, şi
aplicabil în toate ţările Uniunii Europene , mai puţin în Danemarca. În conformitate cu art. 1 şi
art. 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi
la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea
Regulamentului (CE) nr.1346/29 mai 2000.Prin urmare,Danemarcei nu îi nu îi sunt aplicabile
dispoziţiile acestui Regulament şi nici nu îi revin obligaţii derivate din acesta .
Adoptarea acestui Regulament , după cum s-a precizat în literatura de specialitate240 are
la bază buna funcţionare a pieţei interne care impune ca procedurile transfrontaliere de
insolvenţă să funcţioneze eficient , în contextul în care activităţile întreprinderilor au din ce în ce
mai des efecte transfrontaliere, iar insolvenţa acestor întreprinderi afectează deopotrivă şi buna
funcţionare a pieţei interne.
Regulamentul Consiliului(CE) nr.1346/2000, fără a institui o procedură de faliment unică,
realizează o cooperare între procedurile naţionale în temeiul cooperării judiciare civile ,
reglementând,în principal, următoarele aspecte:recunoaşterea procedurii falimentului şi
pronunţarea de hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvenţă şi sunt strâns legate de
acestea; procedurile secundare de faliment;informarea creditorilor şi înregistrarea creanţelor241.
De asemenea , Regulamentul conţine prevederi referitoare la recunoaşterea hotărârilor care
derivă din procedurile de insolvenţă şi dreptul aplicabil, în conformitate cu principiul
proporţionalităţii. Ca atare, prevederile Regulamentului intră în domeniul cooperării judiciare în
materie civilă, în sensul art. 81 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene(ex. art. 65 din Tratatul Comunităţii europene). Astfel, în accepţiunea art. 81
239
Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.160 din 30 iunie 2000.
240
D. Mihail Şandru, op. cit., p.75, 76.
241
I. Macovei , Dreptul comerţului internaţional…Vol. I, p. 192; D. Mihail Şandru, op. cit., p. 76.

250
alin.1 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Uniunea
dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră, întemeiată pe
principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare. Această cooperare poate
include adoptarea de măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative
ale statelor membre.
Potrivit art. 81 alin. 2 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt necesare pentru buna funcţionare a
pieţei interne, care urmăresc să asigure: a)recunoaşterea reciprocă între statele membre a
deciziilor judiciare şi extrajudiciare şi executarea acestora; b) comunicarea şi notificarea
transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare; c)compatibilitatea normelor aplicabile în
statele membre în materie de conflict de legi şi de competenţă; d)cooperarea în materie de
obţinere a probelor; e) accesul efectiv la justiţie; f) eliminarea obstacolelor în calea bunei
desfăşurări a procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilităţii normelor de
procedură civilă aplicabile în statele membre; g)dezvoltarea unor metode alternative de
soluţionare a litigiilor; h) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului de
justiţie.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al Regulamentului, acesta se aplică procedurilor
colective care implică desesizarea parţială sau totală a debitorului de atribuţiile administrării
averii sale, precum şi desemnarea unui sindic.
În sensul art. 2 din Regulament , lichidatorul este orice persoană sau organ care are
funcţia de a administra sau lichida bunurile de care debitorul a fost desistat sau de a supraveghea
administrarea afacerilor sale. Sindicul desemnat de către instanţa competentă trebuie să respecte
legea statului pe teritoriul căruia acţionează şi mai ales, procedurile de vânzare silită a bunurilor,
el putând exercita , potrivit art.18 din Regulament, pe teritoriul unui toate prerogativele conferite
de legea statului în care s-a deschis procedura cât timp nu a fost luată nicio măsură de conservare
sau de protecţie contrară ori nu s-a declanşat o altă procedură de faliment. Sub rezerva
excepţiilor prevăzute de Regulament, sindicul poate să deplaseze bunurile debitorului în afara
teritoriului statului membru în care se găsesc.
Regulamentul se aplică procedurilor de insolvenţă indiferent dacă debitorul este o
persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară. Procedura de

251
lichidare reprezintă procedura de insolvenţă în care se realizează lichidarea bunurilor debitorului,
inclusiv atunci când procedura este închisă printr-un concordat ori altă măsură care pune capăt
stării de insolvenţă sau din cauza insuficienţei activului.
De la sfera de aplicabilitate a Regulamentului sunt excluse procedurile de insolvenţă
referitoare la societăţile de asigurare, instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează
servicii ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor şi organismele de
plasament colectiv.
O altă constatare care se impune a fi reliefată este aceea că, atât în accepţiunea
Regulamentului,cât şi a dispoziţiilor art. 81 versiunea consolidată a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene, care fac referire la decizii judiciare şi extrajudiciare, noţiunea de
instanţă nu implică în mod necesar intervenţia unui organ judiciar , ci, expresia ,, instanţă”
trebuie înţeleasă într-un sens mai larg, incluzând nu numai un organ judiciar , ci şi un alt organ
abilitat de legislaţia naţională să deschidă procedura de insolvenţă. Pentru ca Regulamentul să se
aplice, procedurile(cuprinzând acte şi formalităţi prevăzute de lege) trebuie nu numai să se
desfăşoare conform dispoziţiilor regulamentului, dar şi să fie recunoscute oficial şi să fie
executorii în statul membru în care sunt deschise procedurile de insolvenţă şi totodată trebuie să
fie proceduri colective de insolvenţă care să antreneze desistarea parţială sau totală a debitorului
şi desemnarea unui lichidator242.
În ceea ce priveşte procedura insolvenţei reglementată de Regulament , prima fază este
deschiderea procedurii de faliment , care intră în competenţa instanţei statului pe teritoriul căruia
este situat centrul principalelor interese ale debitorului. Pentru persoanele juridice, centrul
principalelor interese este prezumat a fi sediul social. De asemenea , după cum corect s-a
remarcat în literatura de specialitate243, Regulamentul se aplică numai procedurii în cadrul căreia
centrul intereselor principale ale debitorului este situat în cadrul Uniunii, iar normele de
competenţă prevăzute de Regulament stabilesc numai competenţa internaţională, adică
desemnează statul membru ale cărui instanţe pot deschide procedura de insolvenţă, context în
care , competenţa teritorială din cadrul statului membru trebuie să fie stabilită prin legislaţia
naţională a statului membru respectiv. Potrivit dispoziţiilor Regulamentului, deschiderea

242
D. Mihail Şandru, op. cit., p.77.
243
Ibidem , p.78.

252
procedurii falimentului nu afectează următoarele aspecte: drepturile reale ale creditorilor asupra
bunurilor debitorului care se găsesc pe teritoriul unui alt stat(art.5); compensarea creanţei
creditorului cu cea a debitorului, dacă operaţiunea este permisă de legea aplicabilă
creanţei(art.6); efectele rezervei dreptului de proprietate, dacă bunul se găseşte pe teritoriul unui
alt stat membru decât cel de deschidere(art.7).
Dacă a fost declanşată o procedură principală, instanţele unui alt stat pot deschide o altă
procedură , secundară. Deschiderea procedurii secundare , considerată o prelungire a procedurii
principale, urmăreşte , potrivit art. 3 din Regulament, numai lichidarea bunurilor debitorului care
se găsesc în acel stat. Aceste proceduri secundare au menirea de a proteja interesele diferite ca
urmare a extinderii efectelor derivând din legislaţia statului de deschidere la celelalte state în
care se află bunurile. De aceea pentru o administrare eficientă a patrimoniului, Regulamentul
permite lichidatorului din cadrul procedurii principale să solicite deschiderea de proceduri
secundare. Dar , pentru ca cele două proceduri paralele în curs de desfăşurare să poată contribui
la o valorificare eficientă a masei bunurilor, ele trebuie să fie coordonate. Astfel, potrivit art. 31
din Regulament, în vederea coordonării acţiunilor, sindicul procedurii principale şi cei ai
procedurilor secundare trebuie să coopereze şi să comunice orice informaţie utilă în cealaltă
procedură. Sindicul unei proceduri secundare este ţinut să permită, în timp util, sindicului din
procedura principală, să prezinte propuneri referitoare la lichidarea sau la utilizarea bunurilor din
procedura secundară. De asemenea , potrivit art.33 din Regulament, la cererea sindicului din
procedura principală, operaţiunile de lichidare pot fi suspendate, total sau parţial, pentru apărarea
intereselor creditorilor din procedura principală şi a celor din procedura secundară. Totodată,
închiderea unei proceduri secundare, fără lichidare, pe baza unui plan de reorganizare, concordat
sau a unei alte măsuri similare, dacă legea aplicabilă permite închiderea procedurii secundare în
aceste condiţii, va deveni definitivă numai cu acordul sindicului din procedura principală. Dacă
nu se obţine acest aviz al sindicului din procedura principală, măsura propusă trebuie să nu
afecteze interesele financiare ale creditorilor din procedura principală(art.34 din Regulament). În
condiţiile art.35 din Regulament, orice limitare a drepturilor creditorilor propusă într-o procedură
secundară va produce efecte asupra bunurilor debitorului care nu sunt incluse în această
procedură, numai cu acordul tuturor creditorilor interesaţi. După plata creditorilor admişi în
procedura secundară, surplusul de active va fi transferat sindicului procedurii principale.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă procedurii falimentului, dispoziţiile art. 4 din

253
Regulament statuează că, în lipsa unei dispoziţii contrare, legea aplicabilă procedurii
falimentului este cea a statului membru în care s-a deschis procedura(lex concursus). Legea
aplicabilă va determina condiţiile de deschidere, desfăşurarea şi întinderea procedurii.
După deschiderea procedurii în condiţiile mai sus expuse prevăzute de Regulament , se
pune problema momentului de la care produce efecte juridice decizia de deschidere a procedurii
insolvenţei. Sub acest aspect, datorită diferenţelor între sistemele de drept material , care ar
conduce la o practică neunitară privitoare la momentul de la care deschiderea procedurii
falimentului produce efecte juridice, dispoziţiile art. 16 din Regulament, statuează că decizia de
deschidere a unei proceduri de faliment într-un stat va fi recunoscută în toate celelalte state
membre, de îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere. Recunoaşterea conferă deciziei
de deschidere a procedurii, fără altă formalitate, efectele prevăzute de legea statului de
deschidere, numai dacă în acel stat nu este deschisă o procedură secundară. În caz contrar, legea
statului de deschidere va guverna efectele procedurii, iar bunurile situate pe teritoriul acelui stat
vor fi administrate în cadrul procedurii secundare.
Privitor la recunoaşterea automată a unei proceduri de insolvenţă căreia i se aplică în mod
obişnuit legea statului de deschidere, se afirmă în literatura de specialitate244 că această
recunoaştere automată poate interfera cu normele care reglementează tranzacţiile în statele
membre, context în care , se apreciază că, pentru a proteja aşteptările legitime şi siguranţa
tranzacţiilor într-un alt stat membru decât cel de deschidere, ar trebui să se prevadă o serie de
excepţii de la norma generală, în special, în materia drepturilor reale, deoarece aceste drepturi au
o importanţă considerabilă pentru acordarea creditelor. Ca atare, se concluzionează că
justificarea, valabilitatea şi întinderea unui drept real trebuie să fie determinate, în mod normal
de către legea locului(lex situs) şi să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvenţă245.
Dacă bunurile unt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate, dar
procedura principală se desfăşoară în alt stat membru, lichidatorul din cadrul procedurii
principale ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri secundare în jurisdicţia în care s-au
născut drepturile reale, în măsura în care debitorul are un sediu în statul respectiv246.

244
Ibidem , p. 80.
245
Ibidem.
246
Ibidem.

254
 Secţiunea 2.Reglementări de drept internaţional privat în materia insolvenţei
transfrontaliere instituite de Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi insolvenţa.
Prevederile Regulamentului Consiliului(CE) nr.1346/29 mai 2000 au fost transpuse în
dreptul nostru iniţial prin Legea nr.637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat în domeniul insolvenţei247, abrogată expres prin Legea nr.85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi insolvenţa248. Noul cadru normativ în materia
insolvenţei instituit prin Legea nr.85/2014 se aplică numai în raporturile cu statele terţe, Titlul
III, al legii având denumirea marginală ,, Insolvenţa transfrontalieră”. În acest context, după
cum prevăd expres dispoziţiile art.274 alin. 3 din Legea nr.85/2014,pentru raporturile cu statele
membre ale Uniunii Europene este direct aplicabil Regulamentul Consiliului(CE) nr.1346/2000,
urmând ca, pentru raporturile cu statele terţe să devină aplicabil Titlul III, capitolul II din Legea
nr.85/2014(,, Raporturile cu statele terţe ”).
Dispoziţiile Titlului III capitolul I din Legea nr.85/2014, asemeni dispoziţiilor instituite
de Legea nr.637/2002(abrogată),după cum rezultă din însuşi conţinutului art. 273 reglementează
aspecte de drept internaţional privat cuprinzând norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internaţional privat în materia insolvenţei, norme de procedură în litigii privitoare
la raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei, precum şi norme privind
condiţiile în care autorităţile române competente solicită şi , respectiv, acordă asistenţă cu privire
la procedurile de insolvenţă deschise pe teritoriul României sau al unui stat străin. Raporturile
internaţionale de drept internaţional privat în materia insolvenţei , potrivit art. 273 alin. 2 din
Legea nr.85/2014 , reprezintă acele raporturi de drept privat cu element de extraneitate, care sunt
supuse soluţionării ca urmare a deschiderii unei proceduri de insolvenţă şi în condiţiile stabilite
de aceasta.
În ceea ce priveşte raporturile cu statele terţe ,în privinţa cărora se aplică dispoziţiile
Legii nr.85/2014, dispoziţiile art. 5 pct.49 din această lege defineşte procedura străină ca fiind
procedura colectivă, publică,judiciară sau administrativă, care se desfăşoară în conformitate cu
legislaţia în materie de insolvenţă a unui stat străin, inclusiv procedura provizorie, în care

247
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.931 din 19 decembrie 2002.
248
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr. 466 din 25 iunie 2014.

255
bunurile şi activitatea debitorului sunt supuse controlului sau supravegherii unei instanţe străine,
în scopul reorganizării sau lichidării activităţii acelui debitor. Instanţa străină, este în
accepţiunea art.5 pct.32 din Legea nr.85/2014, autoritatea judecătorească sau orice altă autoritate
competentă potrivit legii statului de origine, abilitată să deschidă şi să controleze sau să
supravegheze o procedură străină ori să adopte hotărâri în cursul derulării unei asemenea
proceduri.
Dar , la fel ca şi vechiul act normativ , şi noul cadru normativ instituit de Legea
nr.85/2014 cuprinde reglementări referitoare la insolvenţa unor societăţi române cu participare
străină, dacă acestea au calitatea de creditori sau de debitori în procedura de insolvenţă: potrivit
art.5 pct.7 din Legea nr.85/2014, centrul principalelor interese ale debitorului, în situaţia
procedurii de insolvenţă cu element de extraneitate, este , până la proba contrarie, după caz:
sediul social al persoanei juridice; sediul profesional al persoanei fizice care exercită o
activitate economică sau o profesiune independentă; domiciliul persoanei fizice care nu exercită
o activitate economică sau o activitate independentă; creditor străin , potrivit art. 5 pct.24 din
Legea nr.85/2014 este creditorul al cărui domiciliu sau , după caz, sediu este stabilit într-un stat
străin; sediul principal este, în situaţia procedurii de insolvenţă cu element de extraneitate , locul
în care se află, într-un mod verificabil de către terţi, centrul principal de conducere,supraveghere
şi gestiune a activităţii statutare a persoanei juridice, chiar dacă hotărârile organului de
conducere respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de membri, acţionari sau
asociaţi din alte state(art.5.pct.58 din Legea nr.85/2014). Constatăm că acest text legal instituit de
Legea nr.85/2014 utilizează denumirea de ,, sediu principal”, în timp ce prevederile art. 2571
alin.2 din noul Cod civil,reglementând naţionalitatea persoanei juridice , utilizează noţiunea de ,,
sediu real”, având semnificaţia de sediu principal reglementată de Legea nr.85/2014, dacă
persoana juridică are sedii în mai multe state ; sediul profesional este locul unde funcţionează,
într-un mod verificabil de către terţi, conducerea activităţii economice ori a exercitării profesiei
independente a persoanei fizice(art5 pct.59 din Legea nr.85/2014); sediul este orice punct de
lucru în care debitorul exercită, cu mijloace umane şi materiale şi cu caracter netranzitoriu, o
activitate economică sau o profesie independentă(art.5 pct.57 din Legea nr.85/2014).
Potrivit art.274 alin. 2 din Legea nr.85/2014 , prevederile capitolului II al Titlului III ,
care reglementează raporturile cu statele terţe nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvenţă
pentru care există dispoziţii speciale derogatorii de la norma de drept comun şi care are ca obiect

256
: a)bănci, cooperative sau alte entităţi de credit; b)societăţi şi agenţi de asigurare; c) societăţi de
servicii de investiţii financiare, organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, societăţi de
administrare a investiţiilor; d)societăţi de bursă, membri ai burselor de mărfuri, case de
compensaţie, membri compensatori ai burselor de mărfuri, societăţi de brokeraj, traduceri.
În cazul procedurilor de insolvenţă reglementate de Legea nr.85/2014 , dispoziţiile
art.277 din lege , statuează că în cazul în care un reprezentant român (persoană fizică sau juridică
desemnată ca administrator sau lichidator judiciar, în cadrul unei proceduri române de
insolvenţă) este abilitat să acţioneze într-un stat străin, ca reprezentant al procedurii deschise în
România, acesta va acţiona în condiţiile stabilite de legea străină aplicabilă.
În ceea ce priveşte raporturile de drept internaţional privat cu statele terţe ,reglementate
de Legea nr.85/2014, momentul deschiderii procedurii este momentul la care hotărârea de
deschidere a procedurii produce efecte, chiar dacă acesta nu are caracter definitiv[ art.5 pct.25
lit.c) din Legea nr.85/2014].
Referitor la procedurile de insolvenţă reglementate de Lega nr.85/2014 vizând raporturile
României cu statele terţe, dispoziţiile art.276 din Legea nr.85/2014 statuează că atribuţiile
stabilite de această lege, referitoare la recunoaştere procedurilor străine şi cooperarea cu instanţe
străine, sunt de competenţa tribunalului, prin judecătorul-sindic, precum şi a reprezentantului
român, după cum urmează:
A.tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul debitorului. În sensul prezentei legi,se
consideră că persoana juridică străină are sediul în România şi în cazul în care are pe teritoriul
ţării o sucursală, agenţie, reprezentanţă sau orice altă entitate fără personalitate juridică. În cazul
în care debitorul are mai multe sedii în România, competenţa revine oricăruia dintre tribunalele
în circumscripţia cărora se află sediile respective;
B.în cazul în care debitorul nu are nici un sediu în România, competent este:
a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele în circumscripţia cărora se află bunurile
imobile aparţinând debitorului, atunci când în obiectul cererii se regăsesc bunuri imobile în mod
exclusiv sau alături de alte bunuri;
b) tribunalul în circumscripţia căruia se păstrează registrul în care este înscrisă nava sau
aeronava care face obiectul cererii;
c) tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul societăţii comerciale române la care
debitorul deţine valorile mobiliare care fac obiectul cererii;

257
 d)Tribunalul Bucureşti, în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de
proprietate intelectuală protejate în România, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat şi
municipale aparţinând debitorului;
e)în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de creanţă ale debitorului asupra
unei persoane sau autorităţi publice, tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau
reşedinţa, respectiv sediul persoanei sau al autorităţii publice respective.
Secţiunea 3.Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul
insolvenţei societăţilor de asigurare/reasigurare.
3.1. Reglementarea insolvenţei internaţionale în materia societăţilor de asigurare.
Principalele acte normative în materia asigurărilor sunt reprezentate de : Legea
nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor249; Legea nr.136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România250; noul Cod civil , aprobat prin Legea
nr.287/2009, urmând ca , prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil să
fie abrogate expres dispoziţiile art.9-47 din Legea nr.136/1995 care reglementau contractul de
asigurare şi , ca atare, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, principalele reguli privind
contractul de asigurare sunt consacrate în noul Cod civil.
În materia redresării financiare şi a falimentului societăţilor de asigurare, având în
vedere complexitatea activităţii de asigurare, legiuitorul acordă o atenţie deosebită, adoptând
Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în
activitatea de asigurări251. Se impune precizarea că , după intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014 ,
au fost abrogate expres prin art. 344 lit. d din Legea nr.85/2014 , dispoziţiile secţiunilor 1-3 ale
capitolului III din Legea nr. 503/2004 , care reglementează procedura falimentului societăţilor de
asigurare/reasigurare, dispoziţiile capitolului IV din Legea nr.503/2004 care reglementează
raporturile de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei societăţilor de
asigurare/reasigurare , precum şi dispoziţiile art.83 din Legea nr. 503/2004 , care reglementează
unele aspecte privitoare la falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare. Ca atare, după

Publicată în Monitorul oficial al României , partea I , nr.148 din 10 aprilie 2000, cu modificările şi
249

completările ulterioare.

Publicată în Monitorul oficial al României , partea I , nr.303 din 30 decembrie 1995, cu modificările şi
250

completările ulterioare.
251
Republicată în Monitorul oficial al României , partea I , nr.453 din 23 iulie 2013.

258
intrarea în vigoare a Legii nr.85/2004, procedura de redresare financiară a societăţilor de
asigurare/reasigurare, precum şi dizolvarea şi lichidarea voluntară a asigurărilor/reasigurărilor şi
brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, va rămâne în continuare reglementată de
prevederile capitolului II al Legii nr.503/2004 şi , respectiv , secţiunea a 4-a din capitolul III al
Legii nr.503/2004 , urmând ca procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare şi
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul falimentului societăţilor de
asigurare/reasigurare să fie supuse noilor reglementări instituite de capitolul IV al Titlului II din
Legea nr.85/2014(,,Dispoziţii privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare”) şi
respectiv capitolului V al Titlului III din Legea nr.85/2014(,,Reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat în domeniul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare”).
În ambianţa acestor reglementări legale ,ca efect al principiului libertăţii de stabilire şi a
dreptului de exercitare a comerţului cu asigurări, pot exercita comerţul cu asigurări, potrivit
art.11 din Legea nr.32/2000, următoarele entităţi:
a)persoanele juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale ,
autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă
a guvernului nr.93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de
Supraveghere Financiară252,potrivit procedurii reglementate la art.12;
b)asigurători sau reasigurători autorizaţi în statele membre ale Uniunii Europene care
desfăşoară activitatea de asigurare sau reasigurare pe teritoriul României în conformitate cu
dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii ; - filiale şi/sau sucursale ale unor societăţi de
asigurare sau de reasigurare din state terţe, autorizate de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară;
c)sucursalele aparţinând unor societăţi-mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ,
autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit procedurii prevăzute la
art.12 şi cu respectarea condiţiilor stabilite potrivit cap.III2 ;
d) filiale ale unor asigurători sau reasigurători din state terţe, autorizaţi de către
Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit procedurii reglementate la art. 12;
e)asigurători sau reasigurători care adoptă forma de companie europeană pe acţiuni(SE-

252
Publicată în Monitorul oficial al României , partea I , nr.874 din 21 decembrie 2012, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.113/2013(Publicată în Monitorul oficial al României , partea I ,
nr.234 din 23 aprilie 2013), cu modificările şi completările ulterioare.

259
Societas Europaea).
După cum am precizat mai sus, principalul act normativ care reglementează redresarea
financiară şi falimentul în activitatea de asigurări este Legea nr.503/2004 , republicată, care , prin
art. 1 stabileşte sfera de aplicabilitate a acestui act normativ, respectiv, procedurile privind
redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare se aplică: asigurătorilor
şi/sau reasigurătorilor, astfel cum aceştia sunt definiţi prin art.2 din Legea nr.32/2000, inclusiv
sucursalele acestora cu sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de
asigurare/reasigurare din state terţe care au sediul în România; procedurile privind redresarea
financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare nu se aplică sucursalei unei
societăţilor de asigurare/reasigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a
primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine. De asemenea,după
intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014 dispoziţiile Legii nr.503/2004 nu se aplică intermediarilor
în asigurări,astfel cum aceştia sunt definiţi prin Legea nr.32/2000, cu modificările şi completările
ulterioare, aceştia fiind supuşi reglementărilor dreptului comun în materie de insolvenţă
cuprinse în Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi insolvenţa..
3.2.Domeniul de aplicare.
Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul falimentului
societăţilor de asigurare/reasigurare face obiectul capitolului V al Titlului III din Legea
nr.85/2014. Sub aspectul domeniului de reglementare al acestui capitol, din conţinutul art. 323 al
Legii nr.85/2014,rezultă că acest capitol reglementează:
a)procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare persoane juridice române şi
a sucursalelor acestora, cu sediul pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene, aflate în
stare de insolvenţă. Rezultă că această ipoteză vizează societăţile de asigurare/reasigurare şi
sucursalele acestora constituie în România, potrivit legii române, dar cu sediul pe teritoriul altor
state membre;
b)procedura falimentului privind o sucursală situată într-un stat membru şi aparţinând
unei societăţi de asigurare/reasigurare al cărei sediu este situat într-un stat terţ;
b)condiţiile în care autorităţile implicate se informează şi se consultă reciproc în ceea ce
priveşte procedura de faliment a societăţilor de asigurare/reasigurare.
Dar, pe lângă aspectele menţionate de art. 323 din Legea nr.85/2014, constatăm că, prin
secţiunea a 3-a din capitolul V sunt reglementate reguli privind procedura falimentului,

260
aplicabilă sucursalelor societăţilor de asigurare/reasigurare din alte state membre ale Uniunii
Europene, care au sediul în România, iar, prin secţiunea a 4-a din capitolul V sunt reglementate
reguli privind sucursalele societăţilor de asigurare/reasigurare din statele terţe.
De asemenea , potrivit art.82 din Legea nr.503/2004, în vigoare, dispoziţiile capitolului
IV se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte raporturile de drept internaţional privat
în privinţa redresării financiare a societăţilor de asigurare, de asigurare-reasigurare, de
reasigurare,a societăţilor mutuale de asigurări, inclusiv sucursalele acestora cu sediul în
străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de asigurare/reasigurare din alte state
terţe, care au sediul în România,inclusiv în ceea ce priveşte informarea şi drepturile creditorilor
de asigurări.
3.3 Determinarea instanţei competente şi a legii aplicabile în cazul insolvenţei
societăţilor de asigurare/reasigurare, persoane juridice române, şi sucursalele acestora,
constituie în România, potrivit legii române, dar cu sediul pe teritoriul altor state membre.
Aspectele specifice falimentului sucursalelor societăţilor de asigurare/reasigurare,
persoane juridice române, care au sediul pe teritoriul altor state membre , constituie obiectul
Secţiunii 1 din capitolul V al Legii nr.85/2014, cuprinzând reglementări privitoare la legea care
guvernează procedura falimentului, determinarea instanţei competente, urmând ca prin Secţiunea
a 2-a 1 din capitolul V al Legii nr.85/2014 să fie reglementate reguli privitoare la informarea şi
drepturile creditorilor de asigurări.
O primă constatare care se impune a fi reliefată este aceea care derivă din prevederile art.
324 din Legea nr.85/2014 care, în acord cu prevederile Directivei nr.2001/17/EC consacră
principiul aplicării legii statului membru de origine. Astfel, potrivit art. 324 din Legea
nr.85/2014, instanţa determinată conform legii române este singura autoritate competentă
împuternicită să decidă cu privire la aplicarea procedurii falimentului în ceea ce priveşte o
societate de asigurare/reasigurare persoană juridică română, inclusiv sucursalele acesteia din alte
state membre. Hotărârea instanţei se poate lua în absenţa ori după adoptarea unor măsuri de
redresare financiară. Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, precum şi efectele
acesteia se află sub incidenţa legii statului român. Prevederile art. 9 şi 10 din Legea nr.503/2004
se aplică în mod corespunzător.
De asemenea, prin alin. 2 al art.324 din Legea nr.85/2014 se statuează că hotărârea
judecătorească pronunţată de către autorităţile jurisdicţionale ale statului român privind

261
deschiderea procedurii falimentului împotriva unei societăţi de asigurare/reasigurare persoană
juridică română, inclusiv în ceea ce priveşte sucursalele acesteia din alte state membre, este
recunoscută, fără o altă formalitate, pe teritoriile tuturor celorlalte state membre şi îşi produce
efectele în aceste state, de îndată ce decizia îşi produce efectele în statul român. Totodată ,
autorităţile competente , respectiv, autorităţile jurisdicţionale ale statului român, informează de
îndată Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu privire la hotărârea de a deschide o procedură
de faliment, inclusiv cu privire la efectele practice pe care o astfel de procedură le poate avea,
urmând ca, la rândul său, Autoritatea de Supraveghere Financiară să informeze de urgenţă
autorităţile de supraveghere din toate celelalte state membre despre hotărârea de a deschide o
procedură de faliment, inclusiv despre efectele concrete posibile ale unei astfel de proceduri.
După informare, Autoritatea de Supraveghere Financiară, este obligată să ia de îndată măsurile
necesare pentru publicarea hotărârii de deschidere a procedurii falimentului în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. De asemenea , potrivit art.326 alin. 1 din Legea nr.85/2014, hotărârea de
deschidere a procedurii falimentului poate fi înregistrată, la solicitarea instanţei determinate
potrivit legii române, în registrul imobiliar,în registrul comerţului, precum şi/sau în orice alt
registru public ţinut în alte state membre.
Potrivit art. 327 alin.1 din Legea nr.85/2014, lichidatorul desemnat de instanţa de
judecată română, poate acţiona pe teritoriul unor state membre gazdă, fără a fi necesară o altă
formalitate, fie în baza unei copii certificate de pe hotărârea instanţei competente care l-a
desemnat, fie în temeiul unui certificat emis de aceasta. Cu valoare de principiu, prin alin. 2 al
art.327 din Legea nr.85/2014, lichidatorul poate exercita pe teritoriul statelor membre gazdă
toate competenţele ce îi revin potrivit legii române şi poate numi orice persoană care să îl ajute
şi/sau să îl reprezinte în derularea procedurii pe teritoriul acelor state,în special în scopul de a
înlătura dificultăţile întâmpinate de creditorii de asigurări din aceste state. În aceleaşi condiţii,
lichidatorul desemnat potrivit legii unui alt stat membru poate acţiona pe teritoriul statului
român, atunci când acesta este stat membru gazdă. Prin excepţie de la regula de principiu
instituită prin alin. 2 al art.327 din Legea nr.85/2014, prin alin. 3 al art. 327 se statuează că, în
ceea ce priveşte procedurile de valorificare a activelor şi furnizarea informaţiilor angajaţilor
societăţii de asigurare/reasigurare din statul membru respectiv,lichidatorul se supune legilor
statului pe al cărui teritoriu acţionează.
Tot astfel,potrivit art. 328 din Legea nr.85/2014, validitatea actului juridic prin care o

262
societate de asigurare/reasigurare, după deschiderea procedurii falimentului, înstrăinează cu titlu
oneros un activ imobiliar , o navă şi/sau o aeronavă supusă înregistrării într-un registru public
sau , după caz, valori mobiliare şi/sau titluri a căror existenţă sau transfer presupune introducerea
într-un registru sau cont stabilit de lege ori care sunt plasate într-un sistem central de depozite
reglementat de legea unui stat membru, se află sub incidenţa legii statului membru pe al cărui
teritoriu se află activul imobiliar sau sub a cărui autoritate se ţine registrul/contul/sistemul
respectiv.
3.4 Informarea şi drepturile creditorilor de asigurări.
Legea nr. 85/2014 republicată, prin art. 321,obligă Autoritatea de Supraveghere
Financiară sau , după caz, lichidatorul,ca , după deschiderea procedurii de redresare financiară
sau , după caz, a falimentului, să informeze în limba română de îndată creditorii de asigurări
cunoscuţi,care au reşedinţa obişnuită, domiciliul ori sediul social în România sau într-un alt stat
membru,sub forma unei notificări scrise, comunicată în mod individual fiecărui creditor de
asigurări.
Potrivit art. 330 din Legea nr.85/2014,creditorii de asigurări care , după caz, au reşedinţa
obişnuită, domiciliul ori sediul central pe teritoriul unui stat membru, inclusiv autorităţile
publice din acel stat, au dreptul să prezinte şi să înregistreze creanţe de asigurări sau să facă
observaţii scrise referitoare la acestea, în condiţiile legii. Formularele,,Cererile de admitere a
creanţei”, ,, termene ce trebuie respectate” sau , după caz,,, Invitaţie de a prezenta observaţii
referitoare la o creanţă” vor fi scrise în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene. În orice caz,
dacă un creditor cunoscut deţine o creanţă de asigurare, informarea cuprinsă în notificare va fi
furnizată în limba oficială ori în una din limbile oficiale a/ale statelor membre în care creditorul
îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul principal, după caz. Aceşti creditori care au
reşedinţa obişnuită, domiciliul ori sediul central pe teritoriul unui stat membru beneficiază de
acelaşi tratament şi de acelaşi rang ca şi creanţele de aceeaşi natură, susceptibile de a fi
prezentate de creditorii de asigurări care au reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul central în
România.
Potrivit art. 330 alin. 5 din Legea nr.85/2014, Fondul de garantare şi/ sau lichidatorul
judiciar , sunt obligaţi să asigure informarea periodică a creditorilor de asigurări în condiţiile
legii, în special cu privire la stadiul valorificării activelor societăţii de asigurare/reasigurare. La
rândul lor, autorităţile de supraveghere din statele membre pot solicita informaţii privind evoluţia

263
procedurii de faliment de la Autoritatea de Supraveghere Financiară.
3.5. Reguli privind procedura redresării financiare şi a falimentului, aplicabilă
sucursalelor societăţilor de asigurare/reasigurare din alte state membre, care au sediul în
România.
Potrivit art.332 alin. 1 din Legea nr.85/2014 procedura falimentului dispusă asupra unei
societăţii de asigurare/reasigurare dintr-un alt stat membru care desfăşoară activitate pe teritoriul
României , se aplică fără alte formalităţi pe teritoriul României şi produce efecte în condiţiile şi
de la data prevăzute în legislaţia din statul membru respectiv. În aceleaşi condiţii, procedura
falimentului instituită prin această lege se aplică pe teritoriul statelor membre în ceea ce priveşte
o societate de asigurare/reasigurare, persoană juridică română,inclusiv sucursalele acestora
stabilite pe teritoriul acelor state. În ceea ce priveşte procedura falimentului, aceasta se aplică
potrivit legislaţiei din statul membru de origine, cu excepţiile expres prevăzute de lege.
Tot astfel, potrivit art.331 din Legea nr. 85/2014 autorităţile administrative sau judiciare
ale statului membru de origine sunt singurele împuternicite să decidă în ceea ce priveşte
deschiderea unei proceduri de redresare financiară sau , după caz, a unei proceduri de faliment
împotriva unei societăţii de asigurare/reasigurare, inclusiv cu privire la sucursalele acesteia
stabilite în statele membre.
De asemenea , potrivit art. 333 din Legea nr.85/2014 ,persoanele împuternicite să aplice
măsurile dispuse de autorităţile competente din statul membru de origine pot acţiona fără nicio
altă formalitate pe teritoriul României, aceste persoane putând să exercite pe teritoriul României
toate competenţele ce le revin potrivit legislaţiei membru de origine. De asemenea , aceste
persoane, prin derogare e la regula de principiu mai sus expusă, în exercitarea atribuţiilor şi
competenţelor lor pe teritoriul României, sunt obligate să respecte legislaţia română, în special
cu privire la procedurile de valorificare a activelor şi la furnizarea de informaţii angajaţilor din
România ai societăţilor de asigurare/reasigurare străine.
Decizia de deschidere a procedurii de faliment se comunică oficiului registrului
comerţului la care societatea de asigurare/reasigurare este înregistrată, pentru a fi efectuate
menţiunile corespunzătoare, operaţiune care se efectuează prin grija autorităţilor administrative
sau judiciare din statul membru de origine sau a lichidatorului judiciar, după caz. În privinţa
hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, dispoziţiile art.335 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 statuează că instanţa competentă,potrivit legii române,este obligată să informeze de

264
îndată, prin intermediul Autorităţii de Supraveghere Financiară, autorităţile competente din
statele membre gazdă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, inclusiv asupra efectelor
pe care le poate avea această procedură, dacă hotărârea a fost dispusă cu privire la o sucursală
sau o filială din România a unei societăţi de asigurare/reasigurare având sediul stabilit în alt stat
decât un stat membru, dar care are deschise sucursale şi/sau filiale pe teritoriul altor state
membre.
3.6.Reguli privitoare la falimentul sucursalelor din România aparţinând societăţilor
de asigurare/reasigurare din statele terţe.
Pentru analiza acestei problematici vom porni de la conceptualizarea legală a noţiunii de
stat terţ, instituită prin art. 3 lit. o din Legea nr. 503/2004 republicată, în sensul căruia, prin stat
terţ se înţelege statul care nu este membru al Uniunii Europene sau care nu aparţine Spaţiului
Economic European. În scopul aplicării legii privind procedura de faliment privind o sucursală
situată într-un stat membru şi aparţinând unei societăţi de asigurare/reasigurare al cărui sediu
central este localizat în afara Uniunii Europene, prin dispoziţiile art. 336 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 sunt definite următoarele noţiuni :a) stat membru de origine înseamnă statul membru în
care sucursala a primit autorizaţia de funcţionare;b) autorităţi de supraveghere şi autorităţi
competente înseamnă autorităţile statului membru în care sucursala a primit autorizaţia.
Rezultă aşadar că dezmembrămintele din România ale societăţilor de
asigurare/reasigurare autorizate în străinătate vor fi supuse unui regim juridic diferit în ceea ce
priveşte falimentul acestora, după cum statul în care societatea –mamă a fost autorizată aparţine
sau nu, Uniunii Europene.253 Dacă societatea-mamă a fost autorizată într-un stat membru,
falimentul sucursalelor acesteia din România, va fi guvernat de legea statului membru respectiv.
Din contră, procedura falimentului sucursalelor şi filialelor din România, ce au fost autorizate în
state din afara Uniunii Europene, se va institui şi desfăşura după legea statului român.
Potrivit art.336 alin. 2 din Legea nr.85/2014, în cazul în care o societate de
asigurare/reasigurare al cărui sediu central se află în afara Uniunii Europene are sucursale
stabilite în cel puţin două state membre, fiecare sucursală beneficiază de un tratament
independent în ceea ce priveşte aplicarea legii. Autorităţile competente şi autorităţile de
supraveghere, precum şi lichidatorii desemnaţi din aceste state membre vor coopera şi îşi vor

253
V. Nemeş, op. cit., p.158.

265
coordona acţiunile, în vederea exercitării atribuţiilor şi competenţelor stabilite de lege.
Secţiunea 4.Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul
falimentului instituţiilor de credit.
4.1. Reglementare.
După intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014, a fost abrogată expres Ordonanţa Guvernului
nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit254,
fiind păstrate unele dintre dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în ceea ce priveşte înţelesul noţiunilor de : ,,
instituţie de credit”;,,stat membru”; ,,stat membru de origine”; ,,stat membru gazdă”;
,,sucursală”; ,,instrumente financiare”; ,, autoritate competentă”.
De asemenea , în contextul în care prevederile Legii nr.85/2014 se aplică profesioniştilor
, astfel cum aceştia sunt definiţi prin art. 3 alin. (2) din Codul civil, dispoziţiile Legii nr.85/2014
se aplică şi instituţiilor financiare nebancare reglementate de Legea nr.93/2009 privind
instituţiile financiare nebancare255 , act normativ prin care sunt reglementate condiţiile minime
de acces la activitatea de creditare şi desfăşurarea acesteia pe teritoriul României, prin instituţii
financiare nebancare, şi sucursalele din România ale instituţiilor financiare având sediul în
străinătate ,care desfăşoară activitate de creditare cu titlu profesional, în scopul asigurării şi
menţinerii stabilităţii financiare. Instituţiile financiare nebancare au , potrivit art.6 din Legea
nr.93/2009 obligaţia de a se constitui ca societăţi pe acţiuni, exceptând persoanele juridice
prevăzute în secţiunea a 6-a a cap. II care nu au obligaţia de a se constitui sub formă de societăţi
pe acţiuni. Această excepţie vizează persoanele juridice , instituţii financiare nebancare ce fac
obiectul înscrierii în Registrul de evidenţă deschis şi ţinut de Banca Naţională a României, în
care sunt înscrise instituţiile financiare nebancare care desfăşoară activităţi de creditare prevăzute
la art. 14 alin. 1 lit.a-c şi f, exclusiv din fonduri publice ori puse la dispoziţie în baza unor
acorduri interguvernamentale, precum şi instituţiile financiare nebancare organizate sub forma

Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.84 din 30 ianuarie 2004 , cu modificările şi
254

completările ulterioare.
255
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr. 259 din 21 aprilie 2009, cu modificările
aduse prin Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură
penală şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, în vigoare de la data
de 1 februarie 2014(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.515 din 14 august 2013).

266
caselor de amanet sau a caselor de ajutor reciproc. Rezultă aşadar că organizarea şi funcţionarea
instituţiilor financiare nebancare sunt reglementate de Legea nr.93/2009, dispoziţii care se
completează , după caz , cu prevederile Legii nr.31/1990 a societăţilor, cu cele ale Ordonanţei
Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, precum şi cu dispoziţiile altor legi
speciale în materie.
La fel ca şi în cazul instituţiilor de credit reglementate de Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.99/2006 , căror li se aplică prevederile Legii nr.85/2014 , şi în cazul instituţiilor
financiare nebancare reglementate de Legea nr.93/2009, Banca Naţională a României este
singura autoritate în măsură să decidă dacă activitatea desfăşurată de o entitate este de natura
activităţii de creditare cu titlu profesional şi intră sub incidenţa acestei legi. Sub acest aspect ,
dispoziţiile art.2193 din noul Cod civil, definind facilitatea de credit , statuează că aceasta este
contractul prin care o instituţie de credit , o instituţie financiară nebancară sau orice altă entitate
autorizată prin lege specială, denumită finanţator, se obligă să ţină la dispoziţia clientului o sumă
de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate a procedurii falimentului instituţiilor de
credit , această procedură este reglementată prin dispoziţiile capitolului III al Titlului II din
Legea nr.85/2014 şi se aplică instituţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv
sucursalelor acestora cu sediul în străinătate. De asemenea , potrivit art.204 din Legea
nr.85/2014, prevederile capitolului I din Titlul II al Legii nr.85/2014 , cu excepţia prevederilor
din secţiunea a 6-a, care cuprind dispoziţii generale privitoare la procedurile de prevenire a
insolvenţei se aplică în mod corespunzător şi procedurii falimentului instituţiilor de credit.
Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul falimentului
instituţiilor de credit face obiectul capitolului IV al Titlului III din Legea nr.85/2014 , dispoziţii
care se completează cu prevederile noului Cod civil în materia raporturilor de drept internaţional
privat cuprinse în Cartea a VII-a.
4.2. Autorităţi competente cu aplicarea procedurii falimentului unei instituţii de
credit.
Potrivit art. 312 din Legea nr.85/2014 , singura autoritate competentă să decidă aplicarea
unei procedurii a falimentului cu privire la o instituţie de credit, persoană juridică română,
inclusiv la sucursalele acesteia stabilite în alte state membre , este tribunalul , prin intermediul
judecătorului-sindic desemnat de acesta, potrivit art. 41 din lege. În acest sens , tribunalul

267
competent va informa de îndată prin intermediul Băncii Naţionale a României, autorităţile
competente din statele membre ale Uniunii Europene gazdă asupra deciziei de a deschide
procedura insolvenţei, inclusiv asupra efectelor practice pe care o astfel de procedură le poate
avea.
În urma analizării cererii de deschidere a procedurii falimentului, judecătorul-sindic
pronunţă o hotărâre de deschidere a procedurii falimentului, urmând ca un extras din această
hotărâre să publicată prin grija judecătorului-sindic în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi în
două ziare de circulaţie naţională din fiecare stat membru gazdă. Prin alin. (2) al art. 314 din
Legea nr.85/2014 este stabilit conţinutul extrasului din conţinutul hotărârii care face obiectul
publicării, respectiv acest extras trebuie să cuprindă următoarele elemente: menţionarea
obiectului şi al temeiului juridic al hotărârii adoptate, în limba oficială sau în una din limbile
oficiale ale statelor membre în cauză; termenul de introducere a apelului, inclusiv data la care
expiră acest termen; adresa instanţei competente.
De asemenea , potrivit art.315 alin. 1 din Legea nr.85/2014 , judecătorul-sindic are
dreptul de a solicita înregistrarea hotărârii de deschidere a falimentului faţă de o instituţie de
credit , în registrul imobiliar, în registrul comerţului şi în orice registru public ţinut în celelalte
state membre.
4.3.Aspecte de drept internaţional privat în materia procedurii de lichidare a
bunurilor şi drepturilor instituţiilor de credit, ca efect al hotărârii de deschidere a
procedurii falimentului instituţiei de credit.
Prin hotărârea judecătorului-sindic de deschidere a procedurii falimentului instituţiei de
credit se desemnează lichidatorul judiciar care va îndeplini atribuţiile prevăzute de lege în
vederea valorificării bunurilor şi drepturilor instituţiei de credit debitoare.
În acest context, după deschiderea procedurii falimentului unei instituţii de credit,
persoană juridică română, având deschise sucursale în alte state membre, lichidatorul judiciar îi
va informa de îndată şi în mod individual pe creditorii cunoscuţi care au reşedinţa obişnuită,
domiciliul ori sediul social în celelalte state membre. În acelaşi sens , potrivit art. 322 alin. 1 din
Legea nr.85/2014,Banca Naţională a României va informa fără întârziere autorităţile competente
din statele membre gazdă asupra măsurilor de reorganizare sau asupra hotărârii de deschidere a
procedurii lichidării, luată într-un stat nemembru cu privire la o instituţie de credit şi la sucursala
acesteia din România, atunci când instituţia de credit are sediul în alt stat decât un stat membru şi

268
are deschise sucursale şi pe teritoriul altor state membre.
După deschiderea procedurii falimentului instituţiei de credit , persoană juridică română,
orice creditor al instituţiei de credit debitoare, având domiciliul/reşedinţa sau , după caz, sediul
social într-un alt stat membru decât România, inclusiv autorităţile publice, are dreptul să îşi
declare creanţele sau să formuleze observaţii scrise în legătură cu creanţele sale asupra
instituţiei de credit, care vor adresate lichidatorului judiciar. Aceste creanţe , în virtutea
principiului reciprocităţii vor fi tratate în acelaşi mod şi vor avea acelaşi rang de prioritate ca şi
creanţele de aceeaşi natură ale creditorilor având domiciliul/reşedinţa sau , după caz, sediul
social pe teritoriul României.
În acest context, potrivit art. 316 din Legea nr.85/2014 , lichidatorul judiciar desemnat va
putea acţiona fără altă formalitate pe teritoriul statelor membre gazdă, în baza unei copii de pe
hotărârea instanţei competente, putând exercita pe teritoriul acestor state toate competenţele care
îi revin potrivit legii române, precum şi posibilitatea de a numi alte persoane care să îl sprijine
sau să îl reprezinte în derularea procedurii pe teritoriul acestor state, în special în scopul de a
surmonta dificultăţile întâmpinate eventual de creditorii din aceste state. Prin excepţie de la
dispoziţiile legale mai sus enunţate , alin. 3 al art.316 din Legea nr.85/2014, statuează că , în
exercitarea competenţelor sale , lichidatorul judiciar va respecta legislaţia statului membru pe
teritoriul căruia acţionează, în special cu privire la procedurile de valorificare a activelor şi la
furnizarea de informaţii angajaţilor instituţiei de credit din statul membru respectiv.
4.4. Legea aplicabilă regimului şi aplicării procedurii falimentului instituţiilor de
credit.
În privinţa determinării legii aplicabile regimului şi procedurii falimentului instituţiilor de
credit , Legea nr.85/2014 distinge între situaţia instituţiilor de credit , persoane juridice române
autorizate în România şi la sucursalele sale stabilite în alte state membre , şi ipoteza cu caracter
general în care se pune problema determinării legii aplicabile procedurii falimentului unei
instituţii de credit autorizate într-un stat membru de origine , inclusiv a sucursalelor sale stabilite
în alte state membre. Sub acest aspect, referitor la prima ipoteză, care vizează deschiderea unei
proceduri a falimentului cu privire la o instituţie de credit autorizată în România şi la sucursalele
acesteia stabilite în alte state membre, dispoziţiile art. 313 alin. 1 din Legea nr.85/2014 statuează
că legea aplicabilă este legea română în ceea ce priveşte regimul şi aplicarea procedurii
falimentului, cu excepţiile expres stabilite de alin. 2 al art. 313 din Legea nr.85/2014.

269
 Cu referire la ipoteza a doua, dispoziţiile art. 320 alin. 1 din Legea nr.85/2014 statuează
că autorităţile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sunt singurele
împuternicite să decidă cu privire la aplicarea uneia sau mai multor măsuri de reorganizare ori
deschiderea unei proceduri de lichidare cu privire la o instituţie de credit, inclusiv la sucursalele
acesteia stabilite în alte state membre. Ca atare , după cum precizează însăşi teza a doua a art.
320 alin. 1 din Legea nr.85/2014 , legea aplicabilă va fi legea statului membru de origine , adică
legea naţională a instituţiei de credit , care stabileşte şi autorităţile administrative sau judiciare
investite cu competenţe în luarea măsurilor de reorganizare sau de începere a procedurii de
lichidare.
Secţiunea 5. Dispoziţii de drept internaţional privat privind coordonarea procedurii
insolvenţei grupului de societăţi.

5.1. Dispoziţii speciale privind procedura insolvenţei grupului de societăţi

Noul cadru normativ în materia insolvenţei aduce elemente de noutate prin instituirea
unor norme speciale prin care este reglementată procedura insolvenţei grupului de societăţi(Titlul
II, cap. II al Legii nr.85/2014), precum şi instituirea unor de drept internaţional privat privind
coordonarea procedurii insolvenţei grupului de societăţi(Titlul III, cap. III al Legii nr.85/2014).
Înainte de a se proceda la analiza noilor dispoziţii legale instituite de Legea nr.85/2014 în
materia insolvenţei grupului de societăţi, trebuie să pornim de la conceptualizarea legală a
noţiunii de ,,grup de societăţi”. O primă precizare care se impune a fi reliefată şi care derivă din
prevederile art. 5 pct.61 din Legea nr.85/2014 este aceea că ipoteza normelor legale care vizează
insolvenţa grupurilor de societăţi are în vedere societăţi constituite în temeiul Legii nr.31/1990 a
societăţilor , adică numai entităţi de drept privat , nu şi entităţi de drept public. Astfel, în
accepţiunea art.5 pct.35 din Legea nr.85/2014 , prin grup de societăţi se înţelege două sau mai
multe societăţi interconectate prin control şi/sau deţinerea participaţiilor calificate. Participaţia
calificată este definită prin art. 5 pct.41 din Legea nr.85/2014 ca fiind fracţiunea de capital
cuprinsă între 20 şi 50 de procente deţinută de către o societate în altă societate. Întrucât , este
reglementată insolvenţa grupului de societăţi care cuprinde două sau mai multe societăţi, art. 5
pct.37 din Legea nr.85/2014 statuează că oricare dintre societăţile grupului are calitatea de
membru al grupului, indiferent dacă este societatea mamă sau un membru controlat al grupului.
Membru controlat al grupului este acea societate controlată de societatea-mamă(art. 5 pct.38 şi

270
pct.62 din Legea nr.85/2014).
O aplicaţie a dispoziţiilor legale instituite de Legea nr.85/2014 în materia insolvenţei
grupurilor de societăţi o regăsim în cazul grupurilor de interes economic şi a grupurilor europene
de interes economic, reglementate prin Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei256. Astfel, prin Titlul V al Legii nr.161/2003 , având
denumirea marginală ,, Grupurile de interes economic” sunt reglementate distinct grupurile de
interes economic şi grupurile europene de interes economic , în ambele cazuri , grupul de interes
economic se poate constitui numai prin contract semnat de toţi membrii şi încheiat în formă
autentică. În privinţa grupurilor de interes economic reglementate de legea nr.161/2003, prin
capitolul I , secţiunea a 9-a a Titlului V , se instituie norme privitoare la lichidarea grupului de
interes economic şi la insolvenţa grupului de interes economic, urmând ca prin dispoziţiile art.
218 alin. 1 din Legea nr.161/2003 să se stipuleze expres că grupul de interes economic , aflat în
stare de insolvenţă va fi supus , după intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014, dispoziţiilor acestei
legi care reglementează insolvenţa grupurilor de societăţi. Constatăm aşadar că în cazul
grupurilor de societăţi aflate în insolvenţă reglementate de Legea nr.161/2003 , legea specială
trimite la prevederile Legii nr.85/2014. Dacă, în privinţa grupurilor de interes economic , Legea
nr.161/2003 cuprinde dispoziţii privitoare la insolvenţa acestor grupuri de interes economic, în
cazul grupurilor europene de interes economic , Legea nr.161/2003 nu cuprinde dispoziţii
privitoare la insolvenţa acestor societăţi. Ca atare , după intrarea în vigoare a legii nr.85/2014 , în
lipsa unor dispoziţii legale exprese prevăzute de Legea nr.161/2003 , insolvenţa grupurilor
europene de interes economic va intra sub incidenţa prevederilor instituite de Legea nr.85/2014
în materia insolvenţei grupurilor de societăţi.
5.2.Reglementări de drept internaţional privat privind coordonarea procedurii
insolvenţei grupului de societăţi.

Dispoziţiile de drept internaţional privat privind coordonarea procedurii insolvenţei

grupului de societăţi fac obiectul de reglementare a dispoziţiilor capitolului II al Titlului III din

256
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.279 din 21 aprilie 2003, cu ultimele
modificări aduse prin Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul
penal(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.757 din 12 noiembrie 2012), în vigoare de
la data de 1 februarie 2014.

271
Legea nr.85/2014 .Aceste dispoziţii instituie , cu precădere, prin art.305, obligaţia de cooperare
între instanţa română şi reprezentantul român , pe de o parte , şi instanţa străină şi reprezentantul
străin , pe de altă parte, atunci când procedura străină şi procedura română de insolvenţă se referă
la două sau mai multe societăţi care fac parte dintr-un grup de societăţi. Se impune precizarea că
reprezentantul român este practicianul în insolvenţă desemnat ca administrator sau lichidator
judiciar ori administrator concordatar, în cadrul procedurii române de insolvenţă, iar
reprezentantul străin este persoana fizică sau juridică, autorizate în cadrul unei proceduri străine
să administreze reorganizarea sau lichidarea bunurilor debitorului sau să acţioneze ca
reprezentant al unei proceduri străine(art. 5 pct.55 şi 56 din Legea nr.85/2014).
Dar , această procedură de cooperare , după cum prevăd dispoziţiile art.309 din Legea
nr.85/2014 nu trebuie să aducă nicio atingere principiilor de independenţă şi imparţialitate sub
care îşi desfăşoară activitatea puterea judecătorească sau drepturilor sau intereselor legitime ale
participanţilor la procedura insolvenţei , potrivit legii române. Ca atare , cooperarea trebuie să fie
oportună pentru a face eficientă procedura , să nu fie incompatibilă cu normele aplicabile unei
astfel de proceduri şi să nu antreneze un conflict de interese.
De asemenea , potrivit art.310 din Legea nr.85/2014, în baza aprobării prealabile a
adunării creditorilor şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de procedura străină, reprezentantul
român va putea încheia cu reprezentantul străin un acord de insolvenţă transfrontalieră , care va
putea cuprinde elementele prevăzute la lit.a-f ale art.310 din Legea nr.85/2014.
De la data recunoaşterii procedurii străine a oricăruia dintre membrii grupului de
societăţi, în cadrul procedurii române de insolvenţă a unuia dintre membrii grupului de
insolvenţă, reprezentantul străin are dreptul :
a)de a fi audiat şi de a participa, în special, la adunarea creditorilor;
b)de a propune un plan de reorganizare;
c) de a solicita orice măsuri procedurale pe care le-ar putea solicita reprezentantul român,
în măsura în care toate celelalte condiţii necesare unei astfel de măsuri sunt îndeplinite , potrivit
legii române.

272