DISCIPLINA: Drepturi reale, obligaţii civile şi comerciale

TEMA: Fundamentul și condițiile angajării răspunderii civile delictuale a

comitentului pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale prepușilor

1. Considerații introductive
Vechiul cod civil consacra în art. 998-999 doar principiul răspunderii pentru fapta
proprie, însă experiența, realitățiile și nevoile sociale care se aflau, la acea vreme în continuă
evoluție au demonstrat că acest principiu nu poate avea un caracter absolut.
Noul Cod Civil reglementează răspunderea pentru fapta altuia în cadrul Cărții a-V-a,
Titlul II, Capitolul IV, Secțiunea a-IV-a, Art.1372- 1374, distingând două cazuri în care o
persoană poate fi obligată să răspundă pentru un prejudiciu prin fapta ilicită a altuia și anume:
răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție precum și răspunderea
comitenților pentru prepuși. Dacă răspunderea pentru faptă proprie constituie principiul general
al răspunderii civile delictuale, putem afirma că răspunderea pentru fapta altuia nu poate avea
decât un caracter derogator, ca excepție de la regulă. De aici reiese că acest tip de răspundere
poate fi angajată numai în ipotezele și pentru persoanele prevăzute în temeiul art. 1372-1380
Codul civil în vigoare.
Rațiunea acestor reglementări derogatorii o găsim în conceptul potrivit căruia, în absența
răspunderii pentru fapta altuia, persoana ce a suferit un prejudiciu ar putea rămâne
nedespagubită, datorită faptului că unii dintre autorii directi ai prejudiciului la care se referă
prevederile Codului civil în vigoare nu au un patrimoniu propriu sau câștigurile lor sunt limitate
și necesare pentru asigurarea traiului zilnic.
Așadar, pentru a evita situația în care victima să nu își poată acoperi prejudiciul suferit,
legiuitorul a trecut responsabilitatea pentru repararea prejudiciului din sarcina autorului direct, în
sarcina părinților sau a comitenților.1
2. Răspunderea pentru fapta altei persoane
În comparație cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie cu privire la care s-a
afirmat, în doctrina de specialitate că odată antrenată, va conduce la obligarea autorului faptei
ilicite de a reparara integral prejudiciul direct, în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta

1
A. Duțu, Fundamentele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 380-382.

1
altuia cei ce sunt declarați răspunzatorii direcți nu pot fi declarati în mod direct responsabili
pentru paguba cauzată de autorul nemijlocit al prejudiciului.2
Paza juridică pe care persoana responsabilă civilmente trebuie să o exercite asupra
făptuitorului nemijlocit, care constă așa cum am văzut în cele de mai sus, în supravegherea și
autoritatea pe care acesta o are asupra celui responsabil în mod direct de comiterea prejudiciului,
atrage răspunderea autorului indirect.
Propria faptă a autorului direct constituie o cauză directă a prejudiciului, pe când fapta
celui desemnat de lege să răspudă pentru autorul nemijlocit constituie o cauză indirectă a
pagubei și se află într-un raport de cauzalitate.mediat cu prejudiciul respectiv. Datorită acestui
fapt răspunderea directă este rezervată, întotdeauna autorului direct al pagubei, pe când cea
indirectă îi este atribuită persoanei obligată să răspundă pentru fapta ilicită a primului. 3Astfel,
răspunzătorii indirecți nu pot fi declarați responsabili în mod direct pentru paguba cauzată prin
fapta prejudiciabilă a autorului nemijlocit. Potrivit raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciul cauzat de autorul direct, persoana responsabilă civilmente este legată în mod indirect
de prejudiciu.
Așadar, răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia reglementată de Codul civil în
vigoare este o răspundere indirectă, bazată pe un raport de cauzalitate indirect, mediat între fapta
ilicită a persoanei răspunzătoare și prejudiciul suferit de victimă.4
Această instituție ce guvernează răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere civilă
principală5,deoarece pentru a lua ființă, aceasta nu presupune existența obligației autorului direct
al prejudiciului, ci numai îndeplinirea condițiilor răspunderii directe, deci, fără a fi necesară
angajarea răspunderii sale.
Caracterul independent reiese din faptul că făptuitorul indirect al prejudiciului nu are
posibilitatea de a condiționa angajarea răspunderii sale de obligația victimei de a dovedi
imposibilitatea reparării prejudiciului de către făptuiorul direct al faptei păgubitoare, respectiv
incapacitatea materiala a acestuia.
În fine, s-a apreciat în doctrina de specialitate că atât obligația autorului direct, cât și cea
a autorului indirect sunt principale și interdependente, soluția contrară conducând la un rezultat
inadmisibil.

2
F. I. Mangu, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 24.

3
Ibidem, p. 24

4
R. I. Motica, F.I. Mangu, Aspecte noi privind reglementarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia în
noul cod civi, în noile coduri ale României, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 247

5
I. Lulă, Răspunderea comitentului are un caracter accesoriu sau constituie o obligație principală?, în Contribuții
la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 135

2
 Astfel, dacă obligația autorului direct este accesorie în raport cu cea a autorului indirect,
atunci prima obligație s-ar naște si s-ar stinge concomitent cu ce-a de-a doua, conform
principiului accesorium sequitur principalem.6
3. Condițiile răspunderii comitentului pentru prepus
În textele Codului civil, nu se găsește o definiție a celor doi termeni, însă, practica
judecătorească și doctrina juridică și-au asumat sarcina precizării conținutului acestora.
Pornindu-se de la constatarea că textul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil se referă la o
răspundere pentru fapta prepusului „în funcțiile încredințate”, s-a ajuns a se considera că pentru
calitățile de „comitent” și „prepus” este definitorie existența raportului de subordonare care își
are izvorul în acordul realizat, pe de o parte, între o persoană fizică sau juridică, și, pe de alt
parte, o persoană fizică, prin care prepusului (persoana fizică) i s-a încredințat o însărcinare de
către comitent (persoana fizică sau juridică). Deci, din cele spuse mai sus ”decurge posibilitatea
pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, de a îndruma și de a controla activitatea
prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite 7. Spre
deosebire de vechiul Cod civil care răspunderii comitentului pentru fapta prepusului a consacrat
un singur alineat (art. 1000 alin. 3), Noul Cod civil reglementează, intr-un intreg articol, acest
lucru. Articolul este alcătuit din 3 alineate. Astfel, articolul 1373 dispune: „Comitentul este
obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are
legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor incredinţate. Este comitent cel care, in virtutea unui
contract sau, in temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea ori controlul asupra celui care
indeplineşte anumite funcţii sau însarcinări in interesul său ori al altuia. Comitentul nu răspunde
dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după imprejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii
faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor incredinţate”8. De asemenea, angajarea răspunderii comitentului pentru prepuşii săi
necesită dovada existenţei unor condiţii cumulate, unele fiind de drept comun şi altele fiind
speciale.
Deci, comitentii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor in funcţiile ce li s-au
incredinţat iar, posibilitatea de exonerare (in cazul în care autorii fac proba că nu au putut
impiedica faptul prejudiciabil) nu se aplică in privinţa comitenţilor.
În doctrina actuală, cu privire la articolul 1373 se arată că, referindu-se la răspunderea
comitentului, deşi este calificată ca o răspundere pentru fapta altuia, în denumirea marginală a

6
D. Chirică, Este greseala prepusului o condiție a răspunderii comitentului?, în Revista Română de drept nr.4/1983,
p. 33

7
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2000, p.236
8
Noul cod civil și legea de punere în aplicare, Ediția a 12-a, actualizată la 17 septembrie 2015, Editura Hamangiu,
București, 2015, pag.319

3
art. 1373 este denumită răspunderea pentru prepuşi. Sintagma este inexactă, pentru că, aşa cum
se ştie, comitentul nu răspunde, în general, de orice fapte ale prepuşilor, cum ne lasă să
înţelegem textul normativ, ci doar de urmările păgubitoare ale faptelor săvârşite de aceştia în
cadrul funcţiilor încredinţate9.
Alin. (1) al art. 1373 reglementează, ca formă a răspunderii indirecte, pentru fapta altei
persoane, răspunderea comitenţilor pentru prepuşi în ipoteza în care aceştia săvârşesc o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Pentru definirea noţiunilor de comitent şi de prepus trebuie avute în vedere raporturile dintre
aceştia, raporturi de subordonare stabilite în baza legii sau a unui contract şi care permit
comitentului să direcţioneze, să supravegheze şi să controleze activitatea prepusului în
exercitarea funcţiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al
unui terţ. În ipoteza în care fapta prejudiciabilă a prepusului are legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate de comitent, acesta din urmă are obligaţia de a repara prejudiciul.
Singura situaţie în care poate fi exonerat de răspundere este aceea în care comitentul
dovedeşte că victima cunoştea sau putea să cunoască împrejurarea că prepusul acţionează fără
nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate de comitent în momentul săvârşirii
faptei ilicite prejudiciabile. Considerăm injustă această soluţie aleasă de legiuitor, care îl pune pe
comitent în situaţia dificilă, dacă nu chiar imposibilă, de a face dovada că victima a cunoscut sau
putea să cunoască împrejurarea că prepusul acţionează fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiei încredinţate.
Credem că nu are importanţă ceea ce cunoştea victima despre activitatea prepusului la
momentul săvârşirii faptei prejudiciabile; relevanţă are faptul dacă prepusul, la momentul
săvârşirii actului prejudiciabil, acţiona sau nu în exercitarea atribuţiilor sau cu scopul îndeplinirii
funcţiei încredinţate de comitent, aspect care trebuie dovedit de comitent în încercarea de a se
exonera de răspundere. Ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este
existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului
dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită funcţie, o
anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană
-denumită comitent - de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea
celeilalte persoane - denumită prepus - , aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările
şi directivele primite.10
3.1. Condiții generale

9
S. Neculaescu, Comentariu în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 168

10
C.S. Ricu, C.T. Ungureanu, Comentariu în op. cit, p. 172.

4
 Condiţiile generale ale răspunderii civile sunt, de fapt, condiţiile de drept comun ale
răspunderii comitentului. De-a lungul timpului autori de prestigiu au susţinut faptul că angajarea
răspunderii comitentului e posibilă numai dacă victima poate dovedi existenţa celor patru
condiţii generale ale răspunderii civile delictuale în raport cu prepusul (persoana care i-a cauzat
prejudiciul) și anume: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul suferit; raportul de cauzalitate dintre
cele două (fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu) şi vinovăţia prepusului, care era desemnată prin
termenul de culpă (greşeală), cu acelaşi înţeles11.
Art. 1373 C. civ printre condiţiile de drept comun ale angajării răspunderii comitentului, nu
prevede şi condiţia vinovăţiei dovedite a prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă
deci, nu mai prevede condiţia culpei sau vinovăţiei, precizându-se doar atât: „Comitentul este
obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi (...)”.
Prin urmare, vinovăţia sau culpa prepusului nu mai este o condiţie a angajării răspunderii
comitentului deci, putem spune că pentru angajarea răspunderii comitentului, de la intrarea în
vigoare a noului Cod civil, este necesar să fie întrunite doar trei dintre condiţiile de drept comun,
care sunt în totalitate şi fără deosebire condiţii obiective: prejudiciul victimei, fapta ilicită a
prepusului şi raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul injust
suferit de victima12.
Răspunderea comitentului, în raport cu eventuala răspundere delictuală proprie a
prepusului, este principală şi autonomă. În noul cod civil, soluţia legislativă, cu privire la
vinovăţia prepusului este de natură a înlesni un răspuns şi la problema referitoare la caracterul
principal - indiferent de vinovăţia şi răspunderea personală a prepusului - sau, dimpotrivă,
accesoriu al răspunderii comitentului în raport cu eventuala răspundere proprie a prepusului.
Aceasta cu atât mai mult că sub imperiul dispoziţiei art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil
părerile erau împărţite. Astfel o parte a autorilor a susţinut că răspunderea comitentului, la fel ca
oricare ipoteză de răspundere pentru fapta altuia, este o răspundere principală şi autonomă.
Ulterior, în sprijinul celor afirmate mai sus, s-au invocat şi argumente suplimentare de către unii
doctrinari în legătură cu discuţiile care au avut loc cu privire la necesitatea existenţei şi dovedirii
culpei sau vinovăţiei prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului.
Altă parte a doctrinei, cu acest din urmă prilej, aducând unele completări la susţinerile unui
reputat autor de referinţă în materie , a încercat să argumenteze cu deosebită convingere că
răspunderea comitentului este accesorie răspunderii proprii a prepusului pentru fapta sa ilicită şi,
prin urmare, se grefează în mod necesar pe aceasta; pe cale de consecinţă, s-a arătat că obligaţia

11
I. Lulă, Critica opiniei care neagă condiţia dovedirii culpei prepusului, în „Contribuţii la studiul răspunderii
civile delictuale”, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, pp. 141-149.
12
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 478

5
comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus depinde în mod obligatoriu
de existenţa obligaţiei prepusului. Altfel spus, comitentul având rolul de simplă cauţiune legală,
obligaţia sa de garanţie a reparării prejudiciului, privită ca o obligaţie accesorie, nu poate să se
nască şi să existe decât dacă şi în măsura în care s-a născut creanţa garantată în sarcina
prepusului.13 În ceea ce mă privește, mă alătur opiniei acelor autori care susțin că răspunderea
comitentului este principală şi autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru
fapta sa, fară ca între ele să existe dependenţă unilaterală sau reciprocă 14 și comitentul răspunde
pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de
către prepus.15.
Deci, comitentul are obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de victimă, ne mai contând
dacă o obligaţie similară s-a născut sau nu în sarcina prepusului. Ambele obligaţii, a comitentului
şi a prepusului, în eventualitatea în care s-a născut şi există, sunt deopotrivă.
În concluzie, pot spune că fapta ilicită ce a fost săvârșită de prepus are legătură cu
atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate condiția este prevăzută în noul cod civil la art. 1.373.
intitulat Răspunderea comitenţilor pentru prepusi și care spune: ” (1) Comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor incredinţate. (2)Este comitent cel care, in virtutea unui
contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
indeplineşte anumite funclii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3)Comitentul nu
răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după imprejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor incredinţate.”
3.2. Condiții speciale ale răspunderii comitentului
Din Codul civil actual din art. 1373 rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului
sunt necesare două condiţii special care se grefează pe condițiile de drept comun, şi anume:
raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să
răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de
prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au
fost încredinţate de comitent.16

13
Ibidem, p. 479

14
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 647.

15
L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 480.

16
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 480

6
 Reglementarea acestor condiţii în noul Cod civil, spre deosebire de vechiul Cod civil, este
mai cuprinzătoare și mai completă. Astfel, art. 1373 alin. (2) defineşte noţiunile juridice de
„comitent” şi „prepus”.
De asemenea, din interpretarea coroborată a celor trei alineate care alcătuiesc conţinutul
art. 1373, este posibil ca doctrina şi jurisprudenţa să circumscrie cu temei legal cea de a doua
condiţie, care constă în săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus acţionând în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate.17
a) Existenţa raportului de prepuşenie
Reperele definiţiei raportului de prepuşenie se află în textul art. 1373 alin. (2) C. civ., unde
este definit comitentul ca fiind „cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări
în interesul său ori al altuia.18
Aşadar, comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcţia, supravegherea şi controlul asupra prepusului; dimpotrivă, prepusul este persoana care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia şi asupra căreia
comitentul exercită direcţia, supravegherea şi controlul. Rezultă că se stabilesc raporturi în baza
cărora comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea
atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiilor încredinţate; aşadar, între comitent şi prepus
există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva
prepusului, sunt de subordonare; prepuşii se află sub autoritatea comitenţilor, fiind subordonaţi
acestora, cei dintâi având puterea de direcţie, supraveghere şi control asupra lor. Pentru a fi în
prezenţa raportului de prepuşenie nu este însă necesar contactul direct, nemijlocit şi permanent al
comitentului cu prepusul său; dreptul comitentului de a da ordine, de a supraveghea şi controla
pe prepuşi nu presupune şi exercitarea lui în fapt.19
b) Raportul de prepuşenie
Raportul de prepuşenie se naște, în principiu, ”numai cu consimțământul ambelor părți, în
sensul de voință declarată a comitentului și respective prepusului.”20
Raportul de prepuşenie implică ”ideea de subordonare a unei persoane fizice faţă de o
persoană juridică sau față de altă persoană fizică. De regulă, este vorba, de un contract de muncă
intre o persoană fizică şi o altă persoană fizică sau o persoană juridică (o regie autonomă, o

17
Ibidem, p.481

18
P. Vasilescu, op. cit., p. 649.

19
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu,op. cit., p. 481
20
P. Ispas, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 186.

7
societate comercială., o societate agricolă etc.), de un raport juridic grefat pe un contract de
mandat, de calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste.”21
Sunt cazuri, de exemplu, in care persoana incadrată in muncă a provocat unele prejudicii
prin exercitarea funcţiilor ce i-au fost incredinţate de o altă persoană. Important este ca in
momentul săvârşirii faptei provocatoare de prejudicii, autorul să fie sub indrumarea persoanei
fizice sau juridice a cărei răspundere urmează să fie angajată, fiindcă, dacă in acel moment
autoritatea de comitent era exercitată de altă persoană fizică sau juridică decât cea la care era
incadrat în muncă, autorul prejudiciului nu va putea fi tras la răspundere.
4. Fundamnetul răspunderii comitentului
Majoritatea autorilor români contemporani şi, în principiu, jurisprudenţa din ultimele 5-6
decenii, sub imperiul vechiului Cod civil, au considerat că, de lege lata (expr. lat. „despre legea
în vigoare"), răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale
prepuşilor este, o răspundere obiectivă, sub aspectul fundamentului său, fără vinovăţia sau culpa
comitentului. Fundamentul de natură obiectivă al acestei răspunderi, în principiu, s-a susţinut că”
îl constituie ideea sau obligaţia de garanţie.”22 În ceea ce privește, suportul ideii de garanţie,
există doua teze sau opinii: teza garanţiei obiective şi teza garanţiei subiective. În conformitate
cu teoria garanţiei obiective, ”ideea sau obligaţia de garanţie are ca suport riscul de activitate sau
riscul profit, fiind negată orice legătură a garanţiei cu vinovăţia sau culpa dovedită ori prezumată
a comitentului.”23 Potrivit teoriei garanţiei subiective, ”ideea sau obligaţia de garanţie nu se
desprinde şi nici nu înlocuieşte ideea de vinovăţie sau culpă a comitentului, ci se asociază cu
aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire; aceasta deoarece săvârşirea de către
prepus a faptei ilicite şi prejudiciabile se poate explica, de multe ori, şi prin unele insuficienţe în
exercitarea de către comitent a dreptului şi obligaţiei de direcţie, control şi supraveghere a
prepusului în cauză.”24
Susţinătorii teoriei obiective apreciază că fundamentul răspunderii comitentului rezidă în
ideea de garanţie asociată cu ideea de risc de activitate şi cu ideea de echitate. Profesorul
Aurelian Ionașcu susține că riscul de activitate este văzut ca un pericol sau inconvenient ce are
caracter permanent, temporar sau definitiv (când prepusului nu i se poate imputa nicio vinovăţie
proprie după ce a reparat prejudiciul, comitentul ne având acţiune în regres împotriva prepusului,
autor al faptei prejudiciabile). În situaţia în care vinovăţia proprie a prepusului se poate dovedi,

21
P. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Codul civil - Curs universitar, Ed. ALL BECK, București,
1998, p.290

22
I. Lulă, Fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în „Contribuţii la studiul răspunderii
civile delictuale”, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, pp. 124-134.
23
L. R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 350-352.
24
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 142

8
comitentul având dreptul de regres împotriva prepusului, pentru a recupera ceea ce a plătit
victimei cu titlu de reparaţie, riscul este temporar.25
Cvasitotalitatea susţinătorilor teoriei garanţiei obiective apreciază că această răspundere
intervine pur şi simplu pentru faptul că legea îl consideră pe comitent, în scopul ocrotirii terţilor,
drept garant al intereselor victimei prejudiciate de a obţine repararea promptă și integrală a
prejudiciului injust suferit și de o adăposti de pericolul unei eventuale insolvabilitati a
prepusului. Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglementărilor art. 1373 C.
civ. cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terţilor de prepuşii săi
opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă, care are ca fundament fie ideea
de garanţie, asociată cu riscul de activitate şi ideea de echitate8, fie ideea asumării de către
comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepuşilor săi pe care o organizează şi
conduce.
In ce ne priveşte, aşa cum ne-am pronunţat deja, ne declarăm cu fermitate ca fiind
susţinătorul răspunderii obiective, de plin drept a comitentului, fundamentată pe ideea sau
obligaţia de garanţie. Este vorba de garanţia obiectivă care îşi are suportul în riscul de activitate.
Ideea de garanţie exprimă obligaţia comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu
activitatea pe care o organizează şi desfăşoară prin asocierea sau angajarea de prepuşi şi o
conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat. Suportul obligaţiei de garanţie
este riscul de activitate care cuprinde şi riscul de autoritate, deoarece între prepuşi şi comitent
există raporturi de subordonare, care conferă comitentului dreptul de a da ordine, instrucţiuni şi
dispoziţii prepuşilor, precum şi de a-i supraveghea, îndruma şi controla. Prin asocierea de
prepuşi în scopul organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi în interesul său, comitentul
introduce un risc pentru terţele persoane de a fi prejudiciate prin acţiunile şi inacţiunile ilicite ale
prepuşilor săi. Având obligaţia de garanţie faţă de terţi, comitentul îşi asumă implicit riscul sau
pericolul prejudicierii altora prin activitatea pe care o organizează sub autoritatea sa; este ceea ce
se numeşte riscul de activitate, ca o variantă a riscului social în general. La riscul de activitate,
care include şi pe cel de autoritate, se poate asocia ca suport al obligaţiei de garanţie şi ideea de
echitate. Având ca fundament obiectiv ideea sau obligaţia de garanţie, privită ca o obligaţie
legală şi implicită de rezultat, răspunderea de plin drept a comitentului nu poate fi înlăturată
decât prin proba unei cauze străine: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta unui terţ.
Ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective a comitentului, concepută aşa cum
am arătat, ne poate oferi argumentele necesare pentru a reafirma că, pe drept cuvânt, obligaţia
comitentului faţă de victimă este o obligaţie principală şi că deci răspunderea lui este
independentă, autonomă de răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică şi faptul că,
25
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.
485

9
potrivit noilor reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovada
existenţei vinovăţiei prepusului. Singura problemă care, la prima vedere, s-ar părea că este mai
greu de rezolvat este justificarea dreptului de regres al comitentului împotriva prepusului pentru
a obţine restituirea reparaţiei acordate victimei. Dificultatea este doar aparentă. Aceasta deoarece
dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde pentru prejudiciul cauzat de altul este
reglementat cu valoare de regulă generală în art. 1384 C. civ., care în alineatul 2 dispune că „se
poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care aceasta din
urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
Aplicând acest text la răspunderea şi situaţia comitentului, este evident că acţiunea sa în
regres va fi admisă numai dacă s-a făcut sau a făcut dovada vinovăţiei prepusului. în acest sens,
va fi însă necesar să se deosebească între vinovăţia sau culpa proprie a prepusului şi culpa de
serviciu. Evident că prepusul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă i se
dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie ori personală; astfel, există vinovăţia proprie a
prepusului în cazul în care se dovedeşte că a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând prin
depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, deviere de la acestea sau abuzând de funcţia
încredinţată; dimpotrivă, dacă a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând strict în limitele funcţiei
sale şi conform ordinelor, dispoziţiilor şi instrucţiunilor comitentului, poate fi vorba de aşa-zisa
culpă sau vinovăţie de serviciu, care este imputabilă exclusiv comitentului. în acest din urmă caz,
acţiunea în regres va fi respinsă ori, dacă se probează şi vinovăţia proprie a prepusului (de pildă
ordinul era vădit ilegal), va fi admisă pro rata, proporţional cu vinovăţia acestuia din urmă, în
principiu, pentru jumătate din reparaţia acordată victimei de către comitent.
În concluzie, ideea sau obligaţia de garanţie ca fundament al răspunderii obiective sau de
plin drept a comitentului nu are înţelesul de simplă garanţie de solvabilitate de tipul fideiusiunii;
comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de cauţiune legală instituită în favoarea victimei
şi, prin urmare, obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală şi autonomă
în raport cu eventuala obligaţie delictuală a prepusului. Aceasta înseamnă că, în raporturile
victimă-comitent, vinovăţia prepusului este şi rămâne indiferentă; ea are relevanţă exclusiv în
raporturile dintre victimă şi prepus, când victima îi cere prepusului sau şi prepusului repararea
prejudiciului, precum şi în raporturile dintre comitent şi prepus, fiind o condiţie de admitere a
acţiunii în regres a comitentului împotriva prepusului. Aşadar, comitentul poate fi răspunzător
faţă de victimă şi în ipotezele în care prepusului nu i se poate reţine nicio vină proprie. în această
situaţie juridică triunghiulară, victimă-prepus- comitent, fiecare are o poziţie clară şi un rol bine
definit.
Cele arătate mai sus se constituie în argumente în favoarea afirmaţiei noastre că
răspunderea comitentului este principală şi independentă de răspunderea prepusului şi că ele au

10
fundamente diferite: răspunderea comitentului este obiectivă, fără vinovăţie,» şi se
fundamentează pe ideea sau obligaţia de garanţie, având ca suport riscul de activitate pe care
comitentul îl introduce în societate, prin asocierea de prepuşi, aflaţi sub autoritatea lui (art. 1373
C. civ.); răspunderea prepusului, atunci când există, este subiectivă fiind fundamentată pe
vinovăţia sa personală dovedită, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C.
civ.).
5. Aspecte privind răspunderea comitentului
5.1. Aspecte generale
Noul Cod civil reglementează mult mai cuprinzător răspunderea comitentului pentru
prejudiciul cauzat unei terţe persoane printr-o faptă ilicită delictuală săvârşită de prepusul său.
Astfel, spre deosebire de vechiul Cod civil, care a consacrat acestei ipoteze de răspundere un
singur alineat [art. 1000 alin. (3)] , în noua reglementare îi este dedicat în exclusivitate un întreg
articol, alcătuit din trei alineate (art. 1373). Conform acestuia:
„(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori
fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său sau al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio
legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.”26
Deci, ”răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau prepuşii săi,
reglementată de art. 1373 din Codul civil, intervine numai atunci când prepusul cauzează un
prejudiciu unei terţe persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, adică delictuală. Această
precizare este utilă pentru faptul că în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciabilă este săvârşită de
prepus în executarea unui contract încheiat de comitentul său cu o terţă persoană şi, prin aceasta,
celeilalte părţi contractante care este, de regulă, creditorul contractual al comitentului, i se
cauzează un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale, suntem în
prezenţa unei răspunderi civile contractuale pentru fapta altuia; această răspundere este
reglementată expres, distinct şi separat, cu valoare de principiu, în art. 1519 C. civ., în titlul
consacrat executării obligaţiilor în general. Acest text prevede explicit: „Dacă părţile nu convin
altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte
pentru executarea obligaţiilor contractuale”. Evident că răspunderea contractuală pentru fapta

26
Noul cod civil și legea de punere în aplicare, Ediția a 12-a, actualizată la 17 septembrie 2015, Editura Hamangiu,
București, 2015, pag.319

11
altuia are coordonate diferite şi un regim juridic propriu, distinct de regimul juridic al răspunderii
delictuale a comitentului pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită săvârşită de,
prepuşii săi.”27
Pentru angajarea răspunderii delictuale a comitentului trebuie să se facă dovada existenţei
cumulate a unor condiţii ( unele de drept comun, altele speciale) care sunt specifice doar acestei
răspunderi. Aceste condiții au fost deja analizate anterior.
5.2. Răspunderea comitentului în raport cu răspunderea proprie a presupusului
Răspunderea comitentului, în raport cu eventuala răspundere delictuală proprie a
prepusului, este principală şi autonomă.
În noul cod civil, soluţia legislativă, cu privire ”la vinovăţia prepusului este de natură a
înlesni un răspuns şi la problema referitoare la caracterul principal - indiferent de vinovăţia şi
răspunderea personală a prepusului - sau, dimpotrivă, accesoriu al răspunderii comitentului în
raport cu eventuala răspundere proprie a prepusului. Aceasta cu atât mai mult că sub imperiul
dispoziţiei art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil părerile erau împărţite. Astfel o parte a
autorilor a susţinut că răspunderea comitentului, la fel ca oricare ipoteză de răspundere pentru
fapta altuia, este o răspundere principală şi autonomă”.
Ulterior, în sprijinul celor afirmate mai sus, s-au invocat şi argumente suplimentare de
către unii doctrinari în legătură cu discuţiile care au avut loc cu privire la ”necesitatea existenţei
şi dovedirii culpei sau vinovăţiei prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului” . Altă
parte a doctrinei, cu acest din urmă prilej, aducând unele completări la susţinerile unui reputat
autor de referinţă în materie , a încercat să argumenteze cu deosebită convingere că ”răspunderea
comitentului este accesorie răspunderii proprii a prepusului pentru fapta sa ilicită şi, prin urmare,
se grefează în mod necesar pe aceasta; pe cale de consecinţă, s-a arătat că obligaţia comitentului
de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus depinde în mod obligatoriu de existenţa
obligaţiei prepusului;” altfel spus, ”comitentul având rolul de simplă cauţiune legală, obligaţia
sa de garanţie a reparării prejudiciului, privită ca o obligaţie accesorie, nu poate să se nască şi să
existe decât dacă şi în măsura în care s-a născut creanţa garantată în sarcina prepusului.”28
În ceea ce mă privește, mă alătur opiniei acelor autori care susțin ”că răspunderea
comitentului este principală şi autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru
fapta sa, fară ca între ele să existe dependenţă unilaterală sau reciprocă” 29 și comitentul răspunde
27
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.
477.

28
P. Vasilescu, op. cit., p. 651.
29
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.
479.

12
pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de
către prepus.
Deci, comitentul are obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de victimă, ne mai contând
dacă o obligaţie similară s-a născut sau nu în sarcina prepusului. Ambele obligaţii, a comitentului
şi a prepusului, în eventualitatea în care s-a născut şi există, sunt deopotrivă.
În concluzie, pot spune că fapta ilicită ce a fost săvârșită de prepus are legătură cu
atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate condiția este prevăzută în noul cod civil la art. 1.373.
intitulat Răspunderea comitenţilor pentru prepusi și care spune: ”(1) Comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor incredinţate. (2) Este comitent cel care, in virtutea unui
contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
indeplineşte anumite funclii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3)Comitentul nu
răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după imprejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor incredinţate.”
5.3. Corelația răspunderii comitentului cu răspunderea altor persoane
Corelaţia trebuie rezolvată numai în cazul în care prepusul care a săvârşit fapta
prejudiciabilă este un minor. Este ştiut că, de regulă, deşi nu exclusiv, raportul de prepuşenie se
naşte dintr-un contract de muncă, iar minorul dobândeşte capacitate de a încheia un asemenea
contract la împlinirea vârstei de 16 ani. Mai mult, şi minorul care a împlinit vârsta de 15 ani
poate încheia un contract de muncă, cu acordul părinţilor sau al altor reprezentanţi legali, pentru
activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt
periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională [art. 13 alin. (2) şi (3) din Codul
muncii1 care trebuie coroborat cu art. 42 C. civ.2]. într-o atare ipoteză, minorul se află sub
supravegherea părinţilor sau altor persoane care au această obligaţie şi, în acelaşi timp, în
exercitarea funcţiei care i-a fost încredinţată de comitent, sub autoritatea şi controlul
comitentului.
Ce se întâmplă în cazul în care prepusul este minor şi săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare
de prejudiciu în cadrul raportului de prepuşenie şi în legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor
încredinţate? Cine va răspunde pentru acel prejudiciu? Comitentul sau persoana care are
obligaţia de a-1 supraveghea pe minorul în cauză? Răspunsul a fost corect formulat de multă
vreme. Astfel, literatura de specialitate şi practica judiciară au considerat că ori de câte ori sunt
prezente condiţiile răspunderii comitentului se va angaja în mod obligatoriu răspunderea
acestuia; într-o atare ipoteză, răspunderea părinţilor este exclusă indiferent dacă minorul-prepus
cauzează un prejudiciu unei terţe persoane sau comitentului însuşi3. De la regula aceasta s-a

13
admis o singură excepţie care intervine în împrejurarea în care părinţele are şi calitatea de
comitent în raport cu copilul său minor, când victima poate opta pentru una dintre cele două
cazuri de răspundere [art. 1000 alin. (2) sau 1000 alin. (3) din vechiul C. civ.].
Această soluţie a fost preluată integral în textele'noului Cod civil, cu precizarea expresă că
este aplicabilă corelaţiei dintre răspunderea comitentului şi răspunderea oricărei persoane care
are obligaţia de supraveghere a unui minor, care săvârşeşte fapta prejudiciabilă în calitate de
prepus şi în exercitarea funcţiilor ce-i sunt încredinţate. Astfel art. 1374 alin. (2) C. civ. dispune
cu claritate: „Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă
săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul
este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra
temeiului răspunderii”.
Deşi formularea primei fraze a textului se referă la corelaţia dintre răspunderea oricărei
persoane care are obligaţia de a supraveghea pe un minor şi răspunderea comitentului, este
regretabil că în fraza a doua se referă doar la ipoteza în care comitentul este părintele minorului,
dându-i posibilitatea victimei de a opta între răspunderea pe temeiul art. 1372 şi răspunderea pe
temeiul art. 1373 C. civ.
Lipsa de consecvenţă şi coordonare este uşor sesizabilă. Aceasta însă nu ne pune în
imposibilitate de a da textului o interpretare extensivă; astfel credem că el urmează să se aplice
în toate situaţiile în care părintele sau oricare altă persoană are obligaţia de a supraveghea pe
minorul care a săvârşit fapta ilicită este, în acelaşi timp, şi comitentul minorului în cauză; în toate
situaţiile de acest fel, în opinia noastră, victima va avea dreptul de a opta între cele două temeiuri
ale răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia (art. 1372 şi art. 1373
C. civ.).
6. Considerații finale
După cum am constatat, noul Cod civil reglementează două ipoteze de răspundere civilă
delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia. Domeniul lor destul de larg de aplicare
creează posibilitatea ca în unele situaţii, prin săvârşirea de către un minor a unei fapte ilicite şi
preju- diciabile în dauna unui terţ, să fie implicate prevederile referitoare la răspunderea
diferitelor persoane cărora le poate reveni obligaţia de supraveghere, în condiţiile reglementărilor
din art. 1372, ori cele privitoare la angajarea răspunderii comitenţilor, care îşi au sediul în art.
1373 C. civ. Ne vom afla, cu alte cuvinte, într-un concurs de prevederi legale, care este necesar
să fie soluţionat, pentru a putea determina persoana răspunzătoare şi stabili astfel regulile care se
aplică în cauză. în alţi termeni, se impune să se procedeze la o corelare a răspunderii din
perspectiva persoanelor care virtual ar putea fi chemate să răspundă şi ordinea în care aceasta se
angajează.

14
 Problema corelaţiei dintre diferitele răspunderi pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia a
constituit o preocupare a doctrinei de specialitate şi în condiţiile aplicării reglementărilor în
materie din vechiul Cod civil Deşi lipseau orice prevederi legale în acest sens, problema a fost
rezolvată corespunzător trebuinţelor teoretice şi practice. Nu vom enunţa soluţiile care au fost
atunci propuse şi acceptate, ele fiind analizate pe larg şi argumentate judicios în lucrările unor
autori specializaţi în acest domeniu1. De fapt, în perspectivă, ele nu mai sunt de actualitate.
Noul Cod civil ne oferă soluţii legislative care constituie repere pentru o cât mai clară şi
corectă corelaţie între diferitele cazuri şi situaţii de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin
fapta altei persoane. Astfel, în art. 1374, intitulat marginal „Corelaţia formelor de răspundere
pentru fapta altei persoane”, sunt formulate câteva reguli sintetice care se pot aplica în cazurile în
care o asemenea corelaţie se impune a fi făcută în mod necesar.
Potrivit art. 1373 alin. 1 C. civ., comitentul va răspunde pentru repararea prejudiciului
cauzat de prepuşii săi, ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate. Deci, victima va trebui să dovedească numai acest raport de
prepuşenie, prejudiciul suferit, fapta prejudiciabilă, precum şi raportul de cauzalitate între
acestea, nu şi vinovăţia prepusului.
La baza acestei răspunderi civile delictuale se află riscul asumat de comitent, prin
desfăşurarea de activităţi cu potenţial prejudiciabil, prin prepuşi. Comitentul va răspunde în baza
propriei obligaţii faţă de victimă, care este independentă de culpa prepusului.
În raport cu victima prejudiciului, răspunderea comitentului este solidară împreună cu
prepusul, potrivit art. 1370 din noul Cod civil, care dispune: „Dacă prejudiciul a fost cauzat prin
acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat
sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor
răspunde solidar faţă de victimă”.
Conform prevederilor art. 1373 alin. 3 din Codul civil, „Comitentul nu răspunde dacă
dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nici o legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate”. Din interpretarea textului de lege se desprinde ideea că în cazul unor abuzuri în
funcţie a prepusului, această situaţie va fi de natură să înlăture răspunderea comitentului, numai
în măsura în care această împrejurare era sau putea fi cunoscută de victimă. Depăşirea de către
prepus, cu rea-credinţă, a funcţiilor încredinţate de comitent, conduce la anularea raportului de
prepuşenie, şi implicit a răspunderii comitentului, dacă acest aspect a fost cunoscut sau putea fi
cunoscut de victimă.
Comitentul care a reparat paguba cauzată victimei, va avea o acţiune în regres împotriva
prepusului, potrivit art. 1384 alin. 1 C. civ., conform cu care: „Cel care răspunde pentru fapta

15
altuia, se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care
acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Prepusul va răspunde, dacă „se
dovedeşte că a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă, acţionând prin depăşirea atribuţiilor funcţiei,
prin deviere de la aceasta sau abuzând de funcţia încredinţată”.
În concluzie, răspunderea comitentului este o ipoteză de răspundere directă şi autonomă,
justificată de considerente de natură economică, privind necesitatea restabilirii echilibrului
social, distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pentru sancţionarea vinovăţiei celui
responsabil.

BIBLIOGRAFIE

1. Afrăsinie Mădălina, Belu-Magdo Mona-Lisa, Bleaoncă Alexandru, ș.a., Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012.
2. Boilă Lăcrămioara Rodica, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2014.
3. Chirică Dan, Este greseala prepusului o condiție a răspunderii comitentului?, în Revista
Română de drept nr.4/1983.
4. Duțu Andrei, Fundamentele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2018.
5. Lulă Ion, Răspunderea comitentului are un caracter accesoriu sau constituie o obligație
principală?, în Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-
Napoca, 1997.
6. Mangu Florin, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. Universul Juridic, București,
2015.
7. Motica Radu, Mangu Florin, Aspecte noi privind reglementarea răspunderii civile
delictuale pentru fapta altuia în noul cod civi, în noile coduri ale României, Ed.
Universul Juridic, București, 2011.
8. Pop Liviu, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2012.
9. Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,
Editura All Beck, București, 2000.
10. Vasilescu Paul, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012.

16
17