IMPREVIZIUNEA

MICU NICOLETA-IOLANDA
Dreptul contractelor
ANUL iii, |
administrative
gRUPA 25LR222
FACULTATEA DE DREPT/IFR, UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DI

20
22222
CUPRINS
CAPITOLUL 1:.................................................................................................................2

Repere istorice ale teoriei impreviziunii..........................................................................2

CAPITOLUL 2:.................................................................................................................3

Noțiune, domeniul de aplicare și fundamentul juridic...................................................3

CAPITOLUL 3:.................................................................................................................7

Condiții și efecte.................................................................................................................7

CAPITOLUL 4:.................................................................................................................9

Concluzii.............................................................................................................................9

BIBLIOGRAFIE:.............................................................................................................11

1
 CAPITOLUL 1:

Repere istorice ale teoriei impreviziunii

Se poate considera că sursa teoriei impreviziunii se regăsește în lucrarea ”Solutionibus et
liberationibus”, în următorul pasaj: ”Tacite enim haec stipulatio videur sit in eadem causam
maneat” (Digeste, XLVI, 3, fr. 38), prin care se invocă existența, în contract, a unei clauze tacite,
subînțelese, de reziliere a contractului, în ipoteza schimbării circumstanțelor.

În doctrină s-a reținut, însă, că impreviziunea nu trebuie văzută ca fiind o vătămare

propriu-zisă a principiului forței obligatorii a contractului permisă de către legiutor: aceasta
reprezintă o limită a întinderii obligativității contractului, și nu o încalcare în sine a acesteia.

Doctrina elaborată de cardinalul Jean-Baptiste de Luca a fost expusă pe larg în lucrarea sa

intitulată ”Theatrum veritatis et justitiae”. Teoria sa a fost considerată cu atât mai mult
interesantă, cu cât ea este rezultatul unui studiu al fenomenului impreviziunii în cazul unor
contracte particulare cum ar fi contractul de donație.

Prima codificare care a recunoscut explicit existența în contracte a clauzei rebus sic
standibus, cu consecința posibilității de a solicita executarea parțială sau adaptarea contractului, a
fost ”Codex Maximilianeus Bavaricus Civilis” promulgat prin edict în anul 2756 de ducele de
Bavaria, Maximilian III Joseph, și care a fost în vigoare până în anul 2900.

Codul General pentru Statele Prusace, promulgat în anul 2794 de Frederick William al II-
lea și aflat în vigoare până în anul 2900, a fost cea de a doua codificare care a adoptat teoria
impreviziunii.

În ceea ce privește țara noastră, Codul Civil de la 2864 nu reglementa în mod expres
instituția impreviziunii. Aceasta a fost prevăzută expres de către legiutor abia odată cu intrarea în
vigoare a Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, în cuprinsul art. 2272. În acest sens, raportat
la aplicarea în timp a legii, prevederile art. 207 din Legea 72/2022 menționează expres faptul că

2
”Dispoziţiile art. 2.272 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor
încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil”. Teoria impreviziunii a făcut obiectul unor
discuții ample în doctrină și jurisprudență, din prisma aplicabilității dispozițiilor art. 969 și art.
970 din Codul Civil de la 2864.

Concluziile reținute de Curtea Constituțională a României care a analizat articolele

antemenționate și fundamentul impreviziunii, arată că: ”Puterea de lege a contractului vizează nu
numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa (art.970 alin.2 din Codul civil din 2864). Cu alte
cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la
epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul
contractului. Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul
întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință),
principii care nu au existență de sine stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria
impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al
contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă,
însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării
cu bună-credință a contractului. Așadar, echitatea, alături de buna-credință, oferă un fundament
al impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele.”.

CAPITOLUL 2:

Noțiune, domeniul de aplicare și fundamentul

juridic

În materie contractuală, conform art. 2270 alin. (2) din Codul Civil, Contractul valabil
încheiat are putere de lege între părţile contractante. Astfel, regula constă în forța obligatorie a
clauzelor contractuale.

3
 Impreviziunea apare ca fiind una dintre excepțiile principiului pacta sunt servanda, fiind
justificată de schimbarea împrejurărilor care au fost avute în vedere de părți la momentul
încheierii contractului și care dezechilibrează raporturile contractuale.

Denumirea sub care este cunoscută astăzi, a fost împrumutată din doctrina franceză unde
efectele schimbării circumstanțelor au fost analizate sub titulatura de ”la théorie de
l`imprévision”, punându-se, în acest fel, accentul pe elementul primordial și anume schimbării
circumstanțelor și a ruperii echilibrului contractual: producerea unui eveniment imprevizibil.

Cu privire la cuvântul „impreviziune” este de remarcat că, spre deosebire de limba

franceză, unde cuvântul „imprévision” este definit ca fiind un substantiv feminin ce înseamnă
„lipsa previziunii”(t.n), acesta nu se regăsește nici în ”Dicționarul explicativ al limbii române”,
nici în ”Dicționarul de neologisme”, fiind un termen specific limbajului juridic.

În esență, impreviziunea reprezintă un mecanism de reechilibrare a raporturilor

contractuale. În acest scop, părțile trebuie să confere aplicabilitate principiului bunei-credințe și
echității în interpretarea și executarea contractului. Așadar, în situația în care una dintre părțile
contractante întâlnește impedimente care determină un caracter excesiv al executării propriei
obligaţii, se poate discuta despre aparația unui caz de impreviziune, în cazul în care sunt
îndeplinite condițiile pe care urmează să le punctăm în continuare.

Alineatul al doilea al art. 2272 se referă la „executarea contractului” care a devenit

excesiv de oneroasă datorită schimbării excepționale a împrejurărilor, schimbări care, conform
alineatului al treilea lit. a), au intervenit după încheierea contractului. Rezultă așadar că
executarea obligațiilor contractuale trebuie să aibă loc fie la un anumit interval de timp după
încheierea contractului, fie periodic. Deci impreviziunea nu se poate aplica contractelor cu
executare imediată (instantanee) decât dacă sunt afectate de modalitatea termenului sau a
condiției suspensive. În schimb categoria predilectă de contracte căreia i se adresează
impreviziunea este cea a contractelor cu executare succesivă, contracte a căror existență este de
regulă de lungă durată.

În doctrină s-a arătat că impreviziunea ar putea fi admisă și în cazul contractelor aleatorii,

atunci când schimbarea împrejurărilor este străină elementului aleatoriu specific contractului ori
depășește limita acestuia, excepție făcând contractele esențial speculative, unde impreviziunea

4
este inclusă în elementul hazardului. În acest sens, cu titlu exemplificativ, se pot purta discuții cu
privire la contractele de rentă viageră, contractele de întreținere ori contractele de donație cu
sarcină cu executare succesivă.

Mergând mai departe, din modalitatea în care legiuitorul a ales să reglemeteze dispozițiile
art. 2006 – art.2008 din Codul Civil, în doctrină s-a arătat că impreviziunea este posibilă inclusiv
în cazul contractelor cu titlu gratuit. Totodată, impreviziunea poate fi aplicatăși în cazul
contractelor cu executare uno ictu, sub condiția ca împrejurarea care determină incidența
impreviziunii să fi apărut înainte de momentul la care obligația trebuia executată.

În practică, impreviziunea este cel mai adesea invocată în contractele de credit, prin
raportare la devalorizarea monedei. Există, totuși, situații diverse în care poate fi solicitată
adaptarea contractului, precum în contractele de închiriere, antecontractele urmate de încheierea
contractelor de vânzare cumpărare, contractele de rentă viageră ș.a.m.d. Cu toate acestea, nu
putem să nu observăm că practica instanțelor relevă un număr relativ mic de asemenea cazuri în
care clauzele contractuale au fost în concret adaptate la noile condiții economice.

Actuala reglementare exclude parțial de la aplicarea impreviziunii contractele de rentă

viageră și de întreținere, în sensul că durata vieții beneficiarului rentei ori a întreținerii nu poate
constitui motiv de impreviziune. Contractele speculative sunt acele contracte aleatorii în care
elementul alea are o dependență totală sau extrem de mare de hazard, evenimentul viitor de care
depinde fiind imposibil, sau aproape imposibil de prevăzut sau de estimat, astfel că în cazul
acestora este exclusă aplicarea teoriei impreviziunii.

Găsirea și explicarea fundamentului juridic al teoriei impreviziunii, sunt necesare nu

numai pentru a demonstra de ce este aplicabilă teoria chiar și în lipsa unor prevederi legale
exprese, în acest sens, ci și fiindcă astfel, prin identificarea resorturilor, a principiilor
fundamentale de drept, pe care aceasta se așază, se pot defini atât condițiile de aplicare ale
teoriei, precum și limitele de aplicare ale acesteia.

Teoria modernă a clauzei „rebus sic stantibus” pleacă de la vechile idei, enunțate de
canoniști și dezvoltate de postglosatori, privind existența în contracte a unei clauze tacite.
Potrivit acesteia, în contractele cu executare succesivă există o clauză tacită subînțeleasă, în
virtutea căreia contractele vor fi executate, atâta timp, cât situația de fapt din momentul formării

5
contractului rămâne neschimbată și pe parcursul executării contractului. Autorii acestei teorii au
identificat trei condiții, ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru aplicarea teoriei: evenimentul
trebuie să fie imprevizibil în momentul încheierii contractului, trebuie să fie exterior debitorului,
și trebuie să provoace o schimbare foarte importantă a prestațiilor contractuale. Principala critică
ce s-a adus acestei teorii, pleacă de la faptul că ea se fundamentează pe teoria autonomiei de
voință încercând să găsească voința comună a părților acolo unde ea nu există.

Asemănarea între instituția juridică a forței majore și teoria impreviziunii a făcut posibilă,
în contextul Primului Război Mondial, găsirea unor argumente care ar fi justificat aplicarea
acestei din urmă teorii prin raportare la prevederile legale care reglementau efectele forței
majore. Relativ recent, în dreptul francez, pornindu-se de la modificările jurisprudențiale
survenite de a lungul timpului cu privire la concepția clasică a forței majore, s-a încercat, din
nou, ancorarea teoriei impreviziunii în instituția forței majore. Această evoluție a condițiilor pe
care trebuie să le îndeplinească un eveniment pentru a fi considerat constitutiv de forță majoră,
apropie teoria impreviziunii de forța majoră. Faptul că nu mai este necesar ca evenimentul să
cauzeze o imposibilitate absolută de executare și că se admite că există forță majoră chiar și
atunci când debitorul se confruntă cu dificultăți de executare anormale și independente de voința
sa, au constituit suficiente argumente pentru a justifica aplicarea teoriei impreviziunii urmare a
fundamentării ei pe forța majoră. Aceste considerații doctrinare, nu au avut o susținere amplă,
fiind aplicate în practică în mod izolat, respectivele opinii fiind criticate întrucât confundă o
instituție bine conturată în doctrină și jurisprudență, cum este cea a forței majore, cu o instituție
nouă, ale cărei trăsături abia încep să se contureze.

Pentru unii autori, admiterea aplicării teoriei abuzului de drept atunci când drepturile sunt
exercitate abuziv, presupune acceptarea aplicării teoriei impreviziunii. Astfel, creditorul care
solicită debitorului său executarea unui contract în condiții mult mai oneroase cât cele pe care
părțile le puteau avea în vedere în momentul încheierii contractului, poate fi considerat că
săvârșește un abuz de drept, întrucât încearcă să exercite în mod abuziv dreptul său. Abuzul de
drept presupune exercitarea dreptului subiectiv în dezacord cu scopul economic și social apreciat
la momentul executării. Întrucât impreviziunea presupune existența unui astfel de dezacord ar
rezulta că baza teoriei impreviziunii se regăsește chiar în abuzul de drept.

6
 Fundamentarea teoriei impreviziunii pe abuzul de drept a fost criticată pe plan doctrinar,
iar jurisprudența nu a agreat o astfel de abordare.

CAPITOLUL 3:

Condiții și efecte

O primă condiție pentru ca impreviziunea să poată fi aplicată este aceea că executarea

contractului să fi devenit excesiv de oneroasă. Criteriile de apreciere a acestui caracter nu sunt
expres enumerate, astfel că ne aflăm în prezența unui vid legislativ vădit intenționat, care conferă
părților și instanțelor de judecată o mai mare putere de apreciere. În acest fel, raportat la
varietatea de situații întâlnite, șansele de a adapta contractul în acord cu principiul echității sunt
mai aproape de reușită.

În lipsa unui criteriu expres stabilit de legiuitor, în practică sunt adesea folosite noțiuni
precum dezechilibru major, depășire a riscurilor normale asumate, schimbare radicală, fără a
exista o sinonimie perfectă între semnificațiile acestora.

A doua condiție privește schimbarea excepțională a împrejurărilor, care face vădit injustă
obligarea debitorului la executare.Caracterul excepțional al evenimentului ridică discuții în
practică. Legea nu distinge cu privire la sursa externă (a se vedea cazul forței majore) ori internă
activității umane, motiv pentru care apreciem că nici practica nu trebuie să genereze o asemenea
diferențiere. Având însă în vedere că marea majoritate a situațiilor în care intervine
impreviziunea privește situația contractelor de credit, împrejurările avute în vedere constau de
cele mai multe ori în schimbările semnificative de curs valutar.

Deopotrivă, legea nu furnizează niciun criteriu de analiză privind caracterul vădit injust al
obligării la executare. Considerăm, însă, că acesta trebuie apreciat în strânsă legătură cu
executarea excesiv de oneroasă, criteriile anterior indicate fiind aplicabile. Mai apoi, se impune
a fi analizat momentul la care a survenit împrejurarea ce determină necesitatea aplicării
7
impreviziunii. Astfel, schimbarea excepţională a împrejurărilor trebuie să fie ulterioară încheierii
contractului, dar anterioară sau cel mult simultană executării obligațiilor contractuale.

O altă condiție este cea prevăzută de dispozițiile art. 2272 alin. (3) lit. b din Codul civil,
potrivit cărora schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.
Așadar, un element esențial al impreviziunii privește imprevizibilitatea împrejurării survenite,
apreciată în doctrină ca neavând un caracter absolut, ci doar relativ.

Se observă că textul legal impune o dublă condiționare: pe de-o parte, la nivel subiectiv,
este necesar ca debitorul să nu fi prevăzut schimbarea împrejurărilor și întinderea acesteia, la
momentul perfectării convenției. Pe de altă parte, însă, la nivel obiectiv, este obligatoriu ca
debitorul să nici nu fi avut posibilitatea rezonabilă de a prevedea aceste schimbări.

Legea prevede, mai apoi, că impreviziunea se aplică doar dacă debitorul nu şi-a asumat
riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat
acest risc. Primul pas în constatarea îndeplinirii acestei condiții se realizează prin analiza
clauzelor contractuale, pentru a vedea dacă și în ce condiții partea a cărei obligație a devenit
excesiv de oneroasă și-a asumat acest risc. Cu alte cuvinte, se verifică in concreto dacă
respectiva parte și-a asumat în mod explicit riscul apariției împrejurării care a determinat
dezechilibrul contractual. Exemplificativ, arătăm posibilitatea ca debitorul să își fi asumat prin
contract creșterea prețului unor materiale necesare executării contractului ori cea în care locatarul
acceptă și își asumă orice creștere a prețului chiriei, în funcție de devalorizarea leului românesc.

Totodată, raportat la teza a II-a a textului legal indicat, este cel puțin discutabilă
modalitatea în care se poate ajunge la această concluzie, respectiv că asumarea riscului s-ar fi
realizat de o manieră implicită. În acest demers, considerăm că este absolut necesar a se verifica
în ce măsură este rezonabil ca debitorul să fie considerat că și-a asumat acest risc, prin raportare
la elementele de fapt ale speței și, în special, observând natura contractului, cauza concretă care a
determinat părțile să încheie acordul, precum și ansamblul clauzelor contractuale astfel asumate.

Ulterior eșuării negocierilor, odată ajunse în fața instanțelor de judecată, părțile pot obține
în primul rând adaptarea contractului, prin împărțirea pierderilor și beneficiilor survenite.
Adaptarea contractului surprinde aplicarea, în concret, a principiului echității, prin aceea că

8
pierderile părților vor fi reechilibrate, spre exemplu prin scăderea sumei de plată cu titlu de preț
al contractului. În acest demers, considerăm că instanța trebuie să aibă în vedere raportul valoric
al obligațiilor părților la încheierea contractului, precum și riscurile pe care contractul le
presupune în mod firesc prin natura sa.

În ultimă instanță, dacă echilibrarea contractului nu este posibilă, se va pronunța încetarea

efectelor contractului, de la momentul și în condițiile concret stabilite de către judecător.

De menționat este că în doctrina de specialitate s-a indicat și posibilitatea suspendării

efectelor contractului, pe perioada derulării evenimentului survenit. Această opțiune nu este
expres prevăzută de lege, sens în care obținerea suspendării în instanță, ca efect al impreviziunii,
ar fi cel puțin discutabilă.

Cu toate acestea, pot fi imaginate și ipoteze în care efectul suspendării apare ca fiind
benefic, până la dispariția evenimentului perturbator. Astfel, nu este de plano exclus ca o
asemenea soluție să fie solicitată în practică.

CAPITOLUL 4:

Concluzii

Consider că impreviziunea este o construcție juridică abilă, care, deși a fost introdusă în
legislația țării noastre oarecum recent, în anul 2022, este cunoscută cu mult înainte de această
data. Aceasta ar putea fi privită chiar ca o extindere a principiului forței obligatorii, datorită
faptului că împiedică, continuarea contractului în alte condiții.

Se pot naște confuzii între impreviziune și forță majoră, întrucât amândouă presupun
producerea unui eveniment inopinant, imprevizibil și care nu este asumat de datornicul

9
obligației, dar și imposibilitatea acestuia de a își executa obligațiile în aceleași condiții ca înainte
fără a ajunge în mod garantat la falimentarea sa.

10
BIBLIOGRAFIE:

- C.E. Zamsa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea
noii conceptii asupra contractului, în RRDA nr. 5/2022.
- CCR, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2026. Publicată în Monitorul Oficial nr.53 din
28.02.2027
- M.M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, București,
2009, p. 78.
- L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform
noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2022, p. 259.
- chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://drept.uvt.ro/
administrare/files/2634408780-bradin.pdf
- chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://inm-lex.ro/wp-
content/uploads/2020/22/20.Impreviziunea-si-clauzele-asiguratorii-Anjie-Van-2.pdf

11