IDEOLOGII POLITICE

CONTEMPORANE
1
 DOCTRINA POLITICĂ –
IDEOLOGIA POLITICA

2
 înrudiri: ştiinţele socio-umane, elemente de
mentalitate, cultură, civilizaţie
 doctrinele politice sunt considerate un domeniu al
ştiinţelor politice în sensul cel mai larg, având un rol
explicativ doar pentru înţelegerea diverselor situaţii
politice dar nu şi pentru a explica teoretic situaţii
politice specifice, decât în cazuri excepţionale
 doctrinele politice transgresează realitatea istorică
a epocii lor pentru a se insera în prezent printr-un plan
axiologic şi normativ privind drepturi, libertăţi şi raporturi
sociale
 Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o sumă de
lucrări cu caracter sistematic privind realitatea politică,
socială sau economică care, câteodată sunt în relaţie
unele cu altele generând lanţuri doctrinare
3
 Nivelul practic al doctrinelor politice se regăseşte în
spaţiul politicilor ce se propun pentru a rezolva anumite
probleme ce apar în diverse societăţi la un anumit
moment dat. Aceste politici cu caracter
situaţional se răspândesc influenţînd, de cele mai
multe ori, arii geografice majore, devenind astfel
puncte de reper doctrinar la nivelul
guvernamental între anumite state.
 În cea mai bună parte doctrinele politice influenţează
crearea şi apariţia ideologiilor politice, astfel încât
deseori sunt confundate cu acestea din urmă.
 doctrinele sunt mult mai largi şi nu înceacrcă să fie decât
modele teoretice, în timp ce ideologiile au
dimensiune mult mai pragmatică, fiind legate de
4
comportamente de grup
DEFINIŢIE
 Doctrinele politice sunt corpusuri
conceptuale, cuprinzând
 valori şi simboluri care incorporează concepţii asupra
naturii umane şi care indică ce este posibil sau imposibil
pentru oameni să dobândească;
 reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale;
valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care
să aspire;
 corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a
realităţii umane privind viaţa politică, economică şi
socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi.
 De aceea doctrina politică are o dublă funcţiune:
 Descrie 5

 Prescrie
 Termenul de ideologie este relativ recent
 provine – eidos –idee, logos – ştiinţă
 impus abia în 1796 de Antoine Destutt de Tracy într-o lucrare care
lega conceptul de ideologie de cel de doctrină politică.
 abia în secolul al XIX-lea termenul va face carieră
 în Franţa, o bună perioadă, doctrina politică şi ideologia vor continua
să fie legate, termenul de ideologie păstrând o conotaţie negativă.
 Ideologiile sunt mai suple şi mai adaptabile realităţii
 preiau din doctrinele politice corpusul de idei şi valori
propuse de acestea şi încearcă adaptarea lor la realităţile societăţii
 pierd caracterul sistematic şi se adresează mai degrabă
subiectivităţii indivizilor din societate creându-le modele de
comportament pentru a-şi îndeplini scopul politic pe care îl urmăresc

6
 Karl Marx va păstra conotaţia negativă a conceptului de ideologie
considerând că aceasta este folosită ca metodă de oprimare a claselor
exploatate.
 = orice set de iluzii politice produse prin experienţa politică a unei
clase sociale - falsa conştiinţă. (Pentru Marx apartenenţa la o clasă
determină şi conştiinţa asupra lumii prin prisma experienţei la acea
clasă – fiind evident că perspectiva asupra lumii nu poate fi decât
filtrată prin conştiinţa de clasă. Prin procesul de socializare
individul este determinat să adere la valorile clasei din care
faceparte, şi astfel el este supus ideologizării aproape
instantaneu, şi devine un exponent al valorilor de clasă pe
toată durata vieţii.)
 Astfel, ideologia este o metodă de a păstra diferenţele de clasă
în societate, iar memebrii claselor exploatatoare manipulează valorile
ideologice pentru a influenţa perspectiva obedientă a
claselor dominate.
7
Karl Mannheim, ideologia nu are o conotaţie neapărat
negativă, ci ea face parte în mod indisolubil din societatea
umană.
ideologia trebuie analizată din două perspective:
 concepţia totală a ideologiei – universul uman este
eminamente ideologic
 se referă la modul cum este perceput un fenomen social
total (feudalismul, capitalismul etc.) de către un grup
sau o clasă socailă.
 este imposibil să fie analizat corect un fenomen
social, el fiind perceput printr-o grilă ideologică.
 Nimeni nu poate rămâne în afara reţelei ideologice care
este ţesută prin economie, interese sociale sau politice.
8
 Concepţia particulară a ideologiei – se referă la modul cum
se raportează un grup de interese la altul.
 Fiecare dintre ele tinde să se particularizeze într-un fel, sau
să îşi justifice acţiunile.
 Ele nu impun o concepţie totalizatoare asupra lumii şi
societăţii, ci doar se raportează unele la altele.

9
FUNCŢIILE SOCIALE ALE IDEOLOGIEI (MARTIN
SEYMOUR LIPSET)
 Explicativă - ideologia îşi propune să ofere explicaţii asupra cauzelor
care determină condiţiile sociale să fie aşa cum sunt.
 Evaluativă – ideologiile îşi arogă dreptul de a oferi dreptul de a oferi
standarde de evaluare a condiţiilor sociale, şi de a hotărî ceea ce este
dezirabil sau nu
 Identitară – o ideologie dă de cele mai multe ori sentimentul aparteneneţei la
ocomunitate de idei membrilor care cred în ea
 Programatică (prescriptiv-normativă) – orice ideologie are un caracter
programatic, dorind să impună un program general de acţiune socială
şi politică
 Definire: ideologia este un set de idei şi credinţe împărtăşite de un
număr oarecare de oameni, cărora le explică ce este valabil şi valoros
şi ce nu, ce trebuie menţinut şi ce trebuie schimbat, generând atitudini în
raport cu ceilalţi membri ai grupului ideologic şi cu cei care sunt resimţiţi ca 10
opozanţi
FUNCŢIILE POLITICE ALE IDEOLOGIILOR
 Funcţia de legitimare – are ca scop să dea valoare unui regim
politic şi instituţiilor sale
 Funcţia de mobilizare şi solidarizare
 Funcţia de conducere şi cea de manipulare
 Funcţia de comunicare
 Funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor
 Toate aceste funcţii politice pot întări aparenţa că ideologiile politice sunt
ceva rău prin excelenţă, şi au ca scop obţinerea puterii prin forme
neortodoxe. De fapt, aceste practici politice se manifestă în toate
regimurile politice, totalitare sau democratice deopotrivă, ceea ce
diferă fiind doar gradul lor de intensitate.
 o dispută privind epoca sfârşitului ideologiilor: au dispărut după
cel de al doilea război mondial
 Lipsa ideologiilor este doar aparentă, în condiţiile în care tot mai multe
partide se transformă în grupuri catch-allparties (apucă din toate părţile idei,
combinând ideile pieţei libere cu cele ale asistenţei sociale directe din 11
partea statului).
 O ideologie nu este o teorie ştiinţifică, deşi
propunătorii ideologiilor se laudă adesea cu
perspectiva ştiinţifică. Adesea, ideologiile se inspiră
şi deformează aceste teorii.
 Terorismul este o strategie pe care anumiţi ideologi
o promovează, însă nu este o ideologie.
Naţionalismul şi anarhismul nu sunt nici ele
ideologii. Democraţia nu oferă o explicaţie asupra
cauzelor stării lucrurilor, şi doar foarte vag se poate
spune că democraţia îndeplineşte funcţiile
evaluativă, orientativă şi programatică. Aproape
toate ideologiile pretind că sunt democratice, ceea
ce ar fi foarte greu dacă democraţia ar fi o ideologie
în sine. Democraţia este mai degrabă un ideal 12

decât o ideologie.
 Ideologiile politice se inspiră din operele marilor
filosofi politici, la fel cum se inspiră din teoriile
ştiinţifice. Însă ideile filosofilor sunt simplificate,
pentru că ideologiile se adresează maselor, care
sunt îndemnate la acţiune.

 Religiile îndeplinesc funcţiile explicativă, evaluativă,

orientativă şi programatică. Aceasta nu înseamnă
că sunt ideologii. Totuşi, ideologiile iau forma
religiilor pentru adepţii lor. Între religii şi ideologii
există o diferenţă majoră: primele sunt preocupate
de divin, ultimele doar de viaţa pământească. 13
NAŢIONALISM ŞI ANARHISM
 Acestea nu sunt ideologii distincte. Puţini naţionalişti sunt
doar naţionalişti, la fel cum şi anarhiştii sunt fie liberali, fie
socialişti.
 Naţionalismul
O naţiune este un grup de oameni care într-un anumit sens
împărtăşesc o naştere comună. Naţionalitatea unei persoane
poate fi separată de cetăţenia acesteia. Totuşi, conceptul de
naţiune este foarte greu de definit univoc.
 Anarhismul
Contrar a ceea ce s-ar crede, anarhiştii nu favorizează
haosul şi confuzia.
An archos (gr.) = fără conducere, fără guvernare.
Un anarhist este cineva care pledează pentru abolirea
statului, înlocuind forţa coercitivă a acestuia cu cooperarea 14
voluntară dintre indivizi. Statul este, în viziunea anarhiştilor,
imoral şi nenecesar.
CONSERVATORISMUL
Edmund Burke
ÎNŢELEGEREA NEGATIVĂ A
TERMENULUI
 Cum este înţeles conservatorismul?
 “reacţionar”,
 “anti-democratic”,
 “elitist”,
 “desuet”
 atitudine critică la adresa liberalismului,
 critică perpetuă a modernităţii cu tot ceea ce a reprezentat
ea
 n-ar reprezenta o ideologie
 “una din cele trei ideologii politice semnificative în
Occidentul ultimelor două veacuri, alături de liberalism şi
socialism”.

 Conservatorismul se opune atât regimului tradiţional al

stărilor, cât şi regimurilor totalitariste (comuniste,
fasciste), revoluţiilor violente şi devastatoare - acte
“nenaturale” care “vatămă” întregul organic al societăţii.
TIPUL UMAN AL “CONSERVATORULUI”
 Robert Nisbet: “A fi conservator, deci, înseamnă a prefera
familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat
neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului,
limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape
îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundentului,
acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice.
Legăturile şi finalităţile familiare vor fi preferate seducţiei
unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica
va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te
bucura de ceea ce ai: durerea unei pierderi va fi mai acută
decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi
pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor
mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă
perfecţiune care este pe măsura omului şi a împrejurărilor
în care trăieşte”.
 Conservatorul nu se opune schimbării, dar schimbarea
trebuie să fie moderată şi subordonată avantajelor sociale
 Adept al reformei, nu al “inovaţiei”, sau al revoluţiei
APARIŢIA CONSERVATORISMULUI
 Conservatorismul a devenit o parte a
discursului politic abia după 1830, cu
toate că în Anglia bazele sale filosofice au
fost dezvoltate în 1790 prin lucrarea lui
Edmund Burke “Reflecţii asupra
Revoluţiei din Franţa”
 Reacţie pătimaşă împotriva Revoluţiei
franceze.
 Temele centrale ale conservatorismului din
ultimele două veacuri sunt, în cea mai mare
parte, dezvoltări ale temelor enunţate de
Burke cu privire la Franţa revoluţionară”.
 revoluţionarii au înţeles în mod greşit natura
umană
DESCRIEREA NATURII UMANE
 Natura umană este caracterizată prin imperfecţiune:
fiinţele umane sunt şi vor fi totdeauna slabe: fizic, moral,
intelectual.
 Dominaţia egoistă a dorinţelor
  justificarea raţională a dorinţelor
 Nici cei mai inteligenţi dintre oameni nu pot prevedea
consecinţele acţiunilor şi politicilor noastre
  este indicat să evităm schimbările

 De unde vine această imperfecţiune  motive

teologice:

 Fiinţele umane sunt marcate de păcatul originar

 A spera într-o schimbare radicală în natura umană, a crede
că imperfecţiunile noastre morale şi intelectuale pot fi
înlăturate, este nu numai o inutilitate, dar şi o nesăbuinţă.
De aici, ideea că orice încercare de a reface fiinţele umane
prin reconstrucţia societăţilor sfârşeşte printr-un dezastru.
REMEDIUL CONSERVATOR
 Restrângerea planurilor şi instinctelor care
conduc la conflicte.
 Acest remediu poate căpăta contur prin
guvernământ - care impune restricţii, şi prin
educaţia care ne învaţă autocontrolul (educaţie
realizată în şcoli, biserici, familie, alte grupuri).
CONCEPŢIA ASUPRA SOCIETĂŢII
 concepţie organică, în care indivizii sunt
legaţi unii de alţii, depind unii de ceilalţi;
societatea este o ţesătură socială,
membrii ei individuali fiind aidoma unor
fire ce se împletesc.
 Guvernământul şi societatea nu sunt
instituţii artificiale, ci produse ale naturii
umane, necesare vieţii.
 Combate ideea contractului social şi
susţine că societatea civilă sau politică nu
se poate baza pe un contract obişnuit între
indivizi, ci pe o înţelegere sacră care leagă
toate generaţiile între ele.
CONCEPŢIA ASUPRA SOCIETĂŢII
 Libertatea este valoroasă numai în măsura în
care este ordonată în mod adecvat.
 libertatea nu este în mod necesar bună; ea poate să fie,
dar aceasta nu este o obligativitate;
 indivizii ar trebui să nu întâmpine obstacole în
urmărirea propriilor scopuri, însă, numai atunci când
scopurile lor nu ameninţă ordinea socială;
 dacă scopurile ameninţă ordinea socială, atunci
libertatea trebuie îngrădită;
 Guvernul nu este un obstacol major în
înfăptuirea libertăţii, ci un rău necesar, în sensul
că guvernământul îi împiedică pe oameni să facă
tot ceea ce îşi doresc la întâmplare, adică asigură
posibilitatea caracterului ordonat al libertăţii.
REVOLUŢIE ŞI REFORMĂ
 Burke acceptă ideea revoluţiei în forma Glorioasei revoluţii
a Angliei (1688) şi s-a solidarizat, ca parlamentar, cu
coloniile americane în lupta lor împortiva guvernului
englez. Dar trebuie să existe o reîntoarcere la starea
iniţială: restauraţia (în concepţia lui, englezii şi americanii
au luptat pentru a-şi restabili drepturile, pentru a se
întoarce la o stare de care se bucuraseră cândva) pe când
francezii au plănuit demolarea temeliei ordinii sociale şi a
guvernământului lor pentru a instaura ceva absolut nou şi
neverificat şi predestinat, din această cauză, dezastrului.
 Nu este adeptul imuabilităţii societăţii, considerând
schimbarea ca o trăsătură necesară a vieţii şi a societăţii
umane, dar schimbarea trebuie făcută prin reforme.
 El introduce, pentru a explica schimbarea, termenul de
reformă, deosebit de cel de inovare: reforma viza
schimbări graduale, treptate şi precaute, inovarea implica
încercarea de a realiza o noutate pe motiv că aceasta este
mai bună decât ceea ce s-a învechit (schimbare de dragul
schimbării)
  experimente radicale şi periculoase.
 Burke preferă reforma în locul inovării pe motiv de
siguranţă şi absenţă a pericolelor (o reformă reuşită va
aduce ceva mai bun, iar o reformă nereuşită va face prea
puţin rău);
 Consideră prejudecata superioară raţiunii şi vrea ca
reforma să rezulte din prejudecată.
 Prin prejudecată înţelege a fi predispus să preferi obiceiurile
şi tradiţiile ca fiind familiare propriei societăţi şi nu a judeca
oamenii înainte de a-i cunoaşte;
 Prejudecata provine din înţelepciunea latentă; cu alte cuvinte,
obiceiurile şi tradiţiile s-au format treptat, pe parcursul mai
multor generaţii, astfel încât ele reflectă lecţiile pe care
oamenii şi societatea le-au învăţat, una câte una, pe parcursul
vieţii;
 Tradiţiile s-au menţinut întrucât întruchipează
înţelepciunea generaţiilor şi nu a unui sau a unor indivizi.
 Prejudecata are rolul de ghid în reformarea
guvernământului. Aceasta implică păstrarea societăţii,
evitând pericolele inovaţiei.
GUVERNĂMÂNTUL
 Nu există o formă de guvernământ care să fie acceptată ca
universală şi perfectă (o singură formă şi cea mai potrivită
de guvernământ).
 Guvernământul trebuie să reflecte istoria, obicieurile şi
prejudecăţile unui popor;
  o formă de guvernământ care răspunde la nevoile unei ţări
se poate dovedi insuficientă în alte ţări.
 Totuşi, sugerează că există trăsături ale guvernământului
şi societăţii pe care le consideră compatibile în ţări
asemănătoare Marii Britanii. Acestea sunt:
 Guvernământul reprezentativ;
 O adevărată aristocraţie naturală;
 Proprietatea privată;
 Distribuţia puterii între „micile plutoane” care compun
societatea.
 Guvernământul reprezentativ nu este democraţie;
 guvernământul reprezentativ nu este o extindere a dreptului de
vot (limitat doar pentru posesorii de mari suprafeţe de pământ),
ci desemnarea unor persoane responsabile, prudente, bine
informate, căreia i se pot încredinţa interesele oamenilor.
 Democraţia este un pericol pentru soarta guvernământului
reprezentativ; extinderea dreptului de vot pentru mase cât mai
largi generând un vot în favoarea candidaţilor care le curtează
pasiunile şi dorinţele, un vot pentru cei ce le promovează
interese momentane şi nu pentru cei ce promovează interese
sociale pe termen lung.
 Dreptul de vot nu se poate extinde cel puţin până când poporul
este pregătit să voteze responsabil.
 Aristocraţia naturală reprezintă oamenii de încredere, obiectivi,
maturi şi luminaţi pentru guvernământul reprezentativ. Ei sunt
lideri naturali care ştiu că ceilalţi aşteaptă de la ei îndrumarea
şi provin din aristocraţia ereditară (nobilimea şi fiii ei care
aveau confortul necesar educaţiei şi care aveau posibilitatea să-
şi dezvolte capacităţile pentru a juca un rol major în politică).
MICILE PLUTOANE
 Un guvernământ bun include reprezentanţi
luminaţi, proveniţi din aristocraţia naturală,
apărători ai proprietăţii private şi binelui comun.
 Totuşi, puterea guvernământului nu trebuie
concentrată într-o singură persoană sau un
singur loc, ci, spre a se evita abuzul, sunt
necesare „micile plutoane” care primează în
societate
  cu alte cuvinte o putere difuzată în societate;
  O distribuţie a puterii la nivel local (pentru
problemele de interes local), şi, în loc de a încredinţa
întreaga putere guvernului, trebuie rezultate
autoritatea tradiţională a bisericilor, familiilor, altor
grupuri.
 Micile plutoane fac posibilă o libertate ordonată.
• Conservatorismul traditional
• Concepe societatea ca o panza delicata, in care vietile individuale
sunt intretesute.
• in aceasta conceptie, o societate de indivizi autointeresati, fiecare
fiind esential independent de ceilalti, si de aceea, liber sa-si
urmareasca propriul interes
• Societate trebuie sa promoveze libertatea, bineinteles, insa
conservatorii traditionali impartasesc convingerea lui Burke ca ea
trebuie sa fie o libertate ordonata.
• Conservatorismul individualist este conservatorismul unor
oameni ca fostul
Ronald Reagan, in Statele unite, si al lui Margaret Thatcher, in
Marea Britanie.
• Spre deosebire de conservatorii traditionali, care accentueaza
caracterul intretesut al societatii si complexitatea problemelor ei,
conservatorii individualisti sunt inclinati sa sustina ca problemele
sociale sunt simple - ca si solutiile lor. Dupa cum vad ei
chestiunea, cele mai multe probleme apar din "prea mult
guvernamant", ceea ce inseamna de obicei prea mult amestec din
partea guvernamantului in activitatile pietei libere. Solutia este
la fel de simpla: "Scapati-ne de guvern!".
 NECONSERVATORISMUL
• pozitie intermediara intre conservatorii individualisti si cei traditionali
• Neconservatorismul si-a conturat pozitiile pe baza ideilor unui grup de oameni
de stiinta si figuri publice proeminente - oameni ca sociologii Daniel Bell si
Nathan Glazer, politologul Jeanne Kirkpatrick (ambasador pe langa
Natiunile Unite in timpul administratiei Reagan) si un alt sociolog, Daniel
Patrick Moynihan, fost senator american de New York.
• Neconservatoristii sunt adesea descrisi ca liberali dezamagiti ai bunastarii.
În anii de dupa al doilea razboi mondial, cativa pastori protestanti au condus
campanii impotriva pericolelor a ceea ce ei numeau "comunism ateist, fara
Dumnezeu".
• Aceste campanii s-au transformat in anii `70 intr-o miscare mai ampla,
miscare cunoscuta ca Dreapta Religioasa. Dreapta Religioasa sustine la
randul ei ca este democratica, lucru prin care doreste sa spuna ca societatea
trebuie sa urmeze calea majoritatii drepte sa "morale" a crestinilor.
• Catre ce ne conduce aceasta "majoritate morala"? catre mai putina interventie
guvernamentala in economie, precum doresc si conservatorii individualisti,
dar catre un guvern extins si activ in multe alte privinte.
CONSERVATORISMUL DE ASTAZI
• Doua idei rezista.
– In primul rand, multe genuri de conservatorism se afla
intr-o tensiune dificila unele fata de altele. Ele pot sa fie de
acord si sa coopereze in anumite probleme, insa in altele
sunt macinate de certuri continue.
– A doua idee referitoare la starea conservatorismului
contemporan este ca asemenea certuri ar putea fi un semn
de vitalitate.
• Faptul ca oamenii se gandesc ca merita sa se certe in
legatura cu ceea ce este "adevaratul" conservatorism si in ce
directie ar trebui sa mearga conservatorismul "corect"
sugereaza, cu alte cuvinte, ca el ramane o forta puternica in
politica lumii vorbitoare de engleza.
• Conservatorismul contemporan încearcă să atragă oamenii
nemultumiti de roadele liberalismului si straini de
scopurile socialismului. Pentru acesti oameni,
conservatorismul ramane o ideologie atractiva.
CONSERVATOARISMUL ŞI DEMOCRAŢIA POLITICĂ
 Desi conservatorismul nu poate fi acuzat de lipsa de democratie,
fata de liberalism, luat ca doctrina de referinta, aceasta
paradigma da o alta intelegere si interpretare conceptului
de democratie, continutului ei, modului de exprimare in
practica, scopului si utilitatii sale sociale.
 In teoria si practica conservatoare, democratia nu este
perceputa ca o participare larga si activa a intregului
popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusa la segmentul
aristocratic-burghez, la elita societatii.
 Democratia, in sensul larg de fenomen social-politic, este privita
ca o institutie superficiala, incapabila sa asigure obiectivitatea
promovarii intereselor tuturor indivizilor si grupurilor sociale.
 In locul democratiei, inteleasa ca putere a poporului, este
promovata democratia elitelor, unde calitatea si capacitatea
intelectuala a acestora are rol hotarator in conducerea societatii.
 O asemenea abordare a democratiei nu este intamplatoare,
ea trebuie conectata cu conceptia naturalist-divina pe
care conservatorismul o da puterii, independenta ei
fata de vointa umana si in consecinta a caracterului ei
absolut.
 Daca in doctrina liberala oamenii sunt considerati liberi si
egali prin nastere si dispun de drepturi si libertati social-
politice, in conceptia conservatoare oamenii sunt inegali,
au inzestrari naturale specifice si diferentiate. Societatea
conservatoare este conceputa si structurata pe principiile
inegalitatii sociale a oamenilor si claselor sociale, a
prezentei in cadrul acestora a unui grup de elita inzestrat
cu capacitate intelectuala de exceptie, de a conduce. Numai
aceasta elita naturala este in masura sa imbine regulile
traditiei, ale mostenirii trecutului cu datele concrete ale
prezentului si singura capabila sa asigure stabilitatea
societatii, conducerea ferma si autoritara a ei.
 Democratismul politic conservator da o alta intelegere relatiei
dintre individ-stat-societate.
 In gandirea si practica liberala in cadrul acestei relatii,
primatul il are individul, in schimb in reflexiile filosofice-politice
ale conservatorismului si in practica sociala, nu individul
constituie punctul de atractie, dimpotriva, individul este
“topit” in cadrul acesteia, subordonat colectivitatii si
autoritatii. Omul, individul este dependent de societate, careia ii
datoreaza aproape totul si il sustine in toate imprejurarile.
 Statul in raport cu individul este un organism generat de legi
proprii, independent de vointa oamenilor. El imbratiseaza toate
activitatile si interesele individului, fiind “punctul de sustinere
al tuturor nevoilor reale fizice si morale”, asa cum preciza
Adam Muller.
 Prin urmare, individul nu este independent in relatia sa cu
statul, nici macar cu actiunile si conduita sa, deoarece si acestea
ii sunt impuse de statutul social pe care il confera traditia.
 In democratismul conservator regula majoritatii nu
are nici o valoare politica sau programatica, ea se
rezuma la democratismul elitist de sorginte
aristocratic burgheza.
 Modelul de societate propus de conservatori este unul
static, limitat din punct de vedere participativ, unul
care priveste inapoi si se refugiaza in valorile si
normele trecutului.
 In What is Conservatorism, S. Possany formuleaza
clar sensul social al conservatorismului “Teza
centrala a conservatorismului consta in aceea ca
inainte de a construi ceva nou, valoarea creata
trebuie conservata”.
 Unul din teoreticienii conservatorismului, Ralph
Adams Cram incercand sa gaseasca modele optime de
organizare sociala si politica, ajunge la concluzia ca
democratia ar fi incapabila sa constituie ea
insasi un asemenea model, ca atata timp cat
societatea este fundamentata pe inegalitate sociala,
nici nu ar fi posibila si necesara o participare a
tuturor indivizilor la actul conducerii, solutia
preconizata fiind: puterea sa apartina
aristocratiei “naturale”.
 In practica politica conceptia mai rigida, mai limitata
a democratiei politice conservatoare si-a gasit
expresie in sustinerea unor regimuri politice mai
autoritare, a unor forme de guvernamant care au
oscilat intre monarhie, monarhii constitutionale, pana
la republici parlamentare, constitutionale si
prezidentiale, unele dintre acestea imbracand chiar
forme “forte”.
LIBERALISMUL
• Termenul de liberalism provine din latinescul “liber”, de la care au
derivat conceptele de libertate şi de liberal. Acestea vor contura existenţa
modernităţii, opunând-o tuturor ideilor şi practicilor medievale, care
făcuseră din om o fiinţă predeterminată, supusă destinului şi înglobată în
comunitatea creştină.
• Termenul de libertate a fost folosit încă de la începutul epocii moderne
pentru a desemna acea condiţie a individului care, deşi trăind sub
autoritatea politică, are dreptul natural la un segment de viaţă privată în
care nimeni să nu se amestece.
• Conceptul de liberal apare în limbajul modernităţii ceva mai târziu, prin
jurul anului 1800, desemnând o grupare parlamentară din Spania
(Liberales).
• Pe la 1840, termenul se încetăţeneşte şi în Anglia, odată cu
transformarea numelui Partidului Whigs în Partidul Liberal.
• Acelaşi concept avea în epocă şi o semnificaţie mai puţin politică:
liberalul era considerat acel individ educat şi tolerant, adevăratul
gentleman cu deschidere culturală şi cu o atitudine pozitivă faţă de lume.
DOCTRINA POLITICĂ
 Fundamentele liberalismului anunţate de vechii iluminişti
englezi sunt proprietatea, libertatea şi individualismul.
 Premisele liberalismului apar odată cu spiritul protestant.
 Concepţia iluministă despre drepturile naturale ale
omului este preluată de liberali: fără dreptul la viaţă,
libertate şi proprietate omul se dezumanizează. Un stat
totalitar care ar încălca numai unul din aceste trei drepturi, le
încalcă, de fapt, pe toate. Aceste drepturi nu sunt posibile
separate fiind indestructibil legate între ele.
 Un alt principiu liberal este cel al egalităţii. “Nimeni nu e
mai presus de lege” se referă la acest principiu liberal.
 Individul este anterior statului, deci statul trebuie să-l
respecte, nu invers.
 Individualismul şi utilitarismul sunt completate şi reciproc
justificate din perspectiva unui raţionalism pragmatic de
teoria contractului social şi constituţionalism.
 Liberalismul este raţionalist deoarece îşi manifestă deplina
încredere în raţiune şi reuşita acţiunii condusă raţional,
refuzând să apeleze la instinct, intuiţie, revelaţie, credinţă
etc. Raţionalismul liberal este, aşadar, pragmatic.
 Libertatea reprezintă independenţa individului faţă de
stat, nu neapărat faptul ca puterea se află în mâna poporului.
Drepturile cetăţeanului primează, iar puterea nu se poate
exercita decât în limitele lor.
 Libertatea în societatea liberală este personală, cetăţenească
şi civilă, constând în independenţa persoanei faţă de stat,
inviolabilitatea cetăţeanului, dreptul de a dispune de
proprietatea proprie, dreptul de a influenţa treburile
guvernamentale în interesul său pe calea alegerilor libere a
persoanelor oficiale, dreptul de a-ţi alege meseria şi a o
profesa etc.
 Tocqeville susţinea că egalitatea dă
oamenilor gustul instituţiilor liberale.
Democraţia liberală contă în independenţa
individului, în libertatea şi responsabilitatea
acestuia. Libertatea înseamnă să poţi face tot
ce vrei, dar eşti responsabil şi răspunzi de
ceea ce faci.
 H. Spencer consideră că intervenţia statului
trebuie să se limiteze la ocrotirea drepturilor
şi libertăţilor indivizilor, statul este “câinele
de pază” al acestor drepturi şi democraţiei.
 STATUL MINIMAL
 “Statul minimal”, autentic liberal, nu poate fi coercitiv şi nu se
amestecă în viaţa cetăţenilor sau în viaţa economică.
 Politica socială prin care statul protejează categorii
defavorizate este neliberală deoarece lezează interesele
proprietarilor, de la ei ia statul pentru a da la săraci.
 Orice creştere a impozitelor, în orice scop, oricât de nobil ar fi
el presupune o intervenţie a statului în domeniul privat şi nu
este binevenită.
 Concepţia despre stat a liberalismului clasic era a statului
minimal. Dând intr-adevăr dovadă de pragmatism şi capacitate
de adaptare la noile cerinţe, liberalismul contemporan sau
neoliberalismul va accepta statul asistenţial-intervenţionist
abilitat să regleze acele mecanisme ale economiei de piaţă care
nu-şi găsesc singure echilibrul (investiţii de stat pentru a asana
şomajul de masă, stimularea investiţiilor particulare cu ajutorul
ratei dobânzilor etc.).
 Liberalii nutresc un adevărat cult pentru lege şi
constituţionalism. Totul este conceput intr-un cadru juridic
perfect şi transparent pentru a nu permite nici abuzul puterii
de stat nici al individului anarhic. Libertatea fără constituţie
nu e posibilă, nici constituţia fără libertate. Monarhie sau
republică, statul trebuie să fie constituţional şi stat de drept
în care domneşte legea fără să se vadă cel care este în
spatele ei şi o aplică. Liberalii propun ca statul să fie condus
de oameni aleşi democratic şi plătiţi pentru ceea ce fac, iar
în caz de abuz să poată fi traşi la răspundere de lege.
 Teoria contractului social, chiar dacă nu se justifică
istoriceşte, este importantă ca principiu regulativ, adică
explică modul ideal al naşterii şi fiinţării statului păstrând
concomitent atât puterea de stat cât şi libertatea şi
precedentul individului asupra puterii.
 Este criticat şi parlamentarismul care este noua
superstiţie politică ce a înlocuit superstiţia monarhiei
de drept divin cu parlamentul de drept divin legitimat
prin alegeri de mase.
 Teoria contractului social a creat dreptul majorităţii şi aceasta
poate deveni tiranică faţă de minoritate. Ce s-ar întâmpla dacă
majoritatea doreşte, de exemplu, război cu vecinii paşnici şi
are reprezentare parlamentară ca să-şi pună în practică această
idee; sau în situaţia statelor multinaţionale când majoritatea
este xenofobă faţă de minoritate şi hotărăşte prin
reprezentarea ei parlamentară lipsirea minorităţii de anumite
drepturi? De aceea ideea parlamentului ca autoritate supremă
în stat trebuie privită cu reticenţă, iar liberalismul modern este
dator să limiteze puterea parlamentului, astfel încât acesta să
fie şi el sub legi, nu deasupra lor.
 Libertatea este triumful individului asupra
autorităţii (autoritate despotică sau autoritate a
maselor asupra unei minorităţii). Astfel,
liberalismul nu este sinonim cu democraţia
(conducerea aparţine poporului), cu toate că o
preferă altei forme de guvernare. Nu are
importanţă forma de guvernare, important este ca
statul să dea libertate de mişcare şi acţiune
cetăţenilor.
 Părerea primilor liberali era ca votul să fie
censitar, iar parlamentul să fie astfel
reprezentantul proprietarilor, nu al poporului, mai
ales că interesele proprietarilor coincid cu
interesele societăţii.
LIBERALISMUL ECONOMIC
 ethos al capitalismului concurenţial
 liberalismul pledează pentru rezolvarea problemelor economico-
politice dintre societate, stat şi proprietarii întreprinzători în
favoarea acestora din urmă.
 Doctrina liberală este centrată pe individ văzut ca proprietar şi
întreprinzător dornic de câştig, capabil să şi-l procure în jocul
riscant al economiei de piaţă. Burghezul – tipul uman caracteristic
individualismului liberal.
 Optimismul economic îi fac să creadă pe liberali că creşterea
producţiei va determina şi o creştere corespunzătoare a
consumului şi a trebuinţelor.
 De aceea fiscalitatea redusă, salariile mari şi productivitatea
ridicată erau cheia succesului în afaceri. Cu toate ca sistemul
economic liberal s-a confruntat cu crize majore de supraproducţie,
aceasta rămâne totuşi singura doctrină economică viabilă ce găseşte
suficiente resurse să-şi supravieţuiască, spre care ne îndreptăm cu
speranţe în succesul acţiunii noastre deoarece omul modern şi
contemporan gândeşte liberal în mod natural.
 Industrializarea favorizează dezvoltarea libertăţii.
 Datorită ei a avut loc o scădere a imixtiunii
statului în treburile oamenilor, în zonele privatului.
 Este necesar ca statul să nu se amestece în
treburile oamenilor, în jocul liber al legilor
economice obiective, să nu împiedice prin
intervenţia sa mişcarea liberă de industrializare (H.
Spencer).
 Ideile lui Spencer vin pe fondul apariţiei
concepţiilor neoliberale, după marile crize
economice din prima jumătate a secolului al XIX-
lea.
 Celebra metaforă a “mâinii invizibile” îi aparţine lui A.
Smith care credea că procesele economice sunt atât de
naturale, se supun unor legi atât de fireşti de parcă o mâna
invizibilă ar realiza o alocare optimă a resurselor într-un
mod profitabil tuturor.
 Aceasta presupune crearea unui cadru legal şi libertatea
de acţiune, respingându-se orice intervenţie din partea
statului.
 Liberalismul economic îşi exprimă, sintetic, esenţa în
formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui
meme” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la
sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul
firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în
necesitatea înlăturării piedicilor şi restricţiilor din domeniul
producţiei şi comerţului. Liberalismul economic oferă ca
model optim de organizare o piaţă care se autoreglează.
Economia europeană şi americană, organizată pe principii liberale, se
confruntă cu unele crize începând cu secolul al XIX-lea datorită
formării monopolurilor, supraproducţiei, condiţiilor proaste de muncă,
lipsa oricărei protecţii sociale pe fondul unui şomaj ridicat etc.
Liberalismul se dovedea optim pentru formarea capitalului şi incapabil
de a rezolva problemele ivite din complexitatea vieţii economice.
De aceea s-a impus reformarea vechii viziuni economice, ceea ce s-
a întâmplat prin curentele neoliberale. Astfel se recunoştea de unii
teoreticieni că intervenţia statului în economie trebuie să existe, dar să
aibă funcţii restrânse la stabilirea cadrului legislativ şi urmărirea
respectării legilor. Se făcea analogia dintre stat şi poliţia rutieră care
stabileşte regulile şi sancţionează încălcarea lor.
Alţi teoreticieni au exagerat posibilitatea de intervenţie a statului
transformându-l din vechiul “stat minimal” intr-un “stat maximal” care
poate interveni în toate domeniile sociale şi economice, chiar poate
planifica producţia.
LIBERALISMUL SOCIAL
• scopul liberalismului clasic era să limiteze la maximum
rolul statului în societate, reducându-l la “jandarmul de
noapte al societăţii” (Benjamin Constant)
• Această diminuare a produs şi unele disfuncţionalităţi
tot mai vizibile în timp, cum ar fi monopolul particular
sau clivajele tot mai vizibile între cei bogaţi şi cei
săraci.
• acceptării well-fare state-ului - Liberalismul bunăstării
• T..H.Green (1832- 1886), - prin el liberalismul a atins
o nouă dimensiune – cea socială. Green şi-a construit
teoria pe distincţia între două feluri de a privi libertatea:
libertatea negativă şi libertatea pozitivă.
• .
• Libertatea inseamnă și capacitatea de a face ceva. Dar
această capacitate pozitivă nu există decât în măsura în
care există libertate de şanse, căci cineva care nu are
oportunitatea de a face un lucru pe care lar putea face nu
este liber, adică este constrâns obiectiv să nu îl facă. Iar
lipsa oportunităţii este dată, consideră Green, de sărăcia
cronică a unei societăţi, care conduce la inegalitatea
şanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază
libertatea individuală va dori să facă ceva pentru a depăşi
circumstanţele care constituie obstacole atât de mari în
calea libertăţii.
• De aceea el propunea, alături de alţi liberali adepţi ai
societăţii bunăstării, că societatea acţionând prin
guvernământ ar trebuie să se implice activ în educaţie,
sistemul sanitar şi să reglementeze condiţiile de muncă 50

ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de libertate

 Anii ’60 au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului
bunăstării, în sensul că, alături de perspectiva
economică a egalizării şanselor, s-a introdus şi
perspectiva civicoetică privind egalizarea
posibilităţilor de afirmare a diferenţelor dintre
cetăţenii aceluiaşi stat.
 În aceşti ani, în special datorită presiunilor venite din partea
unor minorităţi etnice şi apoi sexuale, liberalii au adoptat
o linie extrem de permisivă a capacităţii de exprimare
a diferenţelor dintre minoritari, etnici, sexuali,
religioşi etc. şi majoritari.
 Liberalii bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea
oricărei discriminări dar şi pentru oferirea de avantaje
sociale şi economice tuturor celor care sunt
consideraţi discriminaţi.
 Această opţiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra
a ceea ce în anii ‘70-80 s-a numit Noua Stângă.
SOCIALISMUL ŞI DOCTRINA SOCIAL –
DEMOCRATA

SOCIALISMUL
 Termenul a apărut în 1830 şi desemna ansamblul doctrinelor
care, criticând capitalismul, propun un nou tip de societate
bazat pe proprietatea colectivă şi pe egalitatea dintre
oameni; împărtăşind aceleaşi obiective cu comunismul,
aceste doctrine diferă prin opţiunea asupra mijloacelor de
atingere a lor – reformă sau revoluţie.
 În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de
teoreticieni de marcă ai socialismului utopic, precum: Saint-
Simon, Ch. Fourier ( Franţa), Robert Owen ( Anglia ), şi
Teodor Diamant ( România) care, pe lângă prezentarea
teoretică a socialismului utopic, au recurs la experimente
practice, care au fost falansterele, colonii de muncă
model ( după părerea autorilor ) în care se muncea şi se
trăia în spiritul acestor idei. La noi în ţară este cunoscut un
astfel de experiment, iniţiat de Teodor Diamant, care a
înfiinţat în 1835, falansterul de la Scăieni, dar care s-a
soldat însă, cum era şi firesc, cu un eşec.
 Saint-Simon vedea în intervenţia statului cel mai propice
mijloc de atenuare a efectelor negative ale capitalismului.
 Fourier preconiza crearea “falansterelor”, unităţi de
producţie în care indivizii pot găsi tot ce au nevoie.
 Owen, tentat de experienţa vieţii comunitare, a încercat
transpunerea acestui ideal în practică, organizând în SUA
colonia “Noua Armonie”.
 Un alt curent a fost anarhismul. Teoreticianul său, Pierre
Joseph Proudhon, avea ca ideal o societate fără stat,
bazată pe libera asociere a muncitorilor şi a
producătorilor. A influenţat în mod deosebit mişcarea
muncitorească franceză şi pe cea din sudul Europei, sub
forma anarho-sindicalismului.
 Socialismul a început ca un răspuns la liberalismul
sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea. Socialiştii s-au opus accentului pus de liberali asupra
competenţei şi libertăţii individuale, fiinţele omeneşti fiind
prin natura lor creaturi sociale sau comunitare. Până la un
punct, acesta este şi discursul conservatorilor. Numai că
socialiştii nu acordă nicio valoare tradiţiei şi proprietăţii
private
 Socialiştii fac apel la programe care distribuie bogăţia mai
echitabil, în raport cu care conservatorii au acordat eticheta
« egalizatoare ». Socialiştii împărtăşesc convingerea
fundamentală că societata în ansamblu trebuie să
controleze proprietatea, şi nu indivizi particulari. Se pune
aici o întrebare : cât de mult din proprietate trebuie să deţină
şi să controleze societatea ? Ca principiu general, orice
contribuie semnificativ la producerea, distribuirea şi livrarea 55
bunurilor trebuie să fie controlat social în folosul tuturor.
 Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază
pe de o parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă
parte ideile marxiste din a doua jumătate a secolului
trecut.
 În paralel s-a afirmat o altă doctrină, socialismul
ştiinţific sau marxismul, care a fost fundamentat de
Karl Marx şi Friedrich Engels în lucrarea Manifestul
Partidului Comunist. Premisa teoriei marxiste era
existenţa claselor antagonice şi a luptei de clasă
care avea ca scop impunerea unei ordini social-politice
favorabile clasei muncitoare.
 Soluţia preconizată era trecerea prin revoluţie la o
societate lipsită de clase, caracterizată prin
proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi
supusă dictaturii proletariatului, care ar fi permis in cele
din urma trecerea la societatea comunistă.
 Pentru Marx, istoria este lupta speciei umane cu
condiţiile vitrege. Iar printre conflicte, cel mai
important este acela al unei clase împotriva altei
clase.

Marx vorbeşte despre interepretarea materialistă a

istoriei, pentru a o distinge de interpretarea idealistă
a lui Hegel. S-a vorbit despre Marx cu titlul de «
determinism economic ».

Producţia materială are nevoie de 2 condiţii :

a) forţele materiale de producţie ; 57
b) relaţiile sociale de producţie.
 În societatea capitalistă, există 2 clase principale :
burghezia şi proletariatul. Clasa conducătoare
controlează gândurile şi ideile clasei conduse.
 Baza economico-materială a oricărei societăţi este
învelită într-o « suprastructură ideologică ».
Conform lui Marx, ideile clasei conducătoare sunt
ideile dominante în fiecare epocă.
 Numea religia « opiumul popoarelor ».

 Clasa muncitoare suferă de « falsă conştiinţă ».

58
 Critic declarat al capitalismului, Marx admitea că burghezia a
jucat în zorii ei un rol pozitiv în demolarea feudalismului şi a
relaţiilor patriarhale. Mai apoi, capitalismul a instaurat
stăpânirea omului asupra naturii.
 De ce ar trebui înlocuit capitalismul ? Mai întâi pentru că
este demodat. Apoi, pentru că sistemul capitalist generează
alienare. Însă nu spiritul se alienază pe sine însuşi, ci
oamenii se alienează de munca lor şi unii de alţii.
 Muncitorii sunt alienaţi în patru feluri :
a) alienaţi de produsul muncii lor, pentru că nu deţin ceea ce
produc ;
b) alienaţi de activitatea de producţie în sine, pentru că
maşina ucide spiritul creator ;
c) alienaţi faţă de potenţialurile lor umane distincte şi unice ;
d) alienaţi unii faţă de alţii, pentru că se concurează pentru 59
bani şi locuri de muncă.
 Capitaliştii înşişi sunt alienaţi, fiind simple apanaje
ale capitalului. Sistemul capitalist este
autosubversiv. Capitaliştii nu menţin salariile joase
pentru că sunt imorali sau cruzi, ci pentru că logica
sistemului le cere să facă astfel (muncitorul este
menţinut în viaţă ca simplu muncitor). În lumea pe
dos a capitalului, piaţa este liberă, dar indivizii nu.
Sistemul capitalist a creat condiţiile care într-o zi îl
vor distruge. În mod ironic, burghezia este vinovată
de crearea clasei care o va prăbuşi într-o zi :
proletariatul.
60
 Capitalistul exploatează muncitorul plătindu-i mai
puţin decât valorează munca sa. Muncitorul este
sărăcit, pe măsură ce capitalistul se îmbogăţeşte.
Capitalistul este dependent de muncitor, fără a
cărui muncă nu s-ar putea crea nicio bogăţie, şi nici
identitatea capitalistă n-ar exista. Diviziunile de
clasă sunt exploatatorii, unde se elimină clasa se
elimină şi exploatarea.

Proletariatul este singura clasă care are interes să

se abolească pe sine. Mai mult, eliberându-se pe
ei, muncitorii îi eliberează şi pe foştii stăpâni.
Pentru Marx, adevărata libertate poate să 61
înflorească numai într-o societate fără clase.
 Marx a prezis că revoluţia proletară va începe în ţările
capitaliste cele mai dezvoltate.
 Etapele ei ar fi :
a) crizele economice – cu cât o societate capitalistă
devine mai matură şi mai dezvoltată, cu atât mai frecvente
sunt aceste crize ;
b) pauperizarea proletariatului – fiind mai bogaţi,
capitaliştii traversează mai uşor aceste crize ;
c) conştiinţa revoluţionară de clasă – muncitorii încep să
realizeze că vina este a sistemului ;
d) dobândirea puterii de stat – are loc un amestec politic
exploziv ;
e) dictatura proletariatului – muncitorii devin noua clasă
conducătoare ;
f) dispariţia statului – socialismul ca formă de societate 62
care face posibilă trecerea de la capitalism la comunism.
 Marx a spus foarte puţine lucruri despre comunism.
Totuşi, a văzut-o ca pe o societate deschisă, ai
cărei membri participă direct la conducerea ei.
 Toate mijloacele de producţie sunt în proprietatea
publică.
 Producţia economică va fi planificată.

 Distribuţia bunurilor va fi după nevoi.

 Lozincă : « De la fiecare după capacităţi, fiecăruia

după nevoi. »

63
SOCIALISM ŞI COMUNISM DUPĂ MARX
 Către sfârşitul secolului XIX, socialismul părea
multora o idee al cărei timp sosise. Perioada
cuprinsă între 1883, anul morţii lui Marx, şi 1914,
izbucnirea primului război mondial, a fost perioada
de aur a marxismului, dar şi a altor forme de
socialism nonmarxist (socialismul creştin,
socialismul fabian, anarho-comunismul etc.).
 Engels a avut propria interpretare asupra
marxismului.
 Lenin şi bolşevicii s-au considerat « socialişti
ştiinţifici ».
 Anarhistul Mihail Bakunin a respins marxismul,
suspectându-l de autoritarism. 64
 Deşi critic al capitalismului, Engels era el însuşi un
capitalist, şi se bucura din plin de avantajele sistemului.
 « Socialismul ştiinţific » - Engels a comparat contribuţia
lui Marx cu teoria evoluţionistă a lui Darwin. El a susţinut
că socialismul ştiinţific nu era o simplă ideologie politică
printre atâtea altele, ci o relatare imbatabilă despre cum
trebuie să fie lucrurile.
 « Materialismul » - Marx nu a fost un materialist de tipul
celor care cred că gândurile şi sentimentele sunt
rezultatele unor impulsuri fizice. Materialismul lui Marx
era o preocupare pentru căile prin care oamenii se
organizează pentru a transforma materiile prime în
produse şi mărfuri.
65
MARXISM-LENINISMUL SOVIETIC

 Contextul rusesc – ţară cu bază agrară, cu dimensiune

industrială precară. Instituţii politice nedemocratice, înapoiate.
Societate semifeudală. Nu exista nicio libertate a dezbaterilor.
 Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924) şi-a luat un nou nume,
Lenin.
 Contribuţia lui Lenin – lupta de clasă este forţa conducătoare
a evenimentelor istorice. Orice acţiune, oricât de imorală, este
permisă dacă serveşte luptei de clasă.
 Aripa condusă de Lenin din Partidul Comunist şi-a spus
«bolşevică », adică majoritară.
 Rolul Partidului Comunist ca partid de avangardă, în viziunea
lui Lenin, era acela de a forma conştiinţa de clasă.
66
 Lenin a vorbit despre centralismul democratic –
partidul reprezintă clasele sociale cele mai oprimate
(muncitorimea şi ţărănimea), care însă se supun
conducerii acestuia.

A considerat că imperialismul este ultima treaptă de

dezvoltare a capitalismului.

În octombrie 1917, bolşevicii preiau conducerea

Rusiei. După ce s-a luptat cu ruşii « albi » (forţele
reacţionare), în 1921 Lenin a promovat Noua
Politică Economică, menită să reconstruiască şi să
modernizeze Rusia.
67
 Contribuia lui Stalin – Iosif Djugaşvili a condus Rusia
între 1929 şi 1953 cu o violenţă nemaiîntâlnită. Scrierile
sale sunt pline de platitudini şi de simplificări vulgare.
Trăsăturile stalinismului ca variantă a marxism-
leninismului :

a) Lenin susţinuse că clasa muncitoare suferă de o

falsă conştiinţă şi are nevoie de un partid care s-o
ghideze. Stalin era de părere că partidul este chinuit
de o falsă conştiinţă, şi are nevoie de un înţelept
care să-l ghideze. Acest geniu era chiar Stalin.

b) Marx şi Engels susţinuseră caracterul internaţional al

socialismului. Stalin a considerat că socialismul
trebuie să fie construit într-o singură ţară, înainte de 68
a fi construit oriunde altundeva.
c) Stalin s-a folosit de «materialismul dialectic»
pentru a justifica fiecare plan, fiecare politică sau
rezultatele acesteia. Nu există accidente şi
coincidenţe: totul este determinat de mişcarea
lucrurilor şi tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să se
întâmple în acest fel. Aceasta ar fi doctrina
«inevitabilităţii istorice».

La trei ani după moartea lui Stalin, succesorul său,

Nikita Hruşciov (1894-1971) i-a denunţat crimele în
faţa Congresului al XX-lea al P.C.U.S.

69
ANARHO-COMUNISMUL
 Între ei, anarhiştii sunt de acord în privinţa unui aspect : statul
este un rău care trebuie înlocuit cu un sistem de cooperare
voluntară. Unii anarhişti însă sunt individualişti radicali, alţii
sunt comunişti. Pentru anarho-comunişti, abolirea statului şi
abolirea proprietăţii private sunt cele două feţe ale aceleiaşi
monede.
 Printre anarho-comunişti, Lev Tolstoi s-a manifestat împotriva
oricărei forme de violenţă, inclusiv cea exercitată de stat
împotriva cetăţenilor. Fiind bazat pe constrângere, statul n-ar
putea exista în afara violenţei. Tranziţia spre anarhie se poate
realiza paşnic, spunea Tolstoi, prin persuasiunea celor avuţi de
a-şi ceda bunurile şi de a-şi retrage sprijinul faţă de stat.
 Peter Kropotkin şi Mihai Bakunin au considerat că violenţa
poate fi utilizată împotriva statului, principala sursă a violenţei.
70
SOCIALISMUL AMERICAN
 În ciuda unei lungi tradiţii, socialismul nu s-a dovedit atrăgător
pentru americani.
 Edward Bellamy (1850-1898) a fost autorul celui mai vândut
roman utopic, Looking Backward, despre o America ce
devine, în jurul anului 2000, o societate cooperatistă.
 De ce nu merge socialismul în SUA ?
a) sistemul electoral este bazat pe un bipartidism, alte partide
având puţine şanse de succes electoral notabil ;
b) socialismul este o ideologie a clasei muncitoare, în vreme
ce marea majoritate a americanilor se pretind a face parte din
clasa de mijloc ;
c) socialismul nu este atrăgător pentru oameni care se
consideră deosebit de mobili social şi economic ;
d) ideea unor « individualişti aspri » care reuşesc « prin 71

propriile forţe », este deosebit de populară în SUA.

Influenţa socialismului a fost deosebită atât în mediile
intelectuale cât şi în cele ale mişcării muncitoreşti,
contribuind la radicalizarea sa şi la apariţia partidelor
politice
Trebuie menţionat că anumite idei ale socialismului
utopic persistă şi astăzi în diferite ţări, mai ales în cele
subdezvoltate.
MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (1847)
“Primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea
proletariatului la rangul de clasă dominantă, este
cucerirea democraţiei […].
La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decât
[…] prin măsuri […].
În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aplicarea
aproape pretutindeni a următoarelor măsuri:
1.Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea
rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2.Impozit cu puternic caracter progresiv.

3.Desfiinţarea dreptului la moştenire.

4.Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.

1. Centralizarea creditului în mâinile statului, cu ajutorul unei
bănci naţionale cu capital de stat şi monopol exclusiv.
2. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile
statului.
3. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de
producţie, desţelenirea şi ameliorarea pământurilor după un
plan general.
4. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea unei
armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
5. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având
ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
6. Învăţământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea
muncii în fabrici a copiilor, sub actuala ei formă. Îmbinarea
educaţiei cu producţia materială […].”
SOCIAL DEMOCRAŢIA
 Social-democraţia reprezintă doctrina politică privind
organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având
la bază. principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, ale
promovării intereselor producătorilor de valori
materiale şi spirituale, ale protecţiei sociale a
categoriilor de cetăţeni defavorizaţi, prin limitarea
puterii claselor sociale avute, îndeosebi a
monopolurilor
 Social-democraţia s-a inspirat, după cum s-a arătat nu
numai de la socialismul utopic, ci şi de la ideile socialiste
ale lui Marx şi Engels idei considerate ca aparţinând
socialismului ştiinţific.
 Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuieşte,
potrivit concepţiei marxiste, pe calea revoluţiei socialiste,
menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi,
bazată pe dominaţia burgheziei, la o organizare politică
nouă, prin dominaţia clasei muncitoare.
 Deşi statul era conceput în termenii democraţiei
reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea
noţiunii de “dominaţie” a clasei muncitoare şi a celei
din “dictatura” proletariatului, contravenea organizării
democratice a societăţii.
 Doctrina politică social - democrată a preluat numai ideea
organizării democratice a societăţii, iar tezele despre
dictatura proletariatului au fost preluate de ideologia
comunistă de tip marxist – leninist.
 Social-democraţia, ca doctrină politică, a
cunoscut mai multe faze în evoluţia sa.
1) O primă fază poate fi considerată cea din
perioada premergătoare primului război
mondial, când social-democraţia se considera o
doctrină politică ce viza organizarea şi
conducerea democratică a societăţii pe calea
trecerii la o nouă orânduire socială,
orânduirea socialistă, făurită pe baza
politicii partidului clasei muncitoare, care
să ia locul capitalismului prin reforme.
 Pe fondul unei astfel de gândiri politice s-a desfăşurat încă
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea procesul de
constituire a unor partide muncitoreşti social-democratice
în diferite ţări, unele dintre ele unindu-se în asociaţii
internaţionale muncitoreşti, cum au fost, de pildă,
Internaţionalele I şi II.
 În România un astfel de partid s-a creat în 1893, cu
denumirea iniţială de Partidul Social-Democrat al
Muncitorilor din România, care a aderat la Internaţionala a
II–a socialistă.
 În cadrul social-democraţiei din acea perioadă a început să
se dezvolte un curent de factură extremistă, în frunte cu
Lenin, care va duce la o nouă doctrină politică – cea
comunistă, de tip marxist-leninist, care după primul şi al
doilea război mondial va sta la baza sistemului totalitar
comunist.
2) Din cauza acestei noi situaţii care s-a creat, doctrina
politică social-democrată a intrat (după prima conflagraţie
mondială) într-o nouă fază de dezvoltare, care a durat până
în zilele noastre.
 Menţinându-şi concepţia iniţială cu privire la
transformarea capitalismului în socialism pe calea
reformelor, social-democraţia din această perioadă
susţine cu fermitate principiile
 respectării opţiunilor libere ale alegătorilor
 pluralismului politic în legătură cu exercitarea puterii
politice în stat
 combate – în acelaşi timp – ideile unui regim totalitar,
indiferent de natura sa (fascistă ori comunistă).
 În prezent, doctrina social-democrată a intrat într-o nouă
fază, în care s-a renunţat la ideea orânduirii socialiste
şi se pune accent pe principiile statului de drept, pe
protecţia socială a acestuia.
CREŞTIN-DEMOCRAŢIA
 Definiţie
 Doctrina democrat-creştină reprezintă concepţia privind
organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii prin
îmbinarea valorilor şi normelor religiei creştine cu
principiile şi valorile democratice.
 Se caracterizează prin ataşament faţă de structurile şi
valorile tradiţionale îmbinate cu idei religioase şi este
folosită de partidele democrat-creştine, de
nuanţă catolică, protestantă sau ortodoxă.
 În cadrul doctrinei democrat – creştine se
conturează două orientări:
◦ 1) democraţia creştină în sens social
(catolicismul social) care conferă democraţiei o
semnificaţie exclusiv morală, şi participării un
caracter strict social;
◦ 2) democraţia creştină în sens politic, care
consideră democraţia politică drept condiţie
esenţială a democraţiei sociale şi care se va
îndepărta treptat de orientarea oficială a bisericii.
Această orientare şi-a găsit expresia politică în
mişcările şi partidele democrat-creştine, iar pe plan
ideologic în programe conţinând aprecieri critice la
adresa capitalismului şi a colectivismului realizat cu
forţa, a violenţei şi egoismului.
 Preocupate de găsirea unor mijloace noi prin care să se asigure
prezenţa catolicilor în societate partidele şi mişcările
democrat-creştine vor milita pentru
◦ dreptul la vot şi la iniţiativă
◦ referendum
◦ reprezentarea proporţională a partidelor,
◦ transformarea morală a individului prin influenţa catolicismului asupra
vieţii sociale şi politice.
 Instaurarea regimurilor fasciste a redus sau a interzis
activitatea partidelor şi organizaţiilor de orientare democrat-
creştină şi a impus restricţii bisericii. În această perioadă se
dezvoltă o tendinţă catolică democratică care, prin
reprezentanţii şi organizaţiile sale, va acţiona împotriva
regimurilor fasciste spre deosebire de unele cercuri autoritare
care şi-au manifestat adeziunea faţă de acestea şi au contribuit
la legitimarea lor.
 Se elaborează acum principiile fundamentale care vor sta la
baza activităţii partidelor democrat-creştine:
◦ autonomia acţiunii politice,
◦ apărarea constituţiei liberale,
◦ orientarea acţiunii statului în special spre ridicarea condiţiilor de viaţă
ale populaţiei.
 Doctrinarii democrat-creştini au depus eforturi pentru a conferi
sensuri moderne conceptelor evanghelice de egalitate,
solidaritate şi fraternitate
 Au elaborat concepte noi, precum cele de socializare şi
participare şi au definit atributele esenţiale ale persoanei
umane: conştiinţa, libertatea, responsabilitatea, libera opţiune.
 În acest scop, doctrinei sociale a bisericii privind omul, libertatea
şi solidaritatea umană i s-au adăugat atitudinile şi poziţiile cu
pronunţat caracter politic adoptate de Vatican faţă de
formele de ateism, contrare învăţăturii creştine promovate de
marxism şi liberalism, faţă de totalitarismul comunist şi de
injustiţiile şi inechităţile capitalismului, despre drepturile omului
şi democraţiei, cursa înarmărilor etc.
 De asemenea , sunt preluate idei originale ale unor mari filosofi
contemporani, precum Pierre Teilhard de Chardin, iniţiatorul
unei concepţii creştine rezultată din sinteza valorilor ştiinţei şi
cele ale creştinismului, caracterizată prin primatul valorilor
religioase şi promovarea dragostei dintre oameni
 Practica politică şi, îndeosebi, cea guvernamentală a obligat
partidele democrat-creştine să-şi reformuleze continuu opţiunile
politice şi ideologice.
 Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea,
solidaritatea şi participarea.
◦ Libertatea, ca manifestare a iniţiativei, este considerată
singura în măsură să asigure demnitatea umană, iar
acţiunea individuală, efortul constructiv al persoanei
umane pentru promovarea progresului sunt necesare
libertăţii.
◦ Conceptul de egalitate nu se referă doar la domeniul
juridic, ci este extins la sfera economică şi sensul care i se
dă vizează asigurarea locului corespunzător în societate
fiecărui individ.
◦ Solidaritatea este considerată mijlocul cel mai eficace
pentru realizarea acestui obiectiv.
◦ O importanţă deosebită se acordă, pornind de la aceste
opţiuni valorice, persoanei umane. Apreciată drept
punctul de referinţă al oricărui proces istoric, criteriu
esenţial al oricărui proiect vizând societatea, morala,
educaţia şi familia.
 Conceptului de democraţie i se conferă mai mult
sensul de eliberare decât de libertate, democraţia
trebuind să-şi propună ca scop ultim participarea
efectivă a persoanei umane la exercitarea puterii. El
este, deci, subordonat celui de participare, înţeles ca
responsabilitate a individului în opţiune, ca realizare a
sintezei între exigenţele personale şi cele colective.
 Statul, conform viziunii democrat-creştine, trebuie să
fie expresia tuturor cetăţenilor, să elimine sau să
estompeze contradicţiile şi conflictele sociale, să
asigure unirea şi colaborarea oamenilor pentru
realizarea binelui general.
 În ceea ce priveşte proprietatea privată, deşi se
consideră că este singura în măsură să garanteze
libertatea, demnitatea şi independenţa persoanei, că
reprezintă fundamentul nucleului familial, se propun
limite ”juste” acesteia, se condamnă profitul şi
concurenţa realizate pe căi necinstite.
 Conceptul de economie socială de piaţă, elaborat
de doctrinarii democrat creştini, îşi propune să
coreleze principiul libertăţii de piaţă cu cel de
egalitate socială. Competitivitatea şi justiţia socială,
concurenţa şi solidaritatea, responsabilitatea
individului şi asistenţa socială sunt apreciate drept
fundamentale acestui tip de economie.
TEHNOCRAŢIA
 Tehnocraţia reprezintă o doctrină politică, o teorie
care preconizează o organizare şi conducere a
societăţii pe baze raţionale, ştiinţifice
 Tehnocraţia ca teorie şi denumire, a fost introdusă în
circuitul ideilor politice la începutul perioadei
interbelice, de către politologul William Henry Smith
şi transformată în doctrină politică de James
Burnham, prin lucrarea apărută în 1940, intitulată
“The Managerial revolution”, prin care acredita
ideea că revoluţia managerială constituie o
alternativă la societatea capitalistă şi cea socialistă,
puterea revenind managerilor, organizatorilor
care să urmărească dezvoltarea socială pe criterii de
eficienţă.
 În prezent, doctrina tehnocratică susţine necesitatea
tehnicizării deciziilor, determinate de ştiinţă, bazate pe
criterii de raţionalizare şi eficienţă, iar puterea să aparţină
nu factorilor politici(parlament, guvern etc.), ci oamenilor
de ştiinţă, specialiştilor organizatorilor.

 Reprezentanţii tehnocraţiei susţin ideea statului tehnic,

format numai din specialişti, care să funcţioneze cu
maximum de randament şi care să înlăture orice fel de
dominaţie cu caracter politic, deoarece bazându-se pe
ştiinţă şi pe aparatură tehnică în luarea deciziilor, acestea
nu pot fi decât corecte, servind interesele tuturor.

 Legitimitatea statului tehnic, în concepţia doctrinei

tehnocratice nu se pune, deoarece ştiinţa, deciziile
ştiinţifice care iau locul celor politice nu au nevoie de
legitimitate sau dacă se pune această problemă,
legitimitatea acestora se realizează prin caracterul obiectiv
al probităţii ştiinţifice.
 Statul tehnocrat, adoptând decizii în conformitate cu
legile obiective ale dezvoltării societăţii, se prezintă ca
un organism de administrare a treburilor sociale în
concordanţă cu nevoile tuturor membrilor societăţii.

 În această situaţie, transformarea statului politic într-

unul tehnocrat nu presupune o revoluţie socială sau
politică, ci doar o aplicare a tehnicilor ştiinţifice în
mod treptat la toate nivelele de conducere socială.

 Instituţiile statului, afirmă tehnocraţii nu trebuie

concepute pe baza modelelor juridice elaborate cu
secole în urmă, ci în funcţie de nevoile obiective
stabilite de ştiinţă, ce urmează a fi realizate in
conformitate cu cerinţele progresului istoric. În
această situaţie, statul nu va mai avea funcţii politice,
ci doar funcţii tehnico-organizatorice.
 Privită sub acest aspect, tehnocraţia, deşi cu multe
elemente raţionale, ea devine în cele din urmă, o variantă
a elitismului, întrucât specialiştii, pe de o parte constituie
o minoritate, iar pe de altă parte pot căpăta un caracter de
grup aristocratic, promovând interese de castă, ce pot
deveni în contradicţie cu interesele majorităţii, cu
principiile democratice.

 Guvernarea tehnocratică este limitată la un grup

restrâns de specialişti care exercită funcţii de conducere nu
pe bază de opţiuni democratice, ci ca urmare a unor decizii
pe care doar ei le consideră relevante pentru binele
majorităţii, ceea ce poate să servească în cele din urmă
interesele minorităţii.

 Puterea, conducerea societăţii nu se mai bazează pe un

mandat din partea cetăţenilor, ci constituie emanaţia unor
competenţe strict profesionale, care nu mai dau socoteală în
faţa nimănui, deschizându-se astfel calea spre regimuri
dictatoriale.
 Se mai poate afirma, de asemenea, că tehnocraţia făcând
abstracţie în mod total de factorul politic, îmbracă şi un
caracter utopic.

 Elementele pozitive, raţionale ale acestei doctrine, rezită în

faptul că pune în evidenţă necesitatea valorificării
cuceririlor ştiinţei în conducerea societăţii, lucru care
trebuie, însă, făcut nu prin eliminarea factorului politic, ci
în conlucrare cu acesta. Numai pe o astfel de bază se poate
raţionaliza politica şi fundamenta ştiinţific deciziile, care să
ţină cont de voinţa şi aspiraţiile cetăţenilor.
 Aşadar, ştiinţa şi puterea politică trebuie să se afle nu
în relaţii de subordonare sau de excludere, ci în
raporturi de conlucrare, sprijinire şi înţelegere.
Problema care se pune nu este înlăturarea factorului
politic din conducerea societăţii care, de regulă,
constituie o emanaţie a voinţei cetăţenilor şi nici de
ignorare a cuceririlor ştiinţei, care reprezintă expresia
dezvoltării obiective a societăţii, ci doar o conlucrare
între politic şi ştiinţific. Într-un stat modern, factorul
de decizie politic, care reprezintă o anumită opţiune a
maselor, trebuie să beneficieze de aportul consilierilor
specialişti, al unor organisme ştiinţifice, care să
releve, în mod permanent nevoile obiective ale
dezvoltării sociale. O decizie luată de conducere este
valoroasă numai în măsura în care ţine cont de
cuceririle ştiinţei, dar şi de valorile politice ce emană
de la voinţa cetăţenilor.
 Tehnocraţia marchează, aşadar, un element de
progres în gândirea politică, dar aplicarea ei în
practică poate fi benefică numai în măsura în care nu
face abstracţie de principiile politice ale democraţiei,
ale statului de drept.
IDEOLOGIILE ELIBERARII
ELIBERAREA ŞI IDEOLOGIA
 Explicaţie : ideologiile eliberării sunt preocupate de un grup
specific, a cărui condiţie o definesc în termeni de dominaţie şi
opresiune.

 Evaluare : cuvântul-cheie este « opresiune ».

 Orientare : încercare de a-i sensibiliza pe membrii grupurilor

opresate în legătură cu propria opresiune. Victima nedreptăţii
trebuie să vadă că nu este ea cauza nedreptăţii pe care o suferă.

 Program : fiecare dintre ideologiile eliberării, fiecare dintre

variantele acestora, au propriile acţiuni programatice.
 In ultimii 30 de ani, unele ideologii au adaugat numelui
lor termenul de “eliberationist”.
 Notiunea de “eliberare a negrilor” s-a nascut in anii
’60, la fel ca miscarea de eliberare a femeilor. Acestea
au fost urmate de miscarea de eliberare a
homosexualilor in Europa si America de Nord, de
telogia eliberarii in America Latina si de o miscare din
ce in ce mai activa, cea de eliberare a animalelor, in
Europa si SUA.
 Aceste ideologii ale eliberarii recomanda strategii noi,
distincte, pentru a infrange sau pune capat opresiunii.
CARACTERISTICI COMUNE

1. se adreseaza unui auditoriu anume - negrii, femeile,

homosexualii etc,
2. fiecare grup caruia ele se adreseaza este maltratat sau
opresat de un grup dominant
3. isi propun sa elibereze un grup opresat nu numai de
constrangerile sau limitarile “externe”, cum sunt legile
discriminatorii, barierele culturale accesul la educatie,
locuinta, locuri de munca sau altele, ci si de
contrangeile “interne”(acele conceptii si atitudini pe
care cei opresati au ajuns sa le accepte si care ii
determina sa renunte la cautatea libertatii sau a
eliberarii)
4. urmaresc sa sensibilizeze si sa schimbe
conceptiile persoanelor care au participat in vreun
fel la propria opresiune. Scopul acestor ideologii
este acela de a infrunta si critica sursele acestor
sentimente gresite, de inferioritate sau de vina si
de a elibera sau emancipa in acest fel membrii
grupurilor opresate, ajutandu-i sa se ajute pe ei
insisi.
5. isi propun sa elibereze opresorii de iluzia propriei
lor superioritati si sa-i ajute sa vada in fostele lor
victime membri cu drepturi egale ai rasei umane.
ELIBERAREA NEGRILOR
 Două variante :
a) varianta drepturilor civile, iniţiată şi condusă de
Martin Luther King Jr. ;
b) « eliberarea negrilor » - consideră cea mai
dăunătoare formă de rasism cea care se insinuează în
interior, alterând spiritul negrilor (ura dublă, îndreptată
atât împotriva agresorilor, cât şi împotriva propriei rase).
 varianta drepturilor civile, este în esenta liberala în
conceptii, fiind preocupata de protejarea si extinderea
unor drepturi refuzate anterior.
 De aceea, miscarea drepturilor civile din anii ’60,
condusa de catre dr. Martin Luther King Jr. si altii,
vizeaza în special discriminarea fatisa în probleme ca
 dreptul de vot,
 educatie,
 transport,
 locuinta si
 locuri de munca.
 Miscarea a înregistrat multe victorii, au existat multe
batalii câstigate, dar lupta a fost si este înca dusa
împotriva conceptiilor si atitudinilor rasiste adânc
înradacinate printre albi si, poate surprinzator, printre
persoanele de culoare
 OBSTACOL:
legi rasiate,
discrimonare în
educatie,
locuinte etc.

SCOP:
AGENT: egalitatea
populatia neagra sanselor;
(de culoare) drepturi civile
(de exemplu,
dreptul la vot)

„Drepturile civile” – viziune asupra libertatii

 Ideologia eliberarii negrilor se adreseaza rasismului stereotip,
pe care încearca sa-l înfrânga.
 Oricât de mult ar încerca o persoana de culoare sa câstige
respectul celorlalti, ea va fi probabil privita si evaluata în
termeni stereotipici.
 Pentru a înlatura povara stereotipurilor rasiale, el sau ea vor
încerca sa „treaca”, daca nu drept alb, cel putin sa fie
acceptat(a) de catre albi, de exemplu:
 îndreptânbdu-si parul,
 adoptând preferintele albilor în ceea ce priveste muzica, hrana,
îmbracamintea, prietenii si
 având grija sa nu foloseasca expresii sau formulari ale negrilor.
 Pentru ca asemenea încercari sunt aproape întotdeauna
lipsite de succes, unii îsi întorc mânia asupra lor însisi urându-
si provenienta de culaore mai mult decât pe albii rasisti.
 Aceasta ura dubla – îndreptata nu numai împotriva opresorilor
ci si împotriva propriei rase, a fost deseori semnalata de
scriitorii de culoare.
 William Grier si dr. Pirce Cobbs, numesc acest sindrom „furia
neagra” – ura împotriva albilor pe care persoanele de culoare
o revarsa asupra lor si a celor din aceeasi rasa
 Aceasta ura, combinata cu saracia, disperarea, lipsa
oportunitatilor educationale si alte inechitati economice si
sociale ar putea explica rata ridicata a criminalitatii si a
consumului de droguri din cartierele negre din Statele Unite.
 Aceasta patologie nu este limitata doar la America de Nord, ci
se intâlnește și în Africa fostelor colonii.
 Ideologia « eliberării negrilor » încearcă lupte împotriva
discriminării în diferite moduri :
a) reconsiderând istoria negrilor ;
b) respingând concepţia albilor despre negri prin
regenerarea şi proclamarea valorilor şi standardelor
negre .
 Miscari precum „puterea neagra” sau „mândria
neagra” din ultima perioada a anilor ’60 si din anii ’70
– care se regasesc spre exemplu în religia islamica a
negrilor sau în Partidul „Pantera neagra” – si-au
pierdut combativitatea si probabil mult din
atractivitate, dar mostenirea lor ramâne.
 Daca negrii nu mai sunt atât de combativi este pentru
ca si-au impus punctul de vedere în fata albilor si, ceea
ce este mai important, lor însisi.
 Totusi, în Africa de Sud, ideologia eliberarii negrilor –
care se regaseste, de exemplu, în Congresul National
African (ANC), condus de actualul presedinte Nelson
Mandela, sau în Miscarea Puterii Negre condusa de
Steve Biko – ramâne deosebit de importanta si activa
în fata unor obstacole continue.
 OBSTACOL:
credinte si
atitudini rasiale

SCOP:
AGENT: Mândrie, putere
populatia neagra si demnitate
neagra

„Puterea neagra” – viziune asupra libertatii

MIŞCAREA DE ELIBERARE A FEMEILOR
 Mișcarea de eliberare a femeilor are o istorie
foarte veche.
 Mary Wollstonecraft scrie O apărare a drepturilor
femeilor (1792) în replică la lucrarea Drepturile
bărbaţilor, redactată de Thomas Paine.
 Multe dintre reprezentantele mişcării feministe din America
începutului de secol al XIX-lea au activat în mişcarea de
eliberare a negrilor.
 Ambele grupuri :
- erau lipsite de drept de vot ;
- nu aveau voie să candideze pentru funcţii publice ;
- nu aveau dreptul să deţină proprietăţi în numele lor ;
- nu aveau dreptul să părăsească un soţ sau un stăpân abuziv.
 Altele, cum a fost Susan B. Anthony, activau în miscarea
pentru abstinenta, pentru ca multi sotii si multi copii erau
victimele abuzului sexual, batailor, neglijarii sau abandonului
unor soti sau parinti alcoolici.
 Raspunsul multor barbati – probabil al majoritatii – a fost
ignorarea sau ridiculizarea femeilor care îndrazneau sa faca
asemenea cereri cidate si radicale.
 Exista lucrări care au luat in serios problemele femeilor:
 William Thompson - Apel catre o jumatate a rasei umane
(1822)
 John Stuart Mill a criticat Înrobirea femeilor (1869)
 Friedrich Engels în Originea familiei, a proprietatii private si
statul (1884).
 În SUA, fostul sclav Frederik Douglas a vorbit si a scris în
numele noii miscari a femeilor, iar avocatul
antisegregationismului, William Lloyd Garrison, a scris multe
articole de fond în apararea drepturilor femeilor.
 Feminismul (sec. XX) s-a cuplat cu alte ideologii : socialismul,
anarhismul, liberalismul.
 Reprezentantele feminismului socialist afirmau ca femeile nu pot fi
libere pâna când capitalismul nu va fi înlocuit cu socialismul.
 Feminismul anarhic sustinea ca femeile vor fi opresate atâta timp cât
va exista statul.
 Feministele lesbiene separatiste afirmau ca femeile vor fi opresate
atâta timp cât ele vor fi asociate cu barbatii sau vor depinde de
barbati.
 Cele mai importante si mai influente variante contemporane ale
eliberarii feministe ramân feminismul liberal si miscarea de
eliberare a femeilor.

Agent : femei
Obstacol : discriminare legală şi instituţională
Scop : egalitatea şanselor
 OBSTACOL:
discriminare
legala si
institutionala

SCOP:
AGENT: egalitatea
femei sanselor

„Feminismul liberal” – viziune asupra libertatii

 Mişcarea de eliberare a femeilor, mai combativă decât feminismul, a
apărut în anii ’60. Nu şi-a propus doar să înlăture formele evidente de
discriminare, ci şi cele mai subtile, care sunt cunoscute sub numele de «
sexism » (inferioritatea femeilor).
 Discriminarea sexistă trebuie combătută atât în rândul bărbaților cât și in cel
al femeilor.
 Strategii de luptă:
 „grupuri de sensibilizare”
 Marsurile si demonstratiile „Alungati noaptea” – impotriva violurilor
 centre de consiliere (dezbateri)
 Programe de studiu al herstory (în opoziţie cu history).
 miscarea de eliberare a femeilor tinde sa accentueze diferentele dintre cele
doua sexe

Agent : femei
Obstacol : convingeri, atitudini şi stereotipuri sexiste
Scop : putere şi respect pentru diferenţe
 OBSTACOL:
convingeri,
atitudini si
stereotipuri
sexiste

SCOP:
AGENT: putere si respect
femei pentru diferente

„Miscarea de eliberare a femeilor” – viziune asupra libertatii

ELIBERAREA HOMOSEXUALILOR
 Aparitia pe scena politica a miscarii homosexualilor este
relativ noua.
 Lumea antica a fost favorabila homosexualitatii

 Religiile venite din Orient (iudaismul şi creştinismul) au

condamant homosexualitatea, asimilând-o unui păcat.
 secole de persecutie a homosexualilor (legala și civică)
 Directii
 „Daughters of Bilitis”, organizata în vederea
promovarii si protejarii interesele lesbienelor.
 „Societatea Mattachine”, înfiintata în anul 1950,
promova solidaritatea si respectul de sine printre
homosexuali.
 Ambele organizatii au pledat pentru drepturi legale si
civile, acceptarea psihologica, respectul de sine si
întrajutorare.
 Societatea Mattachine a organizat o campanie
virulenta împotriva ideii ca homosexualitatea este o
forma de boala mintala si, ca atare, trebuie tratata. În
1973, Asociatia Americana de Psihiatrie a recunoscut
acest lucru si a scos homosexualitatea de pe lista sa
de dereglari mentale.
 Revolta din Stonewall (1969) a marcat începutul
mişcării de eliberare a homosexualilor din America.
 Pe lânga lupta împotriva discriminarii evidente,
membrii acestei miscari au militat pentru învingerea
conceptiilor si atitudinilor fata de homosexuali.
 Noua miscare de eliberare a homosexualilor îsi
propune sa învinga atât formele evidente de
discriminare, cât si atitudinile si conceptiile
homofobe ale heterosexualilor si internalizate de
catre homosexuali
 Agent : homosexuali şi lesbiene
Obstacol : homofobia
Scop : puterea, mândria şi demnitatea
homosexualilor
 OBSTACOL:
homofobia

SCOP:
AGENT: puterea, mândria
homosexuali si si demnitatea
lesbiene homosexualilor

„Eliberarea homosexualilor” – viziune asupra libertatii

TEOLOGIA ELIBERĂRII
 Scopul acestei mişcări este de a atrage
atenţia oamenilor asupra situaţiei săracilor,
în special cei din ţările Lumii a Treia, şi de a-
i îndemna, inclusiv pe cei săraci, să pună
capăt sărăciei lor.
 s-a dezvoltat initial în cadrul Bisericii
Romano-catolice, la început în America
Latină de unde s-a extins.
 Teologia eliberării depăşeşte preocuparea creştină
tradiţională pentru salvarea sufletului. Această mişcare
cere din partea celor săraci acţiuni politice, chiar
revoluționare, în viaţa pământească.
 Este o încercare de a combina învatatura lui Isus cu cea
a lui Marx, cu completarea critica – în acest amestec
exista mai mult Marx decât Isus.
 În conceptia teologilor eliberarii, ei nu fac decât sa
urmeze exemplul lui Isus, luptând pentru dreptate
sociala. Pentru aceasta ei se inspira din teoreticienii
socialisti, precum Marx, care a dezvaluit sursele umane
ale saraciei si opresiunii. De aceea, ei cred ca actioneaza
în spiritul lui Isus criticând sever biserica si clasele
bogate ale societatii.
 Teologia eliberării este :
a) o interpretare a credinţei creştine, fără suferinţă, luptă,
şi cu speranţa pentru cei săraci ;
b) o critică a societăţii actuale şi a ideologiilor care o
susţin ;
c) o critică a activităţii bisericii din punct de vedere al
săracilor.
 Biserica catolică este recunoscută ca o forță
conservatoare…
 1891 – papa Leon XIII a emis enciclica Rerum
Novarum in care a îndemnat crestinii sa se
îngrijeasca pe ei însisi ca membri ai familiei lui
Dumnezeu.
 Sindicatele catolice

 Creștin democrația
 În 1968, la Medellin, în Columbia, un grup de
episcopi catolici din ţările Americii Latine au
organizat o conferinţă a cărei concluzie a fost că
biserica a acordat o prea mare parte din resursele
ei bogaţilor, neglijându-i pe săraci. Aşa a ajuns
teologia eliberării în atenţia publică.
 Leonardo Boff din Brazilia, Gustavo Guttierez din
Peru
 Teologia eliberării nu a prezentat niciun program
sistematic de dezvoltare. Principala misiune pe care şi-au
asumat-o reprezentanţii ei sunt sensibilizarea
conştiinţelor și diverse acțiuni civice..
 Săracii trebuie să înţeleagă că sărăcia nu este starea lor
firească, şi că aceasta poate fi schimbată. Sărăcia nu este
doar o problemă legată de bani şi de mâncare, ci de
libertate şi opresiune, fie şi prin intermediul unei
revoluţii
 Teologia eliberării combină inspiraţia religioasă cu
acţiunea politică.
 Se adresează creştinilor.

 Ea le face cunoscut modurile în care săracii au fost

opresaţi de un grup dominant – elitele înstărite.
 Această opresiune este externă, dar şi internă, fiind
asumată de către săracii care acceptă sărăcia ca mod de
viaţă, văzând-o ca necontrolabilă, de neschimbat.
 Se adresează celor săraci, pe care vrea să-i conştientizeze
de capacitatea lor de a-şi croi altă soartă, dar şi celor
bogaţi, pe care vrea să-i sensibilizeze în raport cu starea
lucrurilor.
 OBSTACOL:
pacatul, adica
opresiunea sau
indiferenta la
suferinta

SCOP:
AGENT: demnitate egala
crestinii si respectul
pentru toti

„Teologia eliberarii” – viziune asupra libertatii

 Agent : creştinii
Obstacol : păcatul, adică opresiunea sau indiferenţa la
suferinţă
Scop : demnitate egală şi respectul pentru toţi
ELIBERAREA ANIMALELOR
 Întâmpină o serie de dificultăţi conceptuale pe care
celelalte ideologii ale eliberării nu le au.
 De-a lungul istoriei oamenii au folosit animalele
pentru diverse activități, uneori foarte nemilos.
 În Anglia, Jeremy Bentham (1748-1832) pledează pentru
eliberarea de suferinţă a animalelor.
 Chiar dacă acestea nu sunt raţionale, spune el, pot cu
certitudine suferi ca şi noi.
 Eforturile sale au condus la înfiinţarea «Societăţii pentru
prevenirea cruzimii faţă de animale » în SUA, Anglia şi
alte ţări.
 Henry Saet, în 1892, publică Drepturile animalelor,
lucrare devenită în timp crezul vegetarianismului.
 Membrii unor astfel de grupuri – cum sunt „Societatea pentru
Drepturile Animalelor” si „Oameni pentru tratamentul etic al
animalelor”, nu numai ca au militat, prin reprezentantii lor din
mediile politice, dar au pichetat magazinele cu blanuri sau
laboratoarele de cercetare. Unii dintre acestia au eliberat
animalele închise, inclusiv soareci, maimute si delfini. Filmul
din 1986, Turle Diary, a avut ca subiect oameni care au rapit
testoasele de mare din Gradina Zoologica din Londra pentru a
le elibera în ocean. În Marea Britanie, „Frontul Eliberarii
Animalelor” a turnat sânge pe hainele de blana scumpe si a
incendiat depozitele de blanuri. În 1988, militantii pentru
drepturile animalelor din Suedia au repurtat succese în
campania desfasurata pentru declararea în afara legii a
anumitor feluri de carne de vita si a unor practici de crestere a
pasarilor.
 Animalele nefiind capabile să se elibereze singure, ideologii
eliberării animalelor trebuie să fie gata să acţioneze în numele
lor.
 Această ideologie se adresează, într-un anume sens, animalelor,
dar mai ales oamenilor. Aceştia sunt şi auditori, şi opresori.
 Atitudinile acestora sunt numite « speciism » (având la bază
concepţia că oamenii sunt superiori animalelor).
 Peter Singer, în Animal Liberation, examinează fiecare dintre
argumentele aduse în sprijinul speciismului, considerându-le în
cele din urmă ca fiind nefondate.
 Agent : fiinţe umane
Obstacol : speciism
Scop : tratamentul etic al tuturor animalelor
 OBSTACOL:
speciism

SCOP:
AGENT: tratamentul etic
fiinte umane al tuturor
animalelor

„Eliberarea animalelor” – viziune asupra libertatii