Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

SNSPA

Reconfigurarea conflictului israeliano-palestinian

Proiect semestrial la cursul

Mari Teme ale Politicii Mondiale

Stănescu Toma-Călin,
Anul I studii master,
ASC 2 ani

2009
 Conflictul armat ce se desfăşoară în prezent în Fâşia Gaza reprezinta o etapă de
reescaladare a conflictului israeliano-palestinian, început cu mai mult de şaizeci de ani în
urmă, şi care, în timp, a suportat modificări ale datelor iniţiale în privinţa raporturilor de
putere, a temelor conflictului, a actorilor locali şi internaţionali implicaţi. Într-o accepţiune
generală şi simplificatoare, conflictul se desfăşoară între două grupuri etnice – cel israelian,
organizat din 1948 în Statul Israel, şi cel palestinian, care a avut şi are aspiraţii naţionaliste
legate de acelaşi teritoriu ca şi evreii. Conflictul israeliano-palestinian început în perioada
Mandatului Britanic în Palestina a pornit ca dispută legată de teritoriu şi a evoluat într-un
conflict identitar.

Războiul declanşat de statele arabe în 1948, odată cu crearea statului Israel, constituie
începutul unei lungi serii de violenţe, încercări de pacificare, încălcări de acorduri şi repetate
reescaladări. Are la origini conflictul dintre locuitorii arabi ai Palestinei şi evreii colonizaţi în
regiune de către mişcarea sionistă, cu sprijin britanic.

Atitudinea statelor arabe implicate în conflict ca reprezentanţi ai populaţiei arabe din

Palestina s-a modificat de a lungul timpului, în funcţie de evoluţia negocierilor de pace, dar şi
conjuncturi economice sau de natură geostratecică.

În septembrie 1967, la Summit-ul din Sudan, statele arabe au adoptat în unanimitate

Rezoluţia de la Khartoum, care conţinea faimoasele „trei nu-uri”: NU păcii cu Israel, NU
recunoaşterii statului Israel, NU negocierilor cu Israel. Dupa 1967, regimurile arabe au
început să privească Israelul şi problema palestiniană doar în termenii modului în care era
afectată stabilitatea politică internă fapt care a radicalizat mişcările palestiniene. Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei a devenit vârful de lance al rezistenţei arabe împotriva Israelului.
Procesul de pace, început cu recunoasterea statului Israel, a fost lansat târziu, după 30 de ani
de la declanşarea conflictului armat, fapt explicabil prin însăşi marca de conflict cultural-
identitar ce îi poate fi ataşată. În 1978, la Camp David, a debutat procesul de pace cu statele
arabe, primul fiind Egiptul. Negocierile de pace cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei ca
reprezentant legitim al populaţiei palestiniene au început în 1991. Progresele au fost frânate
de grupările paramilitare palestiniene, care au acţionat independent de OEP. Autoritatea
Palestiniană, înfiinţată în 1994, preia rolul de reprezentant direct al palestinienilor. Conferinţa

2
de la Annapolis din 2007 a marcat cel mai important pas politic către o rezoluţie finală a
conflictului, cele două părţi arătându-se în favoarea unei soluţii bistatale.

Tot ceea ce au încercat israelienii şi palestinienii, începând din 1993 (Acordurile de la

Oslo), a avut marca adversităţii conflictelor identitare şi a fost de natură interimară. Ambele
părţi au tratat această perioadă de interimat, nu ca pregătire în vederea semnării unei rezoluţii
finale, ca pe o şansă de a clădi încrederea reciprocă, ci ca pe o oportunitate de a-şi optimiza
poziţiile de negociere. Palestinienii amânau confiscarea armelor şi anihilarea grupurilor
radicale, în timp ce israelienii amânau retragerea sau oprirea construcţiilor de aşezări pe
teritoriile ocupate. Comportamentul duşmănos al unei părţi incita comportamentul asemănător
al celeilalte părţi, ducând astfel la apariţia unui cerc vicios de obligaţii nerespectate, violări ale
angajamentelor şi acuzaţii reciproce.

Principiul „pământ pentru pace”, implementat cu ocazia păcii cu Egipt a devenit

principiu permanent in procesul de pace.

Lucrarea de faţă urmăreşte stabilirea premizelor conflictului Israel-Hamas, privit ca

reescaladare conflictului israeliano-palestinian; evidenţierea actorilor implicaţi, identitatea şi
scopurile lor; reacţia lumii arabe şi a Autorităţii Palestiniene. Întrebările la care încearcă să
răspundă sunt: În ce măsură acţiunile Hamas provoacă divizarea lumii arabe sau a poporului
palestinian? Se poate vorbi de o secesiune a statului palestinian încă neformat?

Istoria conflictului

După sfârşitul Primului Război Mondial, Liga Naţiunilor a împărţit teritoriul fostului
Imperiu Otoman în entităţi noi. Acestea aveau să fie administrate de Marea Britanie şi Franţa,
sub supravegherea Ligii, pe o durată nedeterminată, până când Liga va considera că locuitorii
sunt pregătiţi pentru independenţă şi auto-guvernare.

Franţa şi Marea Britanie şi-au împărţit mandatele în cadrul Conferinţei de la San

Remo din aprilie 1920. Franţa a primit mandate în Siria şi Liban, iar Marea Britanie primeşte
mandate în Irak şi Palestina, ca zonă formată din teritoriile aflate de ambele părţi ale râului
Iordan. Prin Declaraţia Balfour din 1917, britanicii se declaraseră susţinători pentru stabilirea
în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu, sprijinind imigraţia masivă a evreilor
în Palestina în timpul Mandatului Britanic, fapt care a dus la tensionarea crescândă a relaţiilor
dintre guvernarea britanică, evrei şi arabi.

3
 În urma celui de-al II-lea Război Mondial, tensiunile din Palestina au determinat
guvernarea britanică să renunţe la mandat. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un Plan de
Partiţie a teritoriului, prin care erau create un stat evreu şi un stat arab, aranjament acceptat de
evrei, însă respins de arabi. Retragerea guvernării britanice a fost urmată de Declaraţia de
Constituire a Statului Israel, în data de 14 mai 1948.

Statele arabe vecine, Egipt, Iordania, Siria şi Liban, au atacat a doua zi noul stat
format, în sprijinul populaţiei arabe din Palestina, în spiritul pan-arabismului. Ostilităţile s-au
soldat cu un număr foarte mare de refugiaţi din rândurile populaţiei arabe şi au fost oprite
doar în urma unei decizii ONU. Perioada 1949-1979 a fost marcată de frecvente reescaladări
ale conflictului. Cel mai important eveniment a fost Războiul de Şase Zile din 1967, care a
constituit cea mai importantă victorie a statului Israel.

Procesul de pace între statele arabe şi Israel a început în 1979, când a fost semnat
Tratatul de Pace între Israel şi Egipt. În octombrie 1991, după Conferinţa de la Madrid, au
fost demarate negocieri bilaterale cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, reprezentanţii
poporului palestinian, şi cu Siria, în conformitate cu programul convenit, cu scopul de a
ajunge la un acord permanent. Pe 13 septembrie 1993, oficialii israelieni şi cei palestinieni au
semnat Acordurile de la Oslo, care puneau bazele auto-guvernării palestiniene. Conflictul
Israelului cu Regatul Haşemit al Iordaniei a fost soluţionat pe 26 octombrie 1994, o dată cu
semnarea Tratatului de Pace. Pe 25 mai 2000, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din
sudul Libanului, ocupat din 1982.

În aprilie 2003, Cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană,
ONU şi Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – Roadmap for Peace – pentru soluţionarea
conflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acţiuni coordonate ale ambelor
părţi, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic. Totuşi, negocierile privind
un statut permanent al teritoriilor palestiniene au fost subminate de violenţele dintre armata
israeliană şi grupările palestiniene dintre septembrie 2003 şi februarie 2005. Acordul de la
Sharm al-Sheikh din februarie 2005, precum şi un armistiţiu palestinian intern (între grupările
palestiniene Hamas şi Fatah) au redus semnificativ violenţa.

În vara lui 2005 a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din Fâşia Gaza. Au fost
evacuaţi locuitorii israelieni, iar armata a fost retrasă de pe teritoriul Gazei, menţinând totuşi
controlul frontierelor.

4
 În cadrul alegerilor pentru Consiliul Legislativ Palestinian din ianuarie 2006, Fatah
pierde majoritatea în favoarea Hamas, ceea ce îngheaţă relaţiile dintre Israel şi Autoritatea
Palestiniană. În urma unor operaţiuni întreprinse de armata israeliană în Gaza, precum şi a
conflictului din Liban cu Hezbollah din iunie–august 2006, Ehud Olmert amână
implementarea planului de retragere unilaterală din Cisiordania. Discuţiile cu Autoritatea
Palestiniană sunt reluate abia după ce preşedintele AP Mahmoud Abbas exclude Hamas (care
preluase unilateral controlul asupra Fâşiei Gaza în urma conflictului din interiorul Autorităţii
Palestiniene) de la guvernare.

Actorii interni

Autoritatea Palestiniană este organul administrativ creat pentru a guverna teritoriile

Cisiordania şi Fâşia Gaza. A fost creată în 1994, în urma Acordurilor de la Oslo, încheiate
între Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi guvernul statului Israel, cu scopul de a
reprezenta partea palestiniană în negocierile privind statutul final teritoriilor palestiniene. De
asemenea, conform Acordurilor de la Oslo, Autoritatea Palestiniană avea control asupra
aspectelor civile şi de securitate în zonele urbane palestiniene (definite în acorduri drept
„Zona A”), şi doar control civil asupra zonelor rurale palestiniene („Zona B”). Restul
teritoriilor, printre care aşezările israeliene, valea râului Iordan şi drumurile care leagă
comunităţile palestiniene, se află sub control israelian („Zona C”). Statutul Ierusalimului de
Est nu a fost definit în Acorduri.

Fatah

Fatah este cea mai mare facţiune a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi unul din
partidele importante in Consiliul Legislativ Palestinian. A fost înfiinţat în 1954 de membrii ai
diasporei palestiniene, printre care şi Yasser Arafat, pentru a lupta împotriva ocupaţiei şi
controlului israelian a Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza. Cuvântul „Fatah” înseamnă „victorie” sau
„deschidere” în limba arabă şi este un acronim inversat al „Harakat al-Tahrir al-Watani al-
Filastini” – Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Palestinei. Înţelesul cuvântului „Hataf” este
acela de „moarte subită”, de aceea a fost inversat pentru a rezulta Fatah.1

Fatah urmărea să creeze o naţiune palestiniană independentă, eliberată de ocupaţia

israeliană. Vreme de aproape 50 de ani, Fatah şi Arafat s-au folosit de o gamă largă de acţiuni

1
Encyclopædia Britannica, Fatah, 2009

5
pentru a-şi atinge scopul, de la tratative, atacuri din partea unor grupuri de guerrillă,
bombardamente şi raiduri comando. În 1988, Yasser Arafat recunoaşte statul Israel şi dreptul
acestuia de a exista. În prezent, Fatah are o abordare mai moderată şi nu este considerată a fi
organizaţie teroristă.

Membrii Fatah au format nucleul administraţiei create în urma Acordurilor de la Oslo,

Autoritatea Palestiniană. Scopul declarat al preşedintelui Autorităţii Palestiniene Mahmoud
Abbas, membru Fatah, este acela de a crea un stat palestinian în Cisiordania şi Fâşia Gaza, cu
capitala la Ierusalimul de Est. Acesta susţine relansarea procesului de pace şi este un critic al
mişcărilor de rezistenţă armate şi al atacurilor acestora asupra civililor israelieni. Moartea
liderului Fatah Yasser Arafat în 2004 şi percepţia palestinienilor despre oficialilor partidului,
(corupţi şi incompetenţi), au făcut ca Fatah să piardă alegerile parlamentare din 2006 în faţa
Hamas.

Hamas

Hamas este o organizaţie paramilitară islamistă sunită, înfiinţată în 1987 din aripa
palestiniană a Frăţiei Musulmane. Cuvântul „Hamas” are înţelesul de „zel”, „elan”, şi este un
acronim pentru „Harakat al-Muqāwamat al-Islāmiyyah” (Mişcarea de Rezistenţă Islamistă).2

Hamas combină naţionalismul palestinian cu fundamentalismul islamist.

Angajamentele sale principale sunt de a distruge Israelul, de a înlocui Autoritatea Palestiniană
cu un stat islamist şi de a „ridica stindardul lui Allah asupra fiecărui centimetru de pământ
palestinan.”3 Liderul Hamas Abd al-Aziz Rantisi consideră negocierile de pace ca fiind
inutile, întrucât „nu credem că vom putea trăi cu inamicul.”4

În scopul creării unui stat palestinian islamist pe teritoriul Israelului, Hamas s-a folosit
de mijloace politice atât paşnice – participând la alegeri –, cât şi violente, – acţiuni teroriste,
de tip comando sau guerrillă. A atras sprijinul populaţiei palestiniene de partea sa, dezvoltând
o serie de proiecte sociale, sponsorizând o extinsă reţea de servicii sociale, medicale şi de
educaţie pentru copiii palestinieni5, educaţia de îndoctrinare în spiritul Jihad-ului fiind de
notorietate.

2
Hroub K., Hamas - Political Thought and Practice, 2002
3
Programul Hamas, 1988
4
Council on Foreign Relations, Hamas, 2009
5
Council for Foreign Relations, Hamas, 2009

6
 Activiştii Hamas, în special cei din Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, au întreprins
atacuri sinucigaşe asupra unor ţinte civile şi militare israeliene. La începutul anilor 1990,
aceştia au atacat şi palestinieni suspectaţi că ar fi colaborat cu Israelul, precum şi gruparea
rivală Fatah. Este inclusă pe lista organizaţiilor teroriste.

Principalele surse de finanţare ale Hamas sunt donaţiile primite din partea expatriaţilor
palestinieni, însă este susţinută financiar şi de către Iran. De asemenea, activităţi de strângeri
de fonduri şi propagandă pro-Hamas sunt întreprinse şi în Europa occidentală şi în America
de Nord.6

Hezbollah

Ca o consecinţă a Invaziei Israeliene din timpul primului război din Liban din 1982,
care avea ca scop stoparea atacurilor palestiniene lansate din sudul Libanului, s-a format
organizaţia Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), o organizaţie şiită a cărei ideologie se inspiră
din Revoluţia Iraniană şi din învăţăturile Ayatollah-ului Khomeini. Misiunea Hezbollah este
aceea de a elibera Ierusalimul, de a distruge Israelul şi de a impune un regim islamic in
Liban.7 Din 1992, este o forţă activă în politica şi viaţa socială a statului Liban.

Hezbollah este susţiuntă, atât financiar, diplomatic şi organizaţional, cât şi cu

armament şi explozibili, de către Iran şi de Siria8, deşi aceasta din urmă respectă principiile
unui stat secular, spre deosebire de Iran şi Hezbollah.

În ceea ce priveşte poziţia Hezbollah referitor la Israel, secretarul general al

organizaţiei, Hassan Nasrallah, a declarat că singura modalitate de soluţionare a conflictului
din regiune este dispariţia Israelului.9

Atât Hamas, cât şi Hezbollah, sunt organizaţii islamiste a căror orientare ferm
declarată este distrugerea statului Israel şi crearea unui stat palestinian islamic. În urma unei
întâlniri din ianuarie 2005, care a avut loc în Beirut, Khaled Mashal şi Nasrallah, liderii celor
două organizaţii au încheiat o înţelegere să continue acţiunile teroriste împotriva Israelului.10

6
US Department of State, Patterns of Global Terrorism, 2002
7
Programul Hezbollah, 1985
8
US Department of State, Patterns of Global Terrorism, 2002
9
Electronic Intifada, Peace between Hezbollah and Israel? It Almost Happened, 2006
10
WorldNetDaily.com, Hamas, Hezbollah vow to continue terror, 2005

7
 În demersul lor, ambele contează pe Iran şi Siria, cu sprijinul cărora au întreprins, în
2007, cea mai importantă campanie de înarmare de la formarea lor.

Conflictul Hamas-Fatah

În cadrul alegerilor din ianuarie 2006, Fatah a obţinut 45 de mandate din cele 132, cu
41,43 % din voturi, pierzând majoritatea deţinută până atunci în Consiliul Legislativ
Palestinian, în timp ce Hamas a obţinut 74 de mandate, cu 44,45 % din totalul voturilor
exprimate, devenind majoritar şi aflându-se în poziţia de a forma guvernul.11

În urma câştigării majorităţii în Consiliul Legislativ Palestinian de către Hamas,

preşedintele Egitpului Hosni Mubarak a atras atenţia că, „dacă Hamas doreşte să pună bazele
unui guvern, Hamas trebuie să recunoască statul Israel.”12

Ca urmare a noii realităţi, ajutorul financiar mondial pentru Autoritatea Palestiniană a

fost întrerupt, deoarece, pe scena mondială, Hamas era considerată organizaţie teroristă.
Israelul a refuzat să poarte tratative cu guvernul Hamas, atâta timp cât acesta nu acceptă trei
condiţii: renunţarea la violenţă, recunoaşterea dreptului la existenţă al Israelului şi onorarea
înţelegerile de pace anterioare.

Perioada martie-decembrie 2006 a fost marcată de campanii de asasinate şi răpiri între

cele două forţe palestiniene. Pe 15 decembrie, Abbas a anunţat organizarea de alegeri
anticipate, decizie contestată de Hamas, care a caracterizat-o ca pe o încercare de lovitură de
stat, împotriva unui guvern ales democratic.

În februarie 2007, la întâlnirea organizată de Arabia Saudită la Mecca, cele două forţe
palestiniene, aflate în conflict, au convenit asupra instituirii unui armistiţiu şi asupra formării
unui guvern de coaliţie. Astfel, statele arabe urmăreau ca cele două partide să împartă puterea,
iar Fatah ar fi avut oportunitatea de a deradicaliza pe Hamas, astfel încât să poată fi acceptat
ca partener de discuţii de către actorii implicaţi în procesul de pace israeliano-palestinian,
ceea ce ar fi deblocat ajutorul internaţional către teritoriile palestiniene. Hamas şi Fatah au
format un guvern palestinian de unitate naţională. Hamas a impus ca premierul acestui guvern
să fie din rândurile sale, în persoana lui Ismail Haniyeh. Scopul acestei coaliţii era continuarea
negocierilor de pace cu guvernul israelian şi crearea unui stat palestinian.

11
Palestinian Central Electoral Commission, 2006
12
Middle East Online, Hamas Ignores Regional Calls for Moderation, 2006

8
 Conflictul a reînceput în iunie 2007, în Fâşia Gaza. Pe 12 iunie, Hamas a atacat sediul
Fatah şi a preluat controlul oraşelor Beit Lahiya şi Jabaliya. De asemenea, mai mulţi militanţi
Fatah au fost executaţi. Pe 13 iunie, Hamas s-a impus în nordul Fâşiei Gaza, la nord de Gaza
City, declarând-o „zonă militară închisă”. De asemenea, a preluat controlul şi în partea de sud
a Fâşiei Gaza, eliminând Forţele de Securitate Preventivă, aliate ale Fatah. La sfârşitul zilei,
Khan Younis, Rafah şi majoritatea Gaza City se aflau sub control Hamas. Pe 14 iunie 2007,
Hamas a înfrânt ultimele forţe ale Fatah din Gaza City şi a preluat controlul total asupra Fâşiei
Gaza.

În Cisiordania, forţele loiale Fatah au atacat şi reţinut susţinătorii Hamas din

Ramallah, Jenin şi Nablus. Brigăzile Martirilor al-Aqsa, afiliate Fatah, au ucis activişti Hamas
în Nablus, drept răzbunare pentru uciderea liderilor săi din Gaza.

Preşedintele Autorităţii Palestiniene Mahmoud Abbas a anunţat dizolvarea guvernului

de unitate naţională şi a declarat stare de urgenţă. Premierul palestinian Ismail Haniya a fost
demis, iar Abbas a decis să conducă Gaza prin decret prezidenţial, măsură „inutilă” în
viziunea Hamas, întrucât aceasta considera că, deşi a fost demis, Haniya „rămâne şeful
guvernului, chiar dacă a fost dizovlat de către preşedinte.”13

Hamas având controlul deplin în Fâşia Gaza, iar Fatah în Cisiordania, se poate vorbi
de existenţa de facto a două guverne ale Autorităţii Palestiniene, ambele asumându-şi
legitimitatea. La nivel internaţional, SUA, UE şi Israelul nu recunosc şi nu susţin guvernul
Hamas, preşedintele Abbas şi guvernul Fatah fiind consideraţi singurii parterneri de negocieri
legitimi.

Conflictul Israel-Hamas din 2008-2009

Pe 19 iunie 2008, Egipt a negociat un armistiţiu între Israel şi Hamas, pe o perioadă de

şase luni, în care Israel trebuia să ridice blocada impusă Fâşiei Gaza. Susţinând că Israelul nu
a respectat înţelegerea şi că a organizat un raid ilegal pe 4 noiembrie, Hamas a încălcat
armistiţiul, organizaţia lansând rachete şi mortiere din Gaza asupra unor ţinte din sudul
Israelului. Pe 19 decembrie, Hamas a anunţat că nu va renegocia un alt armistiţiu cu Israelul.

În ziua 27 decembrie, Israel a lansat Operaţiunea Plumb Întărit, care avea ca obiectiv
eliminarea capacităţii Hamas de a lansa atacuri cu rachete asupra oraşelor şi comunităţilor din
13
BBC News, Abbas sacks Hamas-led Government, 2007

9
sudul Israelului. Statul israelian a atacat mai multe obiective din Gaza, printre care moschei,
spitale şi Şcoala UNRWA, despre care susţinea că erau folosite de Hamas pe post de
adăposturi sau de depozite de arme şi muniţie.

La 8 ianuarie 2009, nordul statului Israel a fost lovit de rachete lansate din sudul
Libanului. Hezbollah nu a revendicat atacurile, iar părerea analiştilor de politică externă este
aceea că există posibilitatea ca aceste atacuri să fi fost lansate de grupări palestiniene
neafiliate Hezbollah. Pe 13 ianuarie 2009, soldaţi israelieni au fost atacaţi de grupări
necunoscute la graniţa cu Siria.

Deoarece forţele Hamas sunt disipate în rândurile comunităţii civile palestiniene din
Fâşia Gaza, organizaţia folosind zone rezidenţiale pe post de puncte strategice în lupta
împotriva armatei israeliene, diferenţierea între militanţi şi populaţia civilă este foarte dificil
de făcut, iar raportările despre victime indică un număr foarte mare în rândul civililor.

De la declanşarea raidurilor armatei israeliene, frecvenţa şi intensitatea atacurilor

militanţilor Hamas aspra teritoriilor israeliene nu s-au redus.

Poziţia actorilor internaţionali

Statele arabe vecine zonei de conflict s-au identificat cu problema palestiniană până la
apariţia Autorităţii Palestiniene pe scena politică; datorită existenţei refugiaţilor palestinieni
pe teritoriile lor au rămas multă vreme implicate în conflict.

Prezenţa refugiaţilor palestinieni pe teritoriile statelor arabe vecine şi activismul

acestora a generat probleme guvernelor statelor respective. Iordania, stat arab dependent
economic de SUA, Europa şi Israel, cu un număr mare de palestinieni refugiaţi, a hotărât să
expulzeze Hamas de pe teritoriul său în 1999. Egiptul, negociator tradiţional între israelieni şi
palestinieni şi între Hamas şi Fatah, intervine în vederea obţinerii unui armistiţiu, dar atacă
dur politica Hamas. Jurnalistul palestinian din Gaza Gazi Safwat afirmă că „palestinienii,
unde merg, aduc probleme”14 şi că guvernele arabe au renunţat să se mai implice în problema
palestiniană, lăsând această sarcină în seama Autorităţii Palestiniene.

În data de 9 ianuarie 2009, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat, cu 14 voturi

pentru şi o abţinere, Rezoluţia 1860, prin care cerea încetarea focului în Gaza şi retragerea

14
Evenimentul Zilei, Hamas şi noul Orient Mijlociu, 2009

10
completă a forţelor israeliene, care nu a fost respectată. Abţinerea a venit din partea Statelor
Unite. Se observă că declanşarea intervenţiei militare israeliene a avut loc într-un moment în
care SUA, important aliat al Israelului şi aflat în relaţii tensionate cu Iranul, se află în
incapacitate de a acţiona, în contextul transferului de putere de la Casa Albă.

Concluzii

Manifestaţiile populare de condamnare a acţiunilor armatei israeliene în Gaza nu se

regăsesc la nivelul politicii guvernelor statelor arabe. Fatah are susţinerea statelor arabe,
datorită discursului său moderat, în timp ce Hamas este susţinut deschis doar de Iran şi de
Hezbollah.

Iranul şi Hezbollah sunt singurele care susţin pe faţă mişcarea Hamas. Iranul, putere
regională emergentă, a preluat problema palestiniană de la ţările arabe şi este singura ţară care
a sprijinit concret, cu bani, armament şi antrenament, pe militanţii Hamas. Hezbollah, de
asemenea susţinută de Iran, ar avea capacitatea militară de a forţa armata israeliană să lupte pe
două fronturi, acţionând în nordul Israelului. Intervenţia în conflict a Iranului, prin
intermediul Hezbollahului, i-ar consolida statutul de putere regională, fapt ce i-ar oferi un atu
în negocierile cu occidentul privind programul său nuclear. Situarea Iranului pe poziţii diferite
faţă de majoritatea statelor arabe importante ar spori falia dintre ele. Totuşi, nici Iran, nici
Hezbollah nu intervin în actualul conflict din Gaza, datorită circumstanţelor interne
particulare, legate de apropiata perioadă electorală.

Războiul din Fâşia Gaza a divizat lumea arabă, incapabilă în ultima lună să ia o poziţie
clară faţă de conflictul militar dintre Israel şi Hamas. Liga Arabă a fost incapabilă să strângă
laolalta statele membre, pentru a putea ajunge la o poziţe comună în ceea ce priveşte confictul
din Fâşia Gaza. Summitul necesita prezenţa reprezentanţilor a cel puţin 15 state (din totalul de
22), pentru a se putea întruni cvorumul. Principalii opozanţi ai Summitului au fost Arabia
Saudită, unul dintre aliaţii strategici globali ai Statelor Unite, şi Egiptul, un alt stat important
care susţine Arabia Saudită. Riadul şi Cairo sunt şi principalii opozanţi din lumea arabă ai
organizaţiei teroriste Hamas.

Privind perspectiva lumii arabe asupra conflictului dintre Israel şi Hamas, concluzia
care se poate schiţa este că, la nivel oficial, se face diferenţa între cauza palestiniană şi
Hamas. Se conturează, prin prisma atitudinii guvernelor statelor arabe, percepţia a două

11
entităţi palestiniene – una în Cisiordania, reprezentată de Autoritatea Palestiniană, şi alta în
Gaza, reprezentată de Hamas.

Relaţia Israelului cu Autoritatea Palestiniană în privinţa Cisiordaniei se încadrează în

prevederile Acordurilor de la Oslo. Din punctul de vedere al Israelului şi al partenerilor săi
occidentali, diferenţierea între Cisiordania controlată de Autoritatea Palestiniană şi Fâşia Gaza
controlată de Hamas a început să se facă încă de la Conferinţa de la Annapolis, din noiembrie
2007, când Autoritatea Palestiniană a fost reprezentată de membrii Fatah. Hamas şi-a asumat
separarea şi a cerut boicotarea Conferinţei.

La Annapolis, Mahmoud Abbas a negociat în numele cauzei palestiniene, cerând

formarea unui stat palestinian care să cuprindă atât Cisiordania, cât şi Fâşia Gaza, considerând
înstăpânirea Hamas în Gaza vremelnică şi acceptată de populaţia palestiniană doar datorită
politicilor de ideologie „marxist-islamistă”, concept definit de filosoful iranian Abdolkarim
Soroush15, care combină fundamentalismul islamic cu politicile sociale.

Conflictul în desfăşurare poate avea impact asupra procesului de pace. Abbas a acuzat
Hamas că a provocat atacurile israeliene asupra Fâşiei Gaza. De asemenea, a afirmat că va
pune capăt negocierilor cu Israelul, dacă acţiunile acestuia contravin intereselor palestiniene.16

Procesul de pace israeliano-palestinian poate evolua în două direcţii, funcţie de

rezultatele intervenţiei militare în Fâşia Gaza. O primă direcţie este aceea ca acţiunile militare
să se soldeze cu eliberarea zonei de sub autoritatea Hamas şi reintegrarea sub Autoritatea
Palestiniană, fapt care ar apropia premizele constituirii unui stat palestinian independent în
cele două teritorii. Cea de-a doua direcţie este ca Israelul să admită un armistiţiu şi să permită
unui Hamas slăbit să îşi menţină autoritatea în Fâşia Gaza, ceea ce ar bloca evoluţia
procesului de pace, teorie susţinută de ambasadorul Autorităţii Palestiniene în România
Ahmed Majdalani. Acesta este de părere că Israelul urmăreşte temporizarea obligaţiilor faţă
de procesul de pace, slăbind doar şi nu eliminând Hamasul din Fâşia Gaza: „Israelul nu vrea
să elimine mişcarea Hamas din Gaza, vrea doar să îndrepte o lovitură foarte mare asupra
Hamas-ului, atât. Şi să rămână Gaza sub conducerea Hamas-ului, să (producă) separarea între
Gaza şi Cisiordania şi să fugă de obligaţiile faţă de procesul de pace.”17 Această declaraţie
denotă incapacitatea Autorităţii Palestiniene de a rezolva ea însăşi conflictul intern.

15
Evenimentul Zilei, Hamas şi noul Orient Mijlociu, 2009
16
Al Jazeera English, Israel rebuffs Gaza ceasefire calls, 2008
17
TVR, Ediţie Specială 06.01.2009

12
 Informaţii de Ultimă Ora

Israelul a proclamat sâmbătă (17 ianuarie 2009) noaptea, începând cu ora 2 (ora
Bucureştiului), încetarea unilaterală a focului. Anunţul a fost făcut de premierul Ehud
Olmert şi ministrul de Externe Tzipi Livni la capătul unei şedinţe a cabinetului israelian
de securitate. Israelul consideră că obiectivele sale au fost atinse, Hamas primind o grea
lovitură, prin distrugerea infrastructurii militare; Israelul îşi rezervă dreptul să
răspundă, în eventualitatea unui nou atac.

Încetarea unilaterală nu prevede retragerea trupelor israeliene din Fâşia Gaza.

Oficialii Hamas declară planul israelian drept inutil, căci, atâta timp cât soldaţii
Israelului nu vor părăsi Gaza, ei nu vor opri ostilităile. De asemenea, planul este
considerat o tentativă de evitare a unui acord mediat de Egipt.

Preşedintele egiptean Hosni Mubarak pregăteşte pentru duminică 18 ianuarie 09

un summit pe tema Fâşiei Gaza, la care sunt invitaţi şefi de stat şi de guvern din Europa
şi Mahmoud Abbas. Oficialii israelieni nu au fost invitaţi; decizia de încetare a focului
nu s-a înscris în cadrul iniţiativei egiptene.

Iniţiativa unilaterală de încetare a focului nu înseamnă şi încheierea ostilităţilor, dacă

ea nu este urmată de un acord politic, care, cel mai probabil, va fi iniţiat la summit-ul din
Egipt.

N.B.: Informaţiile au fost preluate de pe site-urile http://www.adevarul.ro/ şi

http://www.realitatea.net/

13
 Bibliografie:

Hroub K., Hamas – Political Thought and Practice, Institute for Palestinian Studies, Beirut,
2002
Abbas sacks Hamas-led Government, BBC, 15 iunie 2007
http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/6754499.stm
Al Jazeera English, Timeline: West Bank-Gaza split
http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2008/03/2008525184958469469.html
Al Jazeera English, Israel rebuffs Gaza ceasefire calls
http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2008/12/20081231181418151724.html
CIA World Factbook – Israel
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/is.html
Council on Foreign Relations http://www.cfr.org/
Ediţie Specială, Televiziunea Română, 6 ianuarie 2009
http://www.monitoring.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=854:qediie-
specialq-06012009-invitai-adrian-nstase-theodor-melecanu-ahmed-majdalani-oren-
david&catid=84:tvr-1&Itemid=271
Gavrilă C., Hamas şi noul Orient Mijlociu, Evenimentul Zilei, 12 ianuarie 2009
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/835319/Hamas-si-noul-Orient-Mijlociu/
Haas A., Two Non-States, Haaretz.com, 12 decembrie 2007
http://www.haaretz.com/hasen/spages/933623.html
Hamas Ignores Regional Calls for Moderation, Threats Watch, 3 februarie 2006
http://threatswatch.org/inbrief/2006/02/hamas-ignores-regional-calls-f/
Israeli-Palestinian Pro Con
http://www.israelipalestinianprocon.org/
Klein A., Hamas, Hezbollah vow to continue terror, WorldNetDaily.com, 31 ianuarie 2005
http://www.worldnetdaily.com/news/article.asp?ARTICLE_ID=42621
Luft G.&Schanzer J., Fatah-Hamas Relations: Rapproachment or Ready to Rumble,
Washington Institute, 20 decembrie 2002
http://212.150.54.123/articles/articledet.cfm?articleid=456
Mihai Al., Hamas şi Fatah, în război fratricid, Cronica Română, 3 octombrie 2006
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/44776/Hamas-si-Fatah-in-razboi-
fratricid.html
Palestinian Central Elections Commissions
http://www.elections.ps/
Peace between Hizbullah and Israel? It almost happened, Electronic Intifada, 8 august 2006
http://electronicintifada.net/v2/article5458.shtml
Programul Hamas

14
 http://avalon.law.yale.edu/20th_century/hamas.asp
Programul Hezbollah
http://www.standwithus.com/pdfs/flyers/hezbollah_program.pdf
Ripa G.D., Lumea arabă, divizată între Israel şi Hamasi, Adevărul, 16 ianuarie 2009
http://www.adevarul.ro/articole/lumea-araba-divizata-intre-israel-si-hamas.html
Schnatzer J., A Gaza-West Bank Split?, Middle East Intelligence Bulletin, august 2001
http://www.meforum.org/article/333
The Economist, The Hundread Year War, 8 ianuarie 2009
http://www.economist.com/opinion/displaystory.cfm?
story_id=12899483&source=most_commented
U.S. Department of State, Patterns of Global Terrorism, 2002
http://www.state.gov/s/ct/rls/crt/2002/html/index.htm
WorldPress.org, Are Hamas and Hezbollah Working together?, 20 iulie 2006
http://www.worldpress.org/Mideast/2419.cfm
Yoff E., What are Hamas and Hezbollah?, Slate Magazine
http://www.slate.com/id/1006301/

15