BANCRUTĂ FRAUDULOASĂ

Bancruta frauduloasă

1 Considerații preliminare

Activitatea economică nu implică doar câștiguri, beneficii, ci presupune și pierderi, ca și

cum ar fi cutia Pandorei. Succesul sau insuccesul unei afaceri se datorează mai multor factori,
dintre care unele pot fi obiective, în timp ce altele subiective. În domeniul afacerilor este un
fenomen firesc dispariția unor agenți economici de pe piață, fiindu-i uneori imposibil
supraviețuirea sub presiunea economiei de piață plină de concurență, căreia uneori nu fac față.

Este general cunocut faptul că ieșirea prin intermediul falimentului a agenților economici
de pe piață poate genera prejudicii, lăsând în urmă datorii care pot cauza falimentul altor
agenți, putând genera chiar și blocarea unui sector sau chiar mai multor sectoare pe piață.1
Astfel, în mod firesc, se impune ca legiuitorul să sancționeze faptele profesioniștilor care nu
acționează cu profesionalism și cu bună-credință în cadrul desfășurării activităților lor
economice, ocrotind în acest fel atât interese pariculare, ale altor agenți (creditorii fraudați),
cât și interesul general, o economie stabilă.

Starea de insolvență în care poate să ajungă cu ușurință practic orice profesionist, nu este
un lucru neapărat imputabil sau reproșabil acestuia. Însă, sunt situații în care această stare este
provocată cu rea-credință prin săvârșirea de fapte ilicite ori nu s-a ajuns la încetarea plăților
în mod fraudulos, însă debitorul ori alte persoane „interesate” săvârșesc diferite fapte ilicite cu
scopul de a împiedica îndestularea creanțelor creditorilor sau de a micșora șansele de
recuperare a sumelor datorate către acestea. Practic, în momentul respectiv se intersectează
dreptul comercial cu cel penal.

2 Reglementare legală

De-a lungul timpului bancruta frauduloasă și-a găsit reglementarea în cuprinsul mai
multor acte normative: Codul comercial, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale,
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenței și Codul penal din 2009.

1 A. M. Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în reglementarea Noului Cod penal. Partea I, 7

martie 2017, articol disponibil pe https://www.universuljuridic.ro/infractiunea-de-bancruta-
frauduloasa-reglementarea-noului-cod-penal-partea/ (ultima dată accesată la data de 18 05 2019).
2
 Alături de bancrută simplă și cea frauduloasă mai sunt prevăzute în Capitolul III. din
Titlul II. al Părții speciale și alte infracțiuni care pot fi considerate ca având legături obiective
cu starea de insolvență, precum abuzul de încredere în fraudarea creditorilor, gestiunea
frauduloasă.2

Actualmente, infracțiunea de bancrută frauduloasă este prevăzută în art. 241 din Codul
penal, potrivit căruia fapta persoanei care, în frauda creditorilor: a) falsifică, sustrage sau
distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfăţişează
datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară
sume nedatorate; c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol acțiunea
penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În ceea ce privește inserarea infracțiunilor de bancrută în cuprinsul Codului penal,

smulgându-le din legea specială care le reglementa, s-a afirmat ca modelul de reglementare în
sine nu este de condamnat3, pentru că și în alte state acestea se regăsesc în codurile penale (de
ex: Germania, Finlanda, Suedia, Franța, Portugalia, Spania). Referitor la acest aspect,
susținem că ele trebuie să se regăsească în acel act normativ care reglementează procedurile
de preinsolvență și de insolvență (Legea nr. 85/2014), pentru mai multe motive. În primul
rând, atât bancruta simplă, cât și cea frauduloasă au legături concrete, indisolubile cu starea de
insolvență. Insolvența poate să existe fără bancrută, în schimb, în lipsa stării de insolvență
(indiferent ca aceasta este de fapt sau de drept) nu vom avea niciodată bancrută. În al doilea
rând, tocmai datorită acestei legături strânse pe care o au cu starea de insolvență, normele
incriminatorii privind infracțiunile de bancrută trebuie coroborate cu dispozițiile legii
speciale, privind procedurile de insolvență. În al treilea rând, opinie întâlnită și în doctrina
maghiară, plasarea infracțiunilor relevante în legea privind procedurile de insolvență ar fi
justificată din motive de oportunitate, pentru că astfel dispozițiile incriminatoarea ar atrage
mai mult atenția judecătorului care dispune deschiderea insolvenței sau care judecă vreuna
dintre infracțiunile respective ori a publicului țintă. Cei care sunt adepții acestei opinii merg
pe raționamentul potrivit căruia de fapt falimentul fraudulos are ca obiect juridic fides publica
, încrederea publică, iar mai departe credibilitatea aceea reprezintă o condiție sine qua non în

2 Judecător dr. Marcela Comșa, Incidența penalului în insolvență. Aspecte generale, Phoenix Revista
de Insolvență, nr. 58 din octombrie-decembrie 2016.
3 Alexandru Boroi, Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de bancrută frauduloasă în
dreptul german,p.111.
3
viața de afaceri, deci în acest sens ocrotirea penală deservește lumea comercianților. 4
Consecința acestei opinii ar a fi aceea că infracțiunea de bancrută frauduloasă nu ar fi o
infracțiune contra patrimoniului, având ca obiect juridic special încrederea, credibilitatea în
viața de afaceri.

Cu toate că și în legislația maghiară infracțiunile de bancrută sunt prevăzute în Codul

penal, normele incriminatoare, în comparație cu cele ale noastre, sunt mai explicite,
neechivoce. Astfel, art. 404 alin. (1) din Codul penal maghiar, chiar în enunțul normei de
incriminare, legiuitorul face trimitere expresă la legislația specială, în sensul că se pedepsește
fapta persoanei care acționează pe fondul stării de insolvență a unui agent economic aflat
sub incidența legii privind procedurile de insolvență și lichidare, după care enumeră
modalitățile de săvârșire a infracțiunii. Așadar, chiar dacă infracțiunile de bancrută se regăsesc
în Codul penal, nu se ridică nicio problemă de interpretare, în timp ce la noi, art. 241 ne
conduce la procedura insolvenței doar implicit, prin denumirea infracțiunii, iar în conținut
folosind cuvintele debitor, creditor, iar abia la lit.c menționează insolvența.

3 Situația premisă –starea de insolvență-

Insolvența5 reprezintă starea patrimoniului unui debitor care se caracterizează prin

insuficiența fondurilor bănești6 disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. 7
Aceasta, potrivit legii speciale, poate fi prezumată sau iminentă. Astfel, insolvența debitorului
se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de
creditor, însă prezumția este una relativă. Iar, insolvența este iminentă atunci când se
dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile
bănești disponibile la data scadenței.

Dacă debitorul are suficiente lichidități pentru plata tuturor datoriilor exigibile, însă
acesta refuză, indiferent de motiv, calea procedurii insolvenței nu poate fi parcursă, ci va
exista posibilitatea creditorilor de a recurge la procedura executării silite în conformitate cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă.

4 Gula József, A csődbűncselekmények, PHD értekezés, Miskolc, 2008 apud Zöldy Miklós, A
hitelezőket kárositó bűncselekmények, Tébe Kiadóvállalat, Budapest, 1930.
5 Pentru detalii despre insolvenţa debitorului, a se vedea S. D. Cărpenaru, op. cit., p. 734-740.
6 Disponibilitățile bănești sunt reprezentate de sumele existente în cont sau în casiere, C. A. Cluj,
secția com. și cont. Fiscal nr. 7/2005, cu Notă de I. Turcu, în RDC nr. 4/2005, p.152, apud S.
Cărpenare, op. cit., p. 735, notă de subsol.
7 Astfel cum este definită în pct. 29 art. 5 din secțiunea a II-a (Definiții) a Legii nr. 85/2014 privind
procedura insolvenței.
4
 Pentru demararea procedurii mai sus menționate este necesar îndeplinirea a două condiții:
debitorul să facă parte din categoria „beneficiarilor” dispoziţiilor procedurii insolvenței şi ca
acesta să se afle în stare de insolvenţă (privită ca stare de fapt care presupune încetarea
plăţilor –sintagmă tradițională, care a fost înlocuită prin O.G. nr. 38/2002 privind modificarea
Legii nr. 64/1995 cu acea de insolvență-).8

Starea de insolvență, ca situație premisă a infracțiuniilor de bancrută, a făcut obiectul

unor controverse doctrinare, norma incrimnatoare fusese modificată de mai multe ori, însă în
ceee ce privește reglementarea situației premisă a insolvenței, problemele nu au fost rezolvate
nici odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal.

De lege lata, insolvența este menționată doar în cazul modalității prevăzute la lit. c, adică
în ipoteza înstrăinării unei părți din activele debitorului. Modalitatea respectivă a fost preluată
așa cum a fost ea prevăzută în art. 143 alin. (2) lit. c din Legea nr. 85/2006, doar că sintagma
„în frauda creditorilor” a fost mutată în enunțul art. 241. La o primă vedere am putea fi tentați
să înțelegem că celelalte acțiuni incriminate la lit. a și lit. b nu au nicio legătură cu starea de
încetare a plățiilor în care a ajuns debitorul, practic ca acestea pot fi săvârșite oricând. În acest
sens, în doctrina recentă doi autori9 au afirmat că soluția legiuitorului în cazul art. 241 este
“un defect legislativ”, pentru că starea de insolvență este proprie infracțiunilor de bancrută,
chiar și după denumire, astfel încât această cerință ar trebui să fie prevăzută expres în enunțul
normei de incriminare. Pentru susținerea acestui punct de vedere au afirmat că altfel norma
penală ar fi neunitară, incriminând fapte care se săvârșesc în situații de premisă diferite,
constituind infracțiuni distincte, chiar fără nicio legătură între acestea. Alături de alți autori,
consideră că starea de insolvență constituie o situație premisă în cazul tuturor modalităților
alternative de săvârșire a infracțiunii. În schimb, se apreciază că în cazul înstrăinării de active
deschiderea procedurii de insolvență este o condiție specială.

În practica judiciară,10 o persoană a fost condamnată la 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de bancrută frauduloasă, înstrăinând anumite bunuri în timpul stării de insolvență,
privită ca situație de fapt. În cauză, inculpatul a înstrăinat între 27 iunie 2007 și 25 iulie 2007

8 A se vedea Stanciu D. Cărpenaru, op. cit. p. 727.

9 Sebastian Bodu, Cristian Bodu, Infracțiunile de bancrută. (I) Aspecte comune infracțiunilor de
bancrută, Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2016, p. 127.
10 Sentința penală nr. 95/25 ianuarie 2011 Tribunalul Mureș, Hotărârea a rămas definitivă prin decizia
nr. 2207/22 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, prin care au fost respinse ca
nefondate recursurile procurorului și părții vătămate/civile
5
bunuri din activul societății către o altă societate a cărei administrator era soția inculpatului,
iar procedura insolvenței a fost deschisă abia în anul 2009. În materialul probator, care a stat
la baza sentinței, exista o expertiză contabilă, potrivit căreia societatea debitoare era în stare
de insolvență faptică în perioada când s-au efectuat înstrăinările. Hotărârea a fost apelată, iar
instanța de apel a desființat-o și a dispus achitarea inculpatului. Decizia pronunțată însă a fost
atacată de procuror cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel în drept a reținut următoarele : literatura și jurisprudența au fost unanime

asupra dublei semnificații a insolvenței: atât ca stare juridică (ens juris) în care se găsește un
profesionist împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre declarativă de insolvență, cât și ca stare
de fapt (ens facti) în care se află profesionistul care a încetat plățile. Cu toate acestea și în
ciuda divergențelor doctrinare, jurisprudența instanțelor, inclusiv a instanței supreme, s-a
consolidat în sensul îndeplinirii situației premisă a infracțiunii de bancrută frauduloasă
doar în ipoteza în care insolvența debitorului era constatată printr-o hotărâre a
judecătorului sindic, excluzând teza după care și o insolvență de fapt este suficientă să
realizeze situația premisă. În situația în care, pe de o parte, prezumția relativă consacrată de
art. 3 pct. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 ( art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014) nu schimbă cu
nimic înțelesul dat noțiunii de insolvență, ci doar ușurează creditorului sarcina probei, iar, pe
de altă parte, noua incriminare a bancrutei frauduloase a păstrat situația premisă în termeni
similari celei din reglementarea anterioară și, după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006,
instanțele nu și-au schimbat optica adoptată sub Legea nr. 64/1995, premisa realizării
elementului material al infracțiunii de bancrută frauduloasă rămâne insolvența
debitorului, văzută ca stare juridică și nu ca stare de fapt.11

Cu ocazia soluționării recursului instanța supremă a menținut decizia instanței de apel.

Aceasta a reținut ca starea de insolvenţă constituie o situaţie premisă a infracţiunii de

bancrută, concluzie care se desprinde din întreaga reglementare a Legii nr. 85/2006, ca şi din
alte elemente: esenţa bancrutei, denumirea acesteia (nomen iuris); acţiunile sau inacţiunile ce
constituie elementul material al infracţiunii de bancrută, cu cele două forme ale sale: bancruta
simplă şi bancruta frauduloasă, aspect ce ne arată că distincţia faţă de infracţiunile menţionate
este dată tocmai de starea de insolvenţă (bancruta simplă poate fi săvârșită pe fondul stării de
insolvență faptică, iar cea frauduloasă în ambele situații –de fapt sau de drept-). În

11 Decizia nr. 2207/22 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, disponibilă pe
http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery
%5B0%5D.Value=119775, ultimă dată accesată în 24 05 2019.
6
considerente s-a făcut referire inclusiv la cele două semnificații date noțiunii de insolvență,
amintite mai sus ( ca stare a patrimoniului debitorului, respectiv procedură specială). Mai
departe, s-a făcut distincția între cele două forme ale acesteia, respectiv insolvența vădită și
cea iminentă, ambele presupunând neplata datoriilor scadente care este condiția încetării
plăților, principala deosebire constând în exigibilitatea datoriilor.

Trebuie precizat că, insolvența comercială nu trebuie confundată cu insolvabilitatea unui

debitor, deoarece pe când insolvabilitatea este o stare deficitară a patrimoniului (pasivul
întrece activul), la insolvență comercială este indiferent dacă activul întrece sau nu pasivul,
ceea ce interesează fiind neputinţa manifestă de a plăti datoriile. Un comerciant poate avea un
patrimoniu în care activul să fie mai mare decât pasivul şi, totuşi, din cauza imobilizării
activului, să nu poată onora plata datoriilor la scadenţă.

Toate aceste aspecte relevă că, din punct de vedere legal, soluţia care se impune este aceea
că declararea prin hotărâre judecătorească a stării de insolvență este necesară numai în
ceea ce priveşte modalitatea prevăzută în art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006,
deoarece numai în acest caz este menţionată o asemenea cerinţă. În toate celelalte cazuri,
insolvența trebuie considerată ca fiind o stare de fapt care poate fi stabilită şi de către
organele judiciare penale astfel încât ar fi superfluu să se prevadă în norma de incriminare că
aceste modalităţi se pot săvârşi numai în caz de faliment, dacă legiuitorul nu ar fi înţeles prin
faliment altceva decât o simplă stare de fapt.

În cazul acestei modalităţi, legea prevede doar înstrăinarea unei părţi din active, în frauda
creditorilor, în caz de insolventă a debitorului şi deşi nu aminteşte nimic despre
preexistența vreunei hotărâri judecătoreşti de declarare a falimentului, legiuitorul a
menţionat cerinţa „în caz de insolvență a debitorului",pentru a sublinia mai mult
necesitatea unui faliment de drept .

Pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă în forma prevăzută de art. 143 alin. (2)
lit. c) din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a prevăzut necesitatea declarării judecătoreşti a
falimentului, iar a trage o concluzie în sens invers şi a considera declararea judecătorească a
falimentului doar o situaţie premisă ar însemna să se ignore ce se prevede în lege, câtă vreme
s-a prevăzut în mod expres necesitatea încetării plăţilor drept condiţie a existenţei infracţiunii
ca urmare a existenţei stării de insolvenţă.

7
Spre deosebire de elementele constitutive ale incriminării, care nu pot fi decât concomitente
sau succesive, premisele de fapt sunt condiţii preexistente faptei.

Prin urmare, insolvenţă este o premisă de drept, preexistentă săvârşirii elementului material al
infracţiunii de bancrută şi deşi nu trebuie confundată cu infracţiunea însăşi nu putem nega
faptul că insolvenţa, ca premisă de drept, intră în structura infracţiunii de bancrută, şi deşi
nu se poate pune semnul egalităţii între infracţiunea însăşi şi un element component al ei, în
absenţa constatării în drept a stării de insolvenţă nu putem considera că sunt întrunite
elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

4 Fraudarea creditorilor

Fraudarea creditorilor poate desemna pe de o parte rezultatul produs, paguba cauzată

creditorilor, iar pe de altă parte intenția făptuitorului de a pricinui o pagubă acestora prin
acțiunile desfășurate.

Față de reglementarea actuală fraudarea creditorilor constituie condiție comună pentru

toate modalităților elementului material. Astfel, fapta este tipică, independent de modalitatea
de săvârșire, dacă prin acțiunile întreprinse autorul urmărește fraudarea creditorilor, cu alte
cuvinte comite fapta cu intenție de a face imposibilă recuperarea datoriilor de către acestea
din urmă. Deoarece, în cazul infracțiunii de față această condiție este prevăzută ca și rezultatul
infracțiunii, situația în care autorul acționează în frauda debitorului insolvent sau aflat pe cale
de a deveni insolvent, fără a frauda creditorul/creditorii, fapta nu va mai constitui bancrută
frauduloasă, ci o altă infracțiune din cele absorbite de infracțiunea complexă de bancrută
frauduloasă, sau o altă infracțiune autonomă dacă întrunește elementele constitutive ale
acesteia.12

5 Obiectul infracțiunii

5.1 Obiectul juridic

Obiectul juridic special, conform doctrinei, al infracțiunii de bancrută frauduloasă este
format din relațiile sociale care se nasc din dreptul de gaj general al creditorilor asupra

12 S. Bodu, C, Bodu, Infracțiunile de bancrută (I). Aspecte comune ale infracțiunilor de bancrută,
Revista Romînă de Drept al Afacerilor, nr. 4/2016, p. 136.
8
patrimoniului debitorilor, cele privind îndeplinirea obligațiilor ce le revin profesioniștilor în
afaceri și cele care privesc valorile sociale protejate în secundar.13

Fiind vorba despre o infracțiune complexă, aceasta are atât un obiect juridic principal,
cât și unul adiacent. Așa cum reiese din formularea art. 241 C.P., care, spre deosebire de
reglementările anterioare, tratează animus fraudendi ca o condiție generală a tututor
modalităților de săvârșire a infracțiunii în cauză, incriminarea acestora protejează ca valoare
socială interesele creditorilor față de datornicii lor, astfel încât obiectul juridic principal este
reprezentat de relațiile sociale care se nasc în jurul dreptului de gaj general al acestora. În
schimb, obiectul juridic specific adiacent diferă în funcție de infracțiunea săvârșită care intră
în conținutul constitutiv al infracțiunii de bancrută frauduloasă. Astfel, în ipoteza prevăzută la
lit. a obiectul juridic este identic cu cel al infracțiunilor de fals (încrederea publică),
sustragere sau distrugere (protecția patrimoniului- aici înscrisului), gestiune frauduloasă
(protecția patrimoniului-aici înscrisului) și înșelăciune (protecția patrimoniului împotriva
actelor de fraudare). În cazul ascunderii unei părți din active, obiectul juridic specific
secundar ar putea fi identic cu cel al infracțiunii de evaziune fiscală (îndeplinirea obligațiilor
fiscale) sau de abuz în serviciu (asigurarea desfășurării normale a activității persoanei juridice,
protecția intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor ).

Dacă infracțiunea se comite prin înfăţişarea de datorii inexistente sau prin prezentarea în
registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume nedatorate, obiectul juridic
secundar este format din relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, dacă fapta
îmbracă haina unui abuz în serviciu, sau din relaţiile sociale de natură fiscală, dacă fapta a
fost comisă pentru fraudarea unui creditor fiscal, ori este identic cu cel al infracțiunilor de
fals, respectiv încrederea publică în documentele care trebuie să reflecte situația financiară
reală a debitorului insolvent.

5.2 Obiectul material

Existența ori inexistența unui obiect material în cazul infracțiunii de bancrută
frauduloasă depinde de modalitatea de săvârșire a elementului material descris în norma
penală.

Astfel, în ipoteza săvârșirii infracțiunii în modalitatea prevăzută la lit. a obiectul

material este reprezentat de evidențele (falsificate, sustrase sau distruse) debitorului insolvent,

13 Mihai Adrian Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în modalitatea ascunderii de active,

publicat în Curierul Judiciar nr. 7/2017, p. 389.
9
respectiv de bunurile ascunse care fac parte din activul averii acestuia. În cazul falsificării,
pornind de la incriminarea falsului material în înscrisuri oficiale (art.320 C.P.), bancruta
frauduloasă are obiect material doar în situația în care evidențele sunt alterate, deoarece în
ipoteza contrafacerii documentul original reprezintă mijlocul de săvârșire a infracțiunii
respective, iar documentul contrafăcut este produsul activității infracționale. Este important de
menționat faptul că evidențele debitorului constituie un obiect material specific, esențial, iar
în interpretarea noțiunii trebuie avute în vedere reglementările din legile speciale referitoare la
activitatea economică și obligațiile contabile a participanților la viața economică (Legea nr.
31/1990 privind societățile comerciale și Legea contabilității). Curtea Constituțională într-o
decizie a sa a respins excepția de neconstituționalitate a art. 143 alin. 2 lit. a din Legea nr.
85/2006 și a art. 241 lit. a din Codul penal, prin intermediul căreia s-a susținut că sintagma
„evidențele debitorului” nu este definită de legiuitor, astfel încât este imposibil de determinat
conținutul constitutiv al infracțiunii de bancrută frauduloasă, precum și conduita justițiabililor
care trebuie adoptată, fiindcă textele menționate sunt lipsite de claritate, precizie și
previzibilitate.

„Referitor la noțiunea de "debitor", Curtea constată că aceasta este definită de legiuitor, în

mod expres, la art. 3 pct. 5 din Legea nr. 85/2006, ca fiind "persoana fizică sau persoana
juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 și care
este în stare de insolvență", definiție care, cu toate că nu mai este în vigoare, fiind abrogată
prin Legea nr. 85/2014 (...), produce efecte în cauza dedusă judecății. De altfel, Curtea reține
că noțiunea de debitor este definită și la art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014, ca fiind
"persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de prezenta
lege". Din ansamblul reglementării rezultă, în mod evident, sensul noțiunii de "debitor", acela
de titular al unei obligații. În același sens este folosită aceasta și în cuprinsul sintagmei
"evidențele debitorului", criticată de autoarea excepției. La rândul său, noțiunea de
"evidență" este folosită de către legiuitor în sensul ei uzual, de document sau înscris ce
reflectă situația patrimonială a unei persoane fizice sau juridice la un moment dat. În acest
ultim sens, Curtea, făcând aplicarea principiului est modus in rebus 14, reține că legiuitorul nu
poate să detalieze noțiuni obișnuite, care nu dobândesc înțeles autonom, distinct de cel uzual,
aceasta fiind o activitate ce ține de exegeza normei juridice penale.”15

14 EST MODUS IN REBUS (lat.) este o măsură în toate – Horațiu, „Satirae,” I, 1, 106. Orice exces
este reprobabil.
15 Decizia Curții Constituționale nr. 272 din 10 05 2016 publicată în M. Of. al României nr. 582 din
01 08 2016.
10
 Astfel, legiuitorul asigură protecție tuturor înscrisurilor care au menirea să asigure
informarea permanentă despre situația economică a agentului și deciziile luate de organele lui
de conducere.16 Această opinie este prezentă și în doctrină17, s-a afirmat că prin aceste
evidențe se înțeleg orice fel de înscrisuri pe suport fizic sau electronic, precum titluri de
proprietate, contracte, extrase din registre de publicitate, note contabile sau registre.

În ceea ce privește celelalte modalități prevăzute la lit b) și c), în ipoteza prezentării unor
datorii inexistente obiectul juridic este identic cu cel descris la lit. a), iar acesta este
reprezentat de bunurile corporale – mobile sau imobile – ce constituie obiectul înstrăinării în
frauda creditorilor, în cazul modalităţii prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. c).

6 Subiecții infracțiunii

6.1 Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii de bancrută frauduloasă nu este calificat prin lege, ceea ce
înseamnă că orice persoană poate să aibă calitatea de subiect activ care comite una dintre
faptele incriminate în cuprinsul art. 241 C.P., cu intenție , în frauda creditorilor și în timpul
stării de insolvență a debitorului. De cele mai multe ori apar în această calitate persoanele cu
funcții de conducere în cadrul societății debitoare sau chiar administratorul judiciar ori, în
procedura falimentului, lichidatorul judiciar.

Participația este posibilă în toate formele sale. Răspunderea penală fiind una personală,
ordinul superiorului ierarhic nu exonerează de răspundere, făptuitorul urmează să răspundă în
calitate de autor al infracțiunii de bancrută frauduloasă, iar superiorul în calitate de instigator
la aceea infracțiune.

Răspunde în calitate de complice cel care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Chiar și un creditor poate să fie complice , când
spre exemplu acesta pentru aprobarea și implementarea frauduloasă a planului de
reorganizare, întocmit în fals, în scopul de a frauda pe ceilalți creditori a votat atât direct cât și
indirect pentru aprobarea planului de reorganizare propus de administratorul special,
cunoscând că în acesta nu sunt incluse anumite active.

16 Viorel Pașca, Răspunderea penală pentru infracțiuni în legătură cu insolvența, Phoenix Revista
Insolvența nr. 19 din octombrie-decembrie 2014, p. 23.
17 S. Bodu, C. Bodu, Infracțiunile de bancrută (III). Articolul 241 din C.P. – bancrută frauduloasă,
publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7/2016, p. 101.
11
6.2 Subiectul pasiv
Așa cum reiese din reglementarea actuală, subiectul pasiv principal al infracțiunii de
bancrută frauduloasă este creditorul (ori creditorii) care din cauza acțiunilor întreprinse de
debitor, își pierde total sau parțial șansa de a recupera datoriile de la acesta.

Subiect pasiv secundar ar putea este debitorul insolvent (fapta îi produce o pagubă), sau ,
ca și cum s-a apreciat în doctrina anterioară, acționarii, asociații, deținătorii de obligațiuni etc,
practic orice persoană care pe lângă creditorii fraudați suferă un prejudiciu de pe urma
faptelor nelegale, cu condiția ca aceasta să fie de bună-credință, să nu aibă ninciun aport la
săvârșirea faptei.

7 Latura obiectivă

7.1 Elementul material

Fiind vorba despre o infracțiune complexă, în conținutul ei intră ca elemente
constitutive acțiuni și inacțiuni care la rândul lor sunt incriminate autonom, cu excepția
înstrăinării a unei părși din active, care în sine nu prezintă relevanță penală. Elementul
material al infracțiunii de bancrută frauduloasă constă în acțiuni alternative, cum ar fi
falsificarea, sustragerea, distrugerea, ascunderea sau înfățișarea de datorii inexistente,
prezentarea de sume nedatorate, iar la modalitatea prevăzută la lit. c înstrăinarea unei părți
din active.

În ipoteza săvârșirii mai multora dintre modalitățile prevăzute de norma de incriminare,

nu vom fi în prezența unui concurs de infracțiuni, ci eventual în forma ei continuată, devenind
aplicabile dispozițiile art. 35 alin. (1). Iar, în situația în care sunt săvârșite mai multe fapte din
conținutul infracțiunii dar de către persoane diferite, acestea vor răspunde în calitate de
coautori.

Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor debitorului ori ascunderea unei

părți din activul averii acestuia

În limbajul comun, falsificarea este un mod ilicit de confecționare (contrafacere) sau

de modificare (alterare) a unui înscris, fâcându-l să aibă, aparent, însușirile și efectele

12
probatorii ale unui înscris adevărat.18 Infracțiunea absorbită poate fi falsul material sau cel
intelectual, dacă falsificarea are loc cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar
public19 aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau
împrejurări.
Sustragerea evidențelor20 presupune acțiunea de luare și mutarea lor într-un alt loc (cel
puțin temporar), fără drept, în scopul de a nu fi găsite, inclusiv a unei părți din acestea în lipsa
cărora restul nu poate fi descifrat. Cu alte cuvinte, prin acțiunea lui, autorul scoate documentul
respectiv din sfera de dispoziție a societății. S-a afirmat că această modalitate este a formă
derivată a furtului (art. 228) sau sustragerii ori distrugerii de probe sau de înscrisuri (art. 275
din N. P.).21 Deosebirea dintre furt şi sustragerea de înscrisuri constă în obiectul material (aici
doar evidențe) şi obiectul juridic (în cazul furtului acesta constă în relațiile sociale referitoare
la protecția dreptului de proprietate, a posesiei sau detenției bunurilor mobile corporale ale
unei persoane).
La baza incriminării acestei modalităţi se află raţiunea ca, în lipsa documentelor
debitorului sau a unei părţi din acestea, are loc o disimulare a situaţiei financiare şi economice
a acestuia. Ori, desfășurarea procedurii insolvenței reclamă cunoașterea situației debitorului
pentru a putea fi luate măsurile care se impun.22
Prin distrugere se înțelege desființarea fizică a înscrisului, nimicirea, prin orice mijloc
(tocare, incendiere), precum și ștergerea sau vicierea ireversibilă a unor date în cazul
documentelor electronice. De asemenea, în această modalitate se încadrează și împiedicarea
luării unor măsuri de conservare sau de salvare ori înlăturarea măsurilor luate, deoarece a

18 M. A. Hotca, Bancruta frauduloasă în modalitatea ascunderii de active, Curierul Judiciar nr.

7/2017, p. 391.
19 (1)Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu
sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator
economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

20 I. Bodu, C. Bodu, op. cit., p. 100.

21 http://www.hotca.ro/index.php/blog-post/bancruta-frauduloasa/ (ultima dată accesată în data de 27
05 2019).
22 Stanciu Cărpenaru, op. cit., p. 772.

13
împiedica sau a înlătura măsurile de protecţie a unor înscrisuri este acelaşi lucru cu a le
nimici sau a le desfiinţa direct.23

Acțiunea de ascundere înseamnă punerea la adăpost a unor bunuri, valori în vederea

ocolirii valorificării acestora în scopul îndestulării creanțelor creditorilor. Prin această cale
aparent se majorează insolvabilitatea debitorului și se va crește posibilitatea de a nu fi
recuperate sumele datorate de acesta în cazul vânzării acestora în cadrul lichidării. Un alt caz,
în care ascunderea unor bunuri ar putea să aducă beneficii debitorului, este cel descris la art.
174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform căruia procedura de faliment poate să fie închisă
în orice moment, dacă se constată că nu există bunuri valorificabile sau acestea sunt
insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative și niciun creditor nu este dispus să
avanseze sumele necesare. Întradevăr, interesul creditorilor fiind acela de a-și vede creanțele
satisfăcute, nu ar exista rațiunea pentru care aceștia să refuze plata unui avans. Dar, cel puțin
teoretic, s-ar putea ivi astfel de situații, spre exemplu dacă nu dispun de mijloacele financiare
necesare.
Într-o opinie, autorii24 susțin, că obiectul ascunderii nu poate să fie decât bunuri mobile
corporale, iar pe de altă parte transferurile bancare a unor sume de bani dintr-un cont în altul
nu constituie o ascundere a unor active.
Într-o altă opinie25, se afirmă că inclusiv transferurile bancare unor sume de bani pot
face obiectul material al ascunderii de active, dar și drepturi patrimoniale(de proprietate, de
creanță etc.).
Acțiunea de ascundere poate fi realizată prin intermediul oricărei modalități prevăzute
la lit.a, cât timp bunurile și drepturile patrimoniale ale debitorului se reflectă în contabilitatea
acestora.
În ceea ce privește bunurile care pot face obiectul acestei acțiuni, întradevăr, în
practică e greu de imaginat ca un bun imobil să fie ascuns în materialitatea lui, însă dacă o
persoană falsifică, sustrage sau distruge evidența în care bunul respectiv apare menționat ca
proprietatea debitorului insolvent, implicit s-ar ascunde și imobilul respectiv, care însă ar fi

23 http://www.hotca.ro/index.php/blog-post/bancruta-frauduloasa/ (ultima dată accesată în data de 27

05 2019).
24 Sebastian Bodu, Ciprian Bodu, Infracțiunile de bancrută (III) Articolul 241 din C.P. – bancrută
frauduloasă, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7/2016, p. 101.
25 M. A. Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în modalitatea ascunderii de active, publicat în
Revista Curierul Judiciar nr. 7/2017, p. 391.
14
iarăși greu de imaginat cât timp imobilele au un regim juridic specific spre deosebire de
bunurile mobile.
În ipoteza ascunderii de active în aceste modalități, autorul citat afirmă că oricum nu
poate fi vorba de o ascundere, cât timp toate cele trei acțiuni sunt modalități distincte de
săvârșire ale aceași infracțiuni.
Într-o cauză penală recentă26, în sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea infracțiunii
de bancrută frauduloasă în modalitatea prevăzută la lit. a (fără nicio altă precizare), persoană,
care a distrus și a sustras în cursul anului 2011 elemente componente ale activelor societății
comerciale a cărui administrator era, respectiv șopron metalic deschis -suprafață construită
din 195 mp, clădirea cu suprafață de 370,5 mp., tâmplărie geamuri,ferestre,instalații
interioare, magazia metalică suprafață de 58,5 mp, două clădiri în suprafețe de 271,68 mp și
95,5 mp. și accesorii ale acestora, cauzând un prejudiciu în valoare de 105.000 lei. Din
hotărârea citată rezultă că instanța a apreciat ca acțiunile inculpatului de a sustrage și distruge
elementele mai sus menționate intră în sintagma ascunderii de active, pentru că, evident , nu
se încadrează în primele trei modalități, fiindcă acestea se referă la niște documente. Cât
privește modalitatea de ascunderii de active, considerăm, luând în calcul delimitările date
noțiunilor, că sustragerea bunurilor mobile intră la această modalitate de săvârșire, împreună
cu distrugerea altora. În schimb, dacă autorul ar distruge bunurile respective, cu scopul de a
sabota valorificarea lor, fapta nu ar mai fi tipică, fiindcă nu putem admite ca distrugând fizic
un bun se urmărește ascunderea lui.
Înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau
în situația financiară a unor sume nedatorate

În cazul acestei modalități infracționale, împărtășim punctul de vedere al domnului

profesor Viorel Pașca, în sensul că înfățișarea unor datorii inexistente sau prezentarea în
registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară a unor sume nedatorate nu reprezintă
altceva decât o „repetare supărătoare care conferă normei penale un efect redundant”.27

În susținerea afirmației sale a adus ca argument două chestii. Pe de o parte, ne reamintește că

ambele ipoteze reprezintă modalități prin care se mărește fictiv pasivul societății debitoare. Pe

26 SENTINȚA PENALĂ NR.1174/2018 a Judecătoriei Constanța, www.rolii.ro, Cod ECLI

ECLI:RO:JDCTA:2018:002.xxxxxx.
27 Viorel Pașca, Răspunderea penală pentru infracțiuni în legătură cu insolvența, Phoenix Revista
Insolvența nr. 19 din octombrie-decembrie 2014.

15
de altă parte, aceste fapte constituie de fapt falsuri (material sau intelectual), infracțiuni care
sunt deja inserate la lit. a. De asemenea, nici documentele enumerate la lit. b nu prezintă
noutate, ținând cont de decizia Curții Constituționale care a definit sintagma „evidențele
debitorului”, ca fiind de fapt orice fel de înscrisuri care reflectă situația patrimonială a
debitorului insolvent la un moment dat.

Înstrăinarea, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active

Înstrăinarea reprezintă transmiterea cu titlu oneros sau gratuit a unor bunuri din
patrimoniul societății, micșorând dreptul de gaj general al creditorilor sau, atunci când această
înstrăinare se realizează cu titlu oneros la prețuri derizorii sau sub valoarea de piață a acestor
bunuri.28
Înstrăinarea în sine nu prezintă relevanță penală, însă dat fiind specificul procedurii
insolvenței, legiuitorul a ales să o pedepsească dacă este efectuată în anumite împrejurări.
Rațiunea fiind aceea, considerăm noi, că potrivit normelor juridice care guvernează procedura
specială în cauză, în general debitorului insolvent i se ridică dreptul de administrare a averii
lui, efect care se produce de drept în urma deschiderii procedurii. 29 Aceasta operează ca o
indisponbilizare a activelor, pentru că acestea vor fi destinate redresării activității și
îndestulării creanțelor.
Față de reglementările anterioare legea nu cere expres ca această „parte din activ” să
fie însemnată sau ca prețul acesteia să fie unul derizoriu, sub valoarea de piață sau de cost,
esențial fiind ca înstrăinările să se facă în dauna creditorilor, însă este evident ca acest rezultat
tocmai așa se va produce, întrucât o înstrăinare la valoarea de piață sau la valoarea contabilă
nu ar fi în măsură să afecteze interesele acestora din urmă, nediminuând șansele de recuperare
a sumelor datorate, operând subrogația reală.
Fapta de a înstrăina bunuri din activ poate întruni condițiile constitutive unei infracțiuni
de gestiune frauduloasă, în ipoteza în care acesta este săvârșită de cel care are ori trebuie să
aibă grija administrării sau conservării bunurilor respective, aceasta acționând cu ocazia
administrării sau conservării lor și cauzează un prejudiciu persoanei căreia îi aparțin. Dacă
făptuitorul este practician în insolvență, prepus sau reprezentant al persoanei prejudiciate,
fapta lui va fi încadrată ca forma agravată a infracțiunii de gestiune frauduloasă.

28 Viorel Pașca, Răspunderea penală pentru infracțiuni în legătură cu insolvența, Phoenix Revista
Insolvența nr. 19 din octombrie-decembrie 2014, p. 24.

29 Cu excepția cazului în care debitorul își manifestă intenția de a intra în reorganizarea judiciară. St.
Cărpenaru, op. cit., p. 773.
16
7.2 Urmarea imediată
Asemenea elementului material, urmarea imediată diferă de la caz la caz, în funcție de
modalitățile infracționale descrise de textul incriminator. Acestea sunt urmări specifice
infracțiunilor absorbite, la care se adaugă ca o consecință producerea de pagube creditorilor
care este un aspect civil.

7.3 Legătura de cauzalitate

Stabilirea raportului de cauzalitate, în cazul bancrutei frauduloase, nu ridică dificultăţi.
De fiecare dată, organul judiciar va trebui să examineze legătura de cauzalitate pornind de la
făptuitori spre rezultat, considerând că există acest element al laturii obiective ori de câte ori
cel care a efectuat elementul material a determinat prin aceasta fraudarea (prejudicierea)
creditorilor.30

8 Latura subiectivă

Bancruta frauduloasă se comite cu intenție directă, făptuitorul prevăzând rezultatul faptei

sale și urmărește ca el să se producă.

Dacă una dintre modalităţile normative ale normei incriminatorii este săvârşită din culpă
nu poate fi reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă, ci, eventual, o altă infracţiune, de
exemplu, neglijenţa în serviciu (art. 298 C. pen.).

Unii autori au susţinut că unele dintre modalităţile infracţiunii pot fi comise şi din culpă,
în timp ce alţii apreciază că în toate situaţiile intenţia este directă, pentru că chiar prin
definiţie, fiind vorba despre bancrută frauduloasă, aceasta esenţialmente presupune
reaua-credinţă a făptuitorului. În lipsa relei-credinţe, nu se poate vorbi despre fraudă, care ca
și noțiune are înțelesul de inducere în eroare, înşelăciune, act de rea-credinţă săvârşit spre a
realiza un profit.31

30 http://www.hotca.ro/index.php/blog-post/bancruta-frauduloasa/ ultima dată accesat în data de 27 05

2019.
31 Ibidem.

17
9 Forme infracționale și aspecte procesuale

Față de reglementarea actuală, bancruta frauduloasă este o infracțiune de rezultat, ceea

ce înseamnă că aceasta se consumă în momentul în care se produce rezultatul înscris în
incriminarea-tip32, fraudarea creditorilor.

Fraudarea, în acest context are semnificaţia unei pagube (prejudiciu) în patrimoniul

creditorilor debitorului insolvent. De regulă, împrejurarea dacă acestea au fost prejudiciați sau
nu capătă certitudine abia la finalizarea procedurilor de insolvență.

Actele preparatorii nu sunt incriminate, însă tentativa se pedepsește în temeiul art. 248
din C.P. Tentativa presupune ca actele de executare să fie întrerupte sau, deși duse până la
capăt, acestea să nu își producă rezultatul urmărit, în acest caz fraudarea creditorilor.

În ipoteza săvârșirii a mai multor modalități dintre cele care intră în conținutul constitutiv
al infracțiunii complexe de bancrută frauduloasă, nu vom avea concurs de infracțiuni, ci va
exista o singură infracțiune de bancrută frauduloasă, luând în considerare ca aceasta a fost
săvârșită în mai multe modalități incriminate.

Acțiunea penală potrivit actualei reglementări se pune în mișcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, care trebuie să fie introdusă potrivit art. 296 din C.P.P.în termen de 3 luni
din ziua în care aceasta a aflat despre săvârșirea faptei. În situația în care plângerea penală nu
este introdusă în acest termen, cauza va fi clasată. Credem că și acest aspect ridică probleme,
deoarece în procedura insolvenței data aflării despre săvârșirea infracțiunii este o chestiune
discutabilă, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit uneori poate fi
dificil de demonstrat. Iar, acest lucru face ca făptuitorii să aibă șanse mai mari să scape
nepedepsiți și creditorii să rămână cu pagube, cu toate că există din ce în ce mai mult
comerciant care iese de pe piață în urma falimentului.

Pe de altă parte, potrivit legii, nedepunerea cererii de admitere a creanțelor în termen

atrage după sine decăderea titularului (creditorului) creanței respective din dreptul de a fi
înscris în tabelul creditorilor și nu va dobândi calitatea de creditor îndeptățit să participe la
procedură.33 Acest creditor nu va avea dreptul să își valorifice creanța împotriva debitorului
sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare

32 Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 511.
33 Astfel cum este prevăzut de art. 42 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență.
18
ulterior închideriii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru
bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilită răspunderea pentru efectuarea de
plăți ori transferuri frauduloase.34 Ori, dacă un creditor nu depune cererea de admitere a
creanței sale la masa credală, nu este just față de ceilalți creditori ca acesta să poată depune
plângere prealabilă și să obțină îndestularea creanței sale, constituindu-se parte civilă în
procesul penal având ca obiect săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă, mai ales în
condițiile în care potrivit art. 75 alin. (2) lit. a din Legea nr. 85/2014, acțiunile civile din
procesele penale fac excepție de la regula suspendării de drept prevăzută la alin. (1) al
aceluiași articol.

10 Pedeapsa

Pedeapsa prevăzută în Codul penal actual în cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă

este închisoare de la 6 luni până la 5 ani ori amendă. Limitele speciale de pedeapsă sunt
identice cu cele prevăzute în Legea nr. 85/2006, care în doctrină au fost apreciate ca fiind
neîndestulătoare, deoarece fiind vorba de o infracțiune complexă în cazul de față, legiuitorul
ar trebui să prevadă o pedeapsă mai severă decât în cazul oricărei infracțiuni dintre cele
absorbite în conținutul ei.35

Spre exemplu, infracțiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 320, se pedepsește cu

închisoare de la unu la cinci ani.

34 Stanciu Cărpenaru, op. cit., p.788.

35 În acest sens a se vedea Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Volumul II,
Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 66.
19
Bibliografie

Cursuri, tratate, reviste

1. Mihai Adrian Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în modalitatea

ascunderii de active, publicat în Revista Curierul Judiciar nr. 7/2017, p. 387-394.
2. Mihai Adrian Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
3. Sebastian Bodu, Ciprian Bodu, Infracțiunile de bancrută (I) Aspecte comune ale
infracțiunilor de bancrută, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr.
4/2016, p.125-141.
4. Sebastian Bodu, Ciprian Bodu, Infracțiunile de bancrută (III) Articolul 241 din
C.P. – bancrută frauduloasă, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor
nr. 7/2016, p.97-111.
5. Iulia Ciolcă, Infracțiuni economice. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București,
2008.
6. Mirel Dumitru, Infracțiuni de criminalitate economică prevăzute în noul Cod
Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2016.
7. Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionuț Andreai Barbu, Dreptul penal al
afacerilor, Ediția 5., Ed. C.H. Beck, București, 2011.
8. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a V-a, actualizată,
Ed. Universul Juridic, București, 2016.
9. Valerian Cioclei, Situația premisă în cazul infracțiunii de bancrută frauduloasă,
28 septembrie 2015, Articol UJ Premium.
10. Viorel Pașca, Răspunderea penală pentru infracțiuni în legătură cu insolvența,
Phoenix Revista Insolvența nr. 19 din octombrie-decembrie 2014.
11. Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed.
Universul Juridic, București, 2014.
12. Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Volumul II, Ed.
Universul Juridic, București, 2018.

Jurisprudență

1. Decizia Curții Constituționale nr. 272 din 10 05 2016 referitoare la respingerea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea
nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul
penal, publicată în M. Of. al României nr. 582 din 01 08 2016.
2. Decizia nr. 411/A/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.

20
Pagini internet

www.rolii.ro

Site-ul oficial al Înaltei Curți de Caație și Justiție: www.scj.ro

www.universuljuridic.ro

http://www.hotca.ro/index.php/blog-post/bancruta-frauduloasa/

Dicționar explicativ al limbii române disponibil: https://dexonline.ro/definitie/fraud

%C4%83.

21