UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Contractarea si utilizarea creditelor

bancare

Prof.univ.dr. Lucian Găban

Alba Iulia
2021
CAPITOLUL 2. SISTEMUL BANCAR ÎN ECONOMIA
DE PIAŢĂ

2.1. Banca. Rolul şi funcţiile băncii în economia funcţională

În literatura de specialitate nu există unanimitate privind originea băncilor. După părerea

unor specialişti1 primii bancheri au fost cei care efectuau schimbul de bani, moment asociat
apariţiei şi circulaţiei monedei metalice.
După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de
persoane a avut ideea să primească disponibilităţi băneşti, sub formă de depuneri de la cei ce
doreau să facă economii şi, în baza acestor depozite să ofere împrumuturi celor care aveau
nevoie de fonduri suplimentare2.
Termenul „bancă” provine din limba italiană de la băncile pe care stăteau bancherii. Dacă
bancherul nu-şi respecta obligaţiile şi îndatoririle asumate, îşi pierdea reputaţia şi i se rupea
banca, fapt ce însemna că nu mai putea să desfăşoare activitate. De la această practică derivă
termenul de bancrută3.
Într-o altă lucrare4 prof. univ. dr. Lucian C. Ionescu şi Flavia Toader sunt de părere că
prin bancă se înţelegere o organizaţie, de obicei o corporaţie care acceptă depozite, oferă
împrumuturi, onorează cecuri şi efectuează servicii specifice către public. O bancă acţionează ca
un intermediar între ofertanţii de fonduri şi utilizatorii de fonduri.
Prof. univ. dr. Maricica Stoia este de părere că banca în esenţă poate fi definită ca o
instituţie care mobilizează mijloace băneşti disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice
şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în
relaţiile cu celelalte state, în scopul de a obţine profit5.
Activitatea tradiţională a băncilor constă în colectarea de depozite necesare acordării
creditelor, susţine prof. univ. dr. Simona Gaftoniuc6. Diferenţa între structura activului şi
pasivului (pe scadenţe, valori unitare şi tipuri de clienţi) evidenţiază procesul de transformare în
curs7.

1
L. C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.13
2
Idem
3
Idem., p.29
4
L. C. Ionescu, F. Toader – Enghlish for Banking, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.13
5
M. Stoica – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 17
6
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.335
7
Idem
 Prof. univ. dr. ing. Iulian Ceauşu este de părere că banca este o unitate economică
funcţional-instituţională, a cărei funcţie principală este de a colecta, de a transfera şi de a
repartiza disponibilităţile financiare8.
În opinia altor profesori universitari, băncile s-au afirmat ca instituţii monetare, ca
intermediari monetari, a căror caracteristică esenţială este posibilitatea de a pune în circulaţie
creanţe asupra lor înseşi care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulaţiei monetare9.
Autorii DEX-ului10 înţeleg prin bancă o întreprindere financiară care efectuează
operaţiuni de plată şi de credit (şi organizează circulaţia bănească).
Din aceste opinii rezultă, după părerea noastră faptul că banca este o instituţie de credit,
care urmăreşte atragerea de pe piaţă a surplusului de resurse băneşti existent la un moment dat,
spre a-l oferi sub formă de credite (împrumuturi) solicitanţilor, fie ei actori ai vieţii economice,
fie persoane fizice.
Noţiunea de bancă este indisolubil legată de rolul, locul şi funcţiile acesteia în economia
de piaţă funcţională.
Rolul unei bănci, într-o economie de piaţă funcţională poate fi evidenţiat prin funcţiile11
pe care banca le îndeplineşte în relaţia cu clienţii săi şi anume:
– depozitare;
– investire;
– comercială.
Funcţia de depozitare semnifică faptul că banca efectuează pe de-o parte operaţiuni de
depozit la vedere şi la termen, în cont, cu numerar sau cu titluri de valoare, în scopul atragerii
surplusului de numerar existent pe piaţă, în scopul fructificării acestuia.
Funcţia de investire vizează două coordonate, şi anume:
• pe de-o parte, acordarea de credite actorilor agenţi economici şi populaţie:
• pe de altă parte, participare ca acţionar fie la constituirea unor noi societăţi bancare,
fie la capitalul unei bănci existente.
Funcţia comercială reprezintă latura cea mai complexă a unei bănci şi care constă în
principal din următoarele activităţi:

8
I. Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p.129
9
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995,
p.192
10
I. Coteanu, L. Seche, M. Seche – Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, p.84
11
M. Stoica, Op.cit., p.17
 • realizarea de încasări şi plăţi pentru operaţiuni de import, export, prestări de servicii şi
de turism intern şi internaţional, operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte
operaţiuni de încasări şi plăţi legate de persoane fizice sau juridice;
• cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută, efecte de comerţ exprimate în lei şi
valută;
• efectuează operaţiuni de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ;
• efectuează operaţiuni de schimb valutar şi operaţiuni de arbitrajare pe pieţele
monetare internaţionale pe cont propriu sau în numele clienţilor;
• participă la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheie cu bănci şi
instituţii financiare străine angajamente şi convenţii de plăţi;
• cumpără şi vinde, în ţară şi străinătate aur şi metale preţioase, monede;
• emite efecte de comerţ: bilete la ordin, cambii sau trate, cecuri în favoarea unor
beneficiari din ţară şi străinătate;
• efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri emise de stat;
• prestează servicii bancare, de expertizare tehnică, economică şi financiară a
diferitelor proiecte, acordă consultanţă şi asistenţă în probleme de gestiune financiară
şi evaluare;
• organizează lansarea de obligaţiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin
emisiunea de obligaţiuni, garantează emisiunea şi plasează obligaţiunile pe piaţa
secundară.
Pe lângă aceste funcţii, alţi specialişti12 sunt de părere că într-o economie de piaţă
(funcţională – n.n.) sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a economiilor
societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a creditului,
către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei prime funcţii, băncile, ca verigi de bază ale
sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi
facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal
de transmisie în implementarea politicii monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă
prin intermediul creditelor, al operaţiunilor de scont şi al altor operaţiuni pe piaţa financiară,
băncile îndeplinesc rolul de intermediari între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În exercitarea acestei diversităţi de operaţiuni, băncile acţionează în numele lor, pe contul
propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nicio legătură de drept între ei. Ne referim la
faptul că băncile gestionează depozitele şi mijloacele de plată din economie. Astfel, colectând

12
L. C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 184-185
depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora, cu maxim de randament,
în beneficiul propriu şi al depunătorilor.
În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreşte stabilitatea valorii interne
şi externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a
cantităţii optime de monedă, necesară creşterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele
pe care mediul economic i le pune la dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului
economico-social.
În esenţă, o bancă centrală este o instituţie financiar-bancară aflată în centrul întregului
sistem bancar, cu importante funcţii publice în ceea ce priveşte monitorizarea sistemului
financiar şi controlul creşterii ofertei de monedă13.
În opinia profesorului universitar Ioan Trenca, cadrul organizatoric specific economiei de
piaţă impune în mod necesar existenţa unui aparat bancar adecvat14.
În acelaşi timp, se consideră că activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea
economico-socială, văzută ca sistem, faţă de care se află într-un raport de dependenţă – ca de la
parte la întreg – şi cu care se influenţează reciproc. De aceea, aparatul bancar mai trebuie înţeles
şi asimilat ca fiind un element al strategiei de dezvoltare a fiecărei ţări. De altfel, fiecare ţară îşi
concepe propriul său sistem bancar, structurile specifice domeniului activităţii bancare, cărora le
defineşte, drept obiectiv strategic global, susţinerea în plan financiar-monetar a dezvoltării
economico-sociale de ansamblu, a progresului întregii societăţi15.
Sistemul bancar se află într-o interacţiune cu mediul economic, din care preia „intrări”
sub diferite forme (resurse umane, resurse financiare, informaţii) pe care le prelucrează (le
transformă) în vederea obţinerii „ieşirilor” (produse şi servicii bancare, informaţii financiar-
bancare). Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis. Ceea ce este specific sistemelor
deschise (şi sistemului bancar) este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă
(feedback), în concluzie sunt capabile de autoreglare.

MEDIUL ECONOMIC

RESURSE
UMANE
PRODUSE
RESURSE
BANCA –
MATERIALE INTRĂRI IEŞIRI
SERVICII
STRUCTURA DE
RESURSE TRANSFORMARE
FINANCIARE

13
D.Beju – Politici monetare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p.81
14
I.Trenca – Tehnică bancară, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, p.6
15
Idem
 INFORMAŢII
INFORMAŢII
FEED-BACK

MEDIUL ECONOMIC

Locul şi rolul băncilor este analizat de alţi cercetători având în vedere tipologia bancară şi
anume: băncile comerciale, băncile de afaceri, băncile şi instituţiile de credit specializate,
precum şi banca de emisiune16.
Astfel, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii17:
➢ de mobilizare a resurselor băneşti;
➢ de distribuire a resurselor băneşti;
➢ de centru de efectuare a plăţilor între titularii de cont.
Funcţia de mobilizare a resurselor vizează operaţiunile pasive şi anume: depozitele,
rescontul şi operaţiunile similare şi capitalul propriu.
Funcţia de distribuire a resurselor băneşti poate fi reflectată în operaţiunile active ale
băncii comerciale prin care banca îşi angajează resursele în vederea îndeplinirii obiectului său de
activitate şi de obţinere a unui profit. Operaţiunile active ale băncii comerciale se grupează în:
– operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
– operaţiuni de creditare a persoanelor juridice;
– operaţiuni de plasament18.
Băncile de afaceri sunt bănci specializate care se implică direct în activitatea economică
cu propriile resurse, mobilizând şi alte capitaluri în aceste scopuri19.
Băncile şi instituţiile de credit specializate20 acţionează în sfera creditului pe termen
mediu şi lung, îndeplinind două importante funcţii:
– funcţia de mobilizare a resurselor de creditare;
– funcţia de redistribuire a creditelor în economie.
Banca de emisiune este în fapt centrul vital al întregului sistem bancar, şi am putea
afirma, al întregului sistem economic naţional şi regional.

2.2. Evoluţia sistemului bancar internaţional

În evoluţia sistemului bancar internaţional se pot identifica patru valuri.

16
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, Op. cit., p. 372-373
17
Ibidem, p. 197
18
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, Op. cit., p. 204
19
Ibidem, p. 244
20
Ibidem, p. 257
 În primul val se încadrează mişcarea internaţională a capitalurilor, care a avut loc între
anii 1870-1914 pe vremea etalonului-aur, în care băncile de afaceri britanice şi băncile coloniale
engleze au deţinut supremaţie21.
Al doilea val redemarează între cele două războaie mondiale, fiind marcat de rivalitatea
financiară anglo-americană, supremaţia New York-ului asupra Londrei fiind stopată de criza
economică din 1929.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods impune începând cu iulie 1944
următoarele principii în relaţiile financiare internaţionale22:
– stabilirea ratelor de schimb, protejate de mişcările internaţionale de capitaluri prin
obstacole internaţionale;
– amploarea limitată a dezechilibrelor de plăţi curente datorită disciplinei impuse de
regulile de joc ale acestui sistem;
– rolul primordial al instituţiilor oficiale (FMI, băncile centrale) în finanţarea
dezechilibrelor de moment în plăţile externe;
– locul important acordat instituţiilor publice multilaterale (Banca Mondială, bănci
regionale de dezvoltare) sau bilaterale (guvernele) în finanţarea dezvoltării Lumii a
treia.
Al treilea val începe odată cu restabilirea convertibilităţii principalelor monede, în
decembrie 195823. Timp de 20 de ani, reţelele internaţionale ale marilor bănci, creditele
internaţionale şi pieţele de euro-devize urmează un trend ascendent, concertate şi strâns corelate.
În acest cadru băncile internaţionale private „reciclează” petrodolarii ţărilor producătoare
şi exportatoare de petrol şi îi acordă sub formă de împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare.
Expansiunea activităţilor bancare internaţionale în cele trei decenii ale celui de-al treilea
val pot fi caracterizate, după cum urmează24:
➢ anii ’60 şi expansiunea pieţei eurodolarilor. Această perioadă este marcată de politica
de expansiune externă a băncilor americane care şi-au extins reţeaua de sucursale din străinătate
şi anume:
– în anul 1959, şapte bănci de depozit deţineau o reţea formată din 132 de sucursale în
străinătate;
– în anul 1969, 53 de bănci aveau 460 de sucursale în străinătate.
➢ deceniul ’70 se caracterizează atât prin “reciclarea” petrodolarilor cât şi prin
creşterea datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. Este perioada în care are loc o separare a
21
A. Burciu, P. Sandu, Gh. Sandu – Activitatea bancară internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.51
22
Idem
23
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.333
24
Idem, p.333-334
activităţilor bancare naţionale de activităţile internaţionale realizate în mare parte pe piaţa
eurodevizelor, datorită în principal ascensiunii centrelor europene de la Frankfurt şi Paris, în
detrimentul Londrei.
➢ deceniul ’80 poate fi caracterizat ca fiind începutul globalizării financiare care poate
fi caracterizat astfel:
– adâncirea crizei de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare;
– deflaţia provoacă scăderea ratei dobânzii nominale şi permite reluarea activităţii
pieţelor de obligaţiuni în detrimentul intermedierii bancare internaţionale;
– modificarea identităţii celor care acordă sau iau împrumuturi în cadrul sistemului
internaţional, care va contribui la dezvoltarea pieţelor de capital.
➢ deceniul ’90, se caracterizează prin accelerarea procesului de globalizare bancară
care urmează procesului de intercorelare a economiilor în cadrul economiei mondiale.
Al patrulea val are ca punct de plecare circulaţia, începând cu ianuarie 2000, a monedei
euro, care a eliminat definitiv supremaţia dolarului din tranzacţiile financiare internaţionale. ca
urmare pieţele financiare internaţionale se sprijină în prezent pe două monede puternice, euro
dolarul, şi care constituie după părerea noastră pilonii pieţelor financiare internaţionale.