2.1.

Creditul – concept şi trăsături

Creditul este o relaţie bănească care se stabileşte între o persoană juridică sau fizică, denumită
creditor, care acordă un împrumut de bani mai multor persoane juridice sau fizice denumite
debitori, pentru o anumită perioadă de timp, contra unui cost monetar numit dobândă. Creditul
mai poate fi definit ca o operaţiune prin care se ia în stăpânire imediată resursele monetare în
schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare.
Relaţii de credit au existat şi în economiile remonetare. Deci creditul poate exista şi în
economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de credit astăzi, nu se pot
emancipa de haina monetară.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma unor
acorduri personale simple până la tranzacţiile formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau
financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a
relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit, sunt
extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul instituţional variază de asemenea de la
ţară la ţară. În amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor
specifice .
Subiectele raportului de credit creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ce priveşte
apartenenţa la structurile social-economice , motivele angajări sale, astfel ca ierarhizarea acestor
laturi este dificilă.
Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de
disponibilitate cea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire sau acumulări
monetare.
Întreprinderile în calitate de creditori, manevrează importante disponibilităţi monetare, din
circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul
de creditare. Întreprinderile, prin repartizarea profitului, majorează global capacitatea de
creditare a economiei naţionale.
Creşterea veniturilor populaţiei prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt
al productivităţi munci şi prin amplitudinea spiritului de prevedere şi economisire, caracteristici
ale evoluţiei contemporane în toate ţările dezvoltate, a făcut din populaţie în desfăşurarea
raporturilor de credit, în primul rând în postură de creditor.
În ţările dezvoltate, aportul populaţiei în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel
al întreprinderilor. Astfel, în 1988 în Japonia fată de 143788 miliarde yeni, cât reprezintă
acumulările întreprinderilor, populaţia înregistra un volum de economii de aproape 128243
miliarde de yeni.
Aceste tendinţe de creştere absolută şi relativă a economilor populaţiei, caracteristică raporturilor
de credit în toate ţările dezvoltate, pun noi probleme optimizări procesului de mobilizare şi
utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfăşoară modificări calitative printre care
transformarea economiilor în disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt ce
influenţează radical activitatea intermediarilor, băncile.
În calitate de debitori alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu în toate ţările
dezvoltate, statul.
În SUA angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate volumul
total al îndatorări fiind în 1987: pentru întreprinderi 2951 miliarde dolari, pentru populaţie 2837
miliarde dolari şi pentru administraţia de stat 2798 miliarde dolari. Aceste date reflectă anumite
particularităţi proprii SUA: un grad mare de autofinanţare a întreprinderilor care diminuează
relativ necesităţile de credit, o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populaţiei, ca expresiei
a unei economii de consum dezvoltate generos; o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare
axate în deosebi pe destinaţii militare care exagerează nevoile de credit ale statului.
Dacă pentru celelalte ţări dezvoltate participaţiile cantitative pot diferi, factori care generează ţi
tendinţele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.
Un element esenţial al raportului de credit, este promisiunea de rambursare care presupune
riscuri şi necesită, în consecinţă, angajarea unei garanţi.
Riscul de rambursare decurge din acea ca, la scadenţă debitorul ar putea fi incapabil să-şi
onoreze obligaţiile faţă de creditor.
În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
- riscul de rambursare
- riscul de imobilizare
Riscul de nerambursare constă în posibilitatea întârzieri plăţi sau a incapacităţi de plată datorită
conjuncturii sau deficienţilor împrumutului.
Pentru prevenirea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerinţelor
respectării de credit sub diverse aspecte umane, economice, financiare, juridice. Prevenirea
riscului este strict legată, de procedurile de garantare a împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care este în măsura să
satisfacă cerinţele titularilor de depozite, din cauza unor gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
Efectele negative ale unui asemenea situaţii pot fi prevenirea prin administraţia judicioasă a
creditelor şi a depozitelor de către bănci.
Pentru minimalizarea acestor riscuri creditorul trebuie să solicite debitorului garanţii personale
sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul
este în incapacitate de plată.
Garanţia reală cuprinde reţinerea, gajul şi ipoteca.
Reţinerea este dreptul creditorului de a păstra un bun al debitorului atâta vreme cât această nu a
fost achitat integral. Pentru acesta trebuie îndeplinite în anumite condiţii: bunul personal deţinut
de creditor să aibă o legătură cu creanţa, iar creanţa să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului, un bun în garanţia creditului. Gajarea
poate avea loc cu sau fără deposedare.
Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere al gajului care
face obiectul publicări.
Creditorul titular al gajului, în virtutea gajării are anumite drepturi: de preferinţă, de urmărire, de
reţinere şi de vânzare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra debitorului fără
deposedare şi cu publicitate. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de
urmărire.
Ipoteca poate fi legală convenită sau judicioasă.
Privilegiul este dreptul convenit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci
când dispune de o garanţie asupra unei părţi sau aspra totalităţi patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de urmărire. Privilegiile pot fi generale
şi speciale respectiv mobiliare şi imobiliare.
Ori care ar fii garanţiile oferite creditorul nu poate să piardă din vedere o bună garanţie nu
trebuie să fie decât o precauţie suplimentară şi nu un suport al unui risc mai mult decât posibil.
Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuşirilor calitative ale debitorului,
ale patrimoniului sau şi a nodului de administrare şi nu numai ce se desprind din aprecierea
garanţiilor. Trebuie subliniat că în caz de necesitate transformarea garanţiilor în bani presupune
pentru creditor eforturi şi acestea deturnează creditorul respectiv pe bancher, din preocupările
sale obişnuite şi-i prejudiţii ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric şi, pe această cale,
recuperate.
Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditorului are o mare varietate. De la termene
foarte scurte 24 ore şi încheindu-se cu termene de 30-50 ani pentru împrumuturi privind
construcţii de locuinţe.
Pentru termenele de termen scurt, creditele acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este
caracteristică rambursarea integrală sau scadentă.
Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată fapt ce înseamnă că
pe parcurs, la termene stabilite lunare, trimestriale, odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se
rambursează o parte din împrumut.
Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.
În acordurile de credit s-a instituit cauza dobânzi fixe. În condiţiile presiunii inflaţioniste
accentuate din ani 1970, s-a instituit regimul dobânzilor variabile, situaţie în care dobânzile se
modifică periodic funcţie de nivelul dobânzi pe piaţă.
Acordurile de credit pot prevede adiţionarea dobânzi cuvenite şi plata integrală la încheierea
contractului.
Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice; acordarea unui împrumut, vânzarea
unei obligaţiuni angajarea unui depozit.
În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective
intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite
pentru această formă.
Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanţă, în
vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bune informare şi documentare pentru evitarea
riscului. Astfel băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare, sau apelează la
agenţii specializaţi care studiază.
În economia unor ţări, o atenţie deosebită se acordă documentării privind riscul în investirea în
hârtii de valoare, obligaţiuni, de o mare valoare publică, care au pus la punct un sistem de notaţie
complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând
din caracteristicile creditului şi, mai ales ale debitorului.
Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt
consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de
prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiale.
Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de credit de la un
beneficiar la altul este, în primul rând, o expresie a lichidităţii portofoliului de creanţe,
posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanţa în bani, potrivit unei necesităţi sau
unei noi opţiuni.
În practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite a asigura utilizarea
fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar disponibile.
Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate
de ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital
existente sau create la banca de emisiune sau late bănci, prin operaţiile de recreditare.

2.3. Clasificarea creditelor

În economia de piaţă raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, şi multiple, în
varietatea lor. Astfel, orice categorisire a raporturilor de credit poate fi discutabilă prin criteriile
utilizate sau prin gradul lor de cuprindere.
Sunt mai multe criterii după care se pot delimita raporturile de creditare:
1. persoana creditorului
2. modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile
3. Persoana debitorului
4. Dimensiunea şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a capitalurilor
împrumutate
5. Obiectul creditului şi sfera de utilizare
6. Duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare da către împrumutaţi.
Din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci
categorii principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatoriu, creditul ipotecar, şi
creditul de consum.
a. Creditul comercial
Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică seculară care îşi are originea în procesul
diviziunii primare a muncii, atunci când, din cauza producătorilor s-au desprins comercianţi,
agenţi economici specializaţi în desfacerea mărfurilor.
Prin actul de credit care acţiona în sprijinul realizării mărfurilor, se îmbinau, pe de o parte,
interesul comerciantului lipsit de capital, care se învoia de fapt, plătească marfa după vânzarea
ei.
Mărfurile primite pe credit comercial reprezintă pentru cumpărători datorii exigibile la anumite
termene de plată.
Creditul comercial fiind pentru cumpărător o sursă suplimentară de capital, scutindu-l de a utiliza
alte surse mai costisitoare. De fapt, creditul comercial este un credit de marfă, cumpărătorul fiind
la rându-i producător de marfă, vinde mărfurile sale pe credit, astfel ca acest credit primit de la
furnizorii săi permite acestuia să ofere credite cumpărătorilor săi fără a angaja surse proprii sau
credite bancare.
În desfăşurarea raporturilor de credit comercial agenţii economici primesc credite în calitate de
cumpărător, fapt ce le asigură un flux de resurse, deci acordă credite de furnizor cumpărătorilor
lor şi rezultă astfel un transfer de resurse economice care avantajează deopotrivă pe cei doi
agenţi economici.
Creditul comercial este consemnat prin titluri de credit (cambia sau trata). Acest fapt permite
transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regulă în favoarea unei bănci
comerciale sau altei instituţii financiare. La prezentarea cambiei la Banca Comercială înainte de
scadenţă pentru a lua un împrumut agentul economic va transforma creditul comercial în credit
bancar, şi va primi valoarea actuală a cambiei.
Valoarea actuală a cambiei = Valoarea nominală – Taxa scontului
VN x rată dobânzii x timpul (zile)
Taxa scontului = -----------------------------------------
360 x 100
Din această operaţiune se nasc efecte pentru cel ce cedează titluri de credit şi pentru noul
beneficiar.
Efectele pentru fostul beneficiar constau în faptul că transformă dreptul său de creanţă în
lichiditate înainte de scadenţă. Sumele obţinute le poate angaja în afaceri. În mod curent el va
primi un credit de la bancă pentru suma înscrisă în cambie, mai puţin taxa scontului. Astfel
creditul comercial se transformă în credit bancar, plătind o dobândă din momentul scontării până
la scadenţa cambiei.
Efectele pentru bancă constau în faptul că:
- banca angajează resursele sale financiare într-un plasament de credit prin scontare până la
scadenţă; operaţiunea este similară cu acordarea unui credit pe termen scurt;
- banca va încasa dobândă pe perioade de la scontare la scadenţă sub forma scontului;
- la scadenţa cambiei, banca reţine creditul acordat prin scontare din sumele care intră in contul
furnizorului de la cumpărător.
b. Creditul bancar
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite, pe termen scurt şi
pe termen mijlociu şi lung, privind operaţiile baza pe înscrisuri sau fără garantare, sau
negarantate, în fiecare caz în parte său în cadrul unui acord general.
În raporturile de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru nu au calitate de
agenţi economici. Indiferent de formă, esenţial în raporturile de creditare ale agenţilor economici
cu băncile, sunt pe de o parte, ca agenţi economici îşi păstrează disponibilităţile băneşti în
conturi sub formă de depozite folosite de bănci ca surse de creditare şi, pe de altă parte băncile
acordă credite agenţilor economici din aceste resurse pentru producţie şi comercializare sau
dezvoltare.
Esenţial în aceste raporturi de creditare este faptul că unul din parteneri este banca, spre
deosebire de creditul comercial unde ambii parteneri sunt agenţi economici.
Avansurile în cont curent sau credite de casă, reprezintă raporturile de creditare întemeiate pe o
deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri la fiecare
angajament. Aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesităţile
curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil şi greu de localizat,
în obiecte care să reprezinte o garanţie veridică. Aceste credite nu au termene de rambursare. De
regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii în conturi de
bancă, fapt ce permite acestora să acopere necesităţile financiare prin mişcări de redistribuire al
depozitelor dintr-un cont sau altul.
Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a
creditului acordat în acest cadru.
În practica bancară sunt cunoscute 3 tipuri de credit:
- linia de credit provizoriu
- linia de credit confirmată
- linia de credit progresivă sau revolving
O serie de alte credite bancar, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-à-vis de bănci, o
motivare clară şi condiţionare a utilizării lor şi adesea garantate. Astfel, după modul lor de
angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate ca explicite.
Creditele explicite fi considerate în ansamblul lor pot fi considerate drept credite pentru stocuri.
c. Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţa seculară care se referă la
relaţiile de credit în care parteneri sunt instituţiile statale întreprinderile economice în calitate de
debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi creditori, subcritori şi
deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi angajează astfel capitalurile, în vederea obţineri unui,
venit sigur sub forma principală de dobânzi.
În calitate de debitor apar colectivităţile publice, instituţii de stat şi private care emit hărţi de
valoare pa termen mediu şi lung în scopul atrageri de resurse financiare necesare modernizări.
Obligaţiunea este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul o are aspra emitentului. Deţinătorul încasează de regulă, periodic dobânzile convenite
în raportul de creditare.
O mare parte a obligaţiunilor sunt emise de stat, de către Ministerul Finanţelor sau alte instituţii
locale (primarul, prefecturii, comitate ).
Obligaţiunile au o largă gamă de forme şi implicit de posibilităţi de simulare a deţinătorilor de
capital de a participa la subscriere devenind creditori societăţilor comerciale. Sumele mobilizate
prin emisiunea şi plasarea acestor obligaţiuni pe piaţa au ca destinaţie comerciale finanţarea de
noi investiţii.
d. Creditul ipotecar.
Creditul destinat activităţi imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit di
sistemul naţional în economia de piaţă economice care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine,
proprietatea individuală.
Creditul ipotecar avea la sfârşitul anului 1987,în SUA proporţii considerabile, reprezentând 2906
miliarde dolari. Numai comerciale susţineau în calitate de creditori 507.5 miliarde dolari, ceea ce
reprezintă circa 31%din totalul creditelor acordate de către acestea.
Creditul ipotecar este principala modalitate de sprijinire a proprietăţii imobiliare.
Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare şi o rată a dobânzii fixă.
De regulă, în cadrul ratei fixă, în timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea privind
rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de ipotecare cum ar fi:
- credit pe bază de ipotecă cu dobândă variabilă
- credit pe bază de ipotecă cu rambursare progresivă
- credit pe bază de ipotecă inversat, purtător de anuităţi
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o mobilizare vastă
de resurse, de regulă capitalurile disponibile pe termen lung.
e. Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu acordat persoanelor individuale
destinat a acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de
comercializare şi serviciu, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.
Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, şi, într-o formă
iniţială, a existat sub forma „creditului deschis” , respectiv a posibilităţii pe care comerciantul o
acordă clienţilor, de regulă celor solvabili, de a achiziţiona mărfuri potrivit necesităţii, urmând ca
lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale,
diferite de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit de rambursare
neeşalonată.
Producţia de masă de bonuri de folosinţă îndelungată şi necesitatea de asigura accesul deschis la
cestea a cumpărătorului a determinat, în deosebi de la începutul, statuarea, în fiecare din ţările
dezvoltate, a unor norme de precise de creditare, precum şi a unei reţele ample şi diversificate de
instituţii de credit, în mare parte legate de firmele de creditare. Astfel ca, cea mai mare parte a
creditului de consum există şi se acordă sub forma creditelor eşalonate.
O formă deosebită, în plină dezvoltare ce aparţine creditelor eşalonate îl reprezintă creditul
revolving, apărut la sfârşitul anilor 1930. Această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării
cărţilor de credit.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
- se acordă în cadrul unei convenţii stabile între părţi
- permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi fie direct, asupra
creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în momentul oportun pentru el.
- consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin
părţi parţiale, periodice, după posibilităţi.
Cerinţele specifice în sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat au
orientat către desfăşurarea unor măsuri de protejare a debitorului pe multiple planuri, dispoziţii
care privesc limitarea sarcinilor financiare ale persoanelor şi familiilor, folosirea mijloacelor
financiare privind plăţile, asigurarea unităţii şi evitarea discriminări în relaţiile de credit de
consum.
Datorită imposibilităţi eliminării totale a riscului indiferent de puterea şi tradiţia unui sistem
bancar în general sau al unei bănci în particular, activitatea de creditare generează şi credite
neperformante.
Creditele se mai clasifică şi în funcţie de perioada de acordare, în funcţie de debitorul bănci, în
funcţie de destinaţi şi în funcţie de calitatea lor.
Clasificarea creditelor în funcţie de perioada de acordare:
- pe termen scurt
- pe termen mediu
- pe termen lung.
Creditele pe termen scurt reprezintă acele operaţiuni de împrumut a unor sume de bani pe o
perioadă ce nu depăşeşte 12 luni. Pentru acest tip de credite, ca şi pentru creditele acordate
întreprinderilor şi pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la
scadenţă.
Dobânda pentru creditele pe termen scurt variază în funcţie de destinaţia creditului şi se plăteşte
de către beneficiarul creditului, conform condiţiei de credit fie trimestrial, cu regularitate globală
la scadenţă fie la scadenţă.
Forma curentă a creditului la bancă se încadrează în acest tip de credite, cu cât convine în mai
mare măsură exigenţelor de lichidităţi cerute băncilor de către autorităţile monetare ca o
exemplificare, rezerva minimă a B.N.R. trebuie să fie de minim 30% din media soldurilor
conturilor de disponibilităţi ale clienţilor, calculelor de-a lungul unei zile lucrătoare ale unei luni.
Creditele pe termen mediu
Creditele pe termen sunt împrumuturi a căror dată de ramburs este cuprinsă între 1-5 ani.
Aceste credite se acordă pentru activităţi de import-export, pe bază de contracte ferme în acest
sens, pentru activităţi de investiţii a căror eficienţă trebuie demonstrată. Rambursarea acestor
credite se face de obicei în tranşe lunare sau trimestriale, calculându-se dobânda sumei mai mari,
cât şi a termenului dobânda fiind mai mare decât la creditele pe termen scurt. Acest tip de credite
se acordă pin băncile specializate în acest tip de operaţii.
Creditele pe termen lung reprezintă împrumuturi a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani şi
se acordă pentru investiţii pe termen lung, cu durata de folosinţă îndelungată cum ar fii creditele
pentru construcţia de locuinţe. Creditele pe termen lung mai implică adesea rambursarea
eşalonată, fapt ce înseamnă că pe parcurs, la termenele stabilite lunare sau trimestriale, odată cu
plata curentă a dobânzilor se rambursează şi o parte din suma împrumutată.
Suma de rambursare(R) este formată din două componente: principal (P) şi dobânzile aferente(d)
 R=P+d
Creditul acordat de bancă trebuie să fie pe o durată relativ scurtă, mai ales datorită fondurilor pe
care banca le întrebuinţează care provin din resursele menţionate anterior. Un alt motiv este cel
al siguranţei rambursări care este invers proporţionată cu durata acestora.
Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută cu certitudine la scadenţă deoarece în caz
contrar sunt afectate propriile angajamente care au fost luate faţă de cei care i-au încredinţat
fondurile spre păstrare.
Clasificarea în funcţie de debitorul bănci
În funcţie de debitorul bănci pot exista mai multe tipuri de credite:
- credite acordate persoanelor fizice
- credite acordate persoanelor juridice
Creditele acordate persoanelor fizice sunt mai ales credite de consum, care se acordă pe termene
diferite. Acest tip de credite presupun existenţa unor garanţi certe, iar nivelul dobânzi percepute
este uniformizat de-a lungul unei perioade de creditare, perioadă care este stabilită în funcţie de
obiectul creditări.
Calitatea debitorului (garanţia sa morală) influenţează mai puţin nivelul cotei dobânzilor şi mai
mult însăşi procesul de acordare sau neacordare a creditului.
Creditelor acordate persoanelor fizice mai au şi alte forme:
- credite pentru construcţii de locuinţe, pe termen scurt, cu garanţii ipotecate.
- Credite pentru cumpărări de autovehicule
- Credite pentru studii
- linii de credit pentru cărţile de credit
Creditele acordate persoanelor juridice (agenţilor economici)
În raporturile sale cu agenţii economici, banca are rol activ în sprijinirea clienţilor săi pentru
desfăşurarea unei activităţi rentabile prin păstrarea şi funcţionarea economiilor băneşti în cont,
cât şi creditarea activităţilor de producţie, comercializare prestări servicii, comerţ exterior,
realizarea unei investiţii productive sau gospodăreşti.
În general creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă nevoile temporare ale afacerilor, să
suplinească insuficienţa temporară a capitalului lichid al agenţilor economici, deoarece în caz
contrar ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri.
- Clasificarea creditelor în funcţie de destinaţie
a) Credite productive :- pentru activitatea curentă
-pentru investiţii
b) Credite consumative
a) Creditele productive deţin ponderea cea mai mare în perioada actuală şi se împart în două mari
categorii : credite pentru activitatea curentă şi pentru investiţii.
- Creditele pentru activitatea curentă sunt în general credite pe termen scurt şi se acordă agenţilor
economici pentru activităţi curente. Creditul se acordă pe o perioadă stabilă, iar rambursarea se
face integral la scadenţa, dobânda calculată achitându-se lunar.
- Credite pentru investiţii se acordă pe termen mediu şi lung, sunt destinate construcţiilor de
locuinţe, construiri unor obiective industriale, etc. în cazul acestor credite, banca poartă rolul de
consultant financiar al întreprinzătorului .
b) Creditele consumative sunt credite pe termen scurt sau cel mult mediu, acordate persoanelor
individuale şi sunt destinate să acopere costurile bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin
reţeaua de comercializare şi servicii sau prin recreditarea creanţelor în acest scop.
- Clasificarea în funcţie de calitatea lor: - performante
- nerambursate la scadenţă
Creditele performante reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuţie, a
căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii şi-au achitat la momentul respectiv toate
datoriile faţă de bancă.
Pentru creditele pe termen mediu şi lung, condiţia necesară pe care trebuie să o îndeplinească
creditul pentru a fi considerat performant este ca toate tranşele de rambursat ale creditului,
inclusiv dobânda să fie achitată la zi.
Creditele nerambursate la scadenţă reprezintă credite neachitate la termenele stabilite prin
contractele de credite. În cazul în care debitorul îşi achită la timp obligaţiile, creditele rambursate
trec într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzătoare fiind majorată.
Pentru lichidarea acestui tip de credite, banca urmăreşte debitorul în instanţă, pentru valorificarea
garanţiilor materiale (gaj, ipotecă), sau, în urma unui contract cu debitorul recurge la prelungirea
contractului de credit în schimbul unor garanţii noi (contracte de export, scrisoare de garanţie).