UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Contractarea si utilizarea creditelor

bancare

Prof.univ.dr. Lucian Găban

Alba Iulia
2021
 Creditul comercial

Creditul comercial este o formă de credit consimţit de o întreprindere pentru un client al

său. Este practicat între unităţi economice persoane fizice sau juridice care au calitatea de
comercianţi.1
Scadenţa pentru creditele comerciale este variabilă în funcţie de profesiunea
comercianţilor, dar în general corespunde ciclului de valorizare, de recunoaştere a valorii
mărfurilor, respectiv de vânzare a mărfii către client.
Cel mai frecvent, durata scadentă este de trei luni (90 de zile).
Suportul juridic al creditului comercial îl constituie efectele de comerţ (moneda
comercianţilor – cambia, cecul, mandatul).
Prin actul de credit care acţiona în sprijinul realizării (fabricarea, livrarea şi încasarea)
mărfurilor, se îmbinau, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor
sale şi, pe de altă parte interesele comerciantului lipsit de capital, care se învoia, de fapt, să
plătească marfa după vânzarea ei.
Creditul comercial este creditul acordat, de regulă cumpărătorului de către furnizor sub
formă de vânzări de mărfuri cu plata la o dată viitoare.
Mărfurile primite pe credit comercial reprezintă pentru beneficiarii lor datorii exigibile şi
implică o amânare a termenului de plată. Prin aceasta, creditul devine o resursă principală a
beneficiarului care folosind materiile prime obţine produsele finite şi cu banii obţinuţi achită
datoria.
Deci creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de
capital circulant scutindu-l pe acesta de a recurge la credite bancare în acest scop.
Beneficiarul de materii prime, la rândul său producător de mărfuri este implicat în
legături de afaceri cu clienţii săi şi livrează mărfuri pe credit.
În această situaţie creditul comercial primit de la furnizorii săi prin materiile prime pe
care le aprovizionează permite acestuia la rândul său să ofere credite distribuitorului mărfurilor
sale (comercianţilor) fără să angajeze resurse proprii sau credite bancare. Astfel, creditul
comercial primit devine sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri acordate cu plata
ulterioară.
În unele cazuri întreprinderile în calitate de furnizori devin intermediari ai creditului
bancar: obţin credite bancare pe care în parte le redistribuie clienţilor prin intermediul creditului
sub formă de mărfuri.

1
• Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 298
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 131
• Tudorache D. – Op. cit., p. 338
 Clienţii se confruntă ci probleme privind obţinerea creditului bancar în timp ce furnizorii
beneficiază de fonduri proprii şi o lichiditate superioară faţă de clienţi.
În plus băncile pot încuraja această intermediere – acordând credite furnizorilor, pentru
ca aceştia să facă livrări sub forma de credit comercial – plasând şi delegând parţial sarcina
identificării şi selecţiei riscului către firmele furnizoare.
O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit
specializate – cambii şi alte efecte comerciale – ceea ce permite transferabilitatea creanţelor,
cedarea lor unui alt beneficiar de regulă băncii.
În cadrul acestor operaţii la termenul de plată obligaţia de restituire devine operantă faţă
de noul beneficiar – banca.
Transferul creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului: creditul
comercial se transformă în credit bancar.
Cedantul fost beneficiar al creanţei recurge astfel la lichiditatea creanţei deci transferă în
disponibilităţi monetare curente dreptul său de creanţă exigibilă la o dată „x”.
Prin aceasta el poate angaja capitalul disponibilizat în afaceri urmărind un profit oportun
şi posibil într-un termen imediat fără a mai aştepta până la scadenţă.
Cedantul, menţionat va plăti pentru aceasta un anume preţ – dobânda cuvenită pentru
suma respectivă din momentul operaţiunii până la scadenţa efectului de comerţ – cambiei –
bunăoară.
Banca, la rândul său îşi angajează resursele sale într-un plasament de credit de la preluare
(de regulă prin scontare) până la scadenţa operaţiunii similară în acordarea unui credit pe termen
scurt.
Dobânda încasată pentru această perioadă revine băncii sub forma scontului.
Pentru bănci cuantumul angajării operaţiei are la bază valoarea actuală în relaţiei are la
bază valoarea actuală în relaţia: Valoarea actuală = Valoarea nominală – Scontul.
Atunci când se recurge la scontare, valoarea actuală este de fapt preţul de cumpărare al
creanţei de către bănci.

Creditul bancar – raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile

Creditul bancar reprezintă creditul acordat de bănci care deţin capitalul bănesc, procurând
mijloacele financiare diferitelor sectoare de activitate economică.2

2
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 134 – 136
• Tudorache D. – Op. cit., p. 338
• Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 299
 Spre deosebire de creditul comercial care se acordă din capitalul ocupat în producţie sau
în circulaţie creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum şi din capitalul
bănesc temporar disponibil ce se află în căutare de plasament.
Acordarea creditelor ca şi primirea lor formează fundamentul activităţii unei bănci.
În calitatea lor de intermediari, băncile se împrumută pentru a da apoi cu împrumut.
Creditul se acordă, de regulă pe termen scurt şi are în vedere şi riscul insolvabilităţii
împrumutatului.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce.
Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi
folosite de către acestea ca resurse.
Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie
curente sau cu recuperare ulterioară pentru investiţii.
Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile între
bancă şi parteneri se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de
profituri, în principal sub formă de dobânzi.
Deci vom examina în continuare operaţiile de credit bancar în sensul raportului bancă –
întreprindere respectiv principalele credite acordate de bănci.
a) Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie)
Reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii
întreprinderii fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.
În fapt aceste credite nu sunt garantate formal şi nu au stabilite termene de rambursare.
De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii.
Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îşi păstrează
toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor
întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi.
Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă
o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprinderi un mijloc de păstrare a solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că, neavând înscrisuri la bază, nu au
posibilitatea de recreditare bazându-se pe principalele resurse ale băncii.
De aici şi nivelul dobânzii mai ridicat dar stabilit de regulă, în corelaţie cu dobânda de
piaţă şi în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii a unui comision.
Sistemul de acordare general este linia de credit în condiţiile căreia se stabileşte limita
maximă a creditului acordat în acest cadru.
Într-o formă primară această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu,
întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
 O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată pe baza unui acord
scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o perioadă stabilită în
contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere de fonduri
de către întreprinderi întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului permit în etape
ulterioare, obţinerea unor noi credite, în limitele stabilite deoarece, potrivit condiţiilor acestui
acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte.
Funcţionarea modalităţii de creditare prin linia de credit
Linia de credit este o modalitate de creditare a agenţilor economici care funcţionează
după sistemul revolving respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toată perioada de
valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei
de credit aprobat.
Pot beneficia de linii de credite agenţii economici care îndeplinesc următoarele condiţii:
înregistrează performanţe financiare foarte bune şi au un serviciu bun al datoriei; sunt clienţi
permanenţi şi efectuează toate operaţiunile prin bancă; dispun de un capital social vărsat de 10
milioane lei; indicatorii de bonitate se încadrează în normele de creditare ale băncii.
Liniile de credit se pot acorda pe termen de cel mult un an de zile, termenele utilizate în
mod curent fiind însă de 90 sau 180 de zile.
Volumul liniei de credite în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se
determină în funcţie de cifra de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor folosind relaţia:
C.a.  Nz
Cr.L.c. =
P.cr. ,
din care:
Cr.L.c. = creditul sub forma liniei de credit
C.a. = cifra de afaceri pe perioada creditării
Nz = durata medie de încasare a clienţilor exprimată în număr de zile
P.cr. = perioada de creditare în zile.
Cifra de afaceri pe perioada creditării, utilizată la dimensionarea liniei de credit, se
determină pornind de la cifra de afaceri realizată pe o perioadă precedentă egală cu perioada de
creditare, care, în urma unor temeinice analize, va fi corectată ţinând seama de portofoliul de
contracte şi comenzi de aprovizionare şi desfacere, cash-flow-ul agentului economic, precum şi
de orice alte date şi elemente care pot conduce la formarea unei imagini cât mai reale asupra
cifrei de afaceri care poate fi realizată în perioada pentru care se solicită linia de credite.
Durata medie de încasare a clienţilor, exprimată în număr de zile Nz reprezintă amânarea
medie a plăţii, acordată clienţilor şi se calculează utilizând relaţia:
 S.m.c.  P.cr
Nz =
C.a.
din care:
Nz = durata medie de încasare a clienţilor exprimată în număr de zile
S.m.c. = soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi pe o perioadă frecventă egală cu
perioada de creditare
P.cr. = perioada de creditare în zile
C.a. = cifra de afaceri realizată în perioada precedentă egală cu perioada de creditare
La dimensionarea volumului creditelor acordate sub forma liniilor de credite pentru
finanţarea unei anumite activităţi cum ar fi activitatea de export se va ţine seama în formula de
calcul de cifra de afaceri din export şi de durata medie de încasare a clienţilor externi aferenţi
acestei activităţi.
Periodic, şi cel puţin o dată pe trimestru în cazul liniilor de credite acordate pe perioade
mai mari de 90 de zile banca finanţatoare va analiza modul de utilizare a acestora urmărindu-se
îndeplinirea condiţiilor avute în vedere la aprobarea liniei în ce priveşte: performanţa financiară,
serviciul datoriei, indicatorii de bonitate, situaţia exporturilor precum şi rulajul încasărilor şi
plăţilor derulate pe seama liniei respective.
Acordarea şi rambursarea liniilor de credite se efectuează în funcţie de performanţa
financiară şi serviciul datoriei clienţilor care au beneficiat de astfel de împrumuturi.
b) Creditele specializate
Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesităţi legate de desfăşurarea
producţiei cum ar fi:
 creditele pentru stocuri de producţie sezonieră cunoscute sub numele de credite
de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de fabricaţie şi de stocare
pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi activităţi anexe industria
alimentară, îndeosebi din industria de confecţii şi încălţăminte, jucării etc. Aceste
credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producţie sau de
circulaţie.
 creditele pentru stocuri garantate prin warant pentru acoperirea mărfurilor
susceptibile de a fi gajate şi în general depozitate în docuri sau aflate în curs de
transport.
Warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit general
(porturi, vămi etc.) şi care permite transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a
documentului, respectiv, pe recipisa warant.
 Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului şi poate
fi utilizat ca un efect de comerţ.
Deci prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii
respective şi dreptul extrem de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.
Warantul asigură creditorului garantarea asupra mărfurilor şi posibilitatea recuperării
creditului acordat. Având în vedere posibilitatea scăderii preţurilor, nivelul creditului este
diminuat în raport cu valoarea garanţiei asigurându-se o marjă în favoarea băncii.
Warantul permite recursul cambial fiind, din acest punct de vedere, asimilat cambiei şi de
asemenea, fapt esenţial permite mobilizarea lui.
Deci warantul dă posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.
Funcţionarea modalităţii de creditare a stocurilor şi cheltuielilor sezoniere
Creditele pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere de materii prime şi produse se acordă
agenţilor economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare de
provenienţă vegetală sau animală precum şi orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente
şi se consumă într-o perioadă mai mare de trimestru, fără a depăşi un an de la constituire) pe
baza cererilor şi documentaţiilor prezentate de aceştia conform normelor metodologice bancare
prin cont separat de împrumut „credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere”.
Documentaţia prezentată băncii în vederea obţinerii de credite trebuie să cuprindă:
cererea de credite; bilanţul contabil, rezultatele financiare şi situaţia patrimoniului; bugetul de
venituri şi cheltuieli; fluxul de lichidităţi prognozat cash-flow; situaţia stocurilor şi cheltuielilor
pentru care se solicită creditul; situaţia contractelor de livrare a produselor; proiectul graficului
de rambursare a creditului; lista garanţiilor propuse pentru rambursarea creditelor şi planul de
afaceri.
În vederea acordării creditelor banca finanţatoare va analiza şi verifica existenţa
stocurilor sezoniere, condiţiile de păstrare şi calitatea acestora, asigurarea desfacerii prin
contracte.
De pildă pentru stocurile de vinuri la învechit sau de produse finite menţinute pentru
sporirea calităţii lor precum şi pentru alte stocuri care se constituie justificat economic şi se
consumă într-o perioadă mai mare de trimestru creditul se acordă 100% din contravaloarea
stocurilor constituite şi a cheltuielilor de depozitare şi conservare.
Rambursarea creditelor se va face pe măsura consumului respectiv a valorificării
stocurilor.
Ratele de rambursat care se înscriu în contractele de împrumut se vor stabili potrivit
graficelor de valorificare a stocurilor sau de realizare a veniturilor întocmite pe bază de
documente ce pot atesta acest lucru.
 Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă străveche care se

referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile statului (Trezoreria Statului) sau
marile întreprinderi economice în calitate de debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate,
pe de o parte, şi creditorii subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni care-şi angajează astfel
capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.3
Deci obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care, în
principal, se desfăşoară. De aici expresia de credit obligatar.
Să ne reamintim elementele caracteristice ale obligaţiunii.
Obligaţiunea, valoare mobiliară, titlu de creanţă reprezentativ pentru un împrumut
contractat de un agent economic – persoană juridică pentru o sumă şi un timp determinat de la
diferite persoane fizice şi juridice.
Se emite în condiţii reglementate prin lege, pe piaţa financiară primară, se revinde pe
piaţa financiară secundară.
Dreptul de a emite obligaţiuni îl au agenţii economici (persoane juridice) cu o anumită
experienţă şi al căror capital este liber.
Numai societăţile comerciale importante şi cu reputaţie bună precum şi unităţile
administraţiei publice centrale şi locale pot avea cumpărători pentru obligaţiuni emise.
Obligaţiunea ca titlu de valoare are numeroase indicaţii: număr de ordine, valoare
nominală, termene de plată, modul în care se achită dobânda, condiţii de rambursare, garanţii
pentru obligatari, emitentul, raţiunea sau scopul emisiunii, capitalul şi sediul emitentului etc.
De regulă, emisiunea de obligaţiuni se face la valori nominale standard şi este însoţită de
un prospect care explicitează condiţiile şi scopul împrumutului.
Obligaţiunea este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în
gestiunea societăţii emitente aceştia putându-se organiza însă pentru a-şi realiza interesele.
Dobânda pe care o aduce obligaţiunea este de o mare diversitate:
a) exprimată printr-o rată invariabilă, progresivă sau care se
indexează pe diferite baze;
b) însoţite de o primă de subscriere, care se determină ca
diferenţă între valoarea nominală a obligaţiei şi preţul de
subscrieri;

3
• Tudorache D. – Op. cit., p. 338
• Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 300
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 136
 c) cu primă de rambursare, ce se calculează ca diferenţă între
suma rambursată (mai mare) şi valoarea nominală (mai mică);
d) mărită cu câştiguri prin tragere la sorţi.
Plata dobânzii şi restituirea împrumutului către cei ce au subscris sunt garantate.
Durata împrumutului angajat prin emisiunea de obligaţiuni este medie şi lungă.
Rambursarea sumelor subscrise de obligatari se poate face prin:
a) anuităţi constante;
b) anuităţi regresive;
c) răscumpărări la bursă;
d) răscumpărare anticipată – dacă a fost prevăzută în prospectul de emisiune;
e) conversiunea obligaţiunii în acţiuni dacă a fost prevăzută la emisiune.
Obligaţiunea se deosebeşte de acţiune prin faptul că aceasta din urmă este un titlu de
proprietate.
Obligaţiunile se deosebesc şi faţă de titlurile de creanţă pe termen scurt negociabile
(precum bonurile de trezorerie şi altele) pentru că acestea din urmă au termen scurt şi sunt
proprii pieţei monetare.
Obligaţiunea poate fi:
a) la purtător şi
b) nominativă.
Aşadar, obligaţia este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă
financiară pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus,
este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită.
Deţinătorul încasează de regulă, periodic, dobânzile convenite în raportul de credite.
În continuare ne vom referi la obligaţiunile societăţilor deci raporturi de credit obligatar
în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.
Specificul acestor raporturi în economia de piaţă este faptul că ele se angajează esenţial
în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi.
Obligaţiunile sunt solicitate la achiziţie de investitori şi oferite de deţinători care au
nevoie de lichidităţi prin natura lor şi a condiţiilor de piaţă, obligaţiunile reprezentând unul din
activele financiare uşor lichidabile.
Emisiunea de obligaţii este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi, existând şi
motivaţii bine întemeiate a acestui fapt:
 Întreprinderile, de regulă societăţi pe acţiuni având o structură dată a
deţinerilor (şi deţinători de capital) şi prin aceasta, o repartizare dată
în poziţia puterii în consiliul de administraţie, evită noile emisiuni de
 acţiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situaţie care ar putea duce la
schimbarea raporturlui de forţe.
 Acest fapt explică preponderent, preferinţa pentru împrumut, în
opoziţie cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere
de acţiuni.
 Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic şi ca raport de
credit se relevă importanţa în creşterea accelerată a acestei
componente în formarea surselor de dezvoltare a întreprinderilor
economice, deci la asigurarea înfăptuirii investiţiilor.
 Între sursele împrumutate, sumele obţinute prin emisiunea de obligaţii
sunt utilizate cu prioritate la majorarea capitalului fix fie în noi
investiţii, în clădiri, echipamente, utilaje componente ale noilor
tehnologii, fie în operaţii de preluare şi achiziţii de întreprinderi.
 Sumele obţinute din plasarea de obligaţii fiind utilizate cu prioritate
pentru satisfacerea nevoilor de investiţii ale întreprinderilor de
producţie, circulaţia mărfurilor şi având prin acestea o destinaţie
specială au de regulă, ca sursă de provenienţă, capitalurile disponibile
specifice.
Procurarea de resurse prin emiterea de obligaţii s-a dezvoltat şi în domeniul capitalului
circulant, obligaţii cunoscute sub numele de bonuri de depozit, certificate de depozit şi în special
sub denumirea de amplă utilizare în SUA „hârtii comerciale”.
Prin natura lor hârtiile comerciale sunt bilete la ordin negarantate, pe care întreprinderile
le vând pe piaţă pentru a-şi acoperi necesităţile de resurse pe termen scurt.
Aceasta reprezintă pentru deţinătorii de capitaluri, disponibile pe termen scurt, o
modalitate de valorificare superioară alături de alte utilizări, în special faţă de posibilităţile de a
constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate.
Ofertanţii sunt adesea alte întreprinderi deţinătoare, temporar, de asemenea disponibilităţi
care îşi găsesc astfel o bună valorificare, asigurându-şi concomitent o lichiditate înaltă, acestea
putând fi operativ revândute pe piaţă.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a reactivat şi extins activitatea
instituţiilor de rating.
Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în
scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor.
 Agenţiile de rating se situează ca instituţii neutre desfăşurând o activitate de expertizare,
în ultimă instanţă, în favoarea investitorilor. De fapt, emitenţii sunt interesaţi să aibă o bună
apreciere a acestor agenţi, pe această cale promovându-şi propriile emisiuni.
Analiza se desfăşoară pe baza rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii
emitente pe câţiva ani, se apreciază calitatea organizării, eficienţa comercială şi tehnica, situaţia
firmei pe piaţă etc.
Notaţiile specifice având valoarea unui calificativ şi exprimând o ordine ierarhică se
publică cu consimţământul emitentului şi sunt folosite de investitori pentru orientare.
Obligaţiile reprezintă baza desfăşurării unor alte operaţii de credit. Obligaţiile pe termen
scurt şi lung, emise de stat sau de întreprinderi particulare, de regulă societăţi, reprezintă prin
cantitatea lor, active substanţiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci.
Obligaţiile reprezintă în forme specifice modalitatea preferată de deţineri de lichidităţi pe
termen scurt, întrucât se caracterizează prin siguranţă şi uşurinţa valorificării imediate.
Obligaţiile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între bănci şi Banca
Centrală (Emisiune) în cadrul operaţiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc
fiecare. Identic, activele în obligaţiuni creează baza unor operaţiuni de împrumut declanşate de
deţinătorii care primesc credite prin gajarea acestora.
Prin aceste operaţiuni, deţinătorii, pe de o parte, obţin cu uşurinţă disponibilităţile lichide
în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în
continuare calitatea de proprietar al acestor obligaţiuni şi, deci privilegiul de a încasa, la
termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin.
Obligaţiunile prezintă fondul material al unor operaţii bancare active dezvoltate şi
implicit generează operaţii diverse de credit bancar.
De pildă, desfăşurarea operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi
operaţii de lombard, rolul lor uneori prioritar, a desemnat dobânda specifică acestor operaţii, taxa
de lombard, ca un instrument important al reglării creditului similar cu taxa scontului (în
Germania).
Creditul lombard reprezintă forma de credit pe termen scurt, acordat de către o bancă pe
baza unui gaj constituit din titluri care pot fi uşor şi rapid negociate (ex. obligaţiunile). Este o
formă de refinanţare care nu-i admisă la rescontare. Şi pentru acest credit se percepe dobânda
exprimată în cotă procentuală denumită rata „Lombard”.
Una din ratele dobânzii cu caracter director la Bundes bank este rata Lombard.