Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului, după cum urmează:

Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. Aceasta reprezintă un stimul
pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la
nivel regional decât la nivel global. În acest context, comunitatea de cultură, istorie, omogenitatea
sistemelor sociale şi de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate, precum şi caracterul
coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea formei adecvate de management, atât în ceea ce
priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.

Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi există probleme cu adevărat de
nivel global (schimbarea climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme
(problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală, efectele acestora se
simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la
nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai
eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză.

Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile
tehnologice spre globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare, pe de
altă parte.

Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin

intensificarea competiţiei economice. Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din funcţionarea
pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra
căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe –
dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. Pe de o
parte, globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea
politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii.

Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii
exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional. Pe de altă parte,
natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică
cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care
guvernează economia mondială. În cadrul acestui tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii
actori importanţi.

Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate
compromite ideea de liberalizare globală a acestuia.

În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al

obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând
liberalizarea comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să se procedeze
la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns
de state decât la nivelul OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state.

Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor
de liber schimb la nivel regional. În final, proliferarea acestor acorduri regionale conduce la
realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional.

Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de
progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu
schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de
liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.

Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează

noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii
economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri, reconfigurează nu
numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale.
În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele care în trecut
delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de demarcaţie
dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura produselor se schimbă, iar
relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se
adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale, se petrec
bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu în ultimul rând, se produc schimbări in structura
relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global.

În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a
comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea importanţei
schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de
comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale
controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale
şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv,
relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând, creşterea explozivă a pieţelor
financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.

Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au implicaţii în plan mondial prin
intermediul globalizării. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării
- respectiv, prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă, noile
tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar
de un număr relativ mic de ţări cu venituri ridicate şi medii.

Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global, fiind astfel împiedicată să
valorifice resursele, energiile şi ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale
OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin
intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate
îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub
aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate.

Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar
decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească.
În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume, erau
de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a
dublat acum la 30.

Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază
considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea
globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al
analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui proces de
progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea
dinamică a Internetului.

Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile
acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-
a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei
faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. Eşuarea lansării Rundei
Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC
de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple.

În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică
mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul
ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor
mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a acutizat
problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările
industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de
muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au
sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum şi costul acestora.

Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care
valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat
de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste condiţii ţările în curs de
dezvoltare se tem de marginalizarea economică, de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea
subsecventă a diversităţii culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin
emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că
mediul înconjurător a ajuns să fie iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a
unei omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale.

Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domina
guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice
şi industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale, economice şi gestionarea
problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa
opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială -,
presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul rând de corporaţiile
transnaţionale.

În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică,
rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum
ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce
spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor
pe marginea globalizării în numeroase ţări.

Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini
statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin
intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei
de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare.

În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor
la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a
mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut de politicieni consideră
liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul
securităţii sociale.

Ca reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi
impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale,
în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a
capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor
membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de
manevră pentru politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale
individuale.

Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi

canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai
ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice
considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în
ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai
vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea
barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere.

Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii
transnaţionale, cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de
capital, în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii (precum standardele
internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a
OMC.
Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un fel de
conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului, mai ales din ţările
sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor
forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile lumii se
manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi,
în cele din urmă, asupra suveranităţii naţionale.

Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi
de imixtiune a acestora în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a sferei
de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB, FMI şi
Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.

Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar
temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă
instanţă, globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor
tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică, care să poată fi
apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca atare, acceptată sau respinsă.

Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par
justificate – este unilaterală, fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre
naţiunile independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de
globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în măsura în care introduce
un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar
pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase
elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări, acestea din urmă
nu sunt în mod necesar inevitabile.

De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării
crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi
noi alternative pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi
numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în
tranziţie.

După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării
globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea
câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de succesul în construirea unor structuri
instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei
varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să pregătească ţările în
vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare.

Regionalizarea, în contrast cu globalizarea, presupune faptul că fluxurile comerciale se

concentrază între ţările cu dezvoltare economică similară şi care tind să fie apropiate din punct de
vedere geografic, precum şi faptul că pieţele din interiorul unei regiuni sunt parţial izolate de restul
lumii. Această situaţie are o probabilitate mai mare acolo unde sunt instituite uniuni vamale
regionale, în cadrul cărora membrii adoptă politici comerciale comune faţă de restul lumii, decât în
cazul unor acorduri regionale de liber schimb, în care membrii prevăd doar o reducere a barierelor
tarifare reciproce.
La sfârşitul secolului XX este de remarcat dezvoltarea şi dependenţa de globalizare. Este
esenţial dacă facem referire în legătură cu integrarea economică, financiară, tehnologică, socială şi
politică a tuturor ţărilor. Noile tehnologii, uşoara scadere a costurilor de transport şi comunicaţie şi
multe alte liberalizări ale comerţului şi regimuri financiare au avansat creşterea volumului
 comerţului, marile fluxuri investiţionale, dar şi crearea de reţele de producţie care ignoră regulile
pieţei naţionale în acest moment în timp ce câteva economii în curs de dezvoltare s-au integrat cu
success în acest proces. Acest nou grup de economii au fost denumite pieţele noi apărute în
economie.
Există mai multe dimensiuni pentru a observa dinamica procesului de globalizare, incluzând
aici şi integrarea comerţului şi tranzacţiilor financiare dintre ţări. Economiile puternice dar şi forţele
politice au accelerat globalizarea pieţelor. Administrată corect, globalizarea se poate transforma
într-un bun public puternic. Globalizarea financiară avansată dar şi rezultatele acesteia a adus o
problemă economiilor individuale la fel ca şi aranjamentele integrarii regionale. Pe partea
economică, globalizarea este puternic condusă de liberalizare dar şi de tehnologiile avansate.
Costurile relative ale transportului aerian, oceanic şi terestru continuă să scadă, făcând ca
tranzacţiile pe pieţe sa fie tot mai scumpe. Revoluţia apărută în tehnologia comunicaţiilor şi
informaţiei au avut un impact şi mai dramatic pe piaţa serviciilor, în special cea a serviciilor
financiare. Îmbunătăţirea informaţiilor valabile şi scăderea costurilor de tranzacţionare au stimulat
creşterile internaţionale de capital.
Motivul pentru care s-a realizat integrarea regională trebuie clarificat de la început, motivul
pentru aceasta fiind combaterea discriminatorie care se realizează atunci când e vorba de
liberalizarea comerţului. Două sau mai multe economii care fac parte din această integrare regională
pot să decidă renunţarea la barierele din calea comerţului liber lor, faţă de economiile care o
inconjoară. Acest mod poate fi descris ca un aranjament de comerţ preferenţial, sau mai bine zis un
aranjament discriminatoriu al comerţului. Este un interes comun în a găsi ţări integrate regional care
sunt în apropiere. În general sunt regionale şi foarte uşor de transmis, dar este necesară de asemenea
o condiţie. Aranjamentele de comerţ regional sunt formate din: US şi Israel, Canada şi Chile, Africa
de Sud şi UE, dar şi economia dintre cooperarea Asia-Pacific (APEC)1.
Presupunerea că globalizare ar fi o tăiere scurtă a regionalizării nu a fost întotdeauna corectă.
Creşterea economiei cu ajutorul regionalizării arată că nu este necesară ca aceasta să conducă la
expansiunea sau liberalizarea regimurilor de comerţ. Este adevărat că ţinta către liberalizarea
comerţului este mai uşor de realizat în marile înţelegeri regionale, un exemplu concret fiind FTAA
(Free Trade Areas of America ) dar şi APEC.
Au existat şi probleme din cauza faptului că existau şi economii care nu îndeplineau toate
condiţiile, nefiind la fel de puternice ca celelate. Mai există şi probleme legate de liberalizarea
economiei agricole dar şi administrarea dificultăţilor de pe pieţe, diferenţele dintre ţările implicate.

1
Elgar, Edward; Regionalism in global trade, Dilip K. Das,2004, p. 4
 Lovitura uşoară creată de comerţul regional sau de grupările economice pot oferi idei
imediate pentru a răspândi procesul de integrare în economia globală. Ei pot realiza mai repede şi
mai intens liberalizarea decât ar fi posibil la un nivel multilateral. Câteva ţări, în special cele din
Africa, văd integrarea regională ca o parte din procesul larg de integrare economică. Există o
posibilitate ca aceste grupări integrate în economia regională să poate conlucra ca şi o forţă pentru a
crea bunuri publice la nivel global.
Regionalizarea nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar care
facilitează globalizarea. Regionalismul şi globalizarea sunt două procese independente, care se
susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor economice internaţionale.
Prin constituirea spaţiilor economice regionale, regionalismul este fără îndoială calea cea mai
eficientă pentru a favoriza deschiderea progresivă a economiilor naţionale şi liberalizarea fluxurilor
globale într-o perioada de competiţie accentuată. Pe măsură ce sistemele de producţie se extind în
mod frecvent dincolo de graniţele naţionale, pentru a cuprinde şi ţările învecinate, nu trebuie să
mire faptul că se accentuează presiunile pentru eliminarea impedimentelor din calea comerţului
internaţional.
Atât consideraţiile interne cât şi cele internaţionale sunt îndreptate după părerea
americanului Fred Bergsten, într-o singură direcţie: iniţierea unui acord în cadrul OMC, la
Singapore, în următorii ani, prin care să se stabilească un obiectiv principal – atingerea
dezideratului reprezentat de globalizarea economică până la o dată certă la începutul secolului
viitor. Această iniţiativă este necesară pentru a revigora procesul de liberalizare competitivă.
“Este esenţial să oferim mijloace multilaterale eficiente pentru rezolvarea disputelor privind
direcţia spre care se îndreaptă comerţul internaţional actual, dispute care în mod inevitabil vor creşte
în intensitate pe măsură ce interdependenţa economică dintre state se va intensifica.”23.
Din punctul de vedere al SUA, globalizarea economică ar oferi o deschidere a pieţelor celor
mai puternice economii – stimulând astfel exportul şi creşterea implicită a numărului locurilor de
muncă. Din punctul de vedere al Europei, o atare creştere a exportului ar putea reduce şomajul la
minimum. În fine, din punctul de vedere al Asiei, precum şi al ţărilor în curs de dezvoltare,
strategiile de creştere orientate spre exterior pot fi susţinute cu asigurări din partea ţărilor dezvoltate
că nu vor da înapoi înainte de finalul procesului.
Când aliaţii victorioşi au construit sistemul economic pentru lumea postbelică au inclus în
centru Organizaţia Internaţională a Comerţului (care ulterior a devenit GATT) pentru a reduce
barierele în calea schimbului şi pentru a soluţiona disputele economice dintre naţiuni. Când Europa
s-a unit la sfârşitul anilor ’50, SUA au iniţiat o serie de măsuri multilaterale pe calea liberalizării
pentru a reduce impactul discriminatoriu al noii Pieţe Comune. Când aceste eforturi globale au

2323
C. Fred Bergsten – coordonator :“Globalization: Will it fly?” – Washington DC, IIE, 1998.
început să îşi piardă din eficienţă în anii ’80 şi începutul anilor ’90, în parte din cauza sfârşitului
Războiului Rece, acordurile regionale au început să apară pentru a duce mai departe aceste eforturi24.
Procesul globalizării economice – ce are ca punct terminus anul 2010 – va continua, în plan
mai larg, aceste acte timpurii de consolidare a fenomenului global şi va spori prosperitatea tuturor
ţărilor prin subscrierea celui mai mic succes liberalizării competitive a comerţului internaţional. Va
elimina de asemenea riscul ca aranjamentele regionale să se transforme în blocuri ostile în afara
cadrului global.
Este prematur, consideră specialiştii să se încerce lansarea unei iniţiative globale acum. Însă
planificarea detaliată a unei globalizări economice ar trebui făcută; deciziile ar trebui luate în
următorii câţiva ani pentru a înlătura riscul ca ţări cheie cum ar fi SUA sau ţările Europei
Occidentale să se îndrepte în alte direcţii.
Această viziune a globalizării economice, cu finalizarea la sfârşitul următorilor 20 de ani, ar
trebui să ghideze toate eforturile din momentul în care se zăresc zorile secolului XXI.

2424
Marcus Noland – “Reconcilable Differences” din cartea “Economic Conflicts” – coordonator C.Fred Bergsten, Washington
DC, 1997.