UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Contractarea si utilizarea creditelor

bancare

Lect.univ.dr. Lucian Găban

Alba Iulia
2018
 Riscul de nerambursare a creditelor
Riscul nerambursării la scadenţă, se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de
credit de către clienţi, care prejudiciază interesele băncii.
Riscul nerambursării creşte pe măsură ce dimensiunile creditului cresc deoarece
majorarea proporţiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr mai mare de persoane
potenţial insolvabile.
Restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, întrucât în aceste
împrejurări clienţii cu solvabilitate îndoielnică sunt excluşi de la creditare.
În prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se constituie măsuri la nivel macroeconomic.
Astfel în fiecare ţară normele de funcţionare bancară promovează protejarea deponenţilor,
principalii furnizori de resurse ale băncilor prin impunerea unor reguli menite să imprime
băncilor o anumită poziţie de echilibru în relaţiile cu clienţii şi în măsură să pareze efectele de
insolvabilitate şi să le minimizeze urmările.
Riscul de nerambursare a creditelor, riscul insolvabilităţii trebuie să fie luat în
considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplică fiecare bancă în
sfera operaţiunilor sale de creditare în raport de clienţii săi.
Gradul de risc al nerambursării este diferit funcţie de natura clientului, agent economic
sau persoană particulară, şi în funcţie de tipul creditului condiţiuni, care prin natura lor asigură
garantarea sau implică un grad avansat de risc.
Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare.
Astfel creditele imobiliare denumite şi ipotecare au, prin ipotecă, un grad înalt de
acoperire.
În aceeaşi situaţie se află şi creditele de consum, creditele pentru mărfuri plătite în rate,
întrucât obiectul creditării, serveşte drept gaj creditorilor.
Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma
cerinţelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competenţă, moralitate),
economice (situaţie internaţională, naţională, cadrul profesional), financiare (situaţie financiară,
îndatorare existentă, capacitate de rambursare, indicatori de bonitate), juridice (forma juridică,
legăturile juridice cu alte întreprinderi).
Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de credit.
Evident prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.
Analiza debitorului presupune o cunoaştere aprofundată a situaţiei din sfera lui de
activitate: tendinţa de dezvoltare, evoluţii conjuncturale şi în mod deosebit trăsăturile
caracteristice ale firmei, factorii de creştere, evoluţia şi perspectivele desfacerii produselor,
evoluţia profitului a capitalului de rulment, a soldului contului de la bancă, a indicatorilor de
solvabilitate şi lichiditate etc.

Riscul de imobilizare
Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deţinătorul de depozite care nu este în
măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor
acordate.
Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi
prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci: angajarea de
credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor de comerţ (cambii, cecuri, mandate) la
piaţa monetară prin rescont şi alte operaţiuni.
Pentru bănci lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea
plăţilor cerute de creditorii săi (titularii depozitelor ai conturilor curente).
De regulă o bancă are asigurate premise favorabile pentru lichiditate în multe cazuri
astfel:
 prin operaţiunile de depuneri de numerar făcute de clienţi pentru
conturile lor, când acestea sunt preponderente faţă de solicitările
clienţilor de numerar din conturi;
 prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare
valutară a deţinerilor de valută aflate în conturile sale;
 prin soldul favorabil la compensarea plăţilor interbancare.
În toate aceste cazuri banca are asigurate premise favorabile pentru lichiditate.
Evident că în alte cazuri când aceste condiţii nu sunt întrunite banca trebuie să apeleze la
necreditare în relaţiile cu banca de emisie sau pe piaţa interbancară care înseamnă pentru bancă
costuri.
Deci problemele lipsei de lichidităţi se pun în sensul costului de obţinere a acestor
lichidităţi.
De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredinţate ca
bancherul să-şi întărească poziţia sa de creditor prin garanţii personale sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul este în incapacitate.
Garanţia reală cuprinde reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
 Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun
corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral.
  Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia
creditului, gajul.
 Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui
imobil, fără deposedare şi cu publicitate.
 Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în
a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi sau asupra
totalităţii patrimoniului debitorului.
Oricare ar fi garanţiile oferite, decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea
însuşirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său şi a modului de administrare şi nu
numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanţiilor.
a. Termenul de rambursare are o mare diversitate de la termene
foarte scurte de câteva ore pe parcursul zilei operaţiei bancare
în sistemul electric de compensare multilaterală a plăţilor prin
TransFond; 24 de ore, termen practicat de bănci pe pieţele
monetare; termen scurt până la un an; termen mijlociu până la
2 – 5 ani şi încheindu-se cu termene lungi până la 30 – 50 ani
pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe, uzine
magistrale de cale ferată etc.
Rambursarea integrală la scadenţă este caracteristică creditelor pe termen scurt acordate
agenţilor economici precum şi creditelor de consum pe termen mijlociu şi scurt acordate
populaţiei.
Rambursarea eşalonată în rate succesive este caracteristică creditelor pe termen mijlociu
şi lung.
În acest caz la termenele lunare sau trimestriale stabilite prin contractul de credite odată
cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează şi o parte din creditul primit (principalul).
Deci suma de rambursat = suma creditului (principalul) + dobânzile (interest) datorate.
b. Dobânda caracteristică esenţială a creditului.
Dobânda este preţul capitalului de împrumut şi reprezintă partea din plus valoare pe care
debitorul beneficiar al creditului o cedează creditorului pentru folosirea temporară a acestuia
(plata pentru valoarea de întrebuinţare a acestei mărfi speciale).
Dobânda se stabileşte pe piaţa capitalurilor de împrumut şi este direct proporţională cu
mărimea capitalului împrumutat cu durata împrumutului şi cu procentul dobânzii.
CPT
D
În practică dobânda se calculează după formula 360  100 din care: D = dobânda;
C = capitalul; P = procentul de dobândă; T = timpul.
 Aşa cum vom vedea se mai folosesc şi alte metode de calcul ca de exemplu, metoda
divizorilor ficşi, a părţilor alicote din capital; din timp sau din procent, baremurile de dobânzi
etc.
În acordurile de credit s-a statornicit clauza dobânzii fixe, respectiv dobânda cuvenită în
cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe
toată durata creditului.
În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii ’70 s-a instituit regimul dobânzilor
variabile (sensibile) situaţia în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) funcţie
de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau internaţională).
Acordurile de credit pot prevede adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata integrală la
încheierea contractului (situaţia practicată mai ales pentru hârtiile de valoare; obligaţiuni ale
întreprinderilor, statului sau băncilor şi societăţilor financiare).
Împrumutul acordat, respectiv valoarea de emisie poate fi 100 sau 70, iar suma de
rambursat funcţie de termen şi nivelul dobânzii.
c. Tranzacţia, acordarea creditelor.
Tranzacţia semnifică înţelegerea intervenită între părţi prin care se stabileşte modalitatea
transmiterii anumitor drepturi sau a efectuării unor operaţiuni bancare, care se finalizează cu
înscrisuri în registrele băncii şi ale companiei.
Tranzacţia companie – bancă poate releva operaţiuni referitoare la serviciile şi produsele
bancare moderne în economia de piaţă:1
 o acţiune ce transformă informaţiile; un transfer de fonduri;
 o acţiune între un deţinător de card şi un comerciant, sau între un
deţinător de card şi o bancă care creează o obligaţie;
 crearea contului de tranzacţionare semnifică contul de depozit folosit
pentru încasări sau transferuri de fonduri.
Conturile de tranzacţionare includ toate depozitele din care deţinătorului contului i se
permite să facă retrageri prin instrumente negociabile sau transferabile: prin ordine de plată de
retragere; prin telefon şi transferuri preautorizate pentru a efectua plăţi în favoarea unor terţe
părţi.
 documentaţia tranzacţiei – formular care conţine informaţii referitoare
la o tranzacţie efectuată cu un card;
 evidenţiază transfer (în sistem de virament: transferul de fonduri fără
manipularea fizică a banilor dintr-un cont in altul de o bancă sau
oficiu poştal prin intermediul unor instrucţiuni scrise).
1
Ionescu C. Lucian – Op. cit., p. 174
 Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut;
vânzarea unei obligaţiuni; angajarea unui depozit; scontarea şi rescontarea unei cambii.
În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile
efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai
răspândite pentru această formă.
Banca emitentă în limita unui plafon de credit permite posesorilor cărţilor de credit
efectuarea diverselor cheltuieli.
Vânzătorul urmează să recupereze contravaloarea mărfurilor de la emitentul cărţii (din
care se deduce valoarea comisionului) iar cumpărătorul (posesorul cărţii de credit) plăteşte
emitentului contravaloarea datoriei pe baza extraselor înmânate de bancă în fiecare lună.
Consimţirea tranzacţiei respectiv acordarea creditului este un act de mare importanţă, în
vederea căruia creditorul (banca) trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru
evitarea riscului.2
Când un client al unei bănci depune o sumă de bani numerar devine posesorul unui
depozit bancar de aceeaşi valoare de ex. 1.000.000 lei.
În urma depunerii efectuate banca dispune de sume de bani în numerar care reprezintă un
activ. În acelaşi timp depozitul bancar creat reprezintă un element de pasiv deoarece clientul va
dori să-şi folosească banii.
În înregistrările contabile ale băncii operaţiunea menţionată apare astfel:
Active Pasive
Bancnote şi monede 1.000.000 Depozite 1.000.000
Deşi trebuie să păstreze numerar ca rezervă pentru retragerile curente, băncile pot folosi o
parte însemnată din echivalentul depozitelor pentru a acorda credite altor clienţi.
Când acordă un împrumut, banca creditează contul clientului care beneficiază de
împrumut bunăoară 1.000.000 lei.
În exemplul nostru dacă banca păstrează 10% din depozit ca rezervă de numerar poate
acorda împrumuturi în valoare de 900.000 lei.
Înregistrarea contabilă arată în felul următor:
Active Pasive
Numerar (bancnote şi monede) 1.000.000 Depozite 900.000
Credite acordate 900.000
Prin acordarea împrumutului, banca a creat un depozit bancar nou de 900.000 lei.
În evidenţa Băncii Centrale (BNR) se deschide un cont în care se înregistrează rezerva de
lichiditate a băncii comerciale.

2
Ionescu C. Lucian – Op. cit., p. 179 – 182
 Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului este un act important în vederea
căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.
În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare, sau
apelează la agenţii specializate care studiază capacitatea de plată şi, respectiv potenţialul
economic al firmelor.
Mecanismul scontului şi rescontului cambiilor ca formă primară, devenită clasică, a
creditării prin emisiune este concludent de exemplu:3
Agentul economic K, beneficiar şi deţinător al unei cambii de 10.000 u.m. se adresează
(pasul 1) unei bănci comerciale pentru scontare şi obţine valoarea actuală a cambiei, decurgând
din relaţia: valoarea actuală minus scontul (10.000 – 300 = 9.700).
La rândul său, banca comercială având nevoie de resurse se adresează Băncii de
Emisiune, cedându-i, transferându-i titlul de credit prin operaţia de rescont (pasul 2).
Agentul economic K
10.000 sc Banca Banca de
u.m. ontare Comercială Emisiune
(pasul 9.70
1) 0 u.m 9.80 9.80 Emi
0 rescontare 0 siune
(pas 9.80
ul 2) 0
(pas
ul 3)
Oferta de rescont este considerată diferit de cele două bănci. Pentru banca comercială
este o operaţiune pasivă, de formare a resurselor, în timp ce pentru banca de emisiune este o
operaţie activă de plasament a resurselor procurate prin emisiune.
Chiar dacă se produce în aceeaşi zi cu scontarea, cedarea cambiei de către banca
comercială şi prelucrarea ei de către banca de emisiune, se efectuează la un nivel de dobânzi mai
scăzut prilejuind profitul implicit intermediarului.
Astfel că putem presupune că operaţia de rescont s-a efectuat la nivelul sumei de 9.800
u.m.
Temeiul efectuării acestei operaţiuni este tocmai emisiunea. Banca de Emisiune, cu
această ocazie, a pus în circulaţie 98 bancnote a 100 franci (pasul 3).
Mobilul Băncii de Emisiune ca instituţie de credit este de a obţine la scadenţă, odată cu
rambursarea sumei acordate şi dobânda cuvenită pentru aceste operaţii de credit.

3
Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 234
 Deci, la rambursare, Banca de emisiune va primi de la debitor 100 bilete a 100 franci,
reprezentând, pe de o parte, restituirea sumei avansate (9.800) şi dobânda cuvenită (200).
Rambursarea creditului în condiţiile exemplului dat înseamnă, pe de o parte, încetarea
firească a angajamentului din cambie şi decăderea implicită a cambiei din calitatea de titlu de
credit.
O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări documentării privind riscul în
investirea în hârtii de valoare, obligaţiuni de o mare audienţă publică sferă în care acţionează
agenţii specializaţi, care au pus la punct un sistem de notaţie complexă destinată a releva gradul
de risc decurgând din caracteristicile creditului şi ale debitorului.4
Tranzacţiile cu obligaţiuni reflectă problemele cererii speculative de bani care este invers
proporţională cu rata dobânzii: cererea speculativă pentru bani este scăzută când rata dobânzii
este înaltă, iar când rata dobânzii este scăzută, acest tip de cerere este mare.
Obligaţiunile sunt cumpărate deoarece posesorul speră să obţină un venit suplimentar.
Deţinătorii obligaţiunilor pot obţine profituri pe două căi: prin încasarea regulată a
dobânzii plătite de emitent sau prin cumpărarea obligaţiunilor când preţul de piaţă este scăzut
pentru a le vinde când preţul este mai mare.
De exemplu, dacă obligaţiunea are o rată de dobândă a cuponului de 5% posesorul unei
obligaţiuni cu valoare nominală de 100.000 lei va primi o dobândă de 5.000 lei.
Mărimea dobânzii este determinată de ceea ce se numeşte rata dobânzii cuponului care se
calculează aplicând rata dobânzii prevăzute la valoarea nominală a obligaţiunii.
De vreme ce obligaţiunile se vând şi se cumpără liber pe pieţele financiare, preţul efectiv
plătit de deţinătorul (posesorul) obligaţiunii, de obicei nu coincide cu valoarea sa nominală.
Dacă posesorul plăteşte 50.000 lei pentru obligaţiune, el primeşte tot o dobândă la cupon
de 5% pe an din valoarea nominală.
Deci, în acest caz, obligaţiunea are un randament (câştig obţinut în procente) de 10%
anual (5% din 100.000 reprezintă 10% raportat la 50.000).

În cadrul contractului, trebuie să se stipuleze foarte clar obligaţiile şi îndatoririle părţilor,

obiectul contractului, graficul de rambursare, clauze care să nu poată fi interpretate în cazul în
care creditul angajat nu poate fi rambursat de debitor, şi banca să-şi poată recupera ratele rămase
de achitat până la stingerea integrală a debitului.
Din punct de vedere al activităţii bancare, operaţiunile de creditare reprezintă
componenta cea mai importantă a operaţiunilor de plasament, atât din punct de vedere al
volumului de activitate, cât şi al participării acestor categorii de operaţiuni la realizarea profitului

4
Ionescu C. Lucian – Op. cit., p. 175 – 180
băncii. Creditul bancar reprezintă încă soluţia de bază pentru investiţiile agenţilor economici,
fiind, în esenţă, la nivelul economiei româneşti în tranziţie, calea de realizare a restructurării
economice şi a relansării activităţii întreprinderilor româneşti.
Băncile îşi elaborează propriile norme de creditare care, în timp, au căpătat caracter de
generalitate, în sensul că principiile de creditare, obiectele creditului şi tipurile de credit au
devenit elemente comune ale reglementărilor interne în domeniu la majoritatea băncilor.
Activitatea de normare a operaţiunilor de creditare este, în acelaşi timp, un proces permanent,
datorită diversificării operaţiuni bancare şi deschiderii băncilor spre domenii de creditare noi
pentru sistemul bancar actual.
Organizarea activităţii de creditare are în vedere în principiu o descentralizare a
proceselor de analiză, evaluare, acordare şi urmărire a rambursării creditelor, în condiţiile
respectării normelor interne în domeniu şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane de
creditare la diversele niveluri organizatorice ale băncii.
În principiu, atribuţiile compartimentelor de creditare dintr-o bancă trebuie să acopere
întreaga gamă de operaţiuni aferente acestei activităţi. În general, băncile organizează activitatea
de creditare pe principiul dublei subordonări, faţă de un departament din centrala băncii şi faţă de
conducerea sucursalei. De asemenea, reglementările legale actuale obligă băncile să constituie
comitete de credite care să analizeze cererile de creditare şi să acorde în urma evaluărilor sumele
solicitate de clienţii băncii. În acest fel, decizia de creditare se poate lua în condiţii de
obiectivitate şi banca este în consecinţă mai protejată împotriva eventualelor pierderi cauzate de
nerambursarea creditului.
Importanţa creditului bancar în economia concurenţială rezultă cel puţin din următoarele
considerente:
1. creditul bancar reprezintă principala formă de atragere şi mobilizare a resurselor
băneşti temporar disponibile în economie;
2. creditul bancar constituie o sursă importantă de finanţare a afacerilor întreprinderilor;
3. creditul bancar reprezintă o modalitate modernă de finanţare a consumului populaţiei;
4. creditul bancar reprezintă o pârghie importantă în reglementarea circulaţiei băneşti şi
menţinerea stabilităţii economiei naţionale.