1.

Considerații genrale privind moștenirea

1.1. Noțiuni
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate
către una sau mai multe persoane în fiinţă (art. 953 C. civ.)
Succesiunea este o transmisiune mortis causa prin care, cu excepția cazului
în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci şi obligaţii, deci
mai mult decât simpla proprietate.
Ca sinonime ale noţiunii de succesiune, Codul civil mai utilizează noţiunile de
moştenire şi ereditate.
În limbajul tehnic de specialitate, persoana decedată al cărei patrimoniu,
fracţiune de patrimoniu sau bunuri individuale se transmit prin succesiune este
desemnată sub denumirea de cujus, expresie care provine de la prescurtarea
formulei romane is de decujus succesione agitur (cel despre a cărui moştenire este
vorba).
Persoanele care dobândesc prin succesiune elemente din patrimoniul
succesoral poartă denumirea de succesori, moştenitori sau erezi 1.
Din punct de vedere etimologic cuvântul "succesiune" îşi găseşte originea în
latinescul succesio-succesionis, care înseamnă "înlocuire" dar şi "urmarea" sau
"succesiunea lucrurilor".
Ca noţiune cu sens juridic, aceasta poate avea mai multe înţelesuri.
Într-un prim sens, restrâns, prin succesiune se înţelege orice transmisiune
juridică a unor bunuri, mobile, imobile, corporale sau incorporale. Astfel se spune că
donatarul succede donatorului ca titular al drepturilor de proprietate transmise prin
actul de donaţie, sau cumpărătorul succede vânzătorului ca titular al dreptului de
proprietate asupra bunurilor vândute. În ambele cazuri, noţiunea juridică de succesor
evocă ideea de continuator, ca titular de drept. Este folosită astfel noţiunea de
succesor deoarece ea implică atât preluarea anumitor bunuri, cât şi a obligaţiilor
referitoare la bunurile transmise proprietarului subsecvent
În sensul larg al cuvântului, prin succesiune se înţelege transmisiunea unor
bunuri pentru cauză de moarte. Această succesiune sau trasmisiune poate avea loc
în caz de rudenie potrivit unei ordini succesorale stabilite de lege sau prin act juridic
potrivit voinţei persoanei. Totodată, transmisiunea succesorală poate fi cu titlu

1
Dan Chirică – Drept civil-Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 3

1
universal sau cu titlu particular. Prin transmisiunea succesorală cu titlu particular se
înţelege transmisiunea mai multor bunuri sau numai a unui bun determinat, în timp ce
transmisiunea succesorală cu titlu universal evocă dobândirea unui patrimoniu sau a
unei universalităţi de bunuri în care se includ toate bunurile prezente şi viitoare ale
transmiţătorului, dar şi pasivul care va fi preluat de succesor în calitate de moştenitor.
Sediul materiei se află în Codul civil, în Cartea a IV-a, intitulată ”Despre
moştenire şi liberalităţi”.

1.2. Felurile moştenirii

Potrivit art. 955 din C. civil, ”patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire
legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.”
Ca urmare, există două tipuri de moștenire: legală (când patrimoniul
defunctului se transmite potrivit regulilor insttuite de lege) sau testamentară (când
patrimoniul defunctului se transmite potrivit voinței defunctului, cuprinsă în
testament).
Nimic nu se opune însă coexistenței celor două tipuri de moștenire: astfel, o
parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar
cealaltă parte prin moştenire legală. Este, spre exemplu, situația declarării nulității
parțiale a testamentului, când, moștenirea se împarte potrivit clauzelor valide din
acesta, iar restul rămas se împarte potrivit reguilor devoluțiunii legale a moștenirii.

1.3. Fundamentul dreptului la moștenire

Dreptul la moştenire este, după cea mai simplistă definiţie, un mod de
dobândire a proprietăţii. Definiţia nu ar fi completă dacă nu s-ar preciza cauza juridică
în temeiul căreia este dobândit acest drept. Cauza constă în îndreptăţirea anumitor
persoane, legate de de cujus prin raporturi de rudenie, de a dobândi proprietatea
acelor bunuri.
Dacă acesta este în general dreptul de moştenire pentru cauză de rudenie, în
mod firesc se pune întrebarea privind raţiunea acelui atribut al persoanei de a
dispune prin acte juridice de propriile bunuri după moartea sa şi îndreptăţirea
persoanelor care nu sunt legate prin filiaţie de de cujus de a le prelua.
Fundamentul dreptului de moştenire sub ambele sale aspecte a fost explicat
de două mari concepte filozofico-juridice.

2
 După filosofii şi marii autori de drept civil 2 dinaintea marii revoluţii franceze din
1789, succesiunea, sub forma transmiterii de bunuri şi a dreptului celor chemaţi de a
le prelua, a fost fundamentată pe regulile dreptului natural. Se spunea că
transmisiunea este o instituţie a dreptului natural care este un drept universal, imuabil
şi izvor al tuturor legilor pozitive. Ea nu este decât raţiunea naturală (naturalis ratio)
care guvernează toţi oamenii. Dreptul la moştenire ar fi astfel o instituţie conformă
dreptului natural, originea sa negăsindu-se în altă parte.
Autorii, juriştii şi filosofii care au contribuit la redactarea actualului Cod civil
francez3, Codul Napoleon, au considerat însă că fundamentarea succesiunii se află
în dreptul pozitiv al fiecărei ţări, el fiind o creaţie a legii, fără nici o altă rădăcină în
afară de lege.
Ambele opinii conţin unele părţi de adevăr. Este greu de acceptat ideea că
moştenirea nu poate fi considerată decât ca o creaţie a legii, atât timp cât în toate
timpurile şi la toate popoarele ea a răspuns unor legitime şi fireşti tendinţe ale omului
şi familiei, Aceasta este de altfel şi concepţia legislaţiei noastre succesorale care
explică separat transmisiunea testamentară de cea legală.4

1.3. Succesiunea în vechiul drept roman

1.3.1. Succesiunea legală după Legea celor XII table
În conformitate cu Legea celor XII table, moştenitorii erau împărţiţi în mai
multe clase (ordines), chemate la succesiune în ordinea următoare5:
1) Prima clasă era constituită din toţi cei care, aflându-se sub puterea şefului
de familie (pater familias), deveneau la moartea acestuia independenţi (sui iuris): fiii,
fiicele, soţia sa, dacă fusese căsătorită cum manu, şi nepoţii ai căror părinţi decedaţi
rămăseseră până în momentul decesului în puterea capului de familie. Nu intrau în
această clasă copiii emancipaţi sau care fuseseră daţi în adopţiune unei alte
persoane, deoarece în momentul morţii capului familiei nu se mai găseau sub
puterea acestuia. Aşadar în momentul morţii şefului de familie toţi cei care, aflându-
se sub puterea sa, deveneau independenţi (sui iuris) deveneau şi moştenitorii

2
M.G. Rarincescu – Curs de drept civil, 1945, pag. 9
3
H. Mazeaud – Lecţii de drept civil, vol. II – Succesiuni, pag. 9. punctul 667
4
Raul Popescu – Dreptul succesoral, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1995, pag. 12
5
Vladimir Hanga – Drept Roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 314

3
defunctului. In calitatea lor de moştenitori, aceste persoane se numeau heredes sui,
termen care s-ar putea traduce prin ,,cei ce se moştenesc pe ei înşişi", deoarece
încă din timpul vieţii şefului de familie ele au colaborat, într-o măsură mai mare sau
mai mică, împreună cu şeful familiei, la alcătuirea averii familiale.
Cu alte cuvinte, moştenitorii din această clasă nu dobândeau un patrimoniu
străin, ci o avere pe care o făuriseră în comun. Pe de altă parte, trebuie subliniat din
nou faptul că apartenenţa la grupul familial rezultă din legătura de subordonare faţă
de şeful familiei (pater familias), din aşa-zisa rudenie civilă, şi nu din rudenia de
sânge. lată de ce descendenţii care încetaseră să se mai afle sub puterea capului de
familie, fiind emancipaţi sau daţi în adopţie, nu veneau la succesiunea tatălui lor
natural, deoarece prin emancipare sau adopţie, legătura de subordonare, de rudenie
civilă cu şeful de familie (pater familias) fusese desfăcută.
Împărţirea moştenirii se face pe capete (per capita) dacă toţi erezii sunt de
gradul I. Aşadar, dacă defunctul lasă trei fii, fiecare din ei va lua o treime din
moştenire deoarece toţi sunt rude civile de gradul I cu defunctul. Dacă moştenitorii
din această clasă sunt de grade diferite, succesiunea se va împărţi pe tulpini (in
stirpes); de pildă, în cazul în care defunctul lasă un fiu şi doi nepoţi, născuţi dintr-un
alt fiu care a predecedat, patrimoniul se împarte în două; o jumătate o va lua fiul în
viaţă, iar cealaltă jumătate cei doi nepoţi, care o vor împărţi în mod egal. În linii mari,
se poate spune că prima clasă de moştenitori cuprindea pe descendenţi, dar în
această noţiune intrau, în concepţia romană, toţi cei care se aflau în puterea capului
de familie şi la al cărui deces deveneau independenţi sui iuri).
2) In lipsa moştenitorilor din prima clasă, cunoscuţi şi sub numele de agnaţi
privilegiaţi, deoarece erau primele rude civile chemate la succesiune, urmau rudele
agnatice colaterale (agnati). Legea celor XII table preciza că moştenirea se cuvenea
„celui mai apropiat agnat (agnatus proximus familiam habeto). În consecinţă, dacă
cel decedat nu avea moştenitori din prima clasă, adică agnaţi privilegiaţi, dar avea,
de pildă, un frate în viaţă şi doi nepoţi, născuţi dintr-un alt frate predecedat,
succesiunea revenea fratelui în viaţă, deoarece era rudă civilă de gradul doi cu
decedatul, pe când nepoţii de frate, erau rude de gradul trei. Aşadar, colateralul mai
apropiat în grad înlătura de la moştenire pe cel mai îndepărtat.
Dacă însă erau mai mulţi agnaţi colaterali de acelaşi grad, succesiunea era
împărţită pe capete; aşa, de pildă, patrimoniul celui care avea ca unici moştenitori doi

4
fraţi se împărţea în două părţi egale, pe capete, ambii fraţi fiind rude de gradul doi cu
defunctul.
Legea celor XII table nu admitea devoluţia în cadrul clasei agnaţilor. Dacă cel
mai apropiat agnat refuza moştenirea, aceasta nu trecea la agnatul următor în grad,
ci revenea clasei următoare de moştenitori, gentilii (gentiles).
3) Gentilii (gentiles) formau a treia clasă de moştenitori; moştenirea revenea
acestora în bloc. În fapt nu era vorba de un adevărat drept de moştenire, ci de
reîntoarcerea unui patrimoniu privat la comunitatea gentilică din care iniţial a derivat.
Această ordine succesorală, statornicită de Legea celor XII table, pe temeiul
rudeniei civile, exista încă pe vremea lui Cicero şi era încă în fiinţă la începutul
primului secol al erei noastre, însă pe vremea juristului Gaius6 căzuse insă definitiv în
desuetudine.
1.3.2. Succesiunea legală după dreptul pretorian
Reglementarea moştenirii în conformitate cu regulile dreptului civil s-a dovedit
a fi necorespunzătoare, deoarece, neţinând seama de rudenia cognatică, excludea
de la succesiune pe copiii emancipaţi şi pe celelalte rude de sânge (cognati).
Urmărind înlăturarea acestor neajunsuri ale dreptului civil, pretorul a stabilit, spre
finele Republicii, noi reguli în materie succesorală.
Această nouă reglementare, cunoscută sub numele de succesiune pretoriană
(în texte bonorum possessio, adică o simplă „posesiune de bunuri" în comparaţie cu
„moştenirea civilă" prin excelenţă numită hereditas), stabilea următoarele clase de
moştenitori:
1) In prima clasă intrau descendenţii (liberi), atât cei care se aflau în puterea
defunctului, cât şi cei emancipaţi sau daţi în adopţie, cu condiţia ca aceştia din urmă
să nu se mai găsească în familia adoptivă. Fixând această clasă de moştenitori,
pretorul, în parte confirmă, iar în parte modifică normele dreptului civil. Le confirmă
când acordă succesiunea celor care se găseau în puterea defunctului şi pe care şi
dreptul civil îi chema la moştenire, le modifică atunci când o acordă celor emancipaţi
sau adoptaţi, deoarece pe aceştia dreptul civil nu-i chema la succesiunea celui
decedat. In a doua ipoteză, inovaţia pretorului constituie o adevărată răsturnare a
normelor dreptului civil, devenite potrivnice mersului înainte al societăţii romane.

6
Gaius – Instituţiunile, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1982, pag. 162

5
 2) În lipsă de descendenţi, pretorul chema la succesiune agnaţii colaterali pe
care şi dreptul civil îi chema la moştenire. Cu alte cuvinte, a doua clasă de
moştenitori instituită de pretor este identică cu aceea stabilită de dreptul civil. De data
aceasta, pretorul n-a făcut decât să confirme normele dreptului civil, fără a face
operă înnoitoare; de aceea moştenitorii din această clasă sunt numiţi legitimi adică
„conform legii"' civile, aşa cum stabilise şi Legea celor XII table.
3) In lipsă de moştenitori din primele două clase, pretorul cheamă la
succesiune rudele de sânge (cognati) până la al şaselea şi uneori până la al şaptelea
grad. Fixând această clasă de moştenitori, pretorul a făcut o profundă operă
creatoare şi, lărgind considerabil cercul moştenitorilor, a înlăturat lacunele dreptului
civil.
4) In lipsa oricăror moştenitori, pretorul acordă succesiunea soţiei sau soţului
supravieţuitor (vir et uxor). Măsura a fost necesară ca o consecinţă a generalizării
căsătoriei sine manu. Într-adevăr, căsătorindu-se sine manu, femeia rămânea
juridiceşte în familia ei de origine; deoarece ea nu devenea rudă civilă cu bărbatul ei
(aşa cum se întâmpla în căsătoria cum manu), ea nu putea să-1 moştenească în
calitate de rudă civilă, după cum nu putea să-i succeadă nici în calitate de rudă de
sânge, deoarece o asemenea rudenie era exclusă. De aceea pretorul a creat o nouă
clasă de moştenitori, în care a integrat atât pe soţia supravieţuitoare, cât şi pe soţul
supravieţuitor, deoarece şi soţia căsătorită sine manu putea avea avere proprie şi,
decedând anterior bărbatului, se putea pune eventualitatea succesiunii soţului la
patrimoniul soţiei.
Rezultă din cele de mai sus că normele dreptului pretorian uneori au confirmat
regulile vechiului drept civil, alteori le-a modificat, iar în mai multe cazuri le-a
completat lacunele. În întregul ei, activitatea pretoriană s-a dovedit a fi aşadar
înnoitoare.
Trebuie subliniat însă că un timp oarecare conflictul dintre dreptul pretorian şi
cel civil - pentru cazurile în care normele celor două sisteme se contraziceau - a
continuat să se manifeste destul de puternic, existând situaţii când persoana
chemată la moştenire după dreptul civil venea în conflict cu cea chemată după
dreptul pretorian.
Ca pretutindeni, noul a biruit vechiul, iar succesiunea pretoriană devine
succesiunea de drept comun ,,cu deplină eficacitate" (cum effectu, cum re), aşa

6
precum rigida proprietate civilă treptat cedase locul celei pretoriene, mai viabile, ca
fiind mai aproape de noile realităţi ale vieţii.
Nefiind moştenitor civil, moştenitorul pretorian este numai „asimilat" (loco
heredis) cu cel civil şi de aceea nu obţine proprietatea civilă (quiritară) asupra
bunurilor moştenite, ci numai pe cea pretoriană, iar acţiunile succesorale ce-i
reveneau în folosul lui sau care erau pornite împotriva lui, în calitate de moştenitor,
nu erau acţiuni civile, ci pretoriene, cu ficţiunea calităţii de moştenitor civil (ficto se
herede).
În fapt, această poziţie juridică nu-i prejudicia cu nimic situaţia de moştenitor,
iar „asimilarea" succesorului pretorian cu cel legitim a familiarizat opinia publică cu
noua instituţie; într-adevăr pretorul, „vocea vie a dreptului" (viva vox iuris), urmărea
ca prin mijlocirea unor formule tehnice consacrate anterior, să asigure biruinţa noilor
reglementări conform cu nevoile societăţii romane de la finele Republicii şi începutul
Imperiului.

1.3.3. Succesiunea legală în dreptul imperial

Dreptul imperial a continuat reformele dreptului pretorian. Două senatus-
consulte: Tertulian, dat în timpul domniei împăratului Hadrian, şi Orfitian, din anul
178, stabilesc un drept reciproc de moştenire între mamă şi copii. Aceste reforme au
constituit un însemnat pas înainte în recunoaşterea cognaţiunii ca fundament al
dreptului succesoral, deoarece anterior mama şi copiii veneau la succesiunea lor
reciprocă într-un rang mai îndepărtat, fiind integraţi de pretor numai în a treia clasă
de moştenitori, în aceea a cognaţilor.
Mai multe constituţii imperiale au continuat în secolele IV şi V aceste reforme,
extinzând principiile cognaţiunii şi la alte situaţiuni.

1.3.4. Succesiunea legală în dreptul lui lustinian

Împăratul lustinian pune bazele unui drept succesoral întemeiat exclusiv pe
principiul cognaţiunii, abrogând definitiv sistemul vechiului drept civil, căzut dealtfel
demult în desuetudine. Regulile succesorale stabilite de către lustinian au fost
posterior secolului XII receptate în dreptul scris al multor ţări; influenţa acestor reguli
s-a făcut simţită prin intermediul codurilor burgheze până în zilele noastre.
Conform acestui sistem, clasele de moştenitori sunt următoarele:

7
 Descendenţii. Dacă sunt de acelaşi grad împărţirea se face pe capete (per
capita). De pildă, când tatăl lasă trei copii, succesiunea se împarte pe capete, în trei
părţi egale, deoarece toți trei copiii sunt rude de gradul 1 faţă de defunct. Dacă
descendenţii sunt de grade diferite de rudenie împărţirea se face pe tulpini (in
stirpes), cum este cazul în care nepoţii vin la moştenirea tatălui lor predecedat. Aşa,
dacă A are doi copii (B şi C) şi unul din ei (C) moare, lăsând la rândul său doi copii (D
şi E),şi dacă posterior moare şi A, întreaga succesiune se va împărţi în două părţi
egale; una o va lua B, iar cea de-a doua, care ar fi revenit lui C, dacă ar fi fost în
viaţă, se împarte la rândui ei în două părţi egale, atribuite lui D şi E. Aşadar
succesiunea s-a împărţit pe cele două tulpini (între B şi C rude de gradul 1 cu A), iar
partea lui C revine în părţi egale (pe capete) lui D şi E rude de gradul 2 cu A. Aşadar
dacă descendenţii sunt de grade diferite, moştenirea se împarte pe tulpini şi apoi pe
capete.
A doua clasă cuprinde pe ascendenţi şi pe fraţii şi surorile bune, precum şi
pe copiii lor. Se cuvine a se face unele distincţii. Dacă sunt numai ascendenţi,
ascendentul mai apropiat în grad exclude de la moştenire pe cel mai îndepărtat, fără
să se facă deosebire între ascendenţii din partea mamei sau a tatălui. De pildă, dacă
în urma defunctului a rămas mama sa şi doi bunici, unul din partea mamei şi celălalt
din par-tea tatălui, succesiunea revine mamei ca fiind mai apropiată în grad decât
ceilalţi ascendenţi. Dacă rămân numai fraţi şi surori, moştenirea se împarte între ei
pe capete. în cazul în care la succesiune vin atât ascendenţii cât şi fraţii şi surorile,
succesiunea se împarte tot pe capete între ascendenţi şi fraţi şi surori. In ambele
situaţii copiii fraţilor şi surorilor predecedate dobândesc partea lor de moştenire pe
tulpini (per stirpes).
A treia clasă cuprinde pe fraţii şi surorile din acelaşi tată sau din aceeaşi
mamă şi descendenţii lor.
Ultima clasă cuprinde pe colaterali. lustinian n-a precizat până unde se
extinde vocaţia colateralilor. Se pare că a lăsat aici în vigoare regulile dreptului
pretorian care fixau ca ultim grad de rudenie gradul şase şi uneori gradul şapte.
Soţul sau soţia supravieţuitoare nu intrau în clasele sus-menţionate, dar
lustinian a lăsat să subziste vechea dispoziţie pretoriană conform căreia soţul sau
soţia puteau fi chemaţi la moştenire în lipsa celorlalţi moştenitori legali. Această
soluţie inechitabilă a fost în oarecare măsură atenuată în favoarea văduvei sărace.
Novelele 53 şi 117 îi atribuie, în concurenţă cu moştenitorii bărbatului, o parte din

8
succesiune, a cărei întindere varia în raport de gradul de rudenie al celor chemaţi la
moştenirea soţului, dar care nu putea depăşi un sfert din patrimoniul succesoral
(„sfertul văduvei sărace").

2. Caracterele juridice ale transmiterii mostenirii

Succesiunea este unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii, alături de
legat, convenţie, tradiţiune, accesiune, încorporaţie, prescripţie, ocupaţiune şi lege.
Caracterele juridice ale moștenirii sunt: transmiterea pentru cauză de moarte,
transmitere universală, unitară și indivizibilă.
A. Este o transmitere pentru cauză de moarte.
Succesiunile se deschid prin moarte, astfel cum arată art. 954 din Codul civil. În
consecinţă, nu se pot face convenţii asupra unor succesiuni viitoare (nedeschise),
Codul civil interzicându-le, potrivit art. 956 : ”Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt
lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra
unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau
se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează
sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea
moştenirii.”
B. Este o transmisiune universală.
Transmisiunea succesorală legală are caracter universal, pentru că obiectul
moștenirii este patrimoniul defunctului, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care
au aparținut defunctului, moştenitorul cu vocaţie la universalitate preluând atât activul
cât şi pasivul.
C. Este o transmisiune unitară.
Principiul unităţii patrimoniului succesoral nu face nici o deosebire cu privire la
originea bunurilor, dacă acestea provin de la tată (sau antecesorii săi) sau de la
mamă (sau antecesorii săi). Sistemul devoluţiei succesorale după originea bunurilor,
conform căruia transmisiunea se distribuie după criteriul pluralităţii originare a
patrimoniului (de origine germanică; "paterna patemis; materna maternis") îşi are o
singură aplicaţie în codul nostru civil., în cazul succesiunilor la care vin ca moştenitori
copii din căsătorii diferite.
Importanţa de ordin economic a succesiunilor face ca acest mod de
transmisiune a bunurilor să iasă din sfera de interese particulare, dat fiind faptul că
materia succesiunilor interesează chiar ordinea publică.

9
 Un important caracter al instituţiei succesiunii constă în asigurarea circulaţiei
bunurilor în societatea modernă, prin transmisiunea succesorală legală sau
testamentară.
Circulaţia bunurilor îndeplineşte astfel şi o importantă funcţie economică,
subliniindu-şi caracterul juridic al transmisiunei, care trebuie să îmbrace forma legală
în care are loc.
Vocaţia succesorală a descendenţilor poartă asupra întregii mase succesorale
care le revine "colectiv". De la această regulă sunt instituite unele restrângeri.
- art. 974 din C. civil - Dreptul special de moştenire al soţului
supravieţuitor. Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul
supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi
obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.
- art. 333 alin. (1) din C. civil - Clauza de preciput. Prin convenţie
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de
partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie
sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre
soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.
D. Transmisiunea moștenirii este indivizibilă.
Indivizibilitatea transmiterii moștenirii rezultă din caracterul unitar al
patrimoniului defunctului și înseamnă că renunțarea sau acceptarea este indivizibilă.
Fiecare moștenitor trebuie să accepte moștenirea potrivit vocației sale
succesorale sau să renunțe la ea. El nu poate accepta o parte din moștenirea la care
este chemat și să renunțe la cealaltă parte a ei, de exemplu, să accepte moștenirea
bunurilor imobile, dar să renunțe la moștenirea bunurilor mobile.
Totuși, moștenitorul care cumulează mai multe vocații succesorale, în baza
legii sau a testamentului, are un drept de opțiune distinct pentru fiecare dintre ele.

Caracterele generale, specifice ale dreptului succesoral al

descendenţilor
a) descendenţii beneficiază de o protecţie deosebită faţă de alţi moştenitori.
Aceasta rezultă din faptul că vor putea culege moştenirea în primul rând în nume
propriu dar şi prin reprezentare în cazul în care autorii lor chemaţi la moştenire sunt
predecedaţi.

10
 b) descendenţilor le este conferită calitatea de rezervatari, "rezerva"
constituind o parte din bunurile autorului lor de care acesta nu poate dispune, ea
revenind de drept descendenţilor.
c) descendenţii sunt instituiţi moştenitori sezinari bucurându-se de posesia de
drept a bunurilor succesorale, spre deosebire de celelalte clase de moştenitori care
au nevoie de eliberarea certificatului de moştenitor pentru punerea în posesie7.

3. Deschiderea mostenirii
3.1. Noțiuni generale
Deschiderea moștenirii este faptul juridic care dă naștere transmisiunii
succesorale. Acest fapt juridic este moartea titularului patrimoniului.
Potrivit art. 954 - Deschiderea moştenirii, din C. civil, ”(1) Moştenirea unei
persoane se deschide în momentul decesului acesteia.” Rezultă că nu poate fi
moștenită o persoană fizică în viață.
Prin moarte înțelegem atât moartea naturală, fizic constatată a unei persoane,
cât și cea declarată prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă. Simpla dispariție
a unei persoane nu poate fi asimilată decesului său și nu poate costitui temei al
succesiunii.

3.2. Data deschiderii succesiunii

Data deschiderii moștenirii este data morții celui care lasă moștenirea.
Succesiunea unei persoane aflată în viaţă nu poate fi deschisă, altfel
spus, nu poate trece către moştenitorii lui de cujus.
Dechid e r e a m o ş t e n i r i i e s t e j u r i d i c c a r e g e n e r e a z ă t r a s m i t e r
ea pa t rim on iu lu i su cc e so ra l a l lu i d e cu ju s căt re mo şt en it o
r i i s ă i l e g a l i s a u testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de
moştenire.
În materie succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii
moştenirii se explică p rin a ce ea că d in a ce st mo me n t to a te d re p tu rile ş i
o b liga ţ iile ce l u i ca re la să moştenirea se transmit de drept, fără nici o
întrerupere, către succesori; până înacest moment, nici unul dintre prezumtivii

7
Raul Popescu – Dreptul succesoral, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1995, pag. 13-15

11
moştenitori nu are vreun drept concret câştigat cu privire la bunurile antecesorului
său, ci doar drepturi eventuale.
În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea
naturală a u n e i persoane fizice, constatată fizic prin examinarea
cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi
irevocabilă. Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte. Cum nulitatea produce efecte
retroactive, se va considera că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis,
cel în cauză putând c e r e r e s t i t u i r e a b u n u r i l o r s a l e .
Î n t r u c â t o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp
nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă
definitivă,rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane
nu are ca efect deschiderea moştenirii.

3.3. Locul deschiderii moștenirii

Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului
domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească
declarativă de moarte rămasă definitivă.
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe
teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia
notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe
cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul
succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia
notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle
bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu
există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia
notarului public celui dintâi sesizat.

4. Conditii generale ale dreptului la mostenire

4. Condițiile generale pentru a moșteni

12
 Potrivit Codului civil, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiții
pentru a putea veni la o moștenire:
- să aibă capacitate succesorală (art. 957 alin. 1 C. civil);
- să aibă vocație succesorală legală utilă sau vocație testamentară concretă
la o moștenire deschisă;
- să nu fie nedemnă de a moșteni (art. 958 – 959 C. civil);
- vocația succesorală legală utilă presupune inexistența dezmoștenirii
succesibilului, care este o condiție specifică a moștenirii legale.

4.1. Capacitatea de a moşteni

Potrivit art. 957 alin. (1) din C. civil, ”o persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii.”
Deci, semnificația capacității succesorale este bine definită și nu se confundă
cu capacitatea civilă de folosință sau de exercițiu, însemnând existența în viață a
moștenitorului la momentul deschiderii moștenirii. Dovada acestui fapt se face cu
acte de stare civilă.
P rin u rm a re, re gu la e st e că a re ca p a cita t e su cce sora lă orice
persoană care se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii şi nu are
capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea
dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect
al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind
distinctă atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu. Regulile
generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii succesorale
aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în cauză sau succesorii
săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
Au capacitate succesorală următoarele persoane:
a) p e r s o a n e l e f i z i c e î n v i a ţ ă l a d a t a d e s c h i d e r i i m o ş t e n i r i i -
legea
u condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după
data deschiderii moştenirii; chiar dacă moştenitorul ar muri imediat după
deschiderea moştenirii, drepturile lui succesorale nu se sting, ci se transmit propriilor
moştenitori;

13
b) p e rsoa n e le f i zic e d e cla ra t e ju d e căt o r e şt e d isp ă rut e la d at a d e sch i
d e rii succesiunii - în t ru câ t le ge a in st it u ie p re zu m ţ ia e xist e n ţ e i pe rso an e i
d isp ă ru te a tâ t t im p cât nu in t e rvin e o h o t ă râ re ju d e căt o re a scă
d e cla ra t ivă de m o a rte , re zu lt ă că se p re zum ă ca p a cita t ea
su cce so ra lă a pe rso a ne i d isp ă ru te la d a t a d e sch ide rii su cce siu n ii.
P re zu m ţ ia e st e însă re la t ivă , pu t ând f i ră stu rn a tă p rin d o va da m o rţ ii
d isp ă ru tu lu i (co n st a ta t ă
fizic sau prin hotărâre judecătorească) intervenită înai
n t e d e d a t a deschiderii succesiunii.
Dacă persoana declarată judecătoreşte dispărută reapare sau dacă în
hotărârea declarativă de moarte instanţa stabileşte ca dată a morţii una
ulterioară deschiderii moştenirii, prezumtiva capacitate succesorală a celui
dispărut se consolidează.
c) persoanele fizice concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii – C.
civ. co n sa cră e xp re s ca p a cit at e a su cce so ra lă a copilului nenăscut dar
conceput la data deschiderii succesiunii, cu condiţia să se n ască viu . L e gea
ro m ân ă nu ce re şi co nd iţ ia via b ilit ă ţ ii co p ilu lu i
născut. Faptul situării datei concepţiei copilului anterior deschi
d e r i i moştenirii şi împrejurarea că acest copil s-a născut viu sunt chestiuni
de f ap t ce t re bu ie p ro b a te d e a ce la ca re , în ca lit a t e de re p re ze n t a nt
le ga l a lcopilului, pretinde drepturi asupra moştenirii.
În literatura de specialitatea s-a admis folosirea unei prezumţii din
materia stabilirii filiaţiei şi în materiadovedirii capacităţii succesorale a
copilului conceput dar nenăscut la data deschiderii succesiunii. Este vorba
de prezumţia irefragabilă stabilită de lege, în sensul că timpul legal de
concepţie se situează între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii
copilului.
d) p e rsoa n e le ju ridice î n f iinţ ă la d a ta d e sch id e rii su ccesiu n ii
- a u n u m a i ca pa cit a t e su cce so ra lă te st am e nt a ră (n u şi le ga lă ), d e la
data
d o bâ n d irii p e rson al it ă ţ ii ju rid i ce , în co n d iţ iile le gii. L e giu it o ru l rom â n r
e c u no a şt e persoanei juridice o capacitate succesorală anticipată, de la data actului
de înfiinţare, în măsura în care drepturile succesorale sunt necesare
pentru ca p e rso an a ju rid ică să p o at ă lu a na şt e re în m od va la b il .

14
 Î n t oa t e ca zu ri le t re b u ie re s p e ct a t p rin cip iu l sp e cia lit ă ţ i i d e
f o lo sin ţă , în se n sul că d re p tu l ce f o rm e a ză ob ie ct u l lega t u lu i t re b u ie
s ă corespundă scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. În cazul în
care se constată absenţa unei asemenea corespondenţe, legatul va fi nul
sau caduc, după caz.

Următoarele persoane nu au capacitate succesorală:

a) persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt
în f iin ţă la d a ta d es ch id e r ii su c ce siun ii – in clu d e m în a ce a stă
ca t e go rie : cop ilu l nă s cu t m o rt , p re de ce d a ţ ii ;
b) comorienţii – în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare, fără să se poată stabili dacă una asupravieţuit alteia, ele sunt socotite că
au murit deodată. Textul de lege vizează acele situaţii în care două sau mai
multe persoane care au vocaţiesuccesorală una faţă de alta decedează în astfel
de împrejurări ce nu permit stabilirea cu certitudine a ordinii în care au intervenit
decesele, neputându-se proba că una ar fi supravieţuit alteia. Spre exemplu,
dacă un tată şi cei trei fii ai săi decedează într-un
naufragiu/incendiu/catastrofă aeriană nuvom putea stabili cu precizie cine cui a
supravieţuit; într-o atare ipoteză, eisunt prezumaţi că au murit concomitent.
Consecinţa imediată a prezumţiei morţii concomitente este aceea că persoanele
considerate comorienţi nu se pot moşteni una pe cealaltă căci – neexistând la
data morţii celeilalte – nu au capacitate succesorală.
c) codecedaţii - prin codecedaţi se înţelege două sau mai multe persoane care au
decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, dar în
împrejurări diferite, nefiind comorienţi.

4.2. Vocaţia la moştenire

Potrivit art. 962 din C. civil, pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă
calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.
Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la
moştenire, presupune ca p e rso an a ca re in vo că d re p t u ri su cce so ra le cu
p rivi re la o m o şten ire să a ibă chemare la acea moştenire. În dreptul nostru,
chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care vorbim de vocație
succesorală legală, f i e î n t e m e i u l v o i n ţ e i l u i d e c u j u s , m a n i f e s t a t ă

15
prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în
p r e z e n ţ a vocaţiei succesorale testamentare.
Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în
anumitelimite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în caz de
moştenire vacantă. Vocaţia succesorală testamentară poate fi conferită, în principiu,
oricărei persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală. Noţiunea de
vocaţie succesorală este susceptibilă de două înţelesuri.
Într-o
a cce p ţ iu n e gen e rală , ch em a rea la mo şt e n ire d e se mn e az ă vo c a ţ ia p o t
e n ţ ia lă, eventuală a unor persoane de a avea drepturi succesorale cu privire la o
moştenire. Spre exemplu, toţi descendenţii lui de cujus, indiferent de gradul
de rudenie cu defunctul, au aptitudinea generală de a culege moştenirea acestuia.
În literatura de specialitate se apreciază că vocaţia succesorală generală este
aplicabilă numai în
materia moştenirii legale. Apreciem că şi moştenirea testamenta
r ă cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei succesorale generale. Un exemplu în acest sens
îl constituie situaţia în care persoana legatarului este aleasă de un terţ (desemnat
det e st a to r) d in t r -u n ce rc d e p e rso an e re st râ n se st a b ilit d e t e st a to r;
f ie ca re d in t re aceste persoane are o vocaţie eventuală de a moşteni pe
testator, însă aceasta nu înseamnă că toate vor beneficia de legatul instituit,
ci doar acea persoană aleasă de către terţul desemnat de testator.Accepţiunea
concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică determinarea, dintre mai mulţi
moştenitori care au vocaţie succesorală generală, a moştenitorilor efectivi ai lui de
cujus. Spre exemplu, dintre toţi descendenţii lui de cujus se vor selecta doar
aceia care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Vocaţia succesorală concretă cunoaşte aplicare nu doar în materia
moştenirii legale, ci şi în a celei testamentare.

4.3. Inexistența nedemnității succesorale

4.3.1. Noțune și caractere juridice
Pentru a putea veni la moștenire, succesibilul capabil și cu vocație
succesorală concretă trebuie să nu fie nedemn să moștenească.
Nedemnitatea succesorală este decăderea moștenitorului legal sau
testamentar din dreptul de a moșteni, ca sancțiune pentru săvârșirea unei fapte

16
grave, dintre cele limitativ prevăzute de lege, săvârșite față de defunct sau de un alt
succesibil.
Potrivit art. 960 din C. civil, efectul nedemnităţii constă în înlăturarea
nedemnului atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
Această sancțiune civilă are un caracter personal (se aplică numai autorului
faptei), un caracter relativ (există doar față de defunctul cu privire la care a fost
săvârșită fapta, neputând fi extinse efectele sale), și implică existența
discernământului și a responsabilității penale a defunctului la momentul săvârșirii
faptei.
Nedemnitatea poate fi de drept, urmând ca instanța de judecată doar să
constate existența acesteia, și judiciară, caz în care urmează ca instanța să pronunțe
nedemnitatea.

4.3.2. Nedemnitatea de drept

Cazurile de nedemnitate de drept sunt enumerate de art. 958 din C. civil:
”Este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l
ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea
moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă
moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns
vocaţia la moştenire a făptuitorului.”
În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate mai sus este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii
penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre
judecătorească civilă definitivă.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către
notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
Fiind o sancțiune care operează de drept, constatarea acesteia poate fi cerută
nclusiv de nedemn.
Condițiile care trebuie întrunite cumulativ pentru existența acestei nedemnități
sunt:

17
 - fapta să fi fost săvârșită cu intenție, culpa neatrăgând sancțiunea
nedemnității de drept;
- să existe o condamnare penală definitvă sau, dacă este împiedicată
condamnarea (prin decesul făptuitorului, amnistie sau prescripția
răspunderii penale) să existe o hotărâre civilă definitivă de constatare a
faptei.

4.3.3. Nedemnitatea judiciară

Poate fi pronunțată de instanța de judecată în cazurile expres și limitativ
prevăzute de art. 959 din C. civil:
”Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care
lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a
unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat
testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea
să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.”
Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti
să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către
succesibilul reclamant.
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit.
a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Atunci când condamnarea
pentru aceleași fapte menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul
autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea
se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească
civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de
împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.
În cazurile prevăzute la art.959 alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de
la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este
ulterioară deschiderii moştenirii.

18
 Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea în declararea
nedemnității, în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele care atrag
nedemnitatea judiciară, nu mai există alţi succesibili.

4.3.4. Constatarea și efectele nedenității

Efectele nedemnităţii se produc de drept în cazul faptelor
care presupun nedemnitatea de drept, iar instanța vine doar să
constate acest lucru, sau se pronunță de instanță în celelalte
cazuri.
Aceste efecte se produc de
l a d a t a d e s c h i d e r i i m o ş t e n i r i i , in d if e re n t ca re ar fi m om en t u l
să vâ rşiri i f ap t e i san cţ io na t e p rin ne de m n ita t e.
Ho t ă râ re a ju d e că to re a scă ca re con st a t ă n ed em n it at e a ce a o p e r
a t în p u t e r e a l e g i i , ş i c a r e p o a t e f i c e r u t ă ş i p r o n u n ţ a t ă n u m a i d
u p ă d e s c h i d e r e a succesiunii, are caracter declarativ, producându-şi
efectele retroactive până la data deschiderii moştenirii.

Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorul nedemn

Sancţiunea n ed em n it ăţ ii a re ca ef e ct p rin cipa l d e sf iin ţa rea
ca lit ă ţ ii d e mo şt enit o r le ga l a n e d e mn u lu i. A stf e l f iind , lip s a u n u i t it lu
ca re s ă co nf e re ne d em nu lu i d re pt u ri asupra moştenirii face ca acesta să nu
poată reclama partea din moştenire ce i s-ar f i c u v e n i t î n t e m e i u l l e g i i .
D a c ă a u t o r u l f a p t u l u i d e n e d e m n i t a t e a r f i f o s t descendent,
părinte sau soţ supravieţuitor în raport cu de cujus, atunci el pierde şi orice drept
asupra rezervei succesorale la care ar fi avut dreptul; aceasta deoarece dreptul la
rezerva succesorală este condiţionat de venirea efectivă la moştenire, iar
nedemnitatea, desfiinţând retroactiv vocaţia succesor
a l ă a n e d e m n u l u i , desfiinţează şi dreptul la rezervă. Partea d
e m o ş t e n i r e c a r e s - a r f i c u v e n i t nedemnului va fi culeasă de către
comoştenitorii legali sau de către moştenitorii legali subsecvenţi. Dacă
nedemnul era moştenitor rezervatar, atunci nedemnitatea va p rof ita le ga t a rilo r
şi d o n a ta rilo r a le că ro r d re p t u ri ar fi p u t ut fi re st râ n se în

19
ipoteza în care ar fi adus atingere
rezervei succesorale a moştenitorului nedemn.
În ipoteza în care nedemnul intră în posesia bunurilor ce i
s - a r f i c u v e n i t c a moştenitor legal, el este ţinut să restituie adevăraţilor
moştenitori tot ceea ce a primit. Potrivit regulilor generale, restituirea se face în
natură, iar dacă restituirea î n n a t u r ă n u m a i e s t e p o s i b i l ă , e a s e v a
face prin echivalent bănesc.
Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată
posesie de rea-credinţă.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care
profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se
menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii
dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.

4.3.5. Înlăturarea efectelor nedemnităţii

Potrivit art. 961 din C. civil, efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi
înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care
lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor
nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage
nedemnitatea.
Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie
intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei
penale.

20
 5. Devoluțiunea legală a moștenirii

5.1.Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale.Excepţii

Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor cărora
l e g i u i t o r u l l e recunoaşte o vocaţie succesorală generală la moştenire şi
nedorind fărâmiţarea e xce sivă a p a t rim o n iu lu i su cceso ra l, a f o st
n e ce sa ră in st it u ire a u ne i o rd in i d e chemare la moştenire. Această ordine
este guvernată de următoarele trei principii:

1) Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali

Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de
moştenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine
instituită de C. civil (art. 659, art. 669–675). Legiuitorul a stabilit patru clase
de moştenitori legali:
- c l a s a I , numită şi clasa descendenţilor, formată din toţi
descendenţii defunctului, fără limită în grad (copii, nepoţi,
strănepoţi etc.);
- c l a s a a I I - a , num it ă şi cla sa a sce n de n ţ ilo r p rivile g ia ţ i şi a
co la t e ra lilo r privilegiaţi, formată din părinţii defunctului plus fraţii şi
surorile acestuia şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv;
- cla sa a I I I -a , numită şi clasa ascendenţilor ordinari, formată din
bunicii, străbunicii ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din
unchii şi mătuşile defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi
surorile bunicilor defunctului.
Da că d in p rima cla să d e m o şte n ito ri e xist ă ru d e ca re vo r şi p o t
s ă vin ă la moştenire, atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele
care fac parte din celelalte clase de moştenitori, chiar dacă între acestea din
urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care
exclude. Rudele din clasaa II-a vin la moştenire numai dacă nu există rude din
clasa I sau acestea nu vor (sunt renunţători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la
moştenire. Tot astfel, clasa a I I I -a , re sp ect iv c la sa a I V -a d e m o şt e n ito ri
le ga li vo r f i ch e ma t e la mo şt en ire numai în ipoteza inexistenţei rudelor

21
din clasele anterioare sau în cazul în careacestea nu vor sau nu pot să vină la
moştenire.
Prin excepţie pot veni la moştenire ru d e d in cla se d if e rit e : a t un ci câ nd
de cu ju s a d e zm o şte n it p rin t e sta m en t (a
e xh e re d a t ) m o şte nit o ri re ze r va t a ri d in t r-
o cla s ă p ri o ri t a ră . A stf e l, re ze rva t a rii exheredaţi vor culege rezerva, iar
cotitatea disponibilă va reveni moştenitorilor din clasa subsecventă, cu condiţia
ca de cujus să nu fi dispus altfel prin testament.
Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de
moştenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a
recunoscut soţului sup ra vie ţ u it o r u n d rep t d e m o şt e n ire lega lă , in d if e rent
d e cla sa d e mo şt en it o ri legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu
exclude şi nu este exclus de nicio clasă de moştenitori.

2) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din

aceeaşi clasă
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care
î n ă u n t r u l a ce le iaşi cla se d e m o şt en it o ri le ga li, ru d e le d e gra d m a i
a p ro p iat cu d ef u n ct u l înlătură de la moştenire pe rudele de grad mai depărtat.
Excepţii:
1.în cla sa a I I -a de m o şte n it o ri, a sce n de n ţ ii p rivile gia ţ i n u în lă t u ră d e
la moştenire fraţii, surorile defunctului sau descendenţii lor;
2.reprezentarea succesorală.

3) Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad

Acest p rin cip iu e xp rim ă re gu la d e d re p t po t rivit cu ca r e ru d e le
d in a cee a şi cla să d e moştenitori legali şi având acelaşi grad de rudenie în
raport cu defunctul, împart moştenirea în mod egal.
Excepţii:
1.împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a rudelor de
acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
2.împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sa
u m a i m u l ţ i colaterali privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă

22
sunt din că săt o rii d if e rit e , d in af a ra că să t o rie i o ri d in a d o p ţ ia cu ef e cte
d e p lin e ),egalitatea se păstrează numai între fraţii pe aceeaşi linie.

5.2. Reprezentarea succesorală

Instituţia reprezentării succesorale (art. 965–966 C. civ.) a fost creată de către
legiuitor pentru a permite unui moştenitor legal de grad mai îndepărtat,
numitr e p r e z e n t a n t , s ă u r c e î n l o c u l , g r a d u l ş i d r e p t u r i l e a s c e n d e
ntului său, numit reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii.
Reprezentarea succesorală p e rm ite re p re ze n t a n tu lu i să cu le a gă p a rtea
d in m o şte n ire ca re s -a r f i cu ve n it reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat
în viaţă la data deschiderii succesiunii.Potrivit dispoziţiilor Codului civil,
reprezentarea succesorală este admisă numai în p ri vin ţ a d e scen d en ţ ilo r
co p iilo r d ef un ct u lui şi a d e sce n d e nţ ilo r d in f ra ţ ii şi surorile defunctului.
Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) cel reprezentat sa fie decedat la data deschiderii succesiunii.
A ce a stă condiţie nu trebuie interpretată în sens de predeces pentru că
astfel nu s-ar pu t ea re p re ze n ta co mo rie n ţ ii şi cod e ced a ţ ii. În ca zu l
a ce st o ra e a dm isă reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă au
supravieţuit sau nu lui de cujus, se prezumă că la data deschiderii moştenirii aceştia
erau decedaţi şi, în co n se cin ţă , p o t f i re p re ze n t a ţ i. Re p re ze n t a re a nu
p o a te op e ra d e câ t trecând din grad în grad vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util
Reprezententul trebuie să fi a vu t vo ca ţ ie su cce so ra lă concretă la
moştenirea lui de cujus;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a
culege moş te ni rea l ui de c uj us
A ce st a t reb u ie să a ib ă ca pa cit a tea su cce so ra lă, să a ib ă vocaţie
succesorală generală proprie la moştenirea lui de cu ju s care prin
r e p r e z e n t a r e s e t r a n s f o r m ă î n v o c a ţ i e s u c c e s o r a l ă c o n c r e t ă ( de
sce n de n ţ ii d in f ra ţi şi su ro ri p o t ve n i la m o şt e n ire p rin re p re ze n t a re
numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cujus, să nu fi
renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost exheredat.

23
b)
operează la infinit
d) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa
regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire; voinţa lui de cujus
nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării).

5.3. Clasele de moştenitori legali

Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului

Aceştia sunt copiii def u n ct u lu i şi u rma şii lo r în lin ie d re a p t ă la
in f in it , d in că să to rie , d in că să t o rii diferite, din afara căsătoriei sau din
adopţie. În ceea ce priveşte copiii adoptaţi,dacă adoptatorul este
de cujus, atunci ei vin la moştenirea acestuia, indiferent de felul adopţiei.
Dacă 2 sau mai mulţi copii ai defunctului au vocaţie succesorală,împărţirea
moştenirii între descendenţi se face pe capete, în părţi egale. La fel şi-n cazul
descendenţilor de grad subsecvent, care nu beneficiază de reprezentare, deci
vin la moştenire în nume propriu.
D a c ă d e s c e n d e n ţ i i d e g r a d u l a l I I - l e a ş i u rmă t oa rele vin la
m o şte n ire p rin re pre ze n t a re , îm pă rţ ire a se f a ce pe t u lp in i .
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt
următoarele:
- v i n l a m o ş t e n i r e î n n u m e p r o p r i u sau
prin reprezentare,
- s u n t m o ş t e n i t o r i rezervatari,
- s u n t moştenitori sezinari -
au posibilitatea juridică de a intra în
st ă p ân ire a m o şte niri i în a in t e d e e li b era re a ce r t if ica tu lu i d e m
o şt e n ito ri),
- su n t obligaţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus dacă donaţia nu
a fost făcută cu scutire de raport.

Cl a s a a I I -a de moş te ni tori l e ga li : a s ce nde nţi i pri vi le gi a ţi şi

c ol a te r al i privilegiaţi

24
 Dacă de cujus nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor să
vină la moştenire, moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a de moştenitori legali.
Aceasta este o clasă mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de cujus) ş i a
colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile lui d e cu ju s , şi descendenţii
acestora până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se exclud, ci moştenesc împreună.
Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cujus, din căsătorie,din
afara căsătoriei sau din adopţie.
Aceștia vin la succesiune după următoarele reguli:
a) d a că la m o şte n ire vin numai părinţii, a tu n ci m o şte n ire a se îm p a rte
în t re aceştia în mod egal;
b) d a că a sc e nd en ţ ii pri vil e gia ţ i vin în concurs
cu colateralii privilegiaţi, p ă r i n ţ i i v o r l u a ½ d i n m o ş t e n i r e , c
e a l a l t ă ½ r e v e n i n d c o l a t e r a l i l o r privilegiaţi indiferent de
numărul lor.
c) Dacă trăieşte un singur părinte, va lua ¼ d i n m o ş t e n i r e .
C a r a c t e r e l e j u r i d i c e a l e d r e p t u l u i l a m o ş t e n i r e a l ascen
denţilor privilegiaţi sunt următoarele:
- vin la moştenire numai în nume propriu;
- sunt moştenitori rezervatari;
- sunt moştenitori sezinari;
- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Prin colaterali privilegiaţi î n ţ e l e g e m f r a ţ i i ş i s u r o r i l e l u i d e c u j u s
Şi descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii
de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:
a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le
revine (la fel se împarte şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă
aceştia vin la moştenire în nume propriu);
b) d a că vin la m o şte nire p rin re p re ze n t are , îm p ă rţ ire a se f a ce pe
t u lp in i ş i subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de grad egal;
c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea
se face pe linii.
Astfel, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în
două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi m at e rn ă.

25
 Ju m ăt a te a pa t e rnă se îm pa rt e în tre f raţ ii lu i d e cu ju s pe
lin ie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între fraţii lui de cujus
pe linie m at e rn ă.
Fra ţ ii b u n i vin la m o şte n ire at â t p e lin ie p a te rn ă , câ t şi p e lin ie
maternă. Regula enunţată e valabilă şi pentru descendenţii din
fraţi și
surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propri
u s a u p r i n reprezentare.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
colateralilor p r i v i l e g i a ţ i s u n t u r m ă t o a r e l e : v i n l a m o ş t e n i r e î n
n u m e p r o p r i u , i a r descendenţii lor pot beneficia de reprezenta
r e a s u c c e s o r a l ă ; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori
sezinari; nu sun t ob liga ţ i la raportul donaţiilor.

Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

Dacă de cujus nu are moştenitori din primele două clase, ori dacă
acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa
ascendenţilor ordinari, adică bunicii,străbunicii etc. lui de cujus, fără limită de grad,
din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.
Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii
s e ef e ct ue a ză co nf o rm p ri n ci p iu lu i p ro xim it ă ţ ii gra d u l u i d e ru de n i e,
b u n icii în lă t u râ nd d e la m o şt e n ire p e st ră b un ici.
Ca ra ct e re le ju rid i ce a le d re p tu lu i la moştenire
al ascendenţilor ordinari sunt următoarele:
- vin la moştenire doar în nume propriu;
- nu sunt moştenitori rezervatari;
- sunt moştenitori sezinari;
- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari

Dacă de cujus nu are moştenitori din primele trei clase, ori dacă acestea nu
pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa
colateralilor ordinari, adică unchii, mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile

26
bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din a f a ra că să to rie i sa u d in ad o p ţ ia
c u ef e ct e d ep lin e .
Co la t e ra lii o rd in a ri vin la m o şt e n ire în o rd in ea gra d e lo r de
ru d e n ie. Un ch ii şi m ă tu şile în lă t u ră p e ve rii p rim a ri şi p e f ra ţ ii ş i
su ro rile b u n icilo r ca re su nt ru de co late ra le de gra d u l a l IV-lea.
Între rudele de gradegal, moştenirea se împarte pe capete. Caracterel
e juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele:
- pot veni la moştenire doar în nume propriu;
- nu sunt moştenitori rezervatari;
- nu sunt moştenitori sezinari;
- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

5.4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Î n af a ra co nd iţ iilo r ge n e ra le ce ru te p e n t ru a mo şte n i, so ţ u l
su p ra vie ţ u it o r trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială: aceea de a
avea calitatea de soţ la d a t a d e s c h i d e r i i m o ş t e n i r i i .
N u i n t e r e s e a z ă d u r a t a c ă s ă t o r i e i , s e x u l s o ţ u l u i supravieţuitor
ori starea lui materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau de sp ă rţ iţi
în f ap t o ri t ră ia u îm p reu n ă.
În cazul divorţului, până la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii de divorţ, soţul supravieţuito
r păstrează calitatea de soţ chiar dacă celălalt a decedat în
c u r s u l p r o c e s u l u i o r i d u p ă pronunţarea hotărârii dar înainte de rămânerea ei
definitivă şi irevocabilă.
În cazul constatării nulităţii sau anulării căsătoriei, soţul supravieţuitor nu are
calitatea de soţ, deoarece nulitatea produce efecte retroactive şi asta chiar
dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt soţ.
În cazul nulităţii căsătoriei există o excepţie : pentru căsătoria putativă
– situaţia căsătoriei nule ori anulate când unul sau ambii soţi a/au fost de bună
credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează ca lit a t e a d e
so ţ d in t r -o că să torie a n u la b ilă p ână la d a t a ră mâ nerii d e f in it ive ş i
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de constata
-re a nulităţii că să t o rie i. L a d e cesu l u n u ia d in t re so ţ i, se p u ne
p ro b lem a d et e rm ină rii m a se i su cce so ra le . Î n ma sa succe so ra lă in t ră

27
b u nu rile p ro p rii a le so ţ u lu i de ce da t şi p a rt e a sa d in bu n u rile com u ne
în d e vă lm ă şie cu ce lă la lt soţ .
De ci, în a in t e d e determinarea masei succesorale, se face împărţirea
bunurilor comune ale celor doi soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la
dobândirea acestor bunuri.
Partea ce revine lui d e cu ju s intră în masa succesorală, iar partea
soţului supravieţuitor re vin e a ce st u ia în ca lit a t e a sa de co d e vă lm a ş,
co nf o rm re gu lilo r ref e rit o a re la cop ro p r ietate, iar nu în calitatea lui de
moştenitor.

5.5. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare

dintre clasele de moştenitori legali
– soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă demoştenitori legali, dar
concurează cu oricare clasă chemată la moştenire.
Conform C o d u l u i c i v i l , s o ţ u l s u p r a v i e ţ u i t o r p r i m e ş t e o c o t ă -
p a r t e d i n m a s a succesorală, ce variază în funcţie de clasa cu care intră
în concurs. Astfel:
a)în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la un sfert (1/4) din moştenire;
b)î n c o n c u r s c u c l a s a a I I a , a t â t c u a s c e n d e n ţ i i p r i v i l e g i a ţ i
, c â t ş i c u co l a te ra lii p ri vi le gia ţ i, in d if e ren t d e n um ă ru l lo r, a re d re p t
u l la ⅓ d in moştenire;
c)în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar
c u c o l a t e r a l i i privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul su
p r a v i e ţ u i t o r i a ½ d i n moştenire;
d)în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire.
Dacă nu există
rude în nici o clasă, soţul supravieţuitor culege întreaga m
oştenire.
Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de
stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori t re b u ie să
vin ă e f e ct iv la m o şte n ire (să nu f ie n e dem n i, re n un ţ ă to ri sa u
e xh e re d a ţ i). În caz d e b iga m ie , cota ce re vin e so ţu lui su p ra vie ţ u it o r
s e împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de bună credinţă.

28
 Caracterele j u r i d i c e a l e d r e p t u l u i d e m o ş t e n i r e a l s o ţ u
l u i s u p r a v i e ţ u i t o r s u n t următoarele:
- vine la moştenire numai în nume propriu;
- este rezervatar;
- nu e st e se zin a r;
- e st e o b liga t la ra p o rt u l d on a ţ iilo r d a că vin e în co n cu rs c u
descendenţii.

5.6. Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra

mobilierului şi obiectelor de uz casnic
În ceea ce priveşte mobilierul şi obiectele aparţinând
gospodăriei casnice, soţul supravieţuitor le culege peste partea sa de moştenire în
scopul de a nu fi privat de condiţiile de viaţă pe care le-a avut împreună cu
decujus.
Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg
bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin
natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de menaj,
aparate e le ct ro ca snic e ) şi ca re au f ost af e ct a te în concre t f o lo sinţ e i
co m un e a soţ ilo r, corespunzător nivelului de trai al acestora.
Nu intră în această categorie:
- bunurile
ca r e , p o t r i v i t n a t u r i i l o r n u p o t ş i n u a u f o s t f o l o
s i t e î n g o s p o d ă r i e ( e x . autoturismul);
- bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei lui d e cu ju s ;
- obiectele care prin valoarea lor deosebită depăşesc sensul de
bunuri casnice (ex.tablourile de mare valoare);
- bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune
deoarece au fost procurate în alt scop ori după data
î n t r e r u p e r i i î n f a p t a convieţuirii soţilor;
- bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de cujus;
- bunurile
aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de luc
ru).

29
 Pentru ca soţul supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi
obiectele aparţinând gospodăriei casnice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii
speciale:
a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de cujus -
într-o atare ipoteză, aceste bunuri vor fi incluse în masa succesorală;
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin
liberalităţi între vii ori pentru cauză de moarte.
Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totali
t a t e a b u n u r i l o r gospodăriei casnice, ci numai partea soţului decedat din astfel
de bunuri comune şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie.
Şi în ceea ce priveşte darurile de nuntă se aplică regimul juridic mai sus
descris. Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor la celebrarea
căsătoriei, indiferent dacă au fost făcute ambilor soţi sau doar unuia dintre
ei.
Nu fac parte din obiectul dreptului special de moştenire bunurile dăruite de
terţi sau de către de cujus numai soţului supravieţuitor, nici partea sa din darurile
comune, acestea aparţinându-i în calitate de proprietar.

5.7. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

D i n momentul deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor are, în afară
de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în
concurs, un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;
b )n u a re o lo cu in ţă p ro p rie ;
c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;
d) de cujus nu a dispus altfel.
Acest drept are următoarele caractere juridice:
- este un drept real, având ca obiect casa de locuit şi
t e r e n u l a f e r e n t î n măsura necesară folosirii locuinţei;
- este un drept temporar, durând până la ieşirea din indiviziune, însă cel puţin
1 an de la data deschiderii moştenirii sau p ân ă la re că săt o rire a so ţu lu i
su p ra vie ţ u it o r;

30
 - e st e un d rep t pe rso n a l, inalienabil (neputând fi închiriată partea casei ce
nu e folosită) şi insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii soţului
supravieţuitor);
- este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.

31
6. Noţiunea de testament. Clasificarea testamentelor

Testamentul poate fi definit, ca find acel act juridic unilateral, personal şi

solemn, esenţialmente revocabil în timpul vieţii defunctului, prin care acesta dispune
de tot sau de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viaţă 8.
Legea prevede mai multe tipuri de testamente, acestea putând fi clasificate în
trei categorii:
- testamentele ordinare, încheiate în condiţii normale şi care sunt:
testamentul olograf, testamentul autentic;
- testamantele privilegiate, care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări
excepţionale. În această categorie se includ: testamentul militarilor,
testamentul făcut pe timp de boală contagioasă şi testamentul maritim;
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca
obiect anumite sume de bani sau pentru dispoziţiunile testamentare ale
cetăţenilor români aflaţi în străinătate9

6.1. Testamentele ordinare

6.1.1. Testamentul olograf

Testamentul olograf este valabil numai dacă “este scris în tot, datat şi
subsemnat de mâna testatorului”.
De reţinut că toate cele trei cerinţe de solemnitate trebuie să fie îndepinite “de
mâna testatorului” şi trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele
testamentul fiind nul10.
Acest tip de testament are avantajul specific că este simplu şi accesibil
oricărei persoane care ştie să scrie; poate fi redactat oricând şi oriunde şi fără nevoia
participării unor persoane străine, asigurându-se astfel secretul său.
Nu este valabil testamentul scris la maşina de scris sau la calculator, chiar
dacă este semnat de către testator, sau chiar cuprinzând menţiunea că reprezintă

8
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 155.
9
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2002, p. 183.
10
C.S.J. , s.civ., dec nr. 1409/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 130-133.

32
ultima sa voinţă. Scrierea se poate realiza prin orice mijloace (cerneală, cretă,
vopsea) şi pe orice material (hârtie, lemn etc.) prin orice scriere (cu caractere de tipar
sau de mână, stenografie) în orice limbă cunoscută de către testator.
În cazul în care testamentul conţine ştersături, modificări sau adăugiri, dar
făcute de mâna testatorului, testamentul rămâne valabil, însă numai cu condiţia ca
ele să fie simple corecturi sau interpretări ale dipoziţiilor iniţiale.
Dacă se înlătură unele dispoziţii anterioare sau se adaugă dispoziţii noi care
duc la modificarea conţinutului testamentului, se consideră că este vorba de un nou
testament, dispoziţiile noi trebuind să fie scrise, semnate şi datate de mâna
testatorului11.
Datarea testamentului prezintă importanţă pentru că, în funcţie de data
redactării testamentului, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de
a testa, iar în cazul testamentelor succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile,
în raport cu data lor se va determina ultima voinţă a testatorului, aceasta fiind cea
luată în considerare, cu revocarea dispoziţiilor anterioare.
Data trebuie indicată prin precizarea zilei, lunii şi a anului când testamentul a
fost redactat, ea putând fi scrisă în cifre sau litere ori prin referire la un eveniment
care se poate stabili cu certitudine (de exemplu, Crăciunul 2003).
Ora şi locul întocmirii testamentului nu sunt necesare, la nevoie aceste
elemente putând fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Dacă testamentul nu este datat, ori data arătată în testament ori data arătată
în testament este eronată sau falsă, conform legii, testamentul ar urma să fie
considerat nul absolut având însă în vedere că data nu are importanţă în sine, ci
reprezintă doar un element probator privitor la capacitatea sau libertatea de voinţă a
testatorului, s-au propus soluţii de atenuare a rigorilor acestei sancţiuni, în vederea
salvării eficacităţii testamentului12.
În acest sens, se deosebesc două ipoteze:
1. În cazul lipsei totale sau parţiale a datei, testamentul nu va fi nul dacă
persoana interesată să-i salveze valabilitatea reuşeşte să dovedească data
întocmirii lui, cu ajutorul elementelor sau indicaţiilor rezultând din cuprinsul
testamentului sau chiar cu ajutorul elementelor exterioare testamentului,

11
Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 76.
12
Al. Bacaci, op. cit.,p. 78.

33
 care îşi găsesc temeiul în elemente intrinseci cu care se coroborează. Se
admite o soluţie identică şi în cazul în care data testamentului este
involuntar inexactă.
2. Data falsă, adică acea indicată de testator în mod intenţionat eronat,
atrage nulitatea testamentului, întrucât data la care se referă C. civ.
vizează data reală a întocmirii testamentului. Dacă această dată reală a
fost voluntar tăinuită, testamentul nu poate fi recunoscut valabil, chiar dacă
falsificarea datei nu s-a făcut în scop de fraudă.
În toate ipotezele în care testamentul are dată, se prezumă că aceasta este
reală, admiţându-se însă proba contrară.
O altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului este semnătura.
Prin aceasta, testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa
definitivă pentru caz de moarte. În lipsa semnăturii, actul poate fi un simplu proiect de
testament, nedefinitivat şi ca atare, lipsit de efecte juridice. Semnătura testatorului
trebuie să fie de mână. Nu se admite ca valabilă punerea ştampilei, a parafei ori a
sigiliului. De asemenea, este nul şi testamentul semnat prin punere de deget13.
În ceea ce priveşte locul semnării, nu există vreo prevedere legală. Deşi, de
regulă, semnătura se pune la sfârşitul unui act, s-a considerat că este admisibil şi
plasamentul acesteia la începutul sau în cuprinsul testamentului. Important este ca
din poziţia semnăturii să rezulte neîndoielnic că ea se referă la întregul cuprins al
actului14 şi că, prin semnătura dată, testatorul şi-a însuşit întregul conţinut al
testamentului, iar dispoziţiile cuprinse în acesta reprezintă voinţa sa.
În ceea ce priveşte forţa probantă a testamentului olograf, trebuie arătat că,
fiind materializat sub forma unui înscris sub semnătură privată, scris şi semnat numai
de testatorul de la care emană, se întâmplă frecvent să fie contestat de persoanele
interesate. În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise, se face
distincţie între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi data testamentului, pe de altă
parte.
Astfel, scrierea şi semnătura au putere doveditoare numai dacă cei cărora li se
opune testamentul recunosc că aparţin testatorului. Dar, persoanele faţă de care se

13
Fr. Deak, op. cit.,p. 190.
14
A. Frăţilă, Expertiza testamentară, Editura Colosseum, Bucureşti, 1995, p. 24.

34
invocă testamentul olograf pot declara că nu recunosc scrisul şi semnătura
testatorului sau că recunosc doar una dintre acestea15.
Pentru ca aceste persoane să se poată pronunţa – în sensul recunoaşterii sau
contestării înscrisului – notarul public este obligat să-i citeze pe toţi moştenitorii
testatorului, inclusiv pe cei care nu se bucură de calitatea de moştenitori rezervatari
şi chiar dacă prin testament s-a instituit un legatar universal, precum şi statul, prin
autoritatea administraţiei locale competentă, pentru caz de vacanţă succesorală în
cazul falsităţii tetamentului. Dacă cei interesaţi contestă scrisul şi semnătura, notarul
public suspendă procedura succesorală, urmând ca neînţelegerile să fie soluţionate
de către instanţa judecătorească competentă. Cât priveşte data testamentului
olograf, dacă scrisul şi semnătura au fost recunoscute de către cei cărora li se opune
testamentul, sau dacă prin verificarea de scripte s-a dovedit că ele aparţin
testatorului, se consideră că data indicată are valoare de dată certă, fără a se mai
urma procedura prevăzută de lege. Dacă totuşi data este contestată, cel care o
contestă are sarcina probei şi nu cel care doreşte să invoce testamentul.

6.1.2. Testamentul autentic

Testamentul este autentic dacă a fost întocmit în condiţiile prevăzute de
lege pentru autentificarea înscrisurilor, de către notarul public. Proiectul testamentului
autentic poate fi făcut de către testatorul însuşi sau de către o terţă persoană. Cu
acest proiect, testatorul se va prezenta la un notar public. După ce verifică identitatea
testatorului, notarul va da citire însrisului şi il va întreba pe testator dacă aceasta
reprezintă ultima sa voinţă. După luarea consimţământului, testatorul va semna actul
în faţa notarului.semnătura poate avea structură grafică sau poate fi depusă prin
punere de deget16. În cazul acestei din urmă situaţii, modul de semnare va trebui
specificat în încheierea de autentificare.
Testamentul se redactează în limba română, dar, notarul poate
autentifica şi un testament întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaşte, sau, în cazul
în care nu cunoaşte limba respectivă, va putea autentifica testamentul după ce va lua
cunoştinţă de conţinutul acestuia prin interpret.
Reluând cronologia autentificării, trebujie arătat că, după verificarea şi

15
Fr. Deak, op. cit.,p. 191.
16
A. Frăţilă, op. cit., p.29.

35
semnarea actului, notarul îşi va pune rezoluţia pe cererea de autentificare, iar faptul
îndeplinirii autentificării va fi constatat printr-o încheiere întocmită de respectivul
notar.
Încheierea trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii: data şi locul
autentificării, iar dacă aceasta s-a realizat în afara biroului notarial, menţionarea
motivelor care au determinat acest lucru17, datele de identificare a
testatorului,constatarea că testatorul şi-a exprimat consimţământul şi că acesta a
semnat în faţa notarului.
Odată încheiată toată această procedură, un exemplar al actului va fi
înmânat testatorului, iar un alt exemplar va fi păstrat într-o mapă specială, măsura
având ca scop prezervarea actului.
Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării prevederilor legale cu
privire la autentificarea testamentului este nulitatea absolută. Actul nul ca testament
autentic poate fi însă valid ca şi testament olograf când sunt îndeplinite condiţiile
cerute pentru această formă de testament18.
Forţa probantă a testamentului autentic este diferită după cum este
vorba de constatările personale ale notarului public sau de declaraţiile testatorului de
care notarul a luat doar act. Constatările personale ale notarului, în îndeplinirea
atribuţiilor sale legale, ca data şi locul autentificării, identificarea şi prezenţa
personală a testatorului, exprimarea consimţământului de către acesta, semnarea
actului în faţa notarului, fac dovadă până la înscrierea în fals. Declaraţiile testatorului
sau alte împrejurări de care notarul nu a luat cunoştinţă prin propriile sale simţuri şi
astfel nu a putut verifica autenticitatea lor, fac dovada numai pănâ la proba contrară.
Testamentul autentic prezintă unele avantaje, dar şi unele inconveniente.
Din categoria avantajelor, merită reţinut faptul că în acest mod pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie sau să citească, şi care, drept consecinţă, nu au
acces la un testament olograf.
Testamentul autentic este un act de autoritate publică, forţa sa probantă fiind
mai puternică decât a testamentului olograf, întrucât conţinutul actului este verificat

17
Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. civ. nr. 61/1973, în Culegere de decizii pe anul 1973, p. 220-
221.
18
Al. Bacaci, op. cit.,p. 82.

36
de notarul public, în sensul de a nu cuprinde dispziţii contrare legii sau clauze
obscure care, de regulă, generează litigii între succesori19.
Un alt avantaj al testamentului autentic constă în faptul că, după cum am
arătat mai sus, un exemplar original se păstrează la biroul notarului public, astfel
încât pericolul ca testamentul să fie sustras sau distrus este mai mic decât în cazul
testamentului olograf.
Ca şi inconveniente, se menţionează faptul că testamentul autentic necesită
cheltuieli şi pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege şi că
nu asigură secretul în aceeaşi măsură ca şi testamentul olograf20.
Fiind un act cu caracter strict personal, testamentul nu poate fi încheiat prin
mandatar, prezenţa personală a testatorului fiind absolut necesară în faţa notarului
public.

6.2. Testamentele privilegiate

Pentru împrejurări excepţionale, când nu există posibilitatea de a se

recurge la autentificarea unui testament în condiţiile prevăzute de lege, codul civil
reglementează modul de autentificare a testamentului în condiţii simplificate, sub
forma testamentelor privilegiate.
Aceste forme testamentare sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut pe
timp de boală contagioasă şi testamentul maritim.

6.2.1. Testamentul militarilor

Militarii aflaţi în misiune pe teritoriu străin, prizonierii la inamic sau cei aflaţi pe
teritoriul ţării într-o localitate asediată, sau într-un loc fără posibilităţi de comunicaţie
cu exteriorul din cauza războiului pot testa, în faţa comandantului militar al unităţii
sau în faţa unui alt ofiţer, asistat de doi martori.
În cazul în care militarul, bolnav sau rănit fiind, este internat într-un spital
militar, va putea testa, în faţa medicului militar şef,asistat de comandantul militar al
spitalului.

19
Al. Bacaci, op. cit.,p. 81.
20
Idem.

37
 6.2.2. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă
În cazul în care o localitate este izolată din cauza ciumei sau din cauza
unei alte boli contagioase, persoanele aflate într-o astfel de localitate pot testa în
forma autentică în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi martori.
Recurgerea la aceste forme testamentare nu ete admisă dacă în localitatea
respectivă există birou notarial.

6.2.3. Testamentul maritim

În cazul persoanelor aflate în călătorie pe mare, fie că sunt călători, fie că sunt
membri ai echipajului, acestea pot testa în formă autentică simplificată, dar numai
atâta timp cât vasul se află în călătorie pe mare şi nu atunci când acesta se află
ancorat la ţărm21.
De asemenea, nu se poate recurge la această formă simplificată nici atunci
când vasul, deşi se află pe mare, se apropie de un ţărm străin unde se află un agent
consular al României. În acest caz, se va testa în formele testamentare ordinare. Cu
atât mai mult nu se va putea recurge la forma simplificată de testament când vasul se
apropi de ţărmul României.
Testamentul maritim se întocmeşte în faţa comandantului navei sau a unui
înlocuitor al său, asistat de ofiţerul intendent de bord sau înlocuitorul său şi de doi
martori. Testamentul se redactează în două exemplare originale şi nu poate cuprinde
dispziţii în favoarea ofiţerilor instrumentatori, dacă aceştia nu sunt rude în grad
succesibil sau soţ cu testatorul .
Dacă testatorul este chiar comandantul navei sau unul dintre cei desemnaţi de
lege să primească testamentele întocmite în astfel de condiţii, testamentul se va face
în faţa persoanei care urmează testatorului în ordine ierarhică .

6.2.4. Reguli comune testamentelor privilegiate

Alături de regulile cerute pentru fiecare testament privilegiat în parte,
trebuie avute în vedere şi unele reguli comune pentru toate aceste forme
testamentare.

21
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 108.

38
 Astfel, testamentele privilegiate trebuie să fie semnate de testator, de agentul
instrumentator şi de către martori, îmbrăcând evident forma scrisă,sub sancţiunea
nulităţii22.
Dacă testatorul nu ştie sau nu poate să scrie se va face menţiune despre
aceasta, iar în cazul martorilor, este obligatoriu ca cel puţin unul dintre ei să semneze
testamentul, caz în care se va face menţiune despre cauza acestei împiedicări
Pe lângă forma scrisă şi semnăturile precizate, şi datarea este acestor
testamente este un element esenţial pentru a se putea aprecia existenţa
împrejurărilor care au determinat folosirea acestor forme de testament23.

7. Regimul juridic al principalelor dispoziţii testamentare

7.1. Legatul
7.1.1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului

Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziţii.

Însă principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în
parte, a patrimoniului succesoral -
prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii -
potrivit voinţei testatorului.
Acest scop se realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează
ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său
patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate(art.986 NCC).
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o
liberalitate pentru cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că
testatorul urmăreşte să procure un avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă)
legatarului fără un contraechivalent.

Desemnarea legatarului.

22
Idem, p. 109.
23
Al. Bacaci, op. cit.,p. 85.

39
Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa unilaterală a testatorului,
desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de
lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul
este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 NCC, sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie
să îl determine pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza
cărora acest beneficiar să poată fi determinatla data la care liberalitatea produce
efecte juridice. Aşadar, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută printestament,
în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească
în cuprinsul testamentului.
Prin urmare, legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel pu
ţin determinabilă.Legatarul poate fi şi o persoană viitoare. Noul Cod civil prevede că
persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă
aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta
din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil
(art.989alin.2).
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 N
CC prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui ter
ţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia.
Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate
de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”.
În consecinţă, legatul cu facultate de
alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe pers
oane (indicate în 1testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu „testatorul dispune,
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”(art. 1.034 NCC), ci un terţ, după moartea
testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a
cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe persoane , fără nicio
contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:- Dacă legatul este
făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina predării bunurilor unei
(unor) persoane alese de către legatar sau de un terţ. Legatarul fiind determinat de
testator, dispoziţiile art. 989 NCC sunt respectate, chiar dacă ultimul beneficiar al
bunurilor legate urmează să fie determinat după moartea testatorului de către legatar

40
sau de către un terţ. De exemplu, legatul unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina
împărţirii sumei între săracii din localitate.
- Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu
o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la
rândul său, tot de către dispunător.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind
obligat să respecte formule sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu
numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar
şi prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frat
e sau soră etc.).
Desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (de exemplu, nepoţi,
fraţi etc.) cuprinde şi rudele din aceeaşi categorie de sex feminin.
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă
în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului,
altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, echipa campioană la fotbal pe un
anume an sau persoana care i-a salvat viaţa testatorului în timpul vacanţei la mare dintr-un
anumit an etc.

7.2. Clasificarea legatelor

Criterii de clasificare.
Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul Dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea,
legate universale sau cu titluuniversal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-
parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu titlu particular, având ca obiect anumite
bunuri determinate.
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa)
modalităţilor care afectează liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate
pure şi simple, respectiv legate cu termen sau subcondiţie şi legate cu sarcină.

7.2.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Feluri.

41
 Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau
mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune
din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă că, în lumina Codului civil,
legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri sau bunuri
(drepturi) determinate, privite ut singuli.
În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a
testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o fracţiune
dinacea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu titlu particular
(singular), având ca obiect bunuri determinate.

A) Legatul universal
Potrivit legii (art. 1.055 NCC), “Legatul universal este dispoziţia testamentară care
conferăuneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire.
Prin urmare, ceea ce interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci
posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate
succesorală.
Astfel se explică dispoziţia legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari universali;
dacă ei pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal.
Însă fiecare dintre ei are vocaţie (eventuală) la întreaga moştenire, astfel încât dacă
colegatarii nu pot (de exemplu, din cauza predecesului) sau nu vor să vină la moştenire (sunt
renunţători), unul singur dintre ei (oricare) va putea culege întreaga moştenire.

Tipuri de legate universale

Ca o precizare prealabilă, menţionăm că legatul este universal chiar dacă legatarul
desemnat a culege întreaga moştenire vine în concurs cu moştenitori legali
rezervatari care au dreptul la rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor.
Legatul este universal şi în acest caz pentru că, în absenţa moştenitorilor rezervatari
(nu pot sau nu vor să vină la moştenire), legatarul universal va culege totalitatea
moştenirii, nu numai cotitatea disponibilă.Legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu
numai sub această denumire (de legat universal), dar şi prin termeni echivalenţi,
de exemplu:- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, - legatul cotităţii disponibile a
moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data
deschideriimoştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la

42
moştenire, legatarul are vocaţie la întreagamoştenire- legatul nudei proprietăţi a
întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legataruldevine
proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii
moşteniri.- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu
titlu universal şi/sau cutitlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal
pentru că, dacă ceilalţi legatari nu pot saunu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului
va culege întreaga moştenire (dacă testatorul nu a limitatvocaţia sa la o parte din
moştenire şi dacă nu există moştenitori rezervatari).

B) Legatul cu titlu universal

Potrivit art. 1.056 alin. 1 NCC „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.Rezultă că ceea ce
caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din
moştenire(universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi ca
re poate fi micşorat de existenţa moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu
particular sau datorii şi sarcini. Întrucât legatarul cu titlu particular are o cotă-
parte determinată din moştenire, el nu poate profita de cota unui alt legatar cu titlu
universal care nu ar putea sau nu ar voi să vină la moştenire (vor profita moştenitorii
legali sau legatarul universal).
În schimb, el profită de renunţarea sau de înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu
particular sau a moştenitorului rezervatar, dacă prezenţa acestora ar fi determi
nat micşorarea patrimoniului sau a bunurilor asupra cărora se calculează
fracţiunea ce revine legatarului cu titlu universal.Alin. (2) al art. 1.056 NCC prevede că
prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4 etc.);
b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi
din moştenire (respectiv,legatul uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului
asupra unei cote-părţi - de exemplu, 1/2,1/4, 3/4 etc. - din moştenire);c) fie proprietatea sau un
dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor
determinate după natura sau provenienţa lor.
– legatul uzufructului tuturor (sau asupra a 1/2) bunurilor imobile ce au aparţinutdefunctului la
data deschiderii moştenirii.Chiar dacă legatul cu titlu universal constă în proprietatea sau
un dezmembrământ asupra totalităţii oriasupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor
determinate după natura sau provenienţa lor, legatarul cu titlu universal dobândeşte, în virtutea

43
calificării legale, o fracţiune de universalitate. Iar dobândirea fracţiunii din moştenire implică şi
obligaţia suportării cotei-părţi corespunzătoare (proporţionale) din datorii şi sarcini. Legatarii cu
titlu universal devin, ca şi legatarii universali, succesori în drepturi şi obligaţii sau în alt fel este
înstrăinat în afara voinţei testatorului. De asemenea, înstrăinarea implică intenţia de revocare
numai dacă este reală şi efectivă.
O înstrăinare pur fictivă, un simplu proiect de înstrăinare (chiar ofertă de înstrăinare
neurmată de acceptare) nu este de natură să atragă revocarea. În schimb, intenţia
de revocare rezultând din actul încheiat nu depinde de faptul ieşirii bunului legat din
patrimoniul testatorului. Astfel, se admite că promisiunea de vânzare, susceptibilă de
executare silită, atrage revocarea legatului, deşi, în sine, nu este translativă de proprietate
Nulitatea înstrăinării nu afectează validitatea revocării. De la această regulă,
NCC prevede două excepţii:
a) ineficacitatea înstrăinării este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei
testatorului. Revocarea, fieşi tacită, fiind un act juridic, presupune un consimţământ valabil
exprimat, chiar dacă exprimarea este indirectă. Dacă voinţa manifestată direct (de
înstrăinare) nu este valabilă, nu poate fi valabilă nici voinţa manifestată indirect,
cuprinsă în prima (de revocare a legatului).
b) înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi nu s-
a făcut sub condiţii sau cusarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul.
Textul are în vedere ipoteza în care, după ce dispunătorul a făcut un testament care
conţine un legat cu titlu particular, dispune cu privire la acelaşi bun printr-un contract
de donaţie în favoarea legatarului (pentru ca legatarul să beneficieze imediat de acel
bun, iar nu tocmai la data deschiderii moştenirii). Dacă donaţia este lovită de nulitate, legatul va
produce efecte (nu seconsideră revocat tacit), cu excepţia situaţiei în care donaţia este afectată
de condiţii sau de sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul (când se consideră
că ne aflăm în prezenţa unei cauze juridice diferite faţă de aceea care a stat la baza întocmirii
legatului).

C) Legatul cu titlu particular

Potrivit Noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un
legatcu titlu particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că legatul
este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri
determinate (art. 986 NCC) privite izolat.
Legatul cu titlu particular nu se confundă cu legatul cu titlu universal chiar
dacă acesta din urmă
este prevăzut în testament prin arătarea generală a categoriei de bunuri care îl comp

44
un (de exemplu, legatul proprietăţii tuturor bunurilor imobile), iar nu sub forma unei fr
acţiuni matematice (de exemplu, 1/2) din moştenire.
Aceasta pentru că dreptul legatarului cu titlu particular este limitat defi
nitiv asupra bunului(bunurilor) prevăzut(e) în testament (dacă acestea vor exista în
patrimoniul succesoral la data decesului); în schimb, legatarul cu titlu universal are vocaţie
generală asupra bunurilor ce fac parte din categoria respectivă la data deschiderii moştenirii,
inclusiv cele dobândite de testator ulterior facerii testamentului. Pe de altă parte, legatarul cu titlu
universal are vocaţie generală asupra bunurilor din categoria respectivă, inclusiv bunul care
formează obiectul legatului particular (dacă titularul lui nu poate sau nu vrea să
moştenească); în schimb legatarul cu titlu particular în niciun caz nu poate beneficia
de caducitatea legatului cu titlu universal (sau universal).

7.2.2. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.

A) Legatul pur şi simplu.

Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În acest caz,
drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din mom
entul deschiderii moştenirii.
B) Legatul cu termen.
Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în
principiu, potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după
cum termenul este suspensiv sau extinctiv.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea
transmite inter vivos şi mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul
deschiderii moştenirii; numai executarea,
exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exem
plu, la împlinirea vârstei majoratului).
În consecinţă, legatarul va putea cere predarea lucrului legat sau plata creanţei - deşi
a devenit proprietar, respectiv creditor, de la deschiderea moştenirii - numai din ziua
împlinirii termenului.
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca un
legat pur şisimplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu,
dreptul la o rentă pe o perioadă determinată).

a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi
constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. În acest din
urmă caz suntem în prezenţa unui legatdublu şi regulile de capacitate urmează să fie
analizate nu numai în raporturile dintre testator şi legatar, dar şi înraporturile dintre testatorul-
stipulant şi terţul beneficiar al sarcinii. În schimb, în raporturile dintre legatar şiterţul
beneficiar, executarea sarcinii reprezentând plata unei obligaţii, problema capacităţii
de a face şi de a primi o liberalitate nu se pune.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes -
material sau moral - înexecutarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea
cheltuielilor de înmormântare sau organizareaunei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu
afectaţiunespecială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii. De
exemplu, o sumă de banicu titlu de legat pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice

45
începute de testator. Spre deosebire desarcina stipulată în favoarea unui terţ sau în interesul
testatorului şi când legatul încetează să fie liberalitate înmăsura sarcinii, în acest caz legatul este
pur gratuit, dar revocabil în caz de neexecutare.

7.2.3. Ineficacitatea legatelor

Noţiune. Cauze.
Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor - fără a avea o reglementare legală ca
atare, dar utilizată în literatura de specialitate - desemnează acele ipoteze în care dispoziţia
testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte
juridice, deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în
patru categorii.
A)Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de
formă sau de fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
B)Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a
legatelor se produce - lacererea moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a
creditorilor chirografari - în cazul în care, prinliberalităţile făcute de defunct (ţinând seama
şi de donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit
cotitateadisponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor excesive ur
mează să le analizăm în capitolulconsacrat rezervei succesorale.
C)Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează
legatele) poate fi voluntară, când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată
de instanţă pentru cazurile prevăzute de lege (lit.B).
D) Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze
posterioare momentuluiîntocmirii testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi
consecinţele ineficacităţii legatului, inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit. D).

A) Nulitatea legatelor
Regim juridic.
Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul,
respectivdispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de
validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Anularea sau constatarea nulităţii
legatului urmează regimul de drept comun al nulităţilor.

B) Revocarea legatelor
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a
testatorului sau judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele
culpabile prevăzute de lege săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente
revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz,
legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi
Expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi
consimţământul neviciat.

Revocarea voluntară expresă sau directă - potrivit art. 1.051 NCC un testament nu poate fi
revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial

(autentificat în condiţiile prevăzute de Legea nr.36/1995) sau printr-un testament ulterior.

46
Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a
testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.

Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn;

sub sancţiunea nulităţii absolute, actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară
sau în formă autentică.
Înscrisul autentic notarial revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar
poate fi conţinut şi încadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donaţie încheiat
în formă autentică (art. 1.011 alin.1 NCC).
Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament
autentic seva înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial prevăzut la
art. 1.046, în care se înregistrează testamentele autentice.

Revocarea voluntară tacită sau indirectă.

Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a legatelor. Revocarea este
tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau
fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el. Noul Cod civil prevede patru cazuri de
revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care – fără a revoca expres
pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu dispoziţiile
testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 NCC), distrugerea, ruperea sau ştergerea
testamentului olograf (art.1052 alin.2 şi 3 NCC), înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie
obiectul unui legat cu titlu particular (art.1.068 alin. 2 şi 3 NCC) şi distrugerea voluntară de către
testator a bunului ce constituie obiectul legatului cutitlu particular (art. 1.068 alin.4 NCC).
Întocmirea unui testament nou constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
- testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru
testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
- noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior, căci dacă
conţine o asemenea clauzărevocarea nu mai este tacită (indirectă), ci expresă şi nu se
pune problema dacă dispoziţiile testamentului nousunt sau nu inconciliabile cu dispoziţiile
celui anterior. În măsura în care testatorul revocă (se subînţelegeexpres) testamentul
anterior printr-unul nou, revocarea operează chiar dacă dispoziţiile (legatele) noi ar putea
fiexecutate concomitent cu cele vechi;
- testamentul anterior să conţină dispoziţii (legate) care sunt contrare sau
incompatibile cu acelea ale testamentului ulterior (art. 1052 alin. 3 NCC). Această
condiţie se pune deoarece o persoană poate lăsa maimulte testamente succesive ale
căror dispoziţii să nu se contrazică, să fie conciliabile şi să producă efectesimultane,
putând fi executate cumulativ. De exemplu, legate cu titlu particular având ca obiect bunuri
diferitelăsate prin testamente succesive. În schimb, dacă dispoziţiile din testamentele
succesive sunt inconciliabile, executarea lor concomitentă, simultană nu mai este
posibilă şi cu toate că testatorul nu a prevăzut revocarea expresă) a testamentului
(legatului) anterior, operează revocarea lui tacită (indirectă), fie a întregului testament - dacă
toate dispoziţiile din testamentele succesive sunt inconciliabile - fie numai a
dispoziţiilor care sunt inconciliabile.
Incompatibilitatea între dispoziţiile testamentelor succesive presupune o imposibilitate
absolută, obiectivă -materială sau juridică - de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din
două (sau mai multe) testamente succesive (şi chiar de ar fi cuprinse în acelaşi
testament). În mod obiectiv, legatele incompatibile nu potcoexista. De exemplu,
autoturismul testatorului este lăsat în proprietatea unei persoane, iar prin al doilea
testament în proprietatea exclusivă a altei persoane. Legatul iniţial fiind incompatibil

47
material cu cel de aldoilea (există un singur autoturism), ultimul operează revocarea
tacită a primului. Tot astfel, dacă testatorul lasă legat o creanţă, iar printr-un testament
posterior îl iartă de datorie pe debitor sau invers, primul testament conţine iertarea de datorie,
iar al doilea prevede legatul creanţei în favoarea unei alte persoane. În ambele cazuri,
al doilea legat revocă legatul iniţial. Imposibilitatea de a se executa cumulativ legatele din
testamente succesive va fi juridică, de exemplu, dacăîn testamentul anterior se lasă unei
persoane un imobil în plină proprietate, iar prin testamentul ulterior se lasă altei persoane nuda
proprietate sau uzufructul aceluiaşi imobil. Întrucât deplina proprietate este
incompatibilă juridic cu nuda proprietate, respectiv uzufructul, primul legat va fi revocat
parţial şi va avea ca obiect uzufructul, respectiv nuda proprietate asupra imobilului în cauză.
Contrarietatea între două legate făcute prin testamente succesive
presupune şi ea o imposibilitate de executate concomitentă, cumulativă, dar
această imposibilitate nu este obiectivă, ci se datorează intenţiei testatorului; material
şi juridic ar fi posibilă executarea cumulativă, se opune numai voinţa testatorului. De
exemplu, dacă acelaşi obiect este lăsat legat în favoarea a două persoane
deosebite ele pot deveni prin moştenire coproprietare a bunului în cauză (cum se
întâmplă dacă cele două legate au fost făcute prin acelaşi testament).
Dar dacă cele două legate au fost făcute prin două testamente succesive, pe cale de
interpretare avoinţei testatorului se poate deduce revocarea primului legat din cauza
contrarietăţii. Efectele revocării testamentului anterior nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau
revocare a testamentuluiulterior (art. 1.052 alin. 3 teza a II-a NCC).

Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf.

Distrugerea (materială) a testamentului(ardere, rupere, ştergerea textului sau a unui element
esenţial, de exemplu, semnătura, sau nimicirea în alt fel)are semnificaţia revocării tacite a
testamentului numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:- testamentul este olograf,
existând într-un singur exemplar în posesia testatorului.
Dacă testamentul este
autentic, distrugerea exemplarului rămas asupra testatorului nu atrage revocarea, un
exemplar original păstrându-se la notar;- distrugerea testamentului să fie voluntară,
efectuată de către testator sau de către altul cu ştirea testatorului (dar nu neapărat din
ordinul lui), ori chiar fortuit, însă cu ştirea lui. În acest sens, art. 1052 alin. 2
NCC prevede că
distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testa
tor, atrage deasemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă.
Până la proba contrară se prezumă că distrugerea este opera testatorului. Dacă distrugerea s-a
produs fără voia şi ştirea testatorului, ea nu va avea
semnificaţia revocării tacite, legatarul putând dovedi că testamentul a
existat, că s-a distrus fără ştirea testatorului şi conţinutul lui;- distrugerea testamentului să
fie materializată, să fie efectivă; dacă ordinul de distrugere dat de către testator terţului ce-l avea
în păstrare nu s-a executat, testamentul nu va fi revocat (dacă ordinul nu îmbracă forma
unuinou testament ce conţine expres revocarea); Revocarea tacită prin distrugerea
testamentului poate fi nu numai totală, dar şi parţială. De exemplu,testatorul
rupe una dintre foile testamentului conţinând un legat. În acest caz, restul dispoziţiilor
testamentareurmează să rămână eficace, dacă partea rămasă conţine elementele necesare
pentru validitatea testamentului.Revocarea tacită parţială se poate realiza şi prin
ştergerea unei (unor) dispoziţii testamentare, ulterior redactării testamentului. Modificările
realizate prin ştergere se semnează de către testator.

Înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular.

48
Potrivit art. 1.068 alin. 2 NCC „Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui
legat cu titlu particular, consimţită decătre testator, chiar dacă este afectată de modalităţi,
revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat”.
Rezultă că din înstrăinarea bunului legat - ipoteză întâlnită relativ frecvent în practică - legea
deduce intenţia testatorului (manifestată indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă
executarea legatului după deschiderea moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea nu a
fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză.Revocarea tacită prin înstrăinarea
bunului ce constituie obiectul unui legat poate interveni numai în cazullegatelor cu titlu particular.
Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal fiind patrimoniul sau cotă-parte din acesta nu
poate fi înstrăinat prin acte între vii şi deci nu poate intra sub incidenţa art. 1.068 alin. 2 NCC. Pe
de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca şi dobândirea de
bunuri) afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii moştenirii, nu şi
vocaţia universală sau cu titlu universal allegatarului, astfel încât nu poate avea semnificaţia unei
revocări tacite.Pentru ca înstrăinarea să aibă efect revocator legatul trebuie să aibă ca obiect
bunuri individual
determinate,fie bunuri certe, fie bunuri de gen (după natura lor), dar individuali
zate (de exemplu, obligaţiuni CEC identificate după număr şi serie).
Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului individual
determinat careformează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să fie voluntară,
căci numai din actul voit de testator se poatede duce - indirect - voinţa revocatorie.

Distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu

titlu particular.
Pornind de la ideea că distrugerea voluntară a bunului, ca şi înstrăinarea voluntară,
reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziție ,
se asimilează cu înstrăinarea (dispoziţie
juridică),distrugerea bunului individual determinat
care formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziţie materială); dacă
distrugerea este voluntară din partea testatorului (bunul este distrus de către testator
sau decătre altul, dar cu voia lui) ea dovedeşte intenţia lui de a revoca legatul.
Distrugerea involuntară de către testator sau distrugerea de către alţii fără voinţa
testatorului ori pieirea fortuită în timpul vieţii lui are dreptconsecinţă nu revocarea, ci
caducitatea legatului.

Retractarea revocării voluntare.

Revocarea, fiind şi ea un act unilateral de voinţă pentru caz de moarte,ca şi testamentul însuşi,
poate fi - la rândul ei - revocată, ceea ce se numeşte retractarea revocării. Este vorba,de fapt, de
posibilitatea unor revocări succesive. Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres
prinact autentic notarial sau prin testament. Retractarea unei dispoziţii revocatorii
înlătură efectele revocării, cuexcepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens
contrar sau dacă această intenţie a testatoruluirezultă din împrejurările concrete. Retractarea

49
unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarialsau printr-un testament autentic se
va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial prevăzut laart. 1.046, în care se
înscriu testamentele autentice şi actele autentice prin care se revocă un testament.

Revocarea judecătorească
Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi revocarea voluntară sau
nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, în mod culpabil, o
faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească.Cazurile în
care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor sunt, în principiu, cele prevăzute drept
cauze legale de revocare a donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea
legatarului.

Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii.

Sarcina de care este afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o
execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al sarcinii, creditorii lui sauexecutorul
testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede însă şi o altă
posibilitate:revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea, fără justificare, a
sarcinii instituite de testator. Art. 1.069 alin.1 teza a II-a prevede că “ Neîndeplinirea
fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numaidacă, potrivit voinţei testatorului,
eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii”.
În acest caz se consideră că sarcina constituie, în intenţia dispunătorului, o condiţie rezolutorie
expresă la care era supusă liberalitatea. Prin urmare, neexecutarea fortuită are semnificaţia
realizării unei condiţii rezolutorii. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească
a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care
sarcina trebuia executată.

Revocarea pentru ingratitudine.

Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată dacă legatarul a
săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului:- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane
apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;- dacă legatarul se face
vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori de injurii grave la adresa
memoriei testatorului.

50
b) după moartea testatorului:- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei
testatorului.Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se
prescrie în termen de unan de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine.

Caducitatea legatelor
Noţiunea de caducitate. Deosebirea faţă de nulitate şi revocare.
Legatele instituite în mod valabil şinerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite
ulterior întocmirii testamentului şi care fac imposibilăexecutarea lor. Spre deosebire de
nulitatea legatelor, care se datorează unor cauze existente în momentulîntocmirii
testamentului, caducitatea se datorează unor evenimente, împrejurări ulterioare. Ea se
deosebeşte şide revocarea voluntară a legatelor, deoarece se produce independent şi chiar
împotriva voinţei testatorului. Însfârşit, caducitatea se deosebeşte şi de revocarea
judecătorească prin care se sancţionează anumite atitudiniculpabile ale legatarului;
cauzele care determină caducitatea nu sunt determinate sau condiţionate de
culpalegatarului.
Având în vedere aceste deosebiri şi cazurile de caducitate prevăzute de lege, ea poate fi
definită ca o imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil şi
nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza
renunţării legatarului la legat după deschiderea moştenirii.

Cazurile de caducitate.
Potrivit art. 1.071 NCC, orice legat devine caduc atunci când:
a)legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;
b)legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii;
c)legatarul este nedemn;
d)legatarul renunţă la legat;
e)legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul,
dacă aceasta avea un caracter pur personal;
f)bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin
de voinţatestatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce
afectează legatul.

Regimul legatului-sarcină.

51
Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1.071 lit. f (când bunul ce formează obiectul
legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în
timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează
legatul) caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-
sarcină în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea legatului-sarcină.
Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi să
execute legatul-sarcină. De exemplu, legatul unei sume de bani cu care a fost
însărcinat legatarul casei urmează să fie executat de moştenitorul care
beneficiază de caducitatea legatului casei. În toate cazurile, caducitatea legatului-
sarcină nu afectează existenţa legatului principal, titularul lui beneficiind
de caducitatea legatului-sarcină.
D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.
Regula. Potrivit art. 1.072 NCC, ” Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării,
caducităţii sau
desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea c
ondiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost
micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţal egatului sau care aveau obligaţia să
execute legatul”.
Excepţii.
Regula potrivit căreia ineficacitatea legatului profită moştenitorilor ale căror drepturi
(cote) succesorale ar fi fost micşorate prin existenţa legatului sau care aveau
obligaţia să execute legatul, cunoaşte două excepţii datorate voinţei testatorului:
substituţia vulgară şi legatul conjunctiv, în acest din urmă caz operând dreptul de
acrescământ.

Substituţia vulgară este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează în mod
subsidiar un al doilea legatar care urmează să beneficieze prin substituţie de legat
(universal, cu titlu universal sau cutitlu particular) în cazul în care primul legatar nu ar putea
sau nu ar voi să beneficieze de legat. Rezultă că, în acest caz, suntem în prezenţa a două
legate alternative; cel de-al doilea produce efecte numai sub condiţia (suspensivă)
ineficacităţii celei dintâi şi înlătură dreptul altor persoane (moştenitori legali sau
legatari) de a beneficia de această ineficacitate. Ei ar putea să beneficieze numai
dacă şi cel de-al doilea legat (în favoarea substituitului) ar fi ineficace şi testatorul nu ar fi
dispus altfel.

52
Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ.
Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin
acelaşi testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu
titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia (de exemplu, testatorul lasă casa sau
suma de bani depusă la bancă legatarilor A şi B, fără a determina partea fiecăruia). În cazul
legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul,
partea lui (lor) nu se scade (pentru a profita altor moştenitori potrivit regulilor
generale), ci va mări partea colegatarului (colegatarilor) care pot şi vor
să primească legatul, oricare dintre ei având dreptul la totalitatea bunului legat.
Aceste prevederi se aplică şi atunci când obiectul legatului conjunctiv
îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Într-o asemenea situaţie
operează aşa-numitul drept de acrescământ (drept de creştere, de adăugire).

Dezmoştenirea (Exheredarea)

Noţiune.
Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conţine nu numai
dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) -
prin care testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau
soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 NCC, dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi
înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Precizăm că prin dezmoştenire moştenitorul legal, fie şi nerezervatar, pierde numai
emolumentul moştenirii (vocaţia concretă la moştenire), dar nu şi titlul de moştenitor.
.Astfel fiind, în calitate de moştenitor legal poate cere
anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare, revocarea judecătoreasc
ă a legatelor sau constatarea caducităţii lor, iar moştenitorii rezervatari pot solicita reducţiunea
liberalităţilor excesive. În acest sens, art. 1.076 NCC prevede că „(1) Dispoziţia testamentară
prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor
de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2)
Termenul de prescripţie adreptului la acţiunea în anulare curge de la data la
care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au
fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii”.
Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu
desăvârşire(rudele colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi şisoţul supravieţuitor) pot fi exheredaţi din acea parte a moştenirii care
excede cota lor de rezervă, numită cotitatedisponibilă. Prin urmare, testatorul este liber să
dezmoştenească, dar în prezenţa moştenitorilor rezervatari la data
deschiderii moştenirii această libertate testamentară este limitată la acea parte din

53
moştenire care excede rezerva şi de care defunctul poate dispune prin liberalităţi şi care
constituie cotitatea disponibilă.

Feluri.
În funcţie de modul de manifestare a voinţei de exheredare, ea poate fi de mai multe
feluri: directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.

Exheredarea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la
moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali. Exheredarea directă este
Generală dacă vizează pe toţi moştenitorii legali ai testatorului, inclusiv ipoteza
unicului moştenitor legal al testatorului înlăturat de la moştenire. În acest caz, dacă
testatorul nu a desemnat niciun legatar care să culeagă moştenirea (cotitatea disponibilă), ea
devine vacantă şi urmează să fie culeasă ca atare de către comună, oraş sau municipiu.
Exheredarea directă este nominală când testatorul înlătură de la moştenire
numai unul sau mai mulţi moştenitori legali. În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel
(desemnând legatari), moştenirea - întreagă sau cotitatea disponibilă -
va fi culeasă de comoştenitorul (comoştenitorii) celui exheredat sau moşteni
torii subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.
Exheredarea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres înlăturarea de la
moştenire amoştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care
urmează să culeagă moştenirea,respectiv
cotitatea disponibilă (dacă există moştenitori legali rezervatari).
Înseamnă că prin instituirea de legatari, moştenitorii legali nerezervatari pot fi
înlăturaţi de la moştenire total, iar cei rezervatari în limita cotităţii disponibile.

Exheredarea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie testamentară

prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar
ataca testamentul sau dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie. În principiu,
exheredarea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o va lăsa
după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de
ultimă voinţă, inclusiv cele care conţin exheredări determinate de sentimente de supărare, de
mânie etc.Validitatea exheredării sancţiune are totuşi anumite limite. Astfel,
potrivit art. 1.009 alin. 2 NCC este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin
care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin.1
(respectiv, obligaţiile beneficiarului liberalităţii de a nu contesta validitatea unei clauze de
inalienabilitate ori de a nu solicita revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor) sau pentru
contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor
rezervatari ori sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri.
În lumina acestui text de lege, se poate afirma că este valabilă dispoziţia
testamentară prin care se prevede dezmoştenirea celor care vor ataca testamentul,
de exemplu pe motivul lipsei de discernământ, al dolului sub forma captaţiei sau
sugestiei etc., dar nu va produce niciun efect dispoziţia testamentară prin care se
prevede
dezmoştenirea moştenitorilor rezervatari dacă vor ataca testamentul, deşi le
gatele le-au încălcat rezerva succesorală şi nici dispoziţia testamentară prin care
se prevede dezmoştenirea acelor moştenitori care
vor solicita constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii pub
lice sau bunelor moravuri (de exemplu, nulitatea testamentului
pentru nerespectarea formei solemne).

54
 Efecte.
Art. 1075 NCC reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:
a) Alin. (1):
În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vin
e înconcurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului
supravieţuitor ca urmare adezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l -a dezmoştenit pe
acesta din urmă. Soţulsupravieţuitor va culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar
copiii vor împărţi în mod egal cota de 7/8 (aceasta
fiind partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului supravi
eţuitor ca urmare adezmoştenirii). Textul se referă la „cotă”, iar nu la „rezervă” pentru
că este posibil ca defunctul să prevadă o înlăturare de la moştenire doar în parte, adică o
diminuare (reducere) a cotei legale. De exemplu, se prevede că soţul supravieţuitor este
dezmoştenit în parte, urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în loc de 1/4 cât ar
fi primit ca moştenitor legal. În acest caz, constatându-
se că rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 nu a fost încălcată, soţul supravieţuitor va primi
1/6 din moştenire, iar cei doi copii vor împărţi în mod egal cota de 5/6 din moştenire, revenind
fiecăruia câte 5/12 din moştenire.
b) Alin. (2):
Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel d
ezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă
culege partea rămasă dupăatribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui
dezmoştenit
.De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin testamentul
întocmit l-adezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine în concurs
cu moştenitori din douăclase, cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs
numai cu cea mai apropiată, respectiv clasa I),copilul va culege rezerva de 3/8, iar
restul de 3/8 se va împărţi între moştenitorii din clasa a II-a
(respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună 3/16, câte 3/32 fiecare, iar fratele d
efunctului va primi 3/16 din moştenire).
c)Alin. (3):
Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei
sale legale,moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui
dezmoştenit
.De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut
dezmoştenirea în parte afratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de
1/2 cât ar fi primit ca moştenitor legal).Fratele F2, care nu a fost instituit legatar, va primi
ca moştenitor legal 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi
revenit fratelui F1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin
testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi rezerva
de 1/4, iar celălalt părinte va primi, ca moştenitor legal, 3/4 din moştenire, culegând astfel
şi partea care ar fi revenit părintelui P1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit(dacă părintele P1 nu ar
fi fost dezmoştenit, ambii părinţi ar fi primit câte 1/2 din moştenire).
d) Alin. (4):
Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota
ce i s-ar fi
cu ve n it se at rib u ie mo şt e n it o rilo r cu ca re a r f i ve n it în co n cu rs sau , în
lip sa a ce st o ra , mo şt e n ito rilo r subsecvenţi. Un prim exemplu:

55
defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea întot a
fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi
înlăturat în totalitate de lamoştenire. Fratele F2, deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca
moştenitor legal întreaga moştenire, culegândastfel şi partea de 1/2 care ar fi revenit fratelui F1
dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.
Un al doilea exemplu:
defunctul are un frate, F1; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în tota fratelui
F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire.În acest caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, bunicilor –
care sunt moştenitori dinclasa a III-a sau unchilor - care sunt moştenitori din
clasa a IV-a), iar aceştia vor culege moştenirea camoştenitori legali, testamentul
fiind invocat de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală concretă.
e) Alin. (5):
Dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi
legate
.Deşi cei care, urmare a dezmoştenirii, culeg o cotă majorată din moştenire sau vin la moştenire
în condiţiileîn care în absenţa dezmoştenirii nu ar fi avut vocaţie succesorală
concretă nu au fost gratificaţi şi culegmoştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor
este asemănătoare cu cea a celor care au fost gratificaţi printestament. Pentru a nu se permite
eludarea dispoziţiilor privitoare la incapacităţile de a primi legate, legiuitorul a prevăzut că
dezmoştenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi legate.

56