Contractul de asigurare - Natura juridica a contractului de

asigurare;
-Caracterele generale ale
contractului

(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil
și al noului Cod de procedură civilă,Editura Universul juridic, București, 2014 –
O. Puie)
S-a apreciat în doctrină faptul că raportul juridic de asigurare încheiat se
materializează într-un act juridic de administrare, iar nu de conservare, întrucât
asigurarea, în special cea de bunuri, urmărește exploatarea în condiții optime a
patrimoniului și nicidecum salvarea bunului (operațiune de esența actelor juridice
de conservare)
Contractul de asigurare prezintă unele caractere juridice asemănătoare
dreptului comun al contractelor, dar şi unele caractere specifice.
Astfel, din economia dispoziţiilor legale care reglementează contractul de
asigurare se pot desprinde următoarele caractere juridice ale acestui tip de contract.

Caracterul consensual
Contractul de asigurare este un contract consensual întrucât valabilitatea sa nu
presupune exprimarea consimţământului într-o anumită formă. Dar, în legătură cu
caracterul consensual al contractului de asigurare trebuie luate în considerare şi
prevederile art. 2.200 C. civ., care statueaza că, pentru a putea fi dovedit, contractul
de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat prin martori,
chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Daca documentele de asigurare
au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui
duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Din
conţinutul acestui text legal rezultă că forma scrisă priveşte proba, şi nu validitatea
contractului de asigurare, fiind deci o condiţie ad probationem, şi nu ad validitatem.
 Caracterul aleatoriu
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu deoarece existenţa şi
întinderea obigației asigurătorului nu este cunoscută la momentul încheierii
contractului, ci depinde de un eveniment viitor şi incert. După cum se poate constata,
caracterul incert al contractului de asigurare esteidat doar de obligaţia asigurătorului,
nu şi de cea a asiguratului, deoarece obligaţia de plată a primei de asigurare este
certă în ceea ce îl priveşte pe asigurat, în sensul că, dacă nu şi-o execută, fie
contractul nu mai ia fiinţă, fie se reziliază, în cazul în care neexecutarea acestor
obligaţii survine după perfectarea contractului de asigurare.
De asemenea, tot expresie a caracterului aleatoriu al contractului de asigurare
este prevederea art. 2208 alin. (2) C. civ., care prevede că, în cazurile stabilite
prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă,
asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu
intenţie de către asigurat, beneficiarul asigurării ori de către un membru din
conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate. De
asemenea, prevederile art.
2233 C. civ. statuează că asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare dacă
riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la
data încheierii contractului de asigurare, precum şi atunci când riscul asigurat a fost
produs cu intenţie de către asigurat.

Caracterul oneros
Caracterul oneros al contractului de asigurare derivă din faptul că atât
asiguratul, cât şi asigurătorul urmăresc o contraprestaţie. Astfel, în temeiul
contractului de asigurare, asiguratul urmăreşte să obţină protecţia asigurătorului,
materializată în plata indemnizaţiei sau despăgubirilor la producerea cazului
asigurat, iar asigurătorul urmăreşte încasarea sumelor de bani cu titlu de primă de
asigurare drept preţ al obligaţiei pe care şi-o asumă.
Deşi oneroase, obligaţiile părţilor din contractul de asigurare nu sunt şi
echivalente, deoarece, pe de o parte, asigurarea este obligatorie şi, pe de altă parte,
atunci când se produce riscul asigurat, despăgubirile depăşesc valoarea cuantumului
primelor de asigurare. Astfel, în prima situaţie, cea a neproducerii cazului asigurat,
lipsa echivalenţei prestaţiilor izvorăşte din inexistenţa obligaţiei de despăgubire,
iar în cea de-a doua situaţie, vizând survenirea cazului asigurat, lipsa echivalenţei
este
dată de cuantumul disproporţionat al despăgubirilor sau al indemnizaţiei de
asigurare comparativ cu sumele de bani plătite de asigurat cu titlu de primă.

Caracterul sinalagmatic
Contractul de asigurare este sinalagmatic deoarece ambele părţi, atât
asiguratul, cât şi asigurătorul, se obligă la câte o prestaţie fiecare. în acord cu
prevederile art. 1171 C. civ., obligaţiile părţilor din contractul de asigurare sunt
reciproce şi interdependente. Astfel, principala obligaţie a asiguratului este aceea de
plată a primei de asigurare, iar principala obligaţie a asigurătorului constă în plata
indemnizaţiei de asigurare sau în acordarea despăgubirilor, după caz, în momentul
survenirii evenimentului asigurat.
Sub acest aspect, după cum s-a remarcat, contractul de asigurare este caracterizat
prin lipsa simultaneităţii dintre obligaţia de plată a primei de asigurare şi cea de
despăgubire asigurătorului, în sensul că asiguratul plăteşte prima de asigurare în
momentul încheierii contractului sau în tranşe, pe parcursul executării, iar
asigurătorul plăteşte indemnizaţia în momentul producerii cazului asigurat sau este
absolvit dacă acesta nu se produce.

Contract cu executare succesivă

Caracterul contractului de asigurare ca fiind un contract cu executare
succesivă rezidă din împrejurarea ca obligaţiile părţilor se execută în timp, şi nu uno
icto. Sub acest aspect, este de reţinut faptul că asigurarea este pe o perioadă de timp,
unitatea de timp, de regulă, fiind de un an de zile. împrejurarea că asigurarea se
derulează pe un interval; timp derivă şi din modul de executare a obligaţiilor părţilor
contractante. Astfel, asigurătorul îşi asumă obligaţia de plată a indemnizaţiei la
producerea cazului asigurat, iar asiguratul are posibilitatea plătii primei de asigurare
în mai multe rate lunare sau pe alte unităţi de timp.
 În sensul caracterului contractului de asigurare ca fiind un contract cu
executare succesivă, pot fi invocate şi dispoziţiile art. 2203 alin. (2) C. civ., potrivit
cărora, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării
contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea
survenită. Aceeaşi obligaţie îi revine şi contractantului asigurării care a luat
cunoştinţă de modificarea survenită.

Contract de adeziune
În mod tradiţional, contractul de asigurare este considerat contract
de adeziune. În reglementarea noului Cod civil, respectiv prevederile art. 1175,
contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de către una dintre părţi - pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor
sale -, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.
La rândul lor, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 statuează că
societăţile de asigurare au îndatorirea elaborării propriilor condiţii şi clauze de
asigurare în funcţie de formele sau clasele de asigurare pe care şi le propun să le
practice. Cu alte cuvinte, asiguratul nu are opţiunea negocierii principalelor clauze
ale contractului de asigurare.
Legea impune, de asemenea, asigurătorului obligaţia de a prezenta
asiguratului sau potenţialului asigurat principalele elemente ale asigurării pe care
urmează să o încheie şi care vor constitui clauzele esenţiale ale contractului de
asigurare.
În afara reglementărilor cu caracter special ale clauzelor prestabilite de către
asigurători, vor trebui luate în considerare şi alte reglementări din materia protecţiei
consumatorului.
În legislaţia României, clauzele abuzive sunt reglementate special prin Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori, act normativ care a fost modificat prin Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor şi Legea nr. 161/2010, prin care este transpusă în legislaţia
noastră Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (JOCE) nr. L95 din 21 aprilie 1993. De asemenea, trebuie menţionată
Legea consumului nr. 296/2004 - în concepţia căreia noţiunea de
„servicii financiare" include serviciile de natură bancară, creditele, asigurările,
pensiile private şi investiţiile sau plăţile -, prevederile O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorului cu modificările
şi completările ulterioare, precum şi prevederile Legii nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte.