Sunteți pe pagina 1din 25

CORUPTIA SI CRIMA ORGANIZATA

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ CA FENOMENE SOCIALE

1.1. Conceptele de corupţie şi crimă organizată

1.2. Conexiuni între corupţie şi crimă organizată


1.3. Corupţia şi crima organizată în Romania

CAPITOLUL II: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ – AMENINŢĂRI LA


ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMANIEI

2.1. Conceptul de ameninţare în domeniul securităţii naţionale


2.2. Interacţiunile corupţiei şi crimei organizate cu conceptul, principiile, scopul şi
obiectivele securităţii naţionale

2.3. Interacţiunile corupţiei şi crimei organizate cu factorii de risc la adresa securităţii


naţionale a României

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

După încheierea războiului rece, securitatea internă a statelor, adică securitatea populaţiei
lor, începe să facă obiectul atenţiei comunităţii internaţionale. Punerea individului uman
şi a populaţiei în centrul preocupărilor internaţionale constituie, de fapt, o nouă orientare
a politicii de ajutor în sprijinul dezvoltării umane.
Evoluţia societăţilor contemporane evidenţiază faptul că, deşi s-au intensificat măsurile
şi intervenţiile instituţiilor specializate de control social împotriva faptelor de
delicvenţă şi criminalitate, în multe ţări se constată o recrudescenţă şi o multiplicare a
delictelor comise cu violenţă şi agresivitate precum şi a celor din domeniul economic şi
financiar-bancar, a fraudelor, şantajelor, mitei şi corupţiei, reprezentând o problemă
socială a cărei modalitate de manifestare şi soluţionare interesează atât factorii de control
social (poliţie, justiţie, administraţie) cât şi opinia publică.
Asemenea delicte şi crime comise prin violenţă şi corupţie tind să devină deosebit de
intense şi periculoase pentru stabilitatea şi securitatea instituţiilor, grupurilor şi indivizilor
fiind asociate de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism şi violenţă
instituţionalizată, specifice ”subculturilor” violenţei şi crimei profesionalizate.
Deşi cauzele recrudescenţei corupţiei şi crimei organizate sunt dificil de identificat şi
explicat datorită existenţei unor diferenţe sensibile în ceea ce priveşte amploarea şi
intensitatea lor de la o ţară la alta, majoritatea specialiştilor şi cercetătorilor consideră că
sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice şi
normative deficitare, în menţinerea şi accentuarea discrepanţelor sociale şi economice
dintre indivizi, grupuri şi comunităţi şi intensificarea conflictelor şi tensiunilor sociale şi
etnice.
majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.

CAPITOLUL I: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ

1.1. Conceptele de corupţie şi crimă organizată

Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii pentru sine sau
pentru alţii, a unor foloase necuvenite în următoarele forme:
- abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
- frauda;
- utilizarea fondurilor ilicite pentru finanţarea partidelor politice sau a campaniilor
electorale;
- favoritismul;
- instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al
achiziţiilor publice;
- conflictul de interese.
Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G.M.C.) înfiinţat în anul 1994 de către
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat provizoriu următoarea definiţie:
„Corupţia cu care are legătură G.M.C. cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte
demersuri care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au
încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de
agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje
ilicite, indiferent de ce natură, pentru ele însele sau pentru alţii”.
Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, semnată de România la data de
27 ianuarie 1999, defineşte corupţia în cele două modalităţi de săvârşire:
- corupţia activă – „promisiunea, oferirea sau darea, cu intenţie, de către orice persoană,
direct sau indirect, a oricărui folos necuvenit, către un funcţionar, pentru sine sau pentru
altul, în vederea îndeplinirii sau abţinerii de a îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor sale”
;
- corupţia pasivă – „solicitarea ori primirea, cu intenţie, de către un funcţionar public,
direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei
oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii sau abţinerii de la a
îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor sale”.
Potrivit convenţiei, corupţia priveşte atât sectorul public cât şi pe cel privat, iar faptele de
corupţie pot fi săvârşite de funcţionari publici naţionali şi străini, parlamentari naţionali,
străini sau ai adunărilor parlamentare internaţionale, funcţionari internaţionali, precum şi
de persoane care reprezintă organizaţii internaţionale.
În ţările aflate în tranziţie, fenomenul corupţiei îşi are provenienţa într-o multitudine de
factori de natură politică, economică şi socială:
- nivelul iniţial de dezvoltare;
- moştenirea politică, economică şi instituţională;
- înzestrarea naturală şi socială;
- opţiunile politico-instituţionale;
- nivelul competiţiei politice şi al concentrării economice;
În vechiul drept penal românesc, corupţia apare incriminată destul de târziu şi limitat, în
perioada domniilor fanariote. Faptele de corupţie constau în daruri făcute de către
subalterni sau de către particulari dregătorilor, în dubla lor calitate de funcţionari şi
judecători. O dată cu perioada fanariotă, moravurile impuse de către demnitarii fanarioţi
au înlocuit obiceiurile austere ale poporului român şi au condus la generalizarea corupţiei
atât în raporturile cu demnitarii turci cât şi în cele dintre funcţionarii români ori între
aceştia şi populaţie.
Frecvenţa cazurilor de corupţie a impus unele reglementări penale încă în timpul
ultimelor domnii fanariote, vizând în special actele de corupţie ale judecătorilor sau ale
altor funcţionari cu atribuţii de judecată (ispravnici).
Totodată, au apărut reglementări penale care incriminau faptele de corupţie într-o
manieră modernă şi explicită, cum ar fi Condica de drept penal şi procedură penală
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852, în Muntenia, sub domnia lui Barbu Ştirbei.
Incriminarea faptelor de corupţie a fost perfecţionată şi completată prin Codurile penale
din 1865, 1936 şi 1968, păstrându-se însă principiile preluate din Codul penal francez din
1810, care au fost îmbogăţite cu rezultatele gândirii juridice româneşti.
Aşadar, corupţia nu este o noutate pentru România, ci o avut o lungă şi negativă tradiţie
istorică, fapt confirmat şi de terminologia variată folosită pentru a ilustra fenomenul
corupţiei.
În perioada recentă, oportunităţile oferite de fenomenul de tranziţie coroborate cu
insuficienţa şi ineficienţa controlului statal au favorizat dezvoltarea actelor de corupţie, în
special a criminalităţii economice, orientată spre obţinerea de profituri maxime.
Corupţia poate fi privită ca o problemă socială complexă, care este percepută de
segmentele sociale oneste ca fiind un fenomen deosebit de grav şi periculos ce atacă
bazele economice şi politice ale societăţii, pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale
şi afectează nivelul de trai al populaţiei prin creşterea nejustificată a costurilor sociale.
Aria tot mai largă, complexitatea şi continua diversificare a formelor de manifestare a
acestui fenomen, împreună cu tendinţele de globalizare fac din corupţie o adevărată
ameninţare pentru democraţie şi pentru principiile statului de drept.
Programele guvernamentale privind prevenirea şi combatere corupţiei pleacă de la ideea
că fenomenul corupţiei este o disfuncţie de sistem care afectează cadrul normativ,
sistemul instituţional şi relaţiile interumane specifice instituţiilor sociale. Astfel, excesul
normativ, ca şi lipsa reglementărilor legale în anumite domenii alimentează factorii de
risc pentru corupţie.
La acestea se adaugă inexistenţa sau funcţionarea necorespunzătoare a structurilor
specializate care au atribuţii de prevenire şi control al corupţiei precum şi strategiile
ineficiente de selecţie, recrutare, perfecţionare şi control al resurselor umane care trebuie
să asigure funcţionarea în condiţii de legalitate a componentelor sistemului instituţional.

Nivelurile corupţiei
Strategia de prevenire şi control social al corupţiei ţine seama de existenţa „marii
corupţii” şi a „corupţiei mici”, fiind adoptate măsuri specifice fiecărui nivel al corupţiei.
„Marea corupţie” este asociată funcţiilor de nivel înalt, factorilor de decizie majoră,
formelor grave de fraudă, extorcări de fonduri, mergând până la criminalitatea organizată,
în timp ce „mica corupţie” are cel mai puternic impact pentru percepţia publică.
În timp ce controlul social al marii corupţii este, în primul rând unul represiv-preventiv,
„mica corupţie” reprezintă ţinta acţiunilor preventive care atacă baza piramidei
fenomenului şi limitează răspândirea acestuia.
În legislaţia anticorupţie din ţara noastră, distincţia dintre cele două niveluri ale corupţiei
are la bază un sistem complex de factori constând în calitatea persoanei vizate, valoarea
sumei sau bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie şi cuantumul pagubei
materiale cauzate prin infracţiunea respectivă.

Tipurile corupţiei în ţările aflate în tranziţie


Clasificarea are în vedere influenţarea actelor normative în timpul elaborării sau aplicării
lor, după cum urmează:
- „state capture” – reprezintă acţiunile unor grupuri, persoane sau firme din sectorul
public sau privat – realizate cu scopul de a influenţa în folos propriu conţinutul unor legi,
reglementări sau altor tipuri de acte guvernamentale, prin acordarea de avantaje personale
unor persoane publice, pe căi ilicite sau alte mecanisme netransparente ;
- corupţia administrativă – distorsionarea intenţionată a aplicării legilor, normelor şi
reglementărilor existente pentru a crea avantaje unor actori publici sau privaţi, prin
acordarea de câştiguri personale unor oficialităţi, pe căi ilicite sau alte mecanisme
netransparente.
În general, fenomenul „state capture” este asociat „marii corupţii”, iar în perioada recentă
s-au înmulţit cazurile când anumite acte normative, în special hotărâri de guvern, au fost
elaborate şi adoptate pentru a crea beneficii anumitor persoane sau grupuri de persoane,
mergându-se până la falsificarea conţinutului unor acte normative, prin îndepărtarea sau
adăugarea ilegală a unor texte. Asemenea tendinţe s-au manifestat şi în cuprinsul unor
decizii judecătoreşti cu caracter de îndrumare precum şi în cel al unor acte normative
interpretative (metodologii, acte administrative cu caracter normativ) prin alterarea
conţinutului acestora reuşindu-se distorsionarea principiilor impuse prin actele normative
primare.
Potrivit americanului Michael Johnston corupţia în lumea actuală se manifestă sub patru
forme:
1. Corupţia de tip piaţă de influenţă pe care o întâlnim în democraţiile consolidate din
Occident – S.U.A., Japonia, Canada etc.
În economiile de piaţă bine instituţionalizate, corupţia – sau, cel puţin, darea de mită la
nivel înalt, care tinde să influenţeze rezultatele din indicele de corupţie – reprezintă
excepţia, nu regula, şi este puţin probabil ca acesta să fie o piedică în calea dezvoltării, cu
toate că nu este deloc lipsită de urmări. Însă aceste societăţi au încă probleme de corupţie
care ar trebui să ne îngrijoreze. Unele dintre ele se extind la nivel mondial: băncile şi
pieţele de investiţii din cadrul ţărilor de tip piaţă de influenţă funcţionează, de multe ori,
ca nişte depozite pentru câştigurile corupte care provin din alte părţi (sau participă la
spălarea banilor respectivi), iar companiile lor multinaţionale au făcut tranzacţii ilicite în
numeroase alte societăţi. Totuşi, cele mai multe sunt interne şi, uneori, pot fi destul de
grave. Corupţia de tip piaţă de influenţă se axează mai degrabă pe accesul la instituţiile
consolidate şi pe avantajele din cadrul lor decât pe afacerile şi relaţiile care se sustrag
regulilor acestora. Instituţiile puternice reduc oportunităţile şi o parte dintre stimulentele
pentru aplicarea strategiilor extrasistemice, sporind, în acelaşi timp, riscurile presupuse
de ele; mai mult, însăşi puterea instituţiilor respective de a distribui beneficii şi costuri
majore amplifică valoarea influenţei exercitate în interiorul lor.
2. corupţia de tip cartel de elite este reprezentativă în cel mai bine consolidate democraţii
postcomuniste din Europa Centrală, printre care şi România, ca şi în Coreea de Sud sau
Chile etc.
Modelul democraţiei de piaţă s-ar putea să nu fie atât de rezistent în faţa corupţiei cum
credem uneori, mai ales acolo unde cadrele instituţionale sunt mai slabe. Democraţiile noi
sau reconstituite – Coreea de Sud, Chile, Polonia, Ungaria – se află încă în plin proces de
consolidare în multe sensuri. Altele trec printr-o perioadă de criză: de pildă scandalurile
mani pulite şi tangentopoli care au avut loc în Italia la începutul anilor ‘90 nu au
reprezentat un nou val de corupţie, ci, mai degrabă, o manifestare a consecinţelor
destrămării unor reţele clandestine de elite de partid şi ale unor presiuni mai accentuate
exercitate atât din interior, cât şi din exterior, în sensul asumării responsabilităţii. În astfel
de cazuri, puterea şi relaţiile ei cu bogăţia sunt în continuă schimbare, generând noi
posibilităţi şi riscuri pentru elite. Pentru ele, corupţia poate avea o natură defensivă,
protejându-le avantajele politice, economice sau strategice deja existente, descurajându-le
adversarii şi consolidându-le relaţiile cu aliaţii şi cu susţinătorii. Cei implicaţi pot avea o
varietate de fundamente ale puterii, cum sunt afacerile, armata, birocraţia, un partid
politic sau legături sociale, etnice sau regionale. Poziţiile oficiale vor fi deosebit de
importante în cadrul acestui tip de societăţi, însă mai puţin sigure decât în cazurile de tip
piaţă de influenţă, din cauza liberalizării mai rapide, a competiţiei politice din ce în ce
mai mari şi a instituţiilor mai slabe. Relaţiile corupte ale elitelor vor reprezenta, de multe
ori, puntea de legătură dintre sectoarele public şi privat.
Instituţiile oficiale care sunt doar relativ puternice nu doar că facilitează, ci (din
perspectiva elitelor) şi necesită asemenea legături. Mai mult, ele slăbesc eficienţa
eforturilor anticorupţie şi îngreunează viaţa potenţialilor rivali politici sau economici.
Aceste sisteme nu sunt total nedemocratice sau lipsite de concurenţă şi, în anumite
privinţe, corupţia de tip cartel de elite se constituie într-o forţă stabilizatoare. Totuşi,
corupţia joacă un altfel de rol în aceste cazuri şi este folosită în maniere diferite de cele
specifice categoriei piaţă de influenţă. În loc să fie o formă de a face negoţ cu accesul la
persoanele cu putere de decizie şi cu un statut bine instituţionalizat, în aceste cazuri
corupţia reprezintă un mecanism de control sistemic, de multe ori având o natură
defensivă.
3. corupţia de tip oligarhi şi clanuri este prezentă în ţări precum Rusia, Mexic, Filipine
etc.
În aceste societăţi, liberalizarea politică şi cea economică – forme de tranziţie simultane,
dacă nu chiar înglobate una în cealaltă – şi graniţele nesigure dintre sectoarele public şi
privat au dus la apariţia unei largi varietăţi de oportunităţi într-un cadru de instituţii slabe.
Forma de corupţie dominantă în acest caz va consta într-o luptă dezordonată, uneori
violentă între elitele aflate în competiţie care urmăresc să-şi folosească resursele
personale (de exemplu, un număr mare de susţinători, o afacere, o zonă administrativă, o
serie de relaţii în cadrul aparatului judiciar ori al crimei organizate sau o familie
influentă) în vederea dobândirii atât a bogăţiei, cât şi a puterii.
Spre deosebire de sindromul cartel de elite, în care elitele relativ consolidate colaborează
în secret într-un cadru instituţional cu putere moderată, categoria în discuţie se
caracterizează prin faptul că oligarhii sunt agenţi liberi şi este puţin probabil ca ei să
colaboreze mult timp. Aceste elite sunt oligarhice în sensul că o mare parte din
competiţia cea mai importantă se desfăşoară – adesea în termeni extrem de personali –
între un număr relativ mic de participanţi. Totuşi, aceştia, la fel ca şi jocurile în care sunt
implicaţi, sunt ameninţaţi de o anumită nesiguranţă cauzată de ritmul şi de amploarea
schimbării, de natura nestructurată şi de fluctuaţiile ce apar la nivelul mizelor conflictului
şi de violenţa frecventă. Instituţiile slabe reprezintă o problemă importantă: incapacitatea
de a implementa contractele sau de a apăra proprietatea prin tribunale şi prin aplicarea
legilor sporesc numărul stimulentelor care îndeamnă la recurgerea la violenţă, făcând ca
poliţia şi armata să fie cu atât mai uşor de cumpărat – şi având ca rezultat, în cele mai
grave dintre cazuri, recurgerea la ajutorul mafiilor şi al armatelor private.
4. corupţia de tip moguli oficiali, proprie Chinei şi unor ţări din Orientul Mijlociu, unor
state din Africa

Crima organizată este definită prin existenţa unor grupuri structurate, „formate din trei
sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect
un beneficiu financiar sau alt beneficiu material” . Organizaţia are întotdeauna o ierarhie
limpede, cu lideri recunoscuţi de membrii obişnuiţi în funcţie de “competenţe”, lideri care
îşi dispută conducerea supremă a grupării ori de câte ori au ocazia.
Definirea crimei organizate este o sursă de controversă între organizaţiile internaţionale.
Grupul de experţi asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei şi Comisiei
Europene au căzut de acord asupra existenţei a patru criterii obligatorii:

• colaborarea dintre trei sau mai multe persoane;

• conlucrarea lor se face pentru o lungă sau indefinită perioadă de timp;

• aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infracţiuni grave sau chiar au săvârşit
asemenea fapte;

• obiectivul acţiunii lor comune este de a obţine profit/putere.

Criteriile opţionale se referă la:

• obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit;

• disciplină internă şi control;

• utilizarea violenţei sau a altor instrumente în scopul intimidării;

• influenţă prin corupţie sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media,
structurilor de implementare a legii, administraţiei publice;

• acţiune la nivel internaţional.


Convenţia cadru a ONU împotriva crimei organizate precizează la art. 1 că “prin crimă
organizată” se înţeleg: “Activităţile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături
de tip ierarhic sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau
să controleze teritorii ori pieţe, interne sau străine, prin violenţă, intimidare sau corupţie,
atât pentru sprijinirea activităţii criminale, cât şi pentru a se infiltra în economia legitimă,
în special prin:
a) trafic ilicit de droguri sau substanţe psihotrope şi spălarea banilor, aşa cum au fost
definite de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi de
substanţe psihotrope din 19 decembrie 1988;
b) traficul de persoane, aşa cum a fost definit de Convenţia pentru suprimarea traficului
de persoane şi a exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;
c) falsificare de monedă, aşa cum a fost definită de Convenţia internaţională pentru
suprimarea falsului de monedă, din 20 aprilie 1929;
d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, aşa cum a fost definit de Convenţia
UNESCO asupra mijloacelor de interzicere şi de prevenire a importului ilicit, exportului
şi transferului drepturilor asupra proprietăţilor culturale, din 14 noiembrie 1970, şi de
Convenţia UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie
1995;
e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau ameninţarea cu folosirea lor
împotriva populaţiei, aşa cum au fost definite de Convenţia privind protecţia fizică a
materialelor nucleare, din 3 martie 1980;
j) acte teroriste;
g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;
h) corupere a oficialităţilor publice.”
Mult timp crima organizată a prezentat un interes foarte scăzut pentru elementul politic,
deşi în anii ‘70 începuse să penetreze serios societăţile occidentale, dar şi cele central şi
est europene. Schimbările radicale de la sfârşitul anilor ‘80 au fost privite de reţele
criminale ca o oportunitate în executarea operaţiunilor transfrontaliere pe întregul
continent şi nu numai. Statisticile arată că în Europa de Vest au sporit considerabil
furturile de maşini, infracţiunile economice, spălarea banilor, traficul ilegal de armament
şi deşeuri radioactive, corupţia, infracţiunile legate de imigraţie (traficul de persoane şi
trecerile ilegale de frontieră, falsificarea de vize şi paşapoarte, utilizarea ilegală a mâinii
de lucru din statele sărace), precum şi infracţionalitatea legată de prostituţie sau alte
forme de exploatare sexuală. În Europa Centrală şi de Est, pe lângă tipurile de acţiuni
menţionate mai sus, se practică infracţiunile împotriva proprietăţii, extorcarea şi
falsificarea de bani.
Crima organizată internaţională a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte
datorită unor motive proprii (capitalul uman, material şi financiar deosebit, perfecţionarea
continuă a organizării şi a modului de operare), dar şi datorită exploziei globalizării. În
multe state, valorile tradiţionale legate de respectul faţă de autoritate şi comunitate au fost
înlocuite cu dorinţa de parvenire individuală cu orice preţ, iar multe dintre statele în care
se manifestă acest fenomen experimentează democraţia pentru prima dată. Multe guverne
sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supravieţuire, decât de sursa
devizelor. Altele, pentru a facilita comerţul mondial şi pentru a-i face faţă, şi-au
cosmetizat instituţiile şi structurile financiare, au relaxat restricţiile legate de procedurile
vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaţionale să se
infiltreze cu uşurinţă în structurile economiei licite .
În era globalizării, organizaţiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o bază
teritorială de unde să-şi coordoneze acţiunile. Revoluţia tehnologică a creat posibilitatea
şefilor de reţele să-şi conducă afacerile, indiferent de locul unde se află. Multe dintre
acţiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul reţelei de calculatoare şi
telecomunicaţii. Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet şi
tehnologia de comunicaţii sofisticată, permit structurilor criminale intensificarea
comiterii de infracţiuni cu autori neidentificaţi, erodându-se astfel autoritatea statelor.
Aceasta nu înseamnă însă că s-a renunţat la corupţie, mită, înţelegeri secrete sau
extorcări. Când toate acestea eşuează, se recurge la violenţă. Datorită faptului că au
existat situaţii în care organizaţiile criminale au avut posibilitatea de a-şi demonstra
violenţa ieşită din comun, ca mijloc de apărare a intereselor sale, se poate crea confuzie
în discernerea între actele lor şi cele ale organizaţiilor teroriste. Singura diferenţă notabilă
dintre ele este aceea că teroriştii sunt mai puţin interesaţi de profit, ei fiind mai degrabă
motivaţi de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având ca ţinte statul cu ceea ce
înseamnă el (instituţiile şi reprezentanţii lor).

1.2. Conexiunile dintre corupţie şi crima organizată

După anul 1989, în România crima organizată a intrat într-o strânsă relaţie cu actele de
corupţie. Relaţia strânsă dintre corupţie şi crima organizată este rezultatul „capturării
statului” de către organizaţiile criminale, având drept scop influenţarea deciziilor în
beneficiul propriu, asigurarea impunităţii în faţa justiţiei. Prin aceasta, cei care sunt
investiţi să cerceteze sau să judece acte de corupţie la nivelul organizaţiilor publice pot fi
ei însăşi actori sau pot avea superiori implicaţi in astfel de acte. Aceasta atitudine poate
permite tolerarea micilor acte de corupţie si poate încuraja, pe termen lung, acte de
corupţie mai mari. Reguli confuze, reguli care se schimba fără o informare prealabila a
tuturor persoanelor pe care acestea le afectează, reguli pe care numai persoane foarte
specializate le înţeleg si procese sau proceduri opace pot lăsa loc la interpretări si fac
dificilă stabilirea modului în care eventuale acte de corupţie s-au produs. De exemplu, în
domeniul bancar, cu sprijinul şi acordul unor factori de decizie de la nivel central şi local,
au fost concepute operaţiuni de creditare preferenţială a unor firme private, fără garanţii,
astfel că, din cauza insolvabilităţii debitorilor nu au putut fi recuperate creanţe de ordinul
sutelor de miliarde de lei şi al milioanelor de dolari. Totodată, o parte a sistemului bancar
din România a fost utilizată pentru spălarea banilor murdari rezultaţi din afacerile de
mare contrabandă, acte de evaziune fiscală, trafic de droguri, furturi de maşini etc. Unele
bănci româneşti s-au folosit de paradisurile fiscale din Cipru, Elveţia, Insulele Virgine şi
din alte zone pentru ştergerea urmelor activităţii infracţionale. Falimentul unor instituţii
bancare a avut efecte dezastruoase asupra agenţilor economici, asupra altor societăţi
bancare şi persoanelor fizice, punând în pericol, în final, stabilitatea socială şi politică a
statului. Banii proveniţi din activităţile infracţionale vor fi reinvestiţi in activităţi legale
( aşa-numita spălare a banilor). Încununată de succes, operaţiunea îi poate transforma pe
şefii reţelelor în membri aparent respectabili ai societăţii, iar resursele materiale de care
vor dispune le vor permite accesul facil în poziţii de decizie ale autorităţii statale. Crima
organizată îşi asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanţării campaniilor
electorale şi prin corupţie. Statisticile demonstrează faptul că economia subterană este a
doua afacere la nivel mondial. Criminalitatea organizată ar putea deveni instrument
politic şi vector de dominaţie şi control în domenii importante ale vieţii economico-
sociale.

1.3. Corupţia şi crima organizată în România

În procesul de tranziţie şi de adaptare la condiţiile economiei de piaţă concurenţiale,


corupţia tinde să devină un fenomen structurat şi specializat, prezent în toate domeniile
vieţii economice sociale şi politice. Acest proces a fost declanşat de schimbarea
regimului politic şi este alimentat de factorii de risc actuali: conexitatea cu alte fapte
antisociale şi cu economia subterană, managementul defectuos al deciziei politice şi
legislative precum şi mutaţiile.
Fenomenul corupţiei afectează mai mult sau mai puţin toate ţările europene, dar ţările în
curs de dezvoltare aflate în procesul tranziţiei către o economie de piaţă funcţională sunt
cele mai vulnerabile în faţa marilor riscuri legate de corupţie.
Datorită mijloacelor moderne de comunicare şi a unei mari deschideri a frontierelor în
Europa, manifestările crimei organizate au căpătat un caracter transnaţional,
desfăşurându-se de cele mai multe ori, pe fondul coruperii unor funcţionari publici cu
atribuţii judiciare sau financiare, ori a unor funcţionari vamali sau care asigură paza
frontierelor.
În ţările europene, astfel de domenii în care activităţile infracţionale au loc pe fondul unor
acte de corupţie sunt următoarele:
- activitatea antreprizelor – întreprinderile ajung de multe ori să fie controlate de către
organizaţiile criminale care le consideră indispensabile datorită obiectului lor de
activitate, poziţionării geografice, pieţelor de desfacere, etc; în acest proces, pe lângă
acţiunile de intimidare, mita este folosită pentru „cucerirea” întreprinderii, prin
influenţarea factorilor de decizie iar, pe de altă parte, după dobândirea controlului
întreprinderii respective, profiturile obţinute sunt utilizate pentru comiterea unor noi acte
de corupţie ;
- contrabanda cu ţigări fabricate în străinătate – efectuată prin sustragerea fizică de la
regimul de tranzit şi prin întocmirea unor documentaţii false aferente importurilor de
ţigări însoţite de coruperea unor funcţionari vamali cu atribuţii de inspecţie;
- evaziunea fiscală – prin utilizarea unor firme fantomă organizate pe mai multe paliere;
Spălarea banilor – inclusiv prin repunerea în circulaţie, sub formă de mită, a unor fonduri
dobândite ilicit sau prin reciclarea sau refolosirea de către funcţionarii corupţi a sumelor
de bani primite cu titlu de mită;
- comercializarea ilegală a alcoolului;
- falsificarea cărţilor de credit;
- transferurile frauduloase de bani prin mijloace electronice (inclusiv prin Internet);
- traficul de deşeuri şi infracţiunile asupra mediului înconjurător – constituie un fenomen
transregional, legat de strângerea şi distrugerea deşeurilor atât urbane cât şi industriale;
datorită lipsei cronice de instalaţii adecvate, organizaţiile criminale recurg în mod
sistematic la depozitarea sau distrugerea ilegală a deşeurilor toxico-nocive, cu obţinerea
unor profituri uriaşe, iar asemenea activităţi, cu consecinţe dezastroase şi ireversibile
asupra mediului înconjurător, au loc deseori cu complicitatea unor funcţionari corupţi;
- traficul de arme, materiale nucleare, droguri sau fiinţe umane – reprezintă activităţi
criminale cu caracter transnaţional care generează profituri mari şi, în acelaşi timp,
prezintă riscuri mici pentru infractorii implicaţi, datorită procentajul redus de identificare
din partea autorităţilor statului;
- deturnarea şi schimbarea destinaţiilor subvenţiilor, cu referire specială la finanţările
comunitare, sens în care, cum am arătat, a fost adoptată o legislaţie specifică pentru
protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
În cadrul programelor guvernamentale privind prevenirea şi acţiunea împotriva corupţiei,
pornindu-se de la identificarea sectoarelor vulnerabile la corupţie şi a factorilor de risc
specifici au fost identificate următoarele forme de corupţie:
- corupţia administrativă – priveşte activitatea administraţiei publice locale şi centrale,
autorităţile vamale, sănătatea şi asistenţa socială, cultura şi învăţământul, instituţiile din
domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale – corupţia în justiţie – cu referire
la autorităţile judecătoreşti – parchete şi instanţe;
- corupţia economică – în special în domeniul financiar-bancar, în agricultură, silvicultură
şi în unele ramuri ale industriei: metalurgie-siderurgie, precum şi în prelucrarea şi
comercializarea petrolului;
- corupţia politică – legată în special de activitatea parlamentară şi a partidelor politice:
efectele negative ale imunităţii parlamentare, influenţarea iniţiativelor legislative,
finanţare partidelor politice şi a campaniilor electorale

Având în vedere amploarea şi diversificarea fenomenului corupţiei, autorităţile române


au adoptat o strategie naţională anticorupţie materializată în Programul naţional de
prevenire a corupţiei şi Planul naţional de acţiune împotriva corupţiei, adoptate prin
Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001.
Cele două programe exprimă poziţia Guvernului României faţă de fenomenul corupţiei,
amploarea fără precedent şi diversificarea acesteia constituind principala motivaţie a
elaborării unei strategii unitare şi ferme de prevenire şi combatere în perioada următoare.
Din aceeaşi necesitate a izvorât şi adoptarea, în cadrul unui pachet legislativ, a unei
legislaţii secundare anticorupţie constând în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Constatarea că fenomenul corupţiei tinde să se globalizeze şi să îmbrace forme grave în
România a devenit o coordonată obişnuită a discursurilor publice ale înaltelor oficialităţi
ale statului român, care evocă permanent noi metode şi instrumente pentru prevenirea şi
controlul social al corupţiei.
Regăsim aceeaşi abordare şi în mass-media, care tratează fenomenul corupţiei ca pe o
adevărată plagă a societăţii româneşti şi care critică ineficienţa măsurilor dispuse pentru
limitarea şi controlul corupţiei. În acest mod s-a ajuns la o percepţie publică extrem de
negativă faţă de corupţie, amplificată şi de lipsa rezultatelor concrete şi spectaculoase, pe
termen scurt, în combaterea corupţiei. La nivelul cetăţeanului obişnuit, corupţia are un
impact direct, cu implicaţii inclusiv asupra opţiunilor sale politice, deoarece constată că
statul nu-şi asigură într-o suficientă măsură securitatea personală.
Constatarea că fenomenul corupţiei tinde să se globalizeze şi să îmbrace forme grave în
România a devenit o coordonată obişnuită a discursurilor publice ale înaltelor oficialităţi
ale statului român, care evocă permanent noi metode şi instrumente pentru prevenirea şi
controlul social al corupţiei.
Regăsim aceeaşi abordare şi în mass-media, care tratează fenomenul corupţiei ca pe o
adevărată plagă a societăţii româneşti şi care critică ineficienţa măsurilor dispuse pentru
limitarea şi controlul corupţiei. În acest mod s-a ajuns la o percepţie publică extrem de
negativă faţă de corupţie, amplificată şi de lipsa rezultatelor concrete şi spectaculoase, pe
termen scurt, în combaterea corupţiei. La nivelul cetăţeanului obişnuit, corupţia are un
impact direct, cu implicaţii inclusiv asupra opţiunilor sale politice, deoarece constată că
statul nu-şi asigură într-o suficientă măsură securitatea personală.
În aceste condiţii, fenomenul corupţiei din România a fost evocat în repetate rânduri de
reprezentanţi ai entităţilor europene sau internaţionale (Uniunea Europeană, Banca
Mondială, S.U.A.), precum şi de organizaţii neguvernamentale prestigioase a căror
activitate are ca obiect acest domeniu (Transparency International). A rezultat că stadiul
actual al corupţiei în România reprezintă principalul obstacol în calea integrării europene
şi a relansării economice prin atragerea investitorilor străini. Această stare de lucruri este
constatată şi în Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pe anul 2002, în
conţinutul căruia se face vorbire despre formele de manifestare a corupţiei, fenomen care
reprezintă un risc şi o ameninţare la adresa securităţii naţionale.
Este cunoscut faptul că procesul de legiferare urmăreşte îndeaproape nevoile sociale
existente într-o anumită perioadă, fiind un adevărat barometru al stadiului societăţii şi
factorilor de risc la adresa stabilităţii acesteia. Din acest punct de vedere, în ultimul
deceniu, factorii politici din România au întreprins numeroase măsuri, inclusiv pe plan
legislativ, menite să limiteze fenomenul corupţiei şi consecinţele acestuia. Astfel, au fost
promovate reforme instituţionale, măsuri de politică penală şi adaptare la legislaţia
europeană în domeniu.
Actul normativ cadru în acest domeniu este Legea nr. 78/2000 privind prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Legea se aplică numai anumitor categorii de persoane şi stabileşte reguli speciale de
comportament pentru alte categorii de persoane, iar infracţiunile legate de fenomenul
corupţiei sunt împărţite în trei categorii: infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate
infracţiunilor de corupţie şi infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie.
De-a lungul timpului au fost create la nivelul executivului sau al autorităţii judecătoreşti
mai multe organisme sau structuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei
(C.N.A.I.C.C.O., Secţia de combatere a corupţiei şi a criminalităţii organizate din cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie) care fie s-au dovedit ineficiente, fie
au promovat imixtiuni reciproce în activitatea desfăşurată. Pornind de la legislaţia
specifică existentă în unele ţări europene (Italia, Spania, Germania) precum şi de la
necesitatea creării în România a unei structuri judiciare specializate în combaterea
corupţiei, a fost creat Parchetul Naţional Anticorupţie (înfiinţat prin Ordonanţa de
Urgenţă nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002 şi modificată prin Legea nr.
161/2003).
Parchetul Naţional Anticorupţie este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public,
care-şi exercită atribuţiile la nivel naţional, fiind concepută pentru combaterea „marii
corupţii”, în cadrul normativ creat prin Legea nr. 78/2000.
A fost creat un sistem de subiecţi – instituţii sau categorii de persoane – având obligaţii
cât priveşte sesizarea faptelor de corupţie precum şi organisme cu atribuţii privind
elaborarea, coordonarea evaluarea şi sprijinirea aplicării strategiilor şi a programelor,
inclusiv a celor sectoriale, de prevenire şi control al corupţiei.
Astfel, la nivelul executivului, în cadrul Comitetului Naţional de Prevenire a
Criminalităţii a fost constituit Grupul central de analiză şi coordonare a activităţilor de
prevenire a corupţiei care îşi desfăşoară activitatea sub coordonarea Corpului de control
al primului ministru.
Acest complex de măsuri legislative denotă faptul că fenomenul corupţiei este real şi
extins iar pentru combaterea acestuia sunt necesare măsuri energice din partea întregii
societăţi româneşti.

Recrudescenţa crimei organizate în România

Sistemul totalitar de dinainte de 1989 a împiedicat dezvoltarea organizaţilor de tip mafiot,


singurul domeniu în care se poate afirma că s-au format aşa zise nuclee ale crimei
organizate era cel economic. În condiţiile lipsei grave şi iraţionale de produse
agroalimentare, specula se transforma într-o profesie rentabilă.
În România de astăzi în care o bună parte a populaţiei trăieşte în sărăcie, numeroşi
oameni fiind stăpâniţi de sentimente de nesiguranţă şi puternică frustrare, promovarea
liberei concurenţe, a spiritului competitiv, a avut desigur pe lângă efectele pozitive şi un
revers nedorit. Pe baza acestui sistem social, politic, cultural propice, s-au putut dezvolta
organizaţiile de tip mafiot în România.
Astfel că numeroşi indivizi, au ales calea infracţiunii, a furtului, escrocheriei, abuzului,
corupţiei şi traficul de orice fel pentru a se îmbogăţi peste noapte.
Situaţia economică şi nivelul de educaţie al publicului la un moment dat, ca şi de efortul
instituţiilor statutului de a combate infracţiunile influenţează direct accentuarea sau
diminuarea fenomenului de criminalitate organizată, fie ca e vorba de trafic de droguri,
trafic de persoane pentru prostituţie sau forţa de muncă, falsificare de moneda sau
criminalitate informatica.
Sărăcia înlesneşte în mare măsură fenomenul criminalităţii organizate. Sărăcia transforma
multe persoane vulnerabile în victime, dar este şi o adevărată pepinieră de membri ai
unor astfel de reţele. Cele mai sărace judeţe ale Moldovei au dat nu numai “marfă”
reţelelor de proxeneţi din Franţa, Spania sau Italia, dar si capi longevivi ai lumii
interlope.
Pe de alta parte, după 1990, reţelele de criminalitate organizata au înflorit în România
aproape fără să fie deranjate de intervenţia statului, ba chiar alimentate de deciziile
haotice ale tranziţiei. Nu a fost vorba numai de continuitate între cei care “adunaseră bani
la saltea” in vremea comunismului, ci si de reţele cu totul noi. Astfel, reţelele de trafic de
droguri orientate spre pieţe din Europa Occidentala au prosperat. Momentul decisiv al
instalării lor a fost in perioada războiului din fosta Iugoslavie, care a deviat traseul
obişnuit, ce venea din Turcia, prin România. Graniţa permeabila cu Republica Moldova,
dar si sărăcia extremă din unele judeţe precum Vaslui sau Botoşani a favorizat in anii ’90
şi traficul de femei pentru prostituţie. Din Bacău sau Buzău au plecat spre spaţiul
Schengen sute de victime ale traficului de fiinţe umane, inclusiv cu ajutorul
falsificatorilor de acte.
În aceeaşi perioadă au prosperat si traficul de arme din spaţiul ex-sovietic, dar şi traficul
de maşini furate din Germania sau Austria. Maşinile nu erau vândute numai în România,
ci mai ales spre pieţe vaste precum Ucraina si Rusia, unde li se putea pierde urma cu
desăvârşire. Pe de alta parte, privatizările masive din România au alimentat
infracţionalitatea economică, prin diminuarea valorii companiilor, ocolire de licitaţii,
evaziune fiscală şi nerespectarea contractelor de privatizare după vânzare.
După 1999, începerea negocierilor de aderare cu Uniunea Europeana a determinat şi
articularea unui răspuns mai ferm al statului fata de fenomenul criminalităţii organizate.
Din 1999 pana în 2003 si 2004, au apărut legi pentru combaterea criminalităţii organizate
si s-au pus la punct reguli pentru investigaţii transfrontaliere. Au început sa fie
recunoscute de către instanţe probele obţinute prin infiltrarea de ofiţeri in grupările
cercetate. În 2002 a apărut Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată si Terorism – DIICOT.
Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut în această direcţie. Legislaţia rămâne neclară si
încurcată. Nu este deloc acelaşi lucru daca sunt prinşi capii unei reţele de droguri sau sunt
arestaţi cei care distribuie drogurile, pioni care pot fi înlocuiţi imediat. În plus, prima
barieră în faţa răspândirii fenomenului de criminalitate organizată – Poliţia – este încă
afectată de acte de corupţie la nivel înalt (cel mai recent exemplu ar fi scandalul
autoturismelor Dacia Logan de 70.000 de euro), dar si de legi slabe. Actele de violenţă si
agresiunile verbale asupra poliţiştilor (ceea ce se numeşte ultraj) nu sunt sancţionate
corespunzător, iar aceasta ar putea fi una dintre principalele cauze ale actualei proliferări
a violenţei de stradă.
Pe de alta parte, cifrele furnizate de DIICOT arata ca, din 5.300 de cauze privind traficul
de droguri investigate în 2008, aproape jumătate au rămas nerezolvate, iar situaţia a fost
asemănătoare şi în 2007. În plus, România a devenit şi ţară de destinaţie pentru traficul de
droguri, cel mai periculos tip de trafic ca impact social. Nu este deloc acelaşi lucru dacă
sunt prinşi capii unei reţele de droguri sau sunt arestaţi cei care distribuie drogurile, pioni
care pot fi înlocuiţi imediat.
România, refugiul mafioţilor italieni
Mafiile italiene acţionează de mai mulţi ani in România, a arătat Paolo Sartori, seful
Biroului Interpol Italia la Bucureşti. Mafioţii au acoperirea unor activităţi legale,
comerciale sau imobiliare şi preferă România pentru limba înrudită cu cea italiană. În
România au fost capturaţi: Mario Pascale, membru al Cammora, acuzat ca ar fi îngropat
de vie o tânără din provincia Salerno; Antonio Constantin, membru al Sacro Cora Unite,
condamnat în Italia pentru asasinat (care se ocupa în România de comerţul cu cafea);
Enrico Zuppo, numărul trei în Camorra (căsătorit cu o româncă, deţinătorul unui ştrand în
Timişoara); Vicenzo Spoto (Cosa Nostra), care a trăit 10 ani la Constanta şi a avut relaţii
cu lumea interlopă locala, fiind implicat in falsificarea cărţilor de credit; Fraterrigo
Salvatore, din familia Giuseppe Madonia, condamnat în Italia pentru trafic de droguri şi
de arme; Ignazio Nicodemo, liderul clanului Laudani din Catania; Luigi Riccardi (şantaj
economic); Testa Severino (trafic de armament şi droguri); Francesco Perspicace,
condamnat la 60 de ani de închisoare pentru trafic de droguri. Execuţiile în stil mafiot nu
au lipsit: în 2005 italianul Alberto Ranaldi, dat în urmărire pentru sechestrare de persoane
şi având relaţii cu cămătarii romani, a fost găsit împuşcat în cap în Parcul Verdi din
Bucureşti. Cea mai spectaculoasă arestare a fost a lui Francesco Schiavone, capul mafiei
napoletane Camorra, în 2004.
Traficul de persoane
România s-a “afirmat” pe harta traficului de persoane la foarte scurt timp după 1989,
intre anii 1992-1993, când au început sa treacă frontiera mulţi străini care “au găsit aici
un adevărat «El Dorado». Prima forma de trafic de persoane care a făcut victime a fost
exploatarea sexuala. Pe lângă lipsa de informare a romanilor, vecinătatea cu fosta
Republica Iugoslavă le-a asigurat traficanţilor de carne vie o “piaţă de desfacere” sigura:
militarii aflaţi în Bosnia în perioada conflictului, 1992-1995. Primele “condamnări
serioase” pentru trafic de persoane au avut loc abia în 2003. După dezvoltarea structurilor
de combatere a traficului de carne vie pentru exploatare sexuală, reţelele de crima
organizata s-au reprofilat pe traficul pentru exploatarea prin muncă. În 2004, peste 80%
din victime erau traficate în scopul exploatării sexuale, in timp ce în 2008, proporţiile
sunt egale cu cele ale exploatării prin muncă si, pentru prima dată în România, numărul
victimelor bărbaţi l-a depăşit pe cel al victimelor-femei. Pe de altă parte, numărul
persoanelor traficate identificate in 2008 este de 1.240, la jumătate faţă de numărul
victimelor traficate in 2005. Pe măsură ce se va dezvolta economic, România va deveni
din “furnizoare” de victime “ţară de destinaţie”. Aceasta schimbare se va face simţită
peste numai doi-trei ani.
Traficul de droguri
România a început sa se transforme dintr-o ţară de tranzit pentru droguri într-o piaţă de
consum, lucru recunoscut şi de autorităţi. Cele mai folosite droguri sunt heroina,
marijuana şi ecstasy. Dacă heroina este drogul săracilor din periferii, cocaina şi drogurile
sintetice (inclusiv noile 2C-B, DOB si DOET, halucinogene care sporesc performantele
sexuale) sunt consumate de bogaţi. Heroina rămâne principalul drog traficat si consumat
in Bucureşti. În 2008, DIICOT a trimis in judecată, pentru trafic de droguri, nu mai puţin
de 891 de persoane, dintre care 378 din Capitala, şi a arestat 575 de traficanţi. La graniţe,
politia de frontiera a confiscat 393.976 kg droguri, dintre care 386.976 kg heroina, în
trafic fiind implicaţi turci, sirieni, romani, albanezi, sirieni, iranieni, ucraineni, belgieni si
spanioli.
Ofiţerii antidrog au mai reuşit sa spargă mari reţele de traficanţi si să desfiinţeze culturi
“spontane” de marijuana (pe Litoralul Marii Negre si în Transilvania). De exemplu, o
angajată a Ministerului Finanţelor si un poliţist au fost prinşi în timp ce vindeau heroina;
poliţia a mai arestat un medic care vindea canabis si o învăţătoare care ducea droguri
elevilor ei, deţinuţi dintr-un penitenciar. Potrivit unor experţi, efectele traficului de
droguri sunt chiar mai grave decât ale altor tipuri de trafic, aparent mai periculoase si mai
violente. Consumul de droguri distruge sănătatea celui care se droghează, dar afectează
relaţiile sale cu familia si comunitatea. În formele sale extreme, consumul de droguri
duce la violenta si prostituţie.
Deja se poate vorbi de o “piaţă a drogurilor“ în marile centre urbane şi universitare
(Bucureşti, Cluj, Iaşi, Constanţa, Timişoara, ş.a. ). Aproape zilnic, sunt depistaţi traficanţi
şi consumatori de droguri, mare parte fiind cetăţeni străini sau cetăţeni români, cu
precădere, elevi şi studenţi.

Traficul cu armament
Până să intre în NATO şi în Uniunea Europeană, România era una dintre ţările-sursă de
armament traficat către zonele de conflict aflate sub embargo. Rapoartele internaţionale
arată ca armele româneşti au ajuns ilegal în Rwanda, în 1997, la forţele rebele din
Angola, între 1996 si 1999, folosind licenţe false de export pentru state nesupuse
embargoului, precum Togo sau Burkina Faso, dar si la forţele rebele din Congo, in 2001,
prin Uganda. Principalul motor al traficului de arme din România era pe atunci faptul ca
surplusul de arme produse nu era declarat si nu putea fi supravegheat de organizaţiile
internaţionale. Celebri traficanţi de arme precum rusul Viktor Bout si israelianul Shimon
Naor şi-au făcut de-a lungul vremii cumpărăturile de armament din România. În perioada
1997-1998, aeroportul militar de la Otopeni a fost terminal de încărcat armament
romanesc sau bulgăresc în avioanele lui Bout, care mergeau apoi spre Rwanda sau
Congo.
Totuşi, lucrurile s-au schimbat odată cu eforturile de aderare în organizaţiile euro-
atlantice şi România a început să-şi corecteze marile derapaje din acest domeniu. În 1999,
Shimon Naor a fost arestat în România, dar a fost eliberat din cauza unor presupuse erori
procedurale ale procurorilor si a fugit din tara. Complicii români ai lui Naor au fost
condamnaţi. În 2008, Viktor Bout a fost arestat in Thailanda de agenţi americani. Un
flagrant eşuat şi interceptările telefonice care au dus la arestarea sa au avut loc însă în
România, cu ajutorul serviciilor secrete naţionale.
Evaziune fiscala
Daca în 2003 economia gri avea o pondere de 37% in Produsul Intern Brut (PIB), în 2007
aceasta nu depăşea, potrivit fostului ministru al finanţelor, Varujan Vosganian, o cotă de
20-22% din PIB. Zonele cu cea mai mare evaziune fiscală sunt, pe de o parte, producţia
de ţigări, alcool si carburanţi, iar pe de alta parte, industria alimentară. Potrivit unui raport
al OECD despre munca informală, aproape jumătate din populaţia ocupata a ţării nu
plăteşte contribuţiile sociale si taxele la bugetul de stat, folosind alte tipuri de contracte si
convenţii decât contractele legale de munca. Fostul şef al Agenţiei de Administrare
Fiscala Daniel Chitoiu crede totuşi ca evaziunea din România a scăzut considerabil: doar
unul din zece români este suspect în prezent de evaziune, faţă de trei din zece, în urmă cu
trei ani. Ca urmare a evidenţei informatice a plăţii taxelor si a aplicării cotei unice de
impozitare de 16%, peste 90% din persoanele fizice si juridice îşi plătesc acum dările
către stat, economia nefiscalizata scăzând astfel simţitor. Evaziunea din agricultura se
menţine însă in continuare ridicata, la circa 70%, apreciază sindicatele şi patronatele din
domeniu.
Contrabanda
În anul 2008 poliţia de frontieră a descoperit la graniţe 116 autovehicule furate,
persoanele implicate fiind romani, bulgari, ruşi, albanezi, moldoveni, germani, sârbi si
italieni; alte maşini de lux si utilaje scumpe de construcţii, dispărute din Vestul Europei,
au fost găsite in România. Potrivit Poliţiei de Frontieră, un trend ascendent faţă de anii
trecuţi a cunoscut şi traficul cu arme, muniţii, materiale explozive şi radioactive, produse
periculoase, obiecte de patrimoniu sau cu bunuri contrafăcute, purtând mărci
internaţionale protejate (in special parfumuri, haine si pantofi).
Traficul cu ţigări a înflorit si el, estimându-se ca în 2007 una din şase ţigări fumate în
România provenea din contrabanda. Contrabanda cu ţigări apare din cauza diferenţelor
mari de taxe dintre România şi ţările nemembre UE – Ucraina si Republica Moldova -
unde ţigările sunt de cinci-şase ori mai ieftine.
Animalele sunt noile victime ale contrabandei. Puii de câine din rasele Beagle, Husky,
West Terrier si Ciobănesc german reprezintă o afacere de milioane pentru mafia
napoletană, Camorra, motiv pentru care ministrul Italian de Externe, Franco Frattini, a
cerut ţărilor din Europa de Est, inclusiv României, reguli de control mai stricte în
comerţul cu animale.
Pirateria informatică
Românii au devenit cunoscuţi atât pentru modul în care clonează cardurile străinilor,
violând PIN-ul si contul, cât şi pentru jefuirea magazinelor online ale planetei. Un caz
spectaculos a fost acela al tânărului Bogdan Ionescu, medaliat cu aur la Balcaniada de
Informatica, care a clonat site-ul Poştei italiene. Ulterior, infractorii au uşurat conturile
pensionarilor cu 500.000 de euro. În stare de arest, romanul a susţinut admiterea la
Facultatea de Inginerie a Universităţii din Milano, a rezolvat testul in 20 de minute şi a
reuşit să obţină cel mai bun scor dintre toţi candidaţii. Presa italiana l-a numit “creier pur”
iar o mare companie IT i-a oferit un job.
Un alt caz notoriu este cel al hackerilor români care au atacat portalul eBay, sustrăgând
date din conturi şi organizând licitaţii fictive şi producând în acest mod fraude de
milioane de dolari. Cetăţenii SUA sunt asistaţi în procesul cu hackerii de către U.S.
Secret Service. Dave Cullinane, directorul de securitate al eBay, a declarat că “metodele
cele mai sofisticate de fraudare provin mai ales din ţări cu o rată mare de şomaj, dar în
acelaşi timp cu o educaţie ridicată”, aşa cum este şi cazul României. The Daily Mail
scria în 2007 ca românii din Marea Britanie comiteau 85% din delictele de la bancomate.

CAPITOLUL II: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ – AMENINŢĂRI LA


ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

2.1. Conceptul de ameninţare în domeniul securităţii naţionale

De-a lungul timpului ameninţarea a fost permanent prezentă în relaţiile dintre oameni, că
şi-a perfecţionat formele şi metodele specifice, stând la baza cauzelor nenumăratelor stări
conflictuale care au umbrit evoluţia societăţii omeneşti. Denumită ca atare sau nu
„ameninţare”, fie că a fost exprimată prin cuvinte, fie prin gesturi, întotdeauna a
reprezentat un pericol potenţial. În limba română cuvântul „ameninţare” provine din
latină: „minatio -onis” , cu sensul actual. Aceeaşi bază etimologică o are şi termenul
francez „menace” care
semnifică „o intenţie ostilă vizând intimidarea”. Literatura de specialitate din diferitele
colţuri ale lumii o evidenţiază, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o
atitudine negativă, care se adresează înainte de toate afectivităţii individuale sau de grup
şi nu raţiunii celor vizaţi. Ea dispune de o gamă largă de tehnici şi procedee ce se întinde
de la persuasiune la manipulare. Astfel, în accepţiune anglofonă ameninţarea reprezintă o
„expresie a intenţiei de
a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciţie sau
constrângere” . O definiţie apropiată de cea mai de sus o oferă şi dicţionarele germane
care o prezintă drept „acţiunea de a pune pe cineva într-o situaţie periculoasă, sau ceva
care să pericliteze situaţia unei persoane” . În schimb, prin ameninţare în limba rusă se
înţelege „o acţiune psihică asupra unei persoane în scopul de a o pune să îndeplinească
cerinţele stabilite de altcineva”. Atât „Dicţionarul Explicativ al limbii române”, cât şi
„Micul dicţionar academic”, ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc
termenul ameninţare drept „intenţia de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a
obţine ceva)”.
Definiţia dată în enciclopedii şi dicţionare de prestigiu reuşeşte să delimiteze conţinutul
sau sfera noţiunii (ameninţare) supuse analizei şi îi precizează înţelesul general. În orice
domeniu special, dar mai ales în domeniul apărării şi securităţii se operează cu noţiuni şi
se practică un limbaj care foloseşte o terminologie specifică.
Pornind de la accepţiunea generală, definiţia ameninţării de sorginte politico-militară
necesită unele precizări. Fie că se referă la lezarea drepturilor fundamentale ale statelor
sau sistemelor de securitate percepţia transpunerii în fapte a obiectivelor ameninţării
rămâne aceeaşi, încadrând-o în rândul pericolelor virtuale. Ele întotdeauna determină
apariţia unor replici, necesare contracarării efectelor ameninţării. Situaţia devine gravă
când acestea sunt supradimensionate. Poate fi iniţiată o reacţie în lanţ, greu de controlat,
în care binomul newtonian acţiune-reacţiune se poate multiplica până la distrugerea
sistemului care l-a generat. Această atitudine poate fi mai des generată de ameninţările
asimetrice, concept care se uzitează destul de des în literatura de specialitate actuală. El
semnifică „ameninţarea reieşită din posibilitatea de a întrebuinţa mijloace sau metode
diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar exploatând
slăbiciunile sale în scopul de a obţine un rezultat disproporţionat”.
La fel de des întâlnim şi noţiuni ca: „ameninţare cu forţă” (acţiunea prin care un stat sau
mai multe state săvârşesc acte politice, economice, militare sau de altă natură, cu scopul
de a impune altui stat sau altor state să renunţe la deplina exercitare a drepturilor şi
atributelor suverane) sau „ameninţarea militară externă”, pe care analiştii o înţeleg ca
fiind ameninţarea ce priveşte securitatea pe plan militar şi a cărei sursă se situează în
afara frontierelor naţionale. Ea poate să aibă ca origine revendicări teritoriale, o ingerinţă
în problemele interne ale unei ţări, prezenţa unor focare de conflict armat îndeosebi
aproape de frontierele unui stat sau de cele ale aliaţilor săi sau desfăşurarea şi
amplificarea puterii grupărilor de forţe susceptibile de a bulversa echilibrul de forţe
existent în zonă. Desigur, lista termenilor asociaţi noţiunii de ameninţare cu care operează
domeniul apărării şi cel al securităţii ar putea continua. Definiţiile oferite de dicţionarele
şi glosarele din domeniul securităţii apărute în ultimul timp în lume nasc de cele mai
multe ori controverse în privinţa stabilirii relaţiei cauză-efect. Unele se referă la
protejarea de pericole (securitatea obiectivă), altele la sentimentul de siguranţă
(securitatea subiectivă) sau la absenţa oricărei îndoieli (încrederea în cunoştinţele
proprii). Importantă este înţelegerea deplină a lor, în special a celor importaţi din altă
limbă pentru ca să nu apară confuzii în exprimare şi înţelegere cu urmări atitudinale
grave. Aceasta este cu atât mai necesară cu cât în perioada pe care o vom parcurge,
marcată de primirea statutului de membru NATO de către România, se vor produce
reevaluări şi adaptări în toate sectoarele vieţii politico-sociale. În general politologii,
analiştii şi teoreticienii din diferite domenii au tendinţa să ofere aceeaşi valoare
termenilor: pericol, risc, ameninţare, vulnerabilitate, considerându-i sinonimi. Nu
întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt documente şi convorbiri oficiale sau
semioficiale, care prin folosirea inadecvată a acestor termeni se poate da naştere la
percepţii eronate ale interlocutorilor. Pentru a evita asemenea capcane considerăm că
noţiunea de ameninţare este individualizată de existenţa unui autor care o proferează
având un scop şi un obiectiv pe care îl urmăreşte. Acţiunea este evident direcţionată
asupra unui subiect bine determinat. În concluzie, putem defini conceptul de ameninţare
ca reprezentând un pericol potenţial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor,
scop, obiectiv şi o ţintă.

2.2. Interacţiunile corupţiei cu conceptul, principiile, scopul şi obiectivele securităţii


naţionale
Securitatea naţională reprezintă starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a
putea să se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit pentru promovarea intereselor
fundamentale ale României. Securitatea naţională se întemeiază, în primul rând, pe
respectarea prevederilor constituţionale şi legilor ţării a căror justă aplicare exclude
fenomenul corupţiei.
Securitatea naţională a României implică toate problemele societăţii: economia, apărarea
diplomaţia, administraţia, ordinea publică, echilibrul social, educaţia şi sănătatea.
Corupţia reprezintă o problemă importantă a societăţii româneşti actuale, care afectează
cvasitotalitatea domeniilor sociale şi în ultimă instanţă îl afectează pe cetăţean, de la ale
cărui drepturi şi interese fundamentale porneşte însuşi conceptul de securitate naţională.
Scopul securităţii naţionale este legitimat inclusiv prin promovarea şi apărarea intereselor
fundamentale ale României, integrarea ţării, în perspectivă, în structurile euroatlantice,
protejarea cetăţenilor români, garantarea drepturilor fundamentale şi a libertăţilor
individuale ale acestora. Atingerea acestui scop este serios ameninţată de intensificarea
fenomenelor corupţiei şi criminalităţii organizate, care periclitează îndeplinirea
obiectivelor naţionale şi afectează în special funcţionarea sistemului politico-instituţional,
eficienţa şi continuitatea procesului de reformă economico-structurală, implementarea
economiei de piaţă, extinderea şi consolidarea relaţiilor cu statele democratice
occidentale şi cu instituţiile economico-financiare paneuropene, integrarea deplină în
structurile euroatlantice şi perfecţionarea componentei militare a securităţii naţionale.
Se constată o tendinţă evidentă de racordare rapidă a crimei organizate din România la
procesul de globalizare şi internaţionalizare a organizaţiilor criminale prezente în
majoritatea statelor lumii.
Dezvoltarea criminalităţii în România ar putea fi interpretată, lato senso, din perspectiva
oferita de procesul de democratizare şi, implicit, de integrare în circuitul economic
mondial. Totodată, deschiderea frontierelor, dublata de un control vamal relaxat a
impulsionat la cote fără precedent, mişcarea persoanelor şi a mărfurilor, imigraţia
clandestină, furtul de autovehicule şi traficul internaţional de autovehicule furate, traficul
cu moneda falsa, traficul de materiale radioactive, traficul cu opere de arta si nu în
ultimul rând criminalitatea atât cea economico–financiara, cât şi cea prin agresare fizică.
Structurile crimei organizate dovedesc din ce în ce mai multa uşurinţă în adaptarea faţă
de schimbările de situaţii şi condiţii orientându-se foarte rapid spre spaţiul economic care
le asigura câştigurile cele mai mari şi posibilităţi concrete de pătrundere în instituţiile
sociale si în cele ale ordinii juridice.
Departe de a fi considerată doar o asociere banală a doi sau mai mulţi infractori pentru
spargerea unei locuinţe sau furtul unei maşini si valorificarea bunurilor sustrase, crima
organizată, spre deosebire de organizaţiile teroriste, are obiective stabilite pe termen lung,
în plan economic, politic si social, şi vizează obţinerea profitului şi puterii. Daca
terorismul tinde să schimbe un sistem politic, organizaţiile crimei organizate urmăresc
doar câştigurile perpetue.
Deşi până în prezent, nu au fost relevate conexiuni importante între marile structuri ale
crimei organizate internaţionale, cea mai reprezentativă rămânând mafia italiană, pe de o
parte, şi grupările sau organizaţiile teroriste, pe de alta parte, datorită pericolului deosebit
al acţiunilor infracţionale desfăşurate de crima organizată internaţională pe teritoriul
României se poate aprecia că, la ameninţările distincte reprezentate de terorism şi crima
organizată, la adresa securităţii naţionale, se adaugă noi factori de risc, rezultaţi din
interferenta celor două fenomene, şi reprezentaţi de:
1. mijloace financiare obţinute de către grupări teroriste din activităţi specifice crimei
organizate, acestea permiţând dezvoltarea capabilităţilor organizatorice si operative
proprii;
2. generarea unor conflicte de interese, prin implicarea terorismului în
crima organizata, pentru a căror rezolvare se poate apela la modalităţi cu grad extrem de
violenta;
3. amplificarea unei stări de îngrijorare privind perspectiva de a instaura si consolida, pe
teritoriul naţional, structuri specifice criminalităţii organizate, coroborate cu revigorarea
fenomenului terorist internaţional.
Pornind de la aceste considerente, se poate aprecia ca organizaţiile criminale si cele
teroriste converg caracteristici multiple ce permit o strânsa cooperare, astfel încât acestea
permit o înalta ierarhizare structurala, cu paliere decizionale, cu sarcini si competente
bine definite.
Pe acest fond, strategiile de securitate trebuiesc regândite fundamental, luând în calcul
includerea de noi vectori în strategia de securitate naţională. În contextul în care
autorităţile europene si mondiale îşi canalizează eforturile pe direcţia identificării
soluţiilor adecvate pentru eradicarea fenomenului terorist, România si-a amplificat
eforturile de contracarare a acestui flagel, atât în plan internaţional cât si în plan intern.
Aceste eforturi vizează alăturarea României la coaliţia internaţională, în scopul
combaterii terorismului, prin punerea la dispoziţie a întregului potenţial naţional si
intensificarea masurilor de actualizare a cadrului legislativ si implementare a acquis –
ului comunitar.

2.3. Interacţiunile corupţiei cu factorii de risc la adresa securităţii naţionale a României

Noţiunea de risc reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de


înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă.
Corupţia prezintă complementaritate cu alţi factori de risc la adresa securităţii naţionale,
constituind un element favorizant pentru amplificarea acestora, în timp ce fenomenul
corupţiei este, la rândul său, alimentat de activităţile ce definesc factorii de risc respectivi.
Asemenea factori de risc la adresa securităţii naţionale, aşa cum sunt definiţi aceştia în
doctrina de securitate a României, sunt următorii:

Factori de risc de natură economică


Corupţia reprezintă un factor de injusteţe socială care întreţine şi amplifică sărăcia,
afectând, în ultimă instanţă dezvoltarea economică, aceasta fiind cea mai credibilă şi
temeinică sursă de securitate. Sumele de bani şi foloasele care fac obiectul mitei sau altor
infracţiuni de corupţie sunt scoase din circuitul economic normal şi capătă o destinaţie
ocultă, reprezentând venituri ilicite.
Toate aceste sume, care uneori ating valori considerabile, se adaugă sumelor folosite în
mod legal pentru atingerea scopului în care a fost dată mita, astfel încât costul final al
activităţii respective este amplificat în mod nejustificat cu un procent considerabil.
Pe de altă parte, corupţia reprezintă un factor de subminare a potenţialului economic
naţional favorizând dezvoltarea economiei subterane, iar amplificarea şi generalizarea
acestui fenomen constituie o cauză importantă a stării precare a componentelor
economice ale securităţii naţionale.
Dintre domeniile cele mai afectate amintim domeniul financiar-bancar şi procesul de
privatizare unde actele de corupţie au alimentat activităţi infracţionale complexe
finalizate prin falimentul unor bănci sau privatizarea frauduloasă a unor obiective
economice importante. Astfel, între corupţia organizată şi criza întreprinderii există o
relaţie directă manifestată prin acţiunea unor factori externi (extorcarea de fonduri, actele
de corupţie propriu-zise şi finanţarea ilicită a unor activităţi economice) sau interni
(reciclarea şi folosirea fondurilor ilicite, acţiunile „administratorilor de paie”, coruperea
angajaţilor de către structurile criminale) asupra întreprinderii, cu scopul final al
controlării şi folosirii potenţialului acesteia în interesul grupurilor de criminalitate
organizată.
Pentru economie, corupţia înseamnă ineficientă, alocarea eronată a resurselor disponibile
(capital, forţa de muncă), încercarea de eludare a taxelor către stat şi a contractelor
private – sau chiar a legii – de către o pătura tot mai mare din populaţie; există şi o veste
paradoxal pozitivă: creşterea economică reală ar putea fi mult mai mare decât cea
«oficială», prin efectul sumelor din economia «gri», dar aceasta nu merită nici o
consideraţie în spaţiul lucrării de fată. În contractele public-private, corupţia generează
costuri suplimentare sau cel puţin schimbarea destinaţiei unor fonduri de la investiţii către
buzunare personale. În loc să fie utilizaţi la potenţialul maxim, în scopul productiv pentru
care au fost destinaţi, banii îşi pierd urma şi revin la un moment dat în economie, sub
forma de consum privat direct sau investiţii imobiliare (de exemplu). Chiar atunci când
nu implică tranzacţii monetare, ci doar trafic de influenţă, corupţia afectează alocarea
resurselor către cel mai competent utilizator al lor, prin redirecţionarea către un anume
client politic. În acest fel, apare un cost de oportunitate plătit de întreaga societate, ca
diferenţa dintre utilizarea optimă a resurselor în economie (către destinaţia iniţială) şi cea
sub-optimă ca efect al corupţiei.
În domeniul sănătăţii, un management incompetent sau voit defectuos a dus la
perpetuarea mitei ca sursă de rotunjire a veniturilor personalului medical şi a reuşit astfel
să păteze imaginea unei vocaţii în care profesioniştii adevăraţi au realizări remarcabile. n
mediu măcar a fenomenului corupţiei.
În concluzie, corupţia afectează întreaga societate românească. Alienarea integrităţii
morale a naţiunii asigură perpetuarea fenomenului în timp, şi vor fi necesare eforturi
susţinute, bani şi mulţi ani pentru reducerea sa la valori „acceptabile”. Pană atunci,
potenţialul economic al ţării va fi subminat aşa cum am descris mai sus. Mai mult,
imaginea României va rămâne pătată, iar investitorii străini oneşti vor evita contactul cu
ţara cea mai coruptă din UE.

În domeniul economic, factorii de risc întreţinuţi de corupţie şi crima organizată pot fi:
- menţinerea la un nivel ridicat a infracţiunilor economice grave (contrabandă, evaziune
fiscală, delapidare, gestiune frauduloasă); – prelungirea unor dificultăţi interne de natură
economică, financiară şi socială, care afectează critic funcţionarea societăţii româneşti;
- instituţionalizarea unor programe economice păgubitoare în domeniul privatizării,
restructurarea sectoarelor industriale (minerit, industria chimică, construcţii de maşini) şi
agricultură;
- grave deficienţe în organizarea cadrului normativ privind evidenţierea şi colectarea la
bugetele locale şi cel central a taxelor şi impozitelor;
- reglementarea defectuoasă a unor activităţi economice cum ar fi colectarea T.V.A.,
accizele, subvenţionarea unor produse sau servicii, acordarea de reeşalonări la plata
obligaţiilor faţă de stat fără garanţii şi fără exercitarea unui control minim asupra acestei
categorii de agenţi economici;
- funcţionarea cu eludarea oricăror forme de control real a fondurilor de investiţii,
fondurilor financiare şi a pieţei de capital;
- gravele fraude din domeniul comercializării produselor petroliere;
- nerepatrierea valutei din activitatea de export;
- expatrierea unor importante sume în valută prin invocarea importului de know-how,
servicii externe etc., care în realitate sunt fictive, etc.;
- menţinerea la un nivel ridicat a incidentelor de plată prin cecuri, bilete la ordin etc.;
- funcţionarea defectuoasă a sistemului bancar, exemple fiind falimentele bancare
înregistrate până în prezent, a cooperativelor de credit, al jocurilor de întrajutorare ce sunt
mascate sub titulatura de societăţi de investiţii financiare.

Factori de risc de natură socială :


- creşterea şomajului;
- reconversia deficitară a forţei de muncă către sectoarele productive şi a serviciilor;
- menţinerea la un nivel ridicat a muncii la „negru”.
- reacţiile ezitante ale unor instituţii statale în faţa tendinţelor de acutizare a criminalităţii
şi perturbării ordinii publice, cu efecte directe în planul scăderii coeziunii şi solidarităţii
sociale;
- creşterea tot mai pronunţată a ecartului dintre diferite categorii de populaţie în ceea ce
priveşte nivelul de trai;
- nerespectarea normelor ecologice şi de protecţie a mediului, favorizându-se apariţia
unor catastrofe naturale;
- emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează semnificativ
potenţialul de dezvoltare al societăţii româneşti.
Comportamentul corupt şi corupţia generalizată pavează drumul pentru regimuri
totalitariste. Mecanismul este simplu: odată atinsă o anume „masă critică” şi declanşarea
tulburărilor sociale inerente, noii justiţiari vor încerca să se acopere cu mantia
legitimităţii prin expunerea clasei corupte şi prin dorinţa de a-i pedepsi pe aceştia în
numele poporului. Pe de altă parte, aşa numitul ”folclor al corupţiei” reprezentat
legendele despre cât de corupţi sau cât de coruptibili sunt, de exemplu, funcţionarii
publici. Acesta are ca urmări resemnarea şi fatalismul în rândul oamenilor obişnuiţi,
astfel încât până şi celor care au puterea şi voinţa de a rămâne incoruptibili le va fi tot mai
greu sa fie acceptaţi ca atare, întărind convingerea ca fenomenul corupţiei este ceva
normal.

Consecinţele manifestării riscului corupţiei la adresa securităţii naţionale

Pe termen scurt şi mediu diversele forme de manifestare a riscului corupţiei ar putea avea
următoarele consecinţe negative la adresa securităţii naţionale:
- pierderea credibilităţii României ca ţară angajată ferm către integrarea euroatlantică, în
special sub aspectul capacităţii de a utiliza deplin şi efectiv fondurile Comisiei Europene
şi de a proteja interesele financiare ale Comunităţii împotriva fraudei şi corupţiei;
- dezorganizarea sistemelor de conducere şi de execuţie şi dereglarea mecanismelor
administrative, juridice şi economice;
- eşecul procesului de reformă, în special de natură economică şi instituţională;
- sporirea costurilor sociale, scăderea accentuată a nivelului de trai şi sărăcirea populaţiei;
- scăderea moralului populaţiei şi erodarea încrederii în factorii de conducere, în justiţie şi
administraţie;
- perturbarea funcţionării sistemelor de furnizare a serviciilor edilitare esenţiale.
În contextul actual, un număr important de sectoare ale vieţii sociale, economice şi
politice româneşti prezintă vulnerabilitate faţă de fenomenul corupţiei. Conform datelor
rezultate din strategia naţională anticorupţie, aceste sectoare şi activităţile care constituie
factori de risc specifici sunt următoarele:

Administraţie publică locală :


- aplicarea legii fondului funciar şi retrocedarea imobilelor, domeniu în care jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului diferă de cea a instanţelor naţionale;
- contractele de achiziţii publice de lucrări, bunuri şi servicii;
- gestionarea patrimoniului public şi transferul de patrimoniu între instituţiile publice;
- acordarea de ajutoare guvernamentale în caz de dezastre sau alte facilităţi către
populaţie;

Autorităţile administraţiei publice centrale :


- privatizarea unor obiective economice;
- achiziţiile publice;
- acordarea de licenţe, scutiri şi eşalonări de taxe şi impozite;

Autorităţi vamale
- controlul vamal pentru mărfurile importate sau tranzitate;
- activităţile de contrabandă şi evaziune fiscală;

Sănătate şi asistenţă socială


- neplata contribuţiei la asigurări sociale şi folosirea acestor fonduri în alte scopuri;
- lipsa medicamentelor şi a asistenţei medicale;

Financiar – bancar
- acordarea ori facilitarea unor credite în condiţii nelegale;
- emiterea de documente de plată fără a exista o garanţie sau o acoperire reală;

Metalurgie – siderurgie
- scăderea preţurilor la produsele exportate;
- casările nejustificate, verigile intermediare şi firmele căpuşă;

Petrolier
- dirijarea unor contracte economice către anumite persoane;
- schimbarea destinaţiei fondurilor alocate de stat pentru importul de ţiţei;
Agricultură – silvicultură
- concesionările, vânzările unor active, asocieri sau privatizarea unor obiective;
- regimul subvenţiilor şi scutirile de taxe la importuri;

Parlament
- activităţile de lobby şi influenţarea iniţiativelor legislative;

Partide politice
- finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale

Dezvoltarea cooperării politico-militare cu N.A.T.O., integrarea României în această


structură de securitate şi integrarea deplină în Uniunea Europeană oferă noi puncte de
vulnerabilitate legate de consecinţele corupţiei asupra unor activităţi:
- utilizarea deplină şi corespunzătoare scopurilor pentru care au fost alocate a fondurilor
europene;
- acordarea şi utilizarea subvenţiilor;
- activităţile desfăşurate pe teritoriul României de către funcţionari europeni;
- achiziţiile de tehnică militară de provenienţă autohtonă sau străină;
- programele de modernizare a tehnicii de luptă, în contextul realizării standardizării şi
interoperabilităţii;
- dezafectarea elementelor excedentare ale infrastructurii Ministerului Apărării Naţionale,
prin valorificare şi transferul proprietăţii;
- modul de utilizare a resurselor financiare, materiale, tehnologice şi ştiinţifice;
- implicarea societăţilor comerciale de profil în realizarea unor sarcini ale componentelor
logisticii prin sistemul achiziţiilor publice;
- participarea la efectuarea unor misiuni internaţionale;
- protecţia informaţiilor clasificate de tip NATO.

ÎNCHEIERE

Securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care


pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt
controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale
comunităţii umane.
Urmare celor expuse în cuprinsul prezentei lucrări putem conchide că fenomenele
corupţiei şi crimei organizate, ca şi interdependenţele dintre acestea reprezintă ameninţări
reale şi actuale la adresa securităţii naţionale a României.
Această stare de lucruri este demonstrată de amploarea şi dezvoltarea corupţiei, se
reflectă în reacţiile oficiale, inclusiv în legislaţie şi în percepţia opiniei publice,
reprezentând un impediment pentru promovarea intereselor naţionale ale României.
Limitarea şi controlul social al corupţiei presupun o politică reactivă fermă, continuarea
şi extinderea măsurilor energice de ordin legislativ, administrativ şi de politică penală.
Altfel, în condiţiile unei atitudini pasive, corupţia prin caracterul său generalizat şi
instituţionalizat va afecta sectoarele vitale ale economiei, administraţiei, justiţiei şi vieţii
politice, cu consecinţe nefaste asupra imaginii României în plan internaţional şi asupra
relaţiilor cu statele lumii civilizate.
Principala consecinţă a considerării corupţiei ca reprezentând un risc la adresa securităţii
naţionale o reprezintă necesitatea unei reacţii ferme şi imediate din partea tuturor forţelor
sociale şi mai ales, din partea instituţiilor care asigură conducerea în domeniul securităţii
naţionale.
În aceste condiţii, considerăm că este necesar ca în perioada imediat următoare, riscul
corupţiei să fie înscris ca atare printre principalii factori de risc la adresa securităţii
naţionale a României, alături de alţi factori cu care, cum am arătat, se află într-o strânsă
interdependenţă.
Procesul proiectării şi elaborării strategiei de securitate a ţării noastre are în vedere
stadiul şi perspectivele de evoluţie ale situaţiei interne şi internaţionale precum şi
actualitatea şi evoluţia previzibilă a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale.
Corupţia reprezintă un factor de risc actual dar conjunctural iar, în funcţie de dinamica
acestuia în viitor, aflată în legătură directă cu eficienţa măsurilor anticorupţie, poziţia
corupţiei, fixată prin politica de securitate naţională, va putea fi reevaluată.
Considerarea corupţiei ca fiind un factor de risc s-ar reflecta în conţinutul celorlalte acte
normative care au ca domeniu de activitate apărarea naţională şi siguranţa naţională şi ar
eficientiza măsurile dispuse pentru contracararea altor factori de risc la adresa securităţii
naţionale.
Pe de altă parte, acesta ar constitui un semnal univoc al statului român pentru instituţiile
europene, euroatlantice şi mondiale, în sensul amplificării conlucrării active pentru
combaterea corupţiei, care datorită fenomenului globalizării a căpătat accente
transnaţionale.
În plan concret, considerarea corupţiei ca un factor de risc la adresa securităţii naţionale
ar avea rezultate directe pentru propunerile făcute de către Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării sub aspectul orientărilor de bază pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, în
cuantumul şi structura alocaţiilor bugetare şi cheltuielilor operative destinate luptei
anticorupţie. Totodată, o asemenea abordare ar permite ca pentru combaterea
fenomenului corupţiei să poată fi folosite, în condiţii strict determinate, mijloace şi
metode specifice realizării siguranţei naţionale.
În final, apreciem că definirea corupţiei ca fiind, în contextul actual, inclusiv un factor de
risc la adresa securităţii naţionale ar consacra în plan legislativ o realitate deja existentă şi
percepută ca atare atât de către autorităţile statale cât şi de societatea civilă.
În plus, această abordare ar deschide drumul unor măsuri drastice în acest domeniu şi ar
da posibilitatea implicării tuturor instituţiilor publice şi cetăţenilor în lupta împotriva
corupţiei, cu consecinţe directe asupra dezvoltării economice şi a securităţii individuale a
cetăţenilor.

BIBLIOGRAFIE

• Pitulescu, Ion – „Al treilea război mondial:Crima organizată – Dezvăluiri zguduitoare


privind corupţia şi crima organizată din România şi din lume”, Ed. National, Bucureşti,
1996

• Florică, Gheorghe- „Bătălia pentru adevăr:File din istoria contemporana a coruptiei


din România, Ed. Bircontact Business, 1996.
• Amza, Tudor – „Conotaţii criminogene si noi riscuri pentru ordinea publică”, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997

• Banciu, Dan, Rădulescu, Sorin-M – „Corupţia si crima organizată în România-


Evaluări sociologice,, Ed. Continent XXI, 1994

• Leu, Corneliu – „Democraţia locală în România contemporană”, Ed. Realitatea,


Bucureşti, 1995

• Parlagi,Anton/Profiroiu, Marius/Crai, Eugen-„Etică şi corupţie în administraţia


publică”, Editura Economica, Bucureşti, 1999

• Mrejeru, Theodor/ Safta, Dan/ Florescu Dumitru Andreiu Petre – „Infracţiunile de


corupţie: aspectele teoretice şi practice” Ed. All Beck, Bucureşti,2000

• Ministerul Apărării Naţionale, Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă


din domeniile politicii militare,securităţii naţionale şi apărării armate, Editura Militară,
Bucureşti, 2000

• Ionescu, Voichiţa, Dicţionar latin-român, Ed. II, Editura Orizonturi

• Webster’s Third New International Dictionary of the English Language Unabridged,


vol. III, Editura Merriane-Webster, 1993

• Langenscheidts Grossworterbuch, Deutch als Fremdspache, Editura Varlag


Enzyklopedie, Munchen, 1989

• ***, The Global Century. Globalization and National Security – The Sinister
Underbelly; Organized Crime and Terorism, (www.ndu.edu/edu/inss/
…/globcencont.html).

• Johnston, Michael – Corupţia şi formele sale, Editura Polirom, 2007