UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, DREPT ŞI

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER
CARIERĂ JUDICIARĂ

LUCRARE DE DISERTAŢIE
„VALORI ŞI NORME. CORUPŢIA”

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Lector universitar Dr. Cilibiu Andreea – Mihaela

Absolvent,
Alexandru C.C. Corlan

TG-JIU
2020
 CUPRINS

Introducere ......................................................................................... 2

Capitolul I. Valori ............................................................................... 5

I.1. Concepte – definiţie ....................................................................... 5
I.2. Tipologie (tipuri de valori) ............................................................. 8

Capitolul II. Norme ............................................................................ 11

II.1. Concepte – definiţie ...................................................................... 11
II.2. Tipologie (tipuri de norme) ........................................................... 13

Capitolul III. Corupţia – delimitări conceptuale 24

III.1. Definiţie ....................................................................................... 24
IIII.2. Corupţia ca fenomen social ........................................................ 24
III.3. Corupţia ca fenomen mondial ..................................................... 27
III.4. Cadru juridic – legi ...................................................................... 29
III.5. Aplicaţie practică; tabel, evoluţia fenomenului de corupţie ........ 34
Indexul percepţiei de corupţie (IPC).

Concluzii .............................................................................................. 35

Bibliografie .......................................................................................... 39

INTRODUCERE

Fiecare epocă şi clasă socială are sistemul ei de valori, dar există şi

valori general umane, care se perpetuează de la o orânduire socială la alta.

1
 Fiecare filosof important şi-a pus, într-un mod sau altul, întrebări
despre natura, geneza, valabilitatea şi cunoaşterea valorii, cărora le-au dat
răspunsuri teoretice, în concordanţă cu ansamblul concepţiei lor, cu
particularităţile modului de gândire al epocii şi al culturii în care au creat, în
concordanţă cu înseşi orientările de valoare ale acelei epoci, cu valorile
fundamentale şi idealurile ei.
Orice teorie a valorilor a fost atât o explicaţie privind esenţa şi rostul
acestora, cât şi, în chipuri şi măsuri felurite, o explicitare, o interpretare, o
sistematizare şi o promovare a lor; a fost despre valori, dar nu din afara
valorilor.
Teoriile asupra valorii au luat pe rând, profilul impus de specificul
valorii supreme, al valorii absolute.
Împărţite pe domenii şi organizate ierarhic, valorile sunt reperele de
bază ale vieţii noastre sufleteşti şi spirituale, ca şi ale comportamentelor şi
activităţilor noastre.
Se poate vorbi despre valoare în orice domeniu (utilitar, politic,
ştiinţific etc.).
„Sensul vieţii şi acţiunii umane este de neconceput în afara valorilor,
căci nu întâlnim relaţii, acţiuni, sentimente, trăiri sau gândiri umane fără
un minim de încărcătură valorică.
Dualitatea conduitei umane, de fiinţă naturală şi socială, se
armonizează în favoarea omenescului (socialul), tocmai prin funcţiile
orientatoare ale valorilor între care cea morală credem a fi o «matrice
integrativă» a esenţei umanismului”1.

1
MORARU, C.M., „Valoare şi etos”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 41

2
 Întotdeauna „valoarea morală se determină în sensul că se realizează
în acţiunea concretă, morală, purtătoare de fapt a valorii morale, fără de
care cerinţa (valoricul) rămâne doar virtuală, posibilă”2.
În orice comunitate umană, convieţuirea presupune respectarea legilor
ţării, precum şi a unor reguli de bună – cuviinţă, care sunt norme morale, în
aparenţă voluntare, nerespectarea lor fiind sancţionată doar prin
dezaprobarea ce vine din partea semenilor şi se bazează pe valorile umane
fundamentale: bine, frumos, adevăr, dreptate, cinste, respect.
A te comporta după regulile morale înseamnă a te integra comunităţii
din care faci parte, a respecta normele sociale (alt tip de norme), care
determină comportamentul individului într-o situaţie concretă.
Altă categorie a normelor sociale o constituie normele juridice, ca
reguli de conduită ce stabilesc comportamentul de urmat în raporturile dintre
oameni sau în raporturile dintre aceştia şi societate. Acestea sunt stabilite de
către o autoritate competentă, cu scopul de a reglementa comportamentul
uman; îndeplinirea lor este o datorie pentru cei cărora le sunt adresate, iar
încălcarea acestora poate genera sancţiuni. Entitatea autorizată poate utiliza
forţa publică spre a obliga la îndeplinirea lor, chiar şi împotriva voinţei celui
obligat.
În continuare, prin prezenta lucrare abordez fenomenul corupţiei, care
are efecte nocive asupra procesului de dezvoltare, se hrăneşte cu (şi
accentuează) slăbiciunea instituţiilor şi avantajele politice şi economice
nedrepte şi generează şi mai multe probleme politice şi economice.
Corupţia generează instabilitate economică, datorită fugii după
profituri mari prin nemuncă, în dauna statului.

2
MORARU C.M., „Unele determinaţii ale valorii morale”, în Analele Universităţii Bucureşti, XIX, nr.
1/1970

3
 În capitolul III, am dezvoltat fenomenul corupţiei ca fenomen social,
juridic şi mondial, precum şi corupţia ca fenomen internaţional, evoluţia
acestuia la nivel mondial, în România, comparativ cu alte state, precum şi
principalele infracţiuni de corupţie întâlnite în practica judiciară, modul de
sancţionare al acestora conform Dreptului penal şi noului Cod de Procedură
Penală.
În finalul lucrării sunt prezentate câteva concluzii.

CAPITOLUL I

4
 VALORI

I.1. Valori – concepte

Potrivit D.E.X.I., „valoarea reprezintă un caracter, însuşire a unor

lucruri, fenomene, acţiuni, cărora o comunitate umană le acordă preţuire în
virtutea corespondenţei lor cu necesităţile sale şi cu idealurile generate de
acestea”3.
În investigarea lumii valorilor, punctul de plecare îl constituie
filosofia ca ştiinţă despre valorile universale, iar valorile constituie obiectul
filosofiei.
„Omul este, însă, o «fiinţă care alege» nu numai fiindcă preferă să
aleagă, ci şi pentru că se află neîncetat şi efectiv în tot felul de situaţii în
care trebuie să selecteze, să dea prioritate, să opteze: în viaţa intimă, ca şi
în cea publică, în activitatea profesională, ca şi în timpul liber, atunci când
învaţă sau atunci când creează, când se confruntă cu probleme de ordin
moral sau religios etc.
Multe dintre alegerile pe care le facem în mod cotidian, din diverse
motive, trec aproape neobservate; aşa cum sunt acele preferinţe şi decizii de
rutină, devenite deprinderi, sau opţiunile aflate într-un acord
neproblematic, firesc, atât cu noi înşine, cât şi cu mediul social din preajmă.
În astfel de cazuri este necesar un efort special de luciditate reflexivă şi
analitică, pentru a ne da seama în ce a constat alegerea, pe ce temeiuri am
procedat la ea şi ce implicaţii de un ordin sau altul ar fi de întrevăzut, de
aşteptat”4.

3
D.E.X.I. – Ed. Arc şi Gunivas, 32007
4
Marietta C. Moraru, „Valoare şi Etos”, Editura Ştiinţifică şi Economică, Bucureşti, 1976, pag. 34

5
 VALOAREA reprezintă un „fundament al alegerii”, întrucât atât
indivizii, cât şi colectivităţile, manifestă preferinţe diferite atunci când au de
ales, fără constrângere exterioară, între două sau mai multe variante care li
se oferă – obiecte, persoane, proiecte, mijloace, căi, ţeluri etc. –, oricare ar fi
domeniul pe care l-am considera – ex.: de la politică la gastronomie, sau de
la artă la stilul de viaţă.
Valorile constituie acel gen particular de fapte” în funcţie de care ne
ghidăm apreciativ alegerile şi ne statornicim opţiunile sub raport valoric.
Distribuite pe domenii şi organizate ierarhic, valorile sunt reperele de bază
ale vieţii noastre, sufleteşti şi spirituale, ca şi ale comportamentelor şi
activităţilor noastre, însă nu toate în acelaşi fel sau în aceeaşi măsură: unele
valori sunt fundamentale sau cardinale, altele sunt secundare sau derivate:
unele ţin de scopuri şi altele de mijloace („valori finale – valori
instrumentale”); unele privesc lucrurile (valori întruchipate în „opere”
culturale sau „bunuri economice”), altele privesc persoanele; anumite valori
au un caracter facultativ sau deziderativ, altele au caracter obligatoriu şi sunt
sprijinite – promovate, apărate – de sisteme normative, prevăzute cu reguli şi
sancţiuni (morale, juridice, religioase etc.).
„Valoarea este şi se explică şi ca o transcendere fie a obiectului, fie a
subiectului; sau a relaţiei lor, prin «plusul» care rezultă din realizarea ei şi
nu poate fi ruptă nici de obiect, nici de subiect, dar în acelaşi timp nu
trebuie redusă nici la simpla relaţie între subiect şi obiect sau la un
semnificant al lor. Valoarea derivă din obiect prin aceea că obiectul
determină în ultimă instanţă subiectul în praxis, dar nici nu poate fi redusă
la obiect, întrucât «Activitatea omului presupune inteligenţa lui, aptitudinile
lui intelectuale, în aceeaşi măsură în care le condiţionează”5.
5
Valentin Al., „Teorie şi experiment”, Editura Politică, Bucureşti, 1971, pag. 22

6
 În concluzie, valorile, după firea lor proprie, nu sunt nici mituri, nici
sentimente ale posesiunii, nici subiecte sau predicate ale judecăţilor de
valoare. Valorile sunt subiecte ale dorinţei, iar dorinţa cuprinde valorile ca
pe obiectele ei corelative. Totuşi se poate spune că dorinţa nu cuprinde decât
lucrurile, fiinţele şi faptele omeneşti concrete capabile s-o îndestuleze, sau
acele calităţi determinate pentru care aceste lucruri, fiinţe sau fapte, sunt
râvnite, iar omul prin valori, ca drept subiecte ale dorinţei, încearcă să
realizeze următoarele:
• promovarea propriului interes, fiecare dintre noi urmărim să
supravieţuim şi de aceea toate acele valori care ne vor ajuta în acest efort
sunt acceptate ca valori proprii;
• schimbarea pentru „mai bine”, fiecare urmărind să fim mai buni,
aşa-zis „perfecţi” – în condiţiile în care nu se poate stabili etalonul de
perfectibilitate, având tendinţa de a ne găsi persoane model, iar pentru a
ajunge la această „stare ideală”, ne impunem valori pe care nu le-am fi
considerat ca fiind importante, valori ce ne sunt inoculate în mod direct de
„model”.
În trecerea de la o treaptă la alta adoptăm valori în funcţie de unde ne
aflăm în ierarhia nevoilor: nevoi elementare, nevoi de protecţie şi siguranţă,
nevoi sociale, nevoi ale Eului sau nevoi de autorealizare.

I.2. Tipologie (tipuri de valori)

7
 I.2.1. Valoarea morală

Valoarea morală, ca expresie şi a puterii omului asupra lui însuşi, ca

o consecinţă a praxisului, o concepem şi ca o structură integratoare a
subiectului, înţeles de el însuşi ca „sistem integral” – relaţional, astfel
subiectul este supus unei duble determinări, biosomatice şi socio – culturale.
Valoarea morală ca expresie şi a puterii omului asupra lui însuşi,
poate fi concepută şi ca o structură integratoare a subiectului şi poate fi
structurată prin funcţiile ei normative ale umanizării condiţiei umane în toate
sferele de activitate şi manifestare a omului, de la economic până la artistic
sau filosofic, însă în mod specific, adică necoercitiv, ci orientativ şi
persuasiv, şi din această perspectivă valoarea morală poate fi definită ca
valoare de finalitate.
Valoarea morală apare în norma morală ca obligatorie, deşi ea nu
obligă coercitiv, ca juridicul, decât în măsura în care ea este acceptată printr-
un raport de reciprocitate ca „alegerea mea”. Ea este, în acelaşi timp, şi
valoare de randament, adică ea include o consumare de energie specifică şi
un schimb de energii şi, deci, implică posibilitatea cuantificării acesteia.
Pentru ca valoarea morală să se realizeze, ea trebuie să existe ca
virtualitate în norme etice, în idealul moral urmărit de o colectivitate dată.
„Morala este o formă a conştiinţei sociale, ce reflectă ansamblul
concepţiilor, ideilor, principiilor, valorilor şi normelor care orientează şi
reglementează comportamentul (conduita) oamenilor în relaţiile personale,
în familie, la serviciu, în comunitate/societate”6.

6
GORUN ADRIAN – coordonator, „Pedagogie şi doctrine pedagogice”, Ed. Universitaria, Craiova, 2018,
pag. 458

8
 Studiul legilor moralei intră în domeniul eticii: etica operează cu o
serie de concepte şi categorii ce, grupate în jurul a două categorii
principale: bine (corectitudine, dreptate, adevăr etic, egalitate, cinste,
datorie, respect, stimă, echitate, altruism, solidaritate etc.) şi rău
(incorectitudine, nedreptate, fals etic, inegalitate, necinste, inechitate,
egoism, nedemnitate, lipsă de respect etc.).
Conceptele de moral, imoral şi amoral exprimă forme de raportare –
ca atitudine – a indivizilor umani la normele şi valorile morale promovate
de comunitate – societate.
Moralul şi imoralul presupun raportarea conştientă la valorile şi
normele morale care le protejează, iar amoralul reprezintă o raportare în
necunoştinţă de cauză, absenţa conştiinţei de sine anulând alegerea
raţională.
Moralul exprimă conduita – ansamblul conduitelor – fundamentală
în cunoaşterea şi respectarea valorilor şi normelor morale, cunoaştere şi
respectare ce se fenomenalizează în acte acţionale întemeiate în convingeri
(valorile şi normele morale sunt respectate, urmare a asumării lor
conştiente).
Imoralul exprimă conduitele deviante de la valorile şi normele
morale; caracterul deviant (neconform) al comportamentului este asumat de
către subiect; acesta cunoaşte valorile şi normele, dar refuză să şi le asume
şi să le respecte.
Amoralul exprimă conduite neconforme cu valorile şi normele
morale; subiectul nu conştientizează imperativele morale, nu le cunoaşte şi,
pe cale de consecinţă – nici nu şi le poate asuma, nici nu le poate respecta.

9
El nu are capacitatea distincţiilor între bine şi rău, just – injust, moral –
imoral, echitabil – discriminatoriu, adevăr – fals etic etc.”7.
Un rol important îl are educaţia morală, o componentă esenţială a
educaţiei care se realizează prin urmărirea idealului de formare a profilului
moral al personalităţii şi al comportamentului socio – moral al omului.
Pe lângă valorile morale – binele, cinstea, curajul, omenia –, sunt
cunoscute şi alte tipuri de valori: valorile estetice (frumosul), valorile
ştiinţifice (adevărul), valorile nutritive, valoarea mărfii, valoarea comercială,
valoarea nominală şi altele.

CAPITOLUL II
NORME

7
GORUN ADRIAN – coordonator, „Pedagogie şi doctrine pedagogice”, Ed. Universitaria, Craiova, 2018,
pag. 458 - 459

10
 II.2.1. Definiţie – concepte

Termenul de „normă” este explicat în Dicţionarul de neologisme ca

„regulă obligatorie, lege după care trebuie să se conducă cineva sau ceva”,
conducând la cel de „normal” – „conform unei norme, unor reguli”.
Normalitatea – unei persoane, situaţii – apare astfel ca o măsură a respectării
normelor, a constrângerilor şi prescripţiilor societăţii căreia îi aparţine
persoana respectivă. Anormalitatea, comportamentul în afara normelor,
provoacă efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare astfel ca o
constrângere a societăţii asupra membrilor săi.
În concluzie, normele nu vin din interiorul individului, ci sunt
exterioare lui şi provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau
grup social care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi
comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup
social.
Norma în general „este o regulă de comportament, având o
valabilitate supraindividuală, explicit enunţată la nivelul conştiinţei
colective ca standard de conduită, deliberat acceptat şi respectat de către
indivizi; reprezintă «un model de acţiune care trebuie aplicat în anumite
împrejurări»”.
Îşi au originea în conştiinţa persoanei, prin urmare, ne dirijează
comportamentul astfel încât să acţionăm etic. Nimeni nu ne obligă să le
îndeplinim, însă neîndeplinirea lor ne generează sentimente de remuşcare
şi/sau de vinovăţie. În acest caz, am putea genera vreo stare de respingere
din partea vreuneia dintre religii.

11
 Unele caracteristici specifice, permit distingerea unei norme faţă de
alta. Potrivit constituţiei în vigoare, se remarcă faptul că atât un cetăţean
obişnuit, cât şi un prezumtiv acuzat de vreo încălcare a legii, au drepturi şi
garanţii fundamentate în constituţie.
Din acest punct de vedere deosebim:
• norme unilaterale, cineva este obligat să îndeplinească norma, dar
nu este nimeni desemnat să îl tragă la răspundere pentru asta;
• norme bilaterale, care impun îndatoriri şi conced facultăţi, existând
desemnată persoana care trebuie să respecte norma după cum şi aceea care
să monitorizeze respectarea ei;
• norme autonome, comportamentul unei persoane este conform cu
propria voinţă;
• norme heteronome, norma este creată de către un anume subiect,
dar este altul cel care trebuie să-l îndeplinească;
• norme interioare, care reglementează comportamentul interior al
unei persoane;
• norme exterioare, comportamentul exterior trebuie să se
conformeze la ceea ce este stabilit;
• norme silite – în caz de neîndeplinire a normei, entitatea autorizată
apelează la forţă pentru a determina îndeplinirea ei;
• norme nesilite – nu poţi fi obligat să îndeplineşti vreo anumită
normă (regulă).

II.2.2. Tipologie (tipuri de norme)

12
 II.2.2.1. Norma morală este un mijloc între scop (valoarea morală
virtuală) şi acţiunea particularizată de tipurile de activităţi şi relaţii ce trebuie
să-i dea viaţă, şi nu o „formă pură” a datoriei care obligă, ca o datorie „în
sine”. În acest sens, J. Piaget spunea, în lucrarea sa „Le jugement moral chez
l’enfant”, pag. 33 – 34, „O valoare morală ca cele care, în toate societăţile
omeneşti, opun acţiunile judecată drept bune celor judecate prost sau
indiferente, se referă în mod necesar la un sistem de reguli – norme... Dar
una este un cadru care prescrie frontierele între ceea ce nu e permis şi alta
este o determinare propriu-zisă a valorii prin normă”.
„Valoarea morală se manifestă în normă, prin acţiunea practică
indicată de normă a subiecţilor, acţiunilor, relaţiilor, faptelor într-un
anumit sens ca o realizare. De aici caracterul de autonomie al normelor şi
tendinţa multor teoreticieni ai eticului de a reduce valoarea morală la
normativitate”8.
Normele morale se instituie în faţa subiectului ca tot atâtea forme
detaliate şi realizabile ale datoriei morale; sunt enunţuri cu caracter, în
general, imperativ, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un
individ conştient, pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca bun
de către semeni sau comunitate.
Acestea promovează anumite determinaţii ale binelui – cinstea,
generozitatea, modestia etc. – atât sub aspectul conţinutului valoric
(„calităţile” omeneşti ce trebuie urmate), cât şi al datoriei, intenţionând să
armonizeze universul a ceea ce este dezirabil cu situaţiile concrete. Totodată,
atrag atenţia asupra tipurilor de fapte reprobabile, negative.

8
MORARU C.M. – „Valoare şi etos”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 140 - 141

13
 Normele morale recomandă, prescriu, interzic, permit, sancţionează,
previn, anticipează şi apreciază gesturi, conduite, atitudini, fapte ale unui
subiect real sau posibil.
În general, normele se elaborează prin două modalităţi: neorganizat
(neinstituţionalizat), spontan, difuz – cutume, obiceiuri, tradiţii – şi organizat
(instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii specializate.
În prezent, multe norme sunt în acelaşi timp şi norme religioase, dar şi
norme legale, fără a se putea numi un set de norme, care sunt în exclusivitate
morale şi care conţin expresii normative, au o anumită forţă sau tărie, astfel
sunt norme categorice, care impun necondiţionat un anumit comportament
(să nu ucizi) şi norme ipotetice, care recomandă un anumit comportament,
dacă persoana acceptă un anumit scop; „Dacă doreşti să ai credibilitate, să
nu minţi”.
După caracterul lor, normele pot fi clasificate în obligaţii, interdicţii
şi permisiuni:
- obligaţii = ne impun să facem ceva (Achită impozitele);
- interdicţiile = nu ne permit să întreprindem o anumită acţiune (Nu
comite un lucru rău cu bună ştiinţă);
- permisiunile = permit anumite comportamente (Poţi să alegi singur
forma de învăţământ).
În structura normelor distingem două elemente:
- elementul calitativ – recomandă sau impune ceea ce e bine să „faci”
şi să „fii”;
- elementul imperativ – arată ce „trebuie să faci” sau „trebuie să fii”.
Normele morale pot fi clasificate în:

14
 • norme generale – universale – sunt întâlnite în toate tipurile de
comunităţi umane, au durabilitate în timp şi influenţează toate activităţile
umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);
• norme particulare – care se adresează unor comunităţi umane
determinate, vizând activităţi umane particulare (normele vieţii de familie,
cele specifice anumitor activităţi profesionale – medici, avocaţi, profesori,
sportivi, economişti etc.;
• norme speciale – care se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse
şi uneori în ocazii speciale – norme de protocol, codul manierelor elegante,
reguli de etichetă în afaceri etc.
Normele morale nu pot fi subiective, căci sunt generate de nevoi
obiective, care apar în relaţiile dintre oameni.
Pentru morală, specific este faptul că ea nu poate fi impusă individului
de nici o instanţă. Omul nu poate să fie pedepsit din perspectivă legală,
oficial, formal.

II.2.2.2. Normele religioase

Toate religiile emit norme morale, iar „morala este terenul pe care
diferite confesiuni se întâlnesc şi sunt compatibile”. Există o deosebire între
normele morale şi poruncile religioase, iar aceasta constă în faptul că
„autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară omului –
heteronomă – Dumnezeu – şi nu oferă explicaţii raţionale pentru normele pe
care le impune”; autoritatea normelor locale este reprezentată de conştiinţa
lăuntrică a individului (voinţa lui autonomă) şi se supune judecăţii raţionale
a individului; subiectul poruncilor religioase este credinciosul, în timp ce
subiectul normelor morale este fiinţa raţională, omul în general, care îşi

15
asumă normele morale în mod conştient; sancţiunile prescripţiilor juridice
sunt numai punitive, de natură fizică sau materială, iar sancţiunile normelor
morale sunt, deopotrivă, premiale şi punitive – cele mai puternice şi cele mai
specifice sunt cele care vin din lăuntrul conştiinţei fiecărui individ – de
natură psihică sau spirituală.
Normele religioase nu dau anumite explicaţi, „Singura libertate ce i
se atribuie omului este aceea de a se supune sau nu comandamentelor
religioase”.
Între normele morale şi prescripţiile juridice există diferenţe şi cu
privire la domeniul de aplicabilitate: prescripţiile juridice se aplică
întotdeauna în anumite circumstanţe, iar la ceea ce nu este interzis de lege
este permis; normele morale au o pretenţie de universalitate – sunt valabile
în orice circumstanţe.
Privind regula de acţiune, de cele mai multe ori, o interdicţie legală
este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea este numai o
interdicţie legală, este dublată de una morală, dar nu şi invers.
Acolo unde legea este numai o interdicţie („să nu furi”), morala
adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea
exterioară a legii, ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ („Fii
mărinimos şi ajută-ţi aproapele”).
Privind lumea afacerilor, între normele morale şi prescripţiile juridice
există o distincţie importantă, întrucât mulţi oameni consideră că singura
obligaţie a unui om de afaceri onest este aceea de a respecta legile în
vigoare, corolarul fiind că orice decizie managerială care urmăreşte
maximizarea profitului în limitele legii este nu numai legitimă, ci şi chiar
obligatorie din punct de vedere moral.

16
 Legile, pe hârtie, oricât de bune ar fi, ele devin rizibile şi ineficiente
într-un climat social al cărui etos cultivă sau încurajează necinstea şi
corupţia. În cadrul legal existent, un om de afaceri are întotdeauna deschise
mai multe decizii alternative, nu toate la fel de onorabile sau de benefice din
punct de vedere moral, „O acţiune poate să fie legală, dar să nu fie etică”.
Libertatea umană este fundamentul ontologic al normativităţii.
Ca reguli de acţiune, normele urmăresc să instituie o anumită
uniformitate şi predictibilitate a comportamentelor individuale,
determinându-i pe oameni să îşi autoguverneze conştient şi de bună voie
propria voinţă în acord cu anumite standarde, garantând astfel coerenţa şi
stabilitatea relaţiilor sociale.

II.2.2.3. Normele sociale

Normele sociale, ca suport al reglementării normative, reprezintă un

ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale, conduita şi acţiunile
colectivităţilor umane.
Norma socială este o regulă care determină comportamentul
individului într-o situaţie concretă. Societatea, ca ansamblu complex de
structuri, impune un sistem dezvoltat şi dinamic de norme sociale, aceasta
fiind o condiţie de existenţă a vieţii societăţii, un mecanism care impune
buna administrare a relaţiilor dintre oameni şi înlătură pericolul iminent de
instaurare a haosului.
Normele sociale sunt impuse, promovate şi perpetuate prin mai multe
metode:
• sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere
valorilor societăţii sau grupului social;

17
 • sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conservă
ordinea acelei societăţi;
• sunt recomandate, aprobate, acele comportamente sau conduite care
ajută la integrarea individului ca membru al societăţii.
Nerespectarea normelor şi modelelor societăţii denotă un
comportament deviant, o ieşire din normalitatea vieţii şi ordinii sociale.
Aşadar, normele nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare
lui şi provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau grup social
care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi comportamente care
să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social.
Constrângerea pentru nerespectarea normelor sociale începe încă de la
creşterea şi educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a
impune copilului moduri de a vedea, simţi, acţiona într-un fel la care el n-ar
ajunge dacă n-ar fi condus la acestea.
Copilul este învăţat să respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile, iar
dezvoltarea personalităţii urmează un curs printre aceste jaloane: credinţele,
tendinţele, practicile grupului luate în întregul lor. Obişnuinţa colectivă se
transmite prin educaţie din generaţie în generaţie, dând astfel membrilor
societăţii siguranţă şi stabilitate.
Relaţiile sociale, fiind foarte variate, presupun şi o diversitate de
norme sociale care vin să reglementeze aceste relaţii. Astfel, sistemul
normelor sociale este constituit din următoarele grupuri de norme: norme
morale, norme obişnuielnice (obiceiuri), norme corporative, norme
religioase, norme juridice şi norme tehnice.
Analiza normelor sociale evidenţiază legăturile profunde dintre
diversele categorii de norme sociale existente în cadrul unei societăţi,

18
organizarea lor în sistemul normelor sociale, în cadrul căruia funcţiile
fiecărui sistem concură la realizarea sistemului în întregul său.

II.2.2.4. Normele juridice

Normele juridice fac parte dintr-o altă categorie de norme sociale, iar
coraportul parte – întreg dintre norma socială şi norma juridică se manifestă
prin faptul că orice normă juridică este o normă socială, însă nu fiecare
normă socială este şi juridică. Norma juridică reprezintă acea normă socială
stabilită sau sancţionată de stat, ce se manifestă sub forma unor reguli de
conduită, menită să reglementeze relaţiile sociale stabilite în diferite domenii
de activitate umană, a cărei respectare, în caz de necesitate, este asigurată
prin forţa de constrângere a statului”.
Gheorghe Avernic defineşte norma juridică „ca o regulă de
comportare (conduită), generală şi impersonală, tipică, strict determinată şi
obligatorie, stabilită cu scopul de a apăra, a consolida, a dezvolta şi a
promova raportul şi rânduiala socială favorabilă şi convenabilă majorităţii
(evident este vorba de etapa contemporană la care dorim să edificăm un stat
democratic şi de drept) şi, totodată, de a realiza acea finalitate pe care o
urmăreşte şi o serveşte norma juridică şi care, la nevoie, este asigurată prin
forţa de constrângere a statului”9.
Deci, norma juridică este o regulă de conduită ce stabileşte
comportamentul de urmat în raporturile dintre oameni sau în raporturile
dintre aceştia şi societate.
Analizând cu atenţie definiţia normei juridice, rezultă că aceasta are
următoarele caractere, trăsături:
9
AVORNIC GH., „Teoria generală a Dreptului”, Chişinău, Cartier, 2004, pag. 233

19
 • are caracter general şi impersonal, este un etalon de conduită, de
comportament, aplicabil în mod egal şi continuu fiecărui individ, fără a se
înţelege prin aceasta că toate normele de drept se adresează deopotrivă
tuturor subiecţilor de drept;
• are caracter obligatoriu, care reiese din importanţa normelor
juridice pentru construcţia unei societăţi sănătoase, bazată pe principii şi legi
democratice. Indiferent de domeniul de activitate umană în care se aplică,
norma juridică intervine ca un suflu al justiţiei. Ori, dreptul evocă ideea de
dreptate, care doar prin intermediul normelor juridice obligatorii poate fi
realizată, eliminând în acest mod egoismul individual specific oamenilor;
• are caracter coercitiv, ceea ce presupune ca în caz de necesitate
sunt asigurate, garantate prin forţa coercitivă a statului, însă forţa de
constrângere figurează ca o excepţie, deoarece specific unei societăţi
democratice este conformarea;
• are caracter tipic, adică formulează modelul, tipul de conduită
urmat de către cei cărora li se adresează;
• autoritate statală, întrucât sunt elaborate, aprobate şi sancţionate de
către stat, ele exprimând voinţa puterii de stat, care îşi găseşte conţinutul în
voinţa poporului. Legitimitatea puterii de stat reiese din mandatul oferit de
popor prin alegerea reprezentanţilor statului, iar pecetea statului pe această
categorie de norme îi oferă un caracter superior faţă de celelalte categorii de
norme;
• norma juridică este publică. Pentru ca un comportament prescris să
poată fi urmat, el trebuie adus la cunoştinţa indivizilor, făcut public, voinţa
legiuitorului fiind transpusă într-un text publicat în Monitorul Oficial.
Privind structura normei juridice, aceasta conţine trei elemente de
structură:

20
 • ipoteza, este partea normei juridice care precizează condiţiile şi
împrejurările în care se aplică, precum şi categoriile de subiecţi cărora
norma li se adresează;
• dispoziţia, este elementul structural al normei juridice care stabileşte
conduita ce trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de
ipoteză;
• sancţiunea, este partea normei juridice care stabileşte consecinţele
ce decurg din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările
stabilite de ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile
competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma.
În raport cu anumite criterii, normele juridice se clasifică în:
• norme imperative, care impun o anumită conduită, creând
săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni, prin
obligarea la un comportament de la care subiecţii de drept nu se pot abate.
Aceste norme sunt de două feluri:
- norme onerative, care prevăd în mod expres obligaţia constând în
săvârşirea unei acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduită (art. 813 din
codul civil, „Toate donaţiile se fac prin act autentic”);
- norme prohibitive, care interzic o anumită conduită, adică
săvârşirea unui anumit act sau fapt (art. 40, alin. (4), din Constituţie –
„Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise”);
- norme dispozitive, care, pe lângă o anumită conduită, prevăd şi
posibilitatea unei conduite subsidiare, acordând o sferă de comportament
mai largă subiecţilor de drept şi se împart în:
- norme permisive, care permit o anumită conduită, fără însă a o
impune – ex.: art. 1587 al Codului Civil, potrivit căruia „părţile pot stipula
dobândă pentru un împrumut de bani, produse au alte lucruri mobile”;

21
 - norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduite subsidiare,
scopul lor fiind ca atunci când subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate
opţiunea, de obicei în privinţa unui contract, să suplinească voinţa acestora –
ex. art. 1319 din Codul Civil, care prevede în materia contractului de
vânzare – cumpărare, că „Predarea trebuie să se facă la locul unde se află
lucrul vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel”.
După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în:
- norme generale, care au cea mai largă sferă de aplicabilitate şi
adesea se afirmă despre ele că formează „dreptul comun”;
- norme speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi
juridice, au un caracter derogativ de la ceea ce se înţelege prin dreptul
comun;
- norme de excepţie, care aduc completări fie normelor generale, fie
celor speciale şi care se aplică strict în cazurile în care legea le prevede.
În concluzie, consider că analiza normelor sociale scoate în evidenţă
legăturile profunde dintre diversele categorii de norme sociale existente în
sistemul normelor sociale, în cadrul căruia funcţiile fiecărui subsistem –
normele juridice, normele tehnice, normele corporative etc., concură la
realizarea sistemului în întregul său.
Un rol important în cunoaşterea, înţelegerea şi respectarea cerinţelor
acestor norme, îl are educaţia juridică, care este o necesitate în societate,
fiecare individ având obligaţia de a respecta normele juridice care asigură
ordinea socială, „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în situaţia în
care o încalcă”.
Obiectivele educaţiei juridice presupun:
- cunoaşterea legilor şi formarea conştiinţei juridice – obiectiv ce se
fenomenalizează prin însuşirea conţinutului legii fundamentale şi a celorlalte

22
legi derivate din Constituţie, care reglementează domeniile de bază ale
societăţii democratice şi statul de drept, iar cunoaşterea legilor, asimilarea
conştientă şi sistematizată a conţinuturilor normative structurează şi
orientează conştiinţa juridică.
Un alt obiectiv se referă la formarea de convingeri, sentimente şi
atitudini juridice, pe baza cărora se cristalizează comportamentul juridic. În
acelaşi timp, ajută la formarea de priceperi, deprinderi şi obişnuinţe juridice,
a conduitei juridice care să aibă ca rezultat respectarea legilor societăţii.
Totodată, educaţia juridică contribuie la formarea deprinderilor
necesare autoeducaţiei juridice, care să aibă ca finalitate respectarea
normelor juridice, a ordinii juridice din proprie convingere – ca urmare a
înţelegerii necesităţii lor – şi nu de teama sancţiunilor.
Un rol important în realizarea acestor obiective îl are familia, şcoala,
colectivitatea umană din care facem parte.

23
 CAPITOLUL III
CORUPŢIA – DELIMITĂRI COMNCEPTUALE

În ţările aflate în tranziţie, alături de democratizarea vieţii sociale şi

transparenţa vieţii social – politice, specifice marilor ţări capitaliste, se
dezvoltă corupţia, crima organizată şi terorismul. Toate acestea pot fi
cercetare în folosul legislativ şi al ordinii sociale, de Sociologia juridică.

III.1. Definiţie

Potrivit D.E.X.I., „corupţia este o stare de abatere de la moralitate,

de la cinste, de la datorie, încălcarea normelor sau a atribuţiilor legale, a
responsabilităţilor sociale şi morale, prin folosirea unor mijloace
reprobabile; este un delict comis de un funcţionar sau de o persoană cu
autoritate, care constă în traficarea de avantaje, de influenţă, ilegalitate”10.

III.2. Corupţia ca fenomen social

Corupţia este fenomenul social care se dezvoltă prin deturnarea unei

părţi considerabile din resursele financiare ale acelor state în care mai –
marii puterii dirijează tranzacţii comerciale în scopul obţinerii unor profituri
personale ilicite.
Acest fenomen antisocial, corupţia, devine obstacol de neînvins pe
calea dezvoltării economico – sociale când este acaparată de presa liberă şi
lipseşte deschiderea politică. Favorizează interesele unor indivizi ce exercită
10
D.E.X.I. – Ed. Arc şi Gunivas, 2007

24
funcţii publice în interes personal, în scopul obţinerii de avantaje materiale
sau morale sau a unui status social superior.
Aşa s-a ajuns ca în România deţinerea de contracte mari de investiţii
să se facă pe „comisioane” sau mită de până la 20% sau mai mult,
îmbogăţindu-i pe unii în defavoarea interesului naţional şi influenţând
negativ proiectele de dezvoltare, dimensiunile aplicabile ale lor, alegerea
antreprenorilor, termenele de realizare şi calitatea ofertei de muncă. S-a
ajuns chiar la demararea unor proiecte fără destinaţie sau chiar nu s-au mai
realizat, deşi fondurile au fost încasate, cu pierderi însemnate de materiale şi
neimplicarea salarială prin necrearea locurilor de muncă prevăzute.
Corupţia generează instabilitate economică, datorită fugii după
profituri mari prin nemuncă, în dauna statului.
Acest flagel torsionat atinge sectoarele de activitate cu investiţii de
sume exorbitante, ca în achiziţiile pentru sectorul militar, cu tehnologie
avansată, construcţiile de autostrăzi, de poduri mari şi drumuri asfaltate, căi
ferate grele, telecomunicaţie sau în sfera puterii politice.
Corupţia blochează modalităţile de informare, mistifică acele comenzi
aducătoare de profit mare, stopează calea concurenţei şi distruge pârghiile de
consolidare a democraţiei.
Oamenii de decizie fac abuz de funcţia şi autoritatea lor publică
pentru câştiguri tot mai mari.
„După mai bine de 20 de ani de liberalizare a politicii şi a pieţei,
precum şi de circulaţie din ce în ce mai rapidă a oamenilor, a capitalului şi
a informaţiei de la o regiune la alta şi pe tot cuprinsul globului, au schimbat
societăţile din întreaga lume – sub multe aspecte, în bine.
Însă aceste evoluţii au fost însoţite de noi temeri legate de corupţie.
Ocaziile de a face avere şi de a dobândi putere s-au înmulţit, dar, odată cu

25
ele, au apărut şi noi modalităţi de a utiliza aceste privilegii şi de a deţine
avantaje ilicite datorită lor, precum şi de a transfera veniturile peste graniţă
aproape instantaneu.
Corupţia îi avantajează pe câţiva în defavoarea majorităţii; ea
întârzie şi alterează dezvoltarea economică, încalcă drepturile
fundamentale, împiedică procesele fireşti şi deviază resursele de la alocarea
către serviciile cele mai importante, precum şi ajutoarele internaţionale şi
întreaga economie.
Îndeosebi acolo unde instituţiile statului sunt mai slabe, aceasta are,
de multe ori, legătură cu violenţa. În bună parte din pricina corupţiei,
pentru milioane de oameni, «democraţia» înseamnă o mai mare
nesiguranţă, iar pe «pieţele libere» cei bogaţi par să se îmbogăţească şi mai
mult pe seama celorlalţi”11.
Corupţia reprezintă o preocupare profund normativă şi poate fi o
problemă destul de controversată; presupune o formă de abuz de încredere,
în general unul care implică puterea publică, în scopul unor beneficii private,
ce deseori – dar în nici un caz întotdeauna – iau forma banilor.
Sunt cunoscute mai multe forme de corupţie:
• Corupţia de tip piaţă de influenţă. Pieţele de influenţă fac negoţ cu
accesul la instituţiile puternice ale statului şi cu influenţa în interiorul lor; de
multe ori politicienii joacă rolul unor intermediari, „închiriindu-şi” relaţiile
în schimbul unor contribuţii care pot fi legale sau nu.
• Corupţia de tip cartel de elite – politica şi pieţele se bazează pe
concurenţă într-o măsură din ce în ce mai mare, iar reţelele de elite folosesc
stimulente şi schimburi corupte pentru a-şi consolida poziţia.

11
JOHNSTON MICHAEL – „Corupţia şi formele sale – Bogăţie, putere şi democraţie”, Ed. Polirom, 2007,
pag. 11

26
 • Corupţia de tip oligarhic şi clanuri – forma de corupţie în acest
caz va consta într-o luptă dezordonată, uneori violentă, între elitele aflate în
competiţie, care urmăresc să-şi folosească resursele personale în vederea
dobândirii atât a bogăţiei, cât şi a puterii.
• Corupţia de tip moguli oficiali, în acest caz instituţiile sunt foarte
slabe, politica rămâne nedemocratică ori se află într-un proces de deschidere
lent, însă economia este în curs de liberalizare, cel puţin într-o anumită
măsură. Oamenii de afaceri cu cel mai mare capital sunt figuri politice
importante sau clienţi ai politicienilor însemnaţi.
Reprezentanţii guvernului pot deveni moguli oficiali; potenţialii
moguli au nevoie de susţinere oficială.
Nici o ţară nu cunoaşte doar un singur tip de corupţie; toate aceste
forme au la bază faptul că liberalizarea politică şi economică au pus accentul
pe cadrele instituţionale, care diferă ele însele considerabil unele de altele,
sub aspectul puterii.
Formele particulare – concrete de manifestare a corupţiei numită
socială (cu multiple implicaţii economice, politice, morale, culturale etc.)
subsumează o varietate de comportamente şi relaţii, cele mai des invocate
fiind clientelismul, nepotismul şi favoritismul, în varii grupuri minoritare
(etnice, lingvistice, zonale/locale, sexuale etc.).

III.3. Corupţia ca fenomen mondial

Ca fenomen mondial, corupţia are două caracteristici: a) se manifestă

insidios şi cumulativ şi b) în prezent a ajuns să depăşească cadrul naţional, în
speţă statul naţional. În acest sens, secretarul general al ONU, Kofi Annan,
aprecia în 1977 că: „Nici o ţară nu este la adăpost de corupţie şi un mare

27
număr dintre ţări sunt cu deosebire vulnerabile datorită slăbiciunii legilor
şi instituţiilor lor, corupţia căpătând o dimensiune internaţională. Graniţele
deschise, progresul tehnologic, comunicaţiile transnaţionale şi tranzacţiile
comerciale care caracterizează societatea mondială de astăzi sunt tot atâţia
factori care permit corupţiei să se înrădăcineze şi să se extindă.
Corespunzător, cooperarea internaţională între guverne, sectorul privat şi
societatea civilă este necesară dacă se vrea să se pună capăt acestei
ameninţări”12.
După 1990, la iniţiativa şi sub presiunea îndeosebi a statelor
dezvoltate, a organizaţiilor mondiale şi a instituţiilor financiare
internaţionale, treptat s-a ţesut o reţea de acorduri, convenţii şi reglementări
interguvernamentale care au adus la acelaşi numitor o bună parte din
legislaţiile multor state, astfel încât circulaţia ocultă a capitalurilor cu
acceptare politică tacită să nu mai fie decât foarte greu practicabilă.
Un rol activ de primă importanţă în această privinţă îl are organizaţia
nonguvernamentală internaţională, Transparency International (TI), care are
acum reprezentanţă în 70 de state (inclusiv România), anual fiind p’ublicat
un raport ce conţine şi un clasament al indicilor percepţiei corupţiei (IPC),
calculaţi (cu o metodologie sofisticată) pe baza a 14 surse diferite, clasament
în care România a ocupat în anul 2001 locul 69, din 91, în creştere de la 67
în 1999 şi 68 în 2000.

12
Mesaj la cea de a VIII-a Conferinţă Internaţională contra Corupţiei, Lima, 7 – 11 septembrie 1977, ONU,
Comunicat de presă SG/SM 6318

28
 III.4. Cadru juridic - legi

Reforma anticorupţie a devenit un model al politicilor de dezvoltare şi

un ţel al multor companii. Vechea perspectivă conform căreia mita şi
extorcarea erau considerate „lubrifiantul” mecanismelor birocratice sau un
cost global al implicării în afaceri în unele ţări ale lumii, a fost înlocuită de o
înţelegere mai sistemică a corupţiei ca piedică în calea dezvoltării, ca
ameninţare la adresa proprietăţii şi a câştigurilor legitime şi ca impozit
clandestin pentru eforturile oneste.
Totuşi, rezultatele palpabile sunt mai puţin vizibile. Problemele au
rădăcini adânci, în timp ce mişcarea actuală de reformă a început cu puţină
vreme în urmă.
Convenţia, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
(OCED), de combatere a mitei, a deschis acest drum – prima măsură
interguvernamentală, care vizează corupţia la scară mondială şi atacă
originile sale atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace, a intrat în vigoare
decât în 1999 (OCED, 2003), şi recomandă unele direcţii pentru reformă şi
blocare a corupţiei:
- introducerea unui cadru juridic adecvat în domeniul civil, comercial
şi administrativ, care să asigure incriminarea actelor de corupţie, de dare şi
luare de mită;
- eliminarea înlesnirilor de taxe vamale, în cazul mitei internaţionale;
- schimbarea standardelor de revizie şi raportare în sprijinul
organizaţiilor internaţionale care monitorizează actele de corupţie;
- schimbarea sistemului de subvenţii şi înţelegeri contractuale la nivel
guvernamental, astfel încât afacerile corupte să nu poată fi recompensate.

29
 Combaterea corupţiei prin incriminarea coordonată a infracţiunilor de
corupţie are în seamă formele noi de manifestare a acestora şi legătura lor cu
crima organizată şi spălarea banilor, în ţara noastră a constituit o preocupare
intensă din partea autorităţilor statului, a Parlamentului, care prin ratificarea
convenţiilor internaţionale, s-a asigurat armonizarea dreptului intern cu
prevederile acestor documente europene, ducând la modificarea legii noastre
penale interne, iar dreptul penal românesc se adaptează din mers pentru
sancţionarea corupţiei sub toate formele ei.
În acest sens, menţionez în continuare:
- Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, privind Codul Penal al României, cu
modificările şi completările ulterioare – infracţiuni de corupţie;
- Legea nr. 135/2010, privind Codul de procedură penală;
- Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010, privind integritatea în
exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007, privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea
şi completarea altor acte normative, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale
Anticorupţie, aprobat prin Ordinul MAI nr. 158 din 19 decembrie 2017, care
a fost înfiinţată prin Legea nr. 161/2005;
- Hotărâre nr. 583 din 10 august 2016, privind aprobarea Strategiei
naţionale anticorupţie pe perioada 2016 – 2020,l a seturilor de indicatori de
performanţă, a riscurilor asociate obiectivelor şi măsurilor din strategie şi a
surselor de verificare, a inventarului măsurilor de transparenţă instituţională
şi de prevenire a corupţiei, a indicatorilor de evaluare, precum şi a
standardelor de publicare a informaţiilor de interes public.

30
 În continuare, mă voi referi la principalele infracţiuni de corupţie
întâlnite în practica judiciară.
• Luarea de mită, „este infracţiunea ce constă în fapta funcţionarului
public (prevăzută la art. 175, alin. 1 NCP), care direct sau indirect, pentru
sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act
contrar acestor îndatoriri (art. 289, alin. 1 NCP)”13.
Această faptă se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia
sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
• Darea de mită, „este infracţiunea ce constă în fapta unei persoane
fizice sau juridice de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau indirect,
bani ori alte foloase, unui funcţionar public în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri”14.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
„Potrivit art. 308 NCP, raportat la art. 290 NCP, constituie variantă
atenuată a infracţiunii de dare de mită săvârşirea faptei în legătură cu
funcţionarii publici asimilaţi, adică persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul

13
UDROIU MIHAIL, Drept penal – partea specială, ed. 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 408
14
UDROIU MIHAIL, op.cit, pag. 426

31
unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175, alin. 2, NCP, ori în
cadrul oricărei persoane juridice”15.
În acest caz, pedeapsa este cu închisoarea de la 1 an şi 4 luni la 4 ani
şi opt luni.
Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, iar banii sau foloasele
necuvenite date după realizarea denunţului nu se confiscă, fiind restituite
mituitorului; de asemenea, nu pot fi confiscate sumele de bani puse la
dispoziţia mituitorului pentru realizarea flagrantului la infracţiunea de luare
de mită, acestea restituindu-se organelor de urmărire penală.
• Traficul de influenţă, „este infracţiunea ce constă în pretinderea,
primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are
influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public
şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri (art. 291, alin. 1, NCP)”16.
Pedeapsa este cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Constituie variantă agravantă a infracţiunii săvârşirea faptei de o
persoană care exercită o funcţie de demnitate publică: este judecător sau
procuror, este organ de cercetare penală. Pedeapsa este cu închisoarea de la
2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni.
Potrivit art. 308 NCP, raportat la art. 291 NCP, constituie variantă
atenuată a infracţiunii de trafic de influenţă săvârşirea faptei în legătură cu

15
UDROIU MIHAIL, op.cit, pag. 427
16
UDROIU MIHAIL, op.cit, pag. 434

32
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie,
o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175, alin. 2 NCP, ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Pedeapsa este închisoarea de la 1 an şi 4 luni, la 4 ani şi 8 luni.
• Cumpărarea de influenţă, „este infracţiunea ce constă în fapta unei
persoane fizice sau juridice de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau
indirect, bani ori alte foloase unei persoane care are influenţă sau lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe
acesta să îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu, sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri”17.
Pedeapsa este cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Conform art. 308 NCP, raportat la art. 292 NCP, constituie variantă
atenuată a infracţiunii de cumpărare de influenţă, săvârşirea faptei în
legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute la art. 175, alin. 2, NCP, ori în cadrul oricărei persoane
juridice.
Aceasta se pedepseşte cu închisoarea de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8
luni şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul
de urmărire penală să fi fost sesizat cu priire la acesta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat,
dacă au fost date după denunţul făcut, iar dacă au fost date înainte de
realizarea denunţului, aceste bunuri se confiscă.
17
UDROIU MIHAIL, op.cit, pag. 445

33
III.5. Aplicaţia practică: Tabelul IPC 1998 - 2018

34
 CONCLUZII

Consultând mai multe lucrări de specialitate în domeniul filosofiei,

culturii civice, sociologiei juridice, Dreptului penal românesc, Noul Cod
Penal ş.a., cu referire la noţiunile de valori, norme, atitudini morale şi civice,
precum şi la fenomenul de corupţie ca fenomen social şi internaţional, am
sistematizat prezenta lucrare pe trei capitole.
În capitolul „VALORI”, lucrarea a avut în vedere construirea unui
portret socio – moral al individului, valoarea reprezentând un „fundament al
alegerii”, întrucât atât indivizii, cât şi colectivităţile, manifestă preferinţe
diferite atunci când au de ales, fără constrângere exterioară între două sau
mai multe variante ce li se oferă – obiecte, persoane, proiecte, mijloace, căi,
ţeluri etc. – oricare ar fi domeniul pe care l-am considera – ex.: de la politică
la gastronomie sau de la artă la stilul de viaţă. Valorile sunt subiecte ale
dorinţei, iar dorinţa cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative, iar omul
prin valori, încearcă să realizeze promovarea propriului interes, schimbarea
pentru „mai bine”, fiecare urmărind să fim mai buni, aşa-zis „perfecţi”.
Sunt prezentate în continuare mai multe tipuri de valori:
• valoarea morală, ca expresie şi a puterii omului asupra lui însuşi,
perspectivă din care valoarea morală poate fi definită ca valoare de
finalitate, apărând în norma morală ca obligatorie, deşi ea nu obligă
coercitiv, ca juridicul.
Sunt prezentate în continuare conceptele de moral, imoral şi amoral,
care exprimă forme de raportare – ca atitudine – a indivizilor umani la
normele şi valorile morale promovate de comunitate – societate.

35
 În capitolul al II-lea am abordat conceptul de norme, norma în
general fiind „o regulă de comportament, pe care îl dirijează astfel încât să
acţionăm etic, reprezentând un model de acţiune care trebuie aplicat în
anumite «împrejurări»”.
În Constituţia în vigoare, se menţionează faptul că atât un cetăţean
obişnuit, cât şi un prezumtiv acuzat de vreo încălcare a legii, au drepturi şi
garanţii fundamentale, caracteristici specifice care permit distingerea unei
norme faţă de alta, nominalizând: norme unilaterale, bilaterale, autonome,
heteronome, interioare, exterioare, silite, nesilite.
Mai sunt de menţionat: normele categorice, care impun necondiţionat
un anumit comportament şi norme ipotetice, care recomandă un anumit
comportament.
După caracterul lor, normele pot fi clasificate în obligaţii, interdicţii şi
permisiuni, precum şi norme generale – universale, particulare şi speciale.
Normele religioase – nu dau anumite explicaţii, „Singura libertate ce
i se atribuie omului este aceea de a se spune sau nu comandamentelor
religioase, autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară
omului – heteronomă – Dumnezeu – şi nu oferă explicaţii raţionale pentru
normele pe care le impune.
Normele sociale, sunt prezentate ca un suport al reglementărilor
normative şi reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile
sociale, conduita şi acţiunile colectivităţilor umane.
Acestea sunt impuse, promovate şi perpetuate prin mai multe metode:
interzise, obligatorii sau recomandate, iar nerespectarea lor şi a modelelor
societăţii denotă un comportament deviant, o ieşire din normalitatea vieţii şi
ordinii sociale.

36
 Normele juridice, ca element structural de bază al ordinii de drept şi
reprezintă o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, scopul
fiind asigurarea ordinii sociale şi care poate fi dusă la îndeplinire pe cale
statală, la nevoie prin constrângere şi este publică.
Ca structură, conţine trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea şi
se clasifică în: norme imperative, onerative, prohibitive, permisive şi norme
supletive, deoarece ajută la corecta interpretare şi, implicit, la aplicarea
riguroasă a acestora.
După criteriul sferei de aplicare se împart în norme generale, norme
speciale şi norme de excepţie.
Am consemnat în lucrare, rolul important pe care îl are educaţia
juridică în cunoaşterea, înţelegerea şi respectarea cerinţelor acestor norme,
şi care este o necesitate în societate.
În capitolul III am tratat fenomenul de corupţie, corupţia ca fenomen
social, efectele acesteia în domeniul economic, în toate sectoarele de
activitate, evoluţia acesteia în cei peste 20 de ani de liberalizare a politicii şi
a pieţei, precum şi de circulaţia din ce în ce mai rapidă a oamenilor, a
capitalului şi a informaţiei de la o regiune la alta şi pe tot cuprinsul globului.
Sunt cunoscute mai multe forme de corupţie: corupţia de tip piaţă de
influenţăm, de tip cartel de elite, de tip oligarhic şi clanuri, de tip moguli şi
oficiali, dar nici o ţară nu cunoaşte un singur tip de corupţie.
În continuare am făcut referiri la corupţia ca fenomen mondial şi
cum se manifestă aceasta, rolul organizaţiilor internaţionale prin adoptarea
unor acte normative pentru stoparea fenomenului de corupţie sau reducerea
acestuia.

37
 Evoluţia corupţiei pe plan mondial este prezentată în tabelul anexă
„Tabel IPC – 998 – 2018”, care prezintă un clasament al indicilor percepţiei
corupţiei.
Din punct de vedere legislativ, cap. III.4 se referă la cadrul juridic şi
legislaţia actuală.
Sunt consemnate unele direcţii pentru reformă şi blocare a corupţiei,
necesitatea unui cadru juridic adecvat în domeniul civil, comercial şi
administrativ, care să asigure incriminarea actelor de corupţie, de dare şi
luare de mită, menţionând câteva din legile specifice pentru sancţionarea
corupţiei sub toate formele ei, sancţiunile – pedepsele consemnate în N.C.P.
pentru principalele infracţiuni de corupţie: luarea de mită, darea de mită,
traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă.
Consider că Dreptul penal românesc, care se adaptează din mers, are
un rol important pentru stoparea şi sancţionarea corupţiei sub toate formele
ei, iar societatea civilă, familia, şcoala, trebuie să contribuie la o bună
educaţie juridică.

38
 BIBLIOGRAFIE

1. Noul Cod Penal, art. 175, 289, 290, 291, 292

2. Legi: 286/2009, 135/2010, 176/2010, 144/2007
3. Ordinul MAI nr. 158/19.12.2017
4. Hotărârea nr. 583/10.08.2016
***
5. D.E.X.I., Ed. ARC, 2007
***
6. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, Chişinău – Cartier, 2004,
pag. 233
7. Bîrsan M., Valoare şi umanism, Lecţii de filosofie, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999, pag. 141 - 144
8. Gorun A., coordonator, Pedagogia şi doctrine pedagogice, Ed.
Universitaria, Craiova, 2018, pag. 453 - 459
9. Johntson M., Corupţia şi formele sale, Ed. Polirom, Bucureşti,
2007, pag. 11
10. Moraru C.M., Valoare şi Etos, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, pag. 141 - 142
11. Piaget J., Le jugement moral chez l’enfant, pag. 33 - 34
12. Udroiu M., Drept penal – partea specială, ed. 3, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2016, pag. 408 - 445
13. Valentin Al., Practică şi Experiment (în) teorie şi experiment, Ed.
Politică, Bucureşti, 1971, pag. 22 - 23

39