DECIZIA Nr.

245/A
din 30 iunie 2017

Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Participaţie. Tentativă la infracţiunea de

înşelăciune

Publicată în: Arhiva instanţei

    - art. 32, art. 35, art. 47, art. 244, art. 322 C. pen.

    - art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen.

    1. Participaţia penală la comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată prevăzută în art. 322 C. pen., care priveşte un unic înscris sub semnătură privată
la falsificarea căruia coautorii şi-au adus contribuţia, în aceeaşi împrejurare, prin acte
distincte şi conjugate, nu afectează unitatea infracţiunii şi nu determină reţinerea formei
continuate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nici în sarcina
coautorilor şi nici în sarcina instigatorului, care a săvârşit actele de instigare, în aceeaşi
împrejurare, în raport cu toţi coautorii.
    2. Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat, în vederea producerii unei
consecinţe juridice, de către instigator nu determină reţinerea în sarcina acestuia şi a
infracţiunii de uz de fals, întrucât noţiunea de "făptuitor" utilizată în cuprinsul
dispoziţiilor art. 322 C. pen. referitoare la falsul în înscrisuri sub semnătură privată
priveşte orice participant, inclusiv instigatorul.
    3. Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat în faţa unei instanţe de
judecată, în cadrul unui litigiu civil privind un drept patrimonial, realizează numai
condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată
prevăzută în art. 322 C. pen., nu şi condiţiile de tipicitate ale tentativei la infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 32 raportat în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât
infracţiunea de înşelăciune presupune existenţa unor raporturi patrimoniale între
autorul faptei şi victima inducerii în eroare, iar raporturile între părţi şi instanţele de
judecată constituie raporturi de autoritate, a căror natură nu se modifică în funcţie de
tipul litigiului.

    Prin sentinţa nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală:
    În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost
achitată inculpata A. pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 20
raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu
aplicarea art. 5 C. pen.
    În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa
de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub
semnătură privată, în formă continuată, prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1)
coroborat cu art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C.
pen.
    În temeiul art. 71 C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
anterior.
    În temeiul art. 81 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei aplicate inculpatei, pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit şi
calculat potrivit art. 82 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior.
    În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei
accesorii pe durata aceluiaşi termen de încercare.
    S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 C. pen. anterior.
    În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a C. proc. pen., s-
a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. pentru infracţiunea de complicitate la
tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 48 în referire la art. 32 raportat la art. 244 alin.
(1) şi (2) coroborat cu art. 77 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ca efect al
încheierii unui acord de mediere, la data de 6 aprilie 2016, cu persoana vătămată/parte
civilă.
    În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa
de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată prevăzută în art. 322 alin. (1) coroborat cu art. 77 lit. a) C. pen., cu aplicarea art.
5 C. pen.
    În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
(dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia
de avocat), pe o perioadă de 3 ani.
    În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
(dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia
de avocat).
    În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată, reţinută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, este concurentă cu
infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din
Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pentru care acesta a fost
condamnat la pedeapsa principală de 1 an şi 8 luni închisoare (cu suspendarea sub
supraveghere a executării acesteia pe un termen de 2 ani), pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o
perioadă de 1 an şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi prin
sentinţa nr. 274/F din 18 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a II-a penală (rămasă definitivă la data de 14 noiembrie 2014).
    În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei de 1 an şi 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa nr. 274/F din 18
septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
    În temeiul art. 40 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 10
din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele de 1 an închisoare (stabilită în prezenta
cauză) şi, respectiv, 1 an şi 8 luni închisoare (stabilită prin sentinţa penală anterior
menţionată) şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 8 luni
închisoare, la care s-a adăugat sporul de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1
an închisoare), acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
    În temeiul art. 97 alin. (2) raportat la art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului, pe un termen de 4
ani, calculat începând cu data de 14 noiembrie 2014.
    În temeiul art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen., pe durata termenului anterior menţionat,
inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la
serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de
probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei
şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să
comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
    În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata
termenului de supraveghere, să execute obligaţia de a frecventa unul sau mai multe
programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în
colaborare cu instituţii din comunitate.
    În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata aceluiaşi
termen de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o
perioadă de 100 zile, în condiţiile art. 57 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 253/2013, în cadrul
Centrului Municipal Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională sau în cadrul
Fundaţiei C., astfel cum se va stabili de către consilierul de probaţiune, conform art. 404
alin. (2) C. proc. pen.
    S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.
    În temeiul art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) raportat la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a
aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de
3 ani începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri de condamnare.
    În temeiul art. 45 alin. (4) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei complementare
constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C.
pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul
de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) perioada de 1 an
executată în intervalul 14 noiembrie 2014 - 13 noiembrie 2015 conform sentinţei nr.
274/F din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
    În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
(dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia
de avocat), care se va executa dacă pedeapsa rezultantă va deveni executabilă.
    În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost
achitat inculpatul D. pentru infracţiunea de complicitate la tentativă la înşelăciune
prevăzută în art. 26 în referire la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) coroborat cu
art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.
    În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost
achitat inculpatul D. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260
alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
    În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen.
anterior, a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 7.000 lei amendă pentru
săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290
alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
    În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost
achitat inculpatul E. pentru infracţiunea de complicitate la tentativă la înşelăciune
prevăzută în art. 26 în referire la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) coroborat cu
art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.
    În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost
achitat inculpatul E. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260
alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
    În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen.
anterior, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsa de 7.000 lei amendă pentru
săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290
alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
    În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă
exercitată de partea civilă F. faţă de inculpaţii A., D. şi E., cu privire la infracţiunile pentru
care sunt pronunţate soluţii de achitare.
    S-au respins, ca nefondate, pretenţiile civile (daune materiale şi daune morale)
formulate de partea civilă F. faţă de inculpaţii A., D. şi E., cu privire la infracţiunile pentru
care sunt pronunţate soluţii de condamnare.
    S-a constatat că partea civilă F. nu a exercitat acţiunea civilă faţă de inculpatul B. şi că,
la data de 6 aprilie 2016, cu ocazia încheierii acordului de mediere, acesta i-a plătit suma
de 3.000 euro.
    În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisului
falsificat, şi anume înscrisul olograf denumit "chitanţă", ce are pe revers încheierea de
atestare din data de 3 februarie 2013 a Cabinetului individual de avocatură B.
    Instanţa de apel
    Împotriva sentinţei nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală au declarat apel, în termen legal, între alţii, procurorul şi
inculpaţii A. şi B., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după
caz, de netemeinicie.
    Motivarea instanţei
    Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor
formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu
dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în
principal, următoarele:
    Ansamblul circumstanţelor faptice în care au fost comise infracţiunile deduse judecăţii
a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize judicioase şi
exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe
parcursul cercetării judecătoreşti.
    Susţinerile părţilor şi apărările punctuale ale inculpaţilor au fost cenzurate de către
curtea de apel în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de
probă pertinente şi prin valorificarea numai a acelor elemente de fapt a căror existenţă
şi configuraţie au fost neechivoc dovedite.
    Pentru soluţionarea căilor de atac formulate în speţă se impune observaţia prealabilă
că soluţia dispusă prin hotărârea apelată sub aspectul săvârşirii faptelor de mărturie
mincinoasă, de către inculpaţii E. şi D., nu a făcut obiectul criticilor Ministerului Public,
apelul procurorului fiind limitat la soluţia privind fapta de tentativă la înşelăciune. Drept
urmare, analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va fi circumscrisă rezolvării date acţiunii
penale numai prin raportare la acuzaţiile de falsificare a chitanţei olografe datate 3
februarie 2013 şi folosirii sale ulterioare, în procedura judiciară civilă iniţiată de apelanta
A.
    În limitele astfel stabilite, reevaluând particularităţile cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată în totalitate temeinice statuările primei instanţe, referitoare la
circumstanţele temporale în care au fost comise acţiunile ilicite deduse judecăţii, la
modul şi mijloacele utilizate pentru falsificarea înscrisului olograf intitulat "chitanţă" şi
datat 3 februarie 2013, la identitatea şi contribuţia persoanelor implicate în acest
demers.
    Probatoriul testimonial şi cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului evidenţiază,
cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la o dată plasată
în intervalul 25 ianuarie 2013 - 5 februarie 2013, urmărind să obţină sistarea executării
silite începute de Biroul Executorului Judecătoresc H., în dosarul nr. X, la cererea părţii
civile F. (fostul său soţ), împotriva inculpatei-debitoare A., pentru plata sultei în valoare
de 38.000 euro, aceasta din urmă i-a determinat, în aceeaşi împrejurare, pe coinculpaţii
E., D. şi B. (cel din urmă având calitatea de avocat) să plăsmuiască o chitanţă olografă
cuprinzând menţiuni necorespunzătoare realităţii.
    Această chitanţă a fost întocmită în două exemplare originale, ambele scrise de
inculpatul E., semnate de acesta din urmă şi de inculpatul D. şi, în final, atestate cu
privire la identitatea părţilor, la data şi conţinutul actului, de către inculpatul B.
    În cuprinsul acestui înscris, s-a menţionat, contrar realităţii, că inculpata A. i-ar fi plătit
părţii civile F. suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj nr. Y şi că
acesta din urmă nu ar mai avea "nicio pretenţie materială sau în justiţie", scrierea
olografă "sunt de acord cu suma, am primit" şi semnătura de confirmare atribuite părţii
civile, aplicate pe ambele exemplare ale chitanţei, fiind însă integral falsificate prin
contrafacere. Pe reversul înscrisului a fost redactată încheierea din 3 februarie 2013,
prin care inculpatul B. atesta, în mod nereal, data şi conţinutul documentului, precum şi
identitatea părţilor.
    După plăsmuirea, în circumstanţele anterior descrise, a chitanţei olografe şi având
reprezentarea că înscrisul urma a fi folosit într-o procedură judiciară ("în justiţie"),
inculpaţii E., D. şi B. au încredinţat actul falsificat inculpatei A., spre folosire.
    Astfel, la data de 5 februarie 2013, apelanta-inculpată a transmis executorului
judecătoresc H., prin fax, o copie a chitanţei în litigiu (numai aversul).
    La data de 7 februarie 2013, aceeaşi inculpată a adresat Judecătoriei Sectorului 6
Bucureşti o contestaţie la executare şi cerere de suspendare a executării silite în dosarul
nr. X al Biroului Executorului Judecătoresc H., invocând plata sultei datorate creditorului
său, cerere la care a ataşat o copie a aversului chitanţei falsificate, identică, atât din
punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei grafice, cu fotocopia transmisă anterior
executorului judecătoresc.
    În fine, la termenul de judecată din data de 9 aprilie 2013, inculpata A. a prezentat
instanţei civile, drept probă, unul din exemplarele originale ale aceluiaşi înscris,
depunând şi o copie a chitanţei, pentru prima oară în întregul său (avers şi revers), copie
certificată pentru conformitate cu originalul de apelanta-inculpată, personal. Partea
civilă a reclamat, ulterior, dispariţia din dosar a chitanţei originale, circumstanţele
acestei dispariţii făcând obiectul cercetărilor penale într-o altă cauză.
    1. Cu privire la apelul declarat de Ministerul Public:
    În calea de atac declarată de procuror s-a criticat exclusiv argumentarea juridică a
soluţiei de achitare dispuse faţă de inculpaţii A., E. şi D., pentru infracţiunea de
înşelăciune în forma tentativei, solicitându-se instanţei de apel să evalueze dacă fapta
de folosire a unui înscris falsificat în faţa unei instanţe de judecată, într-o procedură
judiciară, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii menţionate.
    Punând în discuţie chestiuni eminamente de drept, apelul Ministerului Public nu
impune o reevaluare a coordonatelor faptice în care chitanţa falsificată a fost prezentată
instanţei civile.
    Actul de folosire a acestui înscris sub semnătură privată, în coordonatele sale
obiective, nu a fost, de altfel, contestat de vreunul din participanţii procesuali.
    Prin urmare, notând că înscrisul sub semnătură privată intitulat "chitanţă" a fost
falsificat prin plăsmuirea conţinutului şi contrafacerea scrierii şi subscrierii părţii civile F.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezentarea acestui înscris instanţei civile
învestite cu soluţionarea dosarului, de către un participant la activitatea de falsificare,
realizează cerinţele de tipicitate ale unei singure infracţiuni, respectiv falsul în înscrisuri
sub semnătură privată prevăzut în art. 322 C. pen. (fost art. 290 C. pen. anterior), nu şi
pe cele ale infracţiunii de înşelăciune, regăsite în cuprinsul art. 244 C. pen. (fost art. 215
C. pen. anterior).
    Incriminând faptele de înşelăciune, legiuitorul român a urmărit, în mod esenţial,
ocrotirea relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când, în derularea acestora,
intenţionând obţinerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate
recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie mijloace simple, de tipul celor
prevăzute în art. 244 alin. (1) C. pen., fie cu caracter fraudulos, de natură a califica
infracţiunea, conform dispoziţiilor alin. (2) al textului.
    Relaţiile sociale cu caracter patrimonial, care implică buna-credinţă a celor implicaţi,
constituie, în primul rând, obiectul juridic special al înşelăciunii, infracţiune contra
patrimoniului, inclusă în Titlul II, Partea specială a Codului penal, rezervat infracţiunilor
contra patrimoniului în general şi, totodată, în Capitolul III al acestui titlu, rezervat
infracţiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.
    În al doilea rând, caracterul patrimonial al relaţiilor stabilite de autorul înşelăciunii cu
victima inducerii în eroare constituie nu doar o particularitate a obiectului ocrotirii
penale, ci, concomitent, şi o premisă pentru existenţa infracţiunii analizate. Pentru a
realiza condiţiile de tipicitate ale înşelăciunii, acţiunea de inducere în eroare trebuie să
se producă pe fondul constatării existenţei unor raporturi patrimoniale între autorul
faptei şi persoana indusă în eroare, raporturi în derularea cărora primul acţionează însă
cu rea-credinţă, urmărind să creeze victimei o falsă reprezentare a realităţii, în scopul de
a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos
patrimonial injust.
    Admiţând că, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate, este
irelevant în ce măsură paguba se localizează în chiar patrimoniul celui indus în eroare
sau, dimpotrivă, al altei persoane, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază însă că, şi
în această din urmă ipoteză, trebuie îndeplinită cerinţa existenţei unor raporturi
patrimoniale între autorul faptei şi victima inducerii în eroare. Numai pe fondul
statornicirii unor asemenea raporturi, victima poate, în mod obiectiv, să satisfacă
pretenţiile patrimoniale ale autorului şi îi poate procura folosul pecuniar injust urmărit,
chiar şi atunci când paguba propriu-zisă s-ar localiza, în final, în patrimoniul altuia.
    Din această perspectivă, concordant jurisprudenţei sale, reflectată în decizia nr.
449/2015 a Secţiei penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prezentarea
mincinoasă a unor situaţii de fapt sau de drept în faţa unei autorităţi iese din sfera
relaţiilor sociale protejate prin incriminarea înşelăciunii, fiind circumscrisă, eventual,
altor infracţiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de Codul penal (fals în
declaraţii, fals privind identitatea) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, Codul vamal,
Legea nr. 241/2005).
    Raporturile dintre diferitele autorităţi publice (inclusiv autoritatea judecătorească) şi
cetăţeni sunt raporturi de autoritate, guvernate de reglementările incidente în
domeniile în care cele dintâi îşi exercită prerogativele specifice. Natura raporturilor
existente între instanţele de judecată şi părţi nu este însă influenţată de tipul litigiului
dedus spre soluţionare, ceea ce înseamnă că aceste relaţii rămân în sfera raporturilor de
autoritate indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului pentru
ocrotirea căruia partea se adresează justiţiei.
    În acest context, argumentul Ministerului Public privind inexistenţa unei distincţii, în
cuprinsul art. 244 C. pen., după cum persoana indusă în eroare este un particular sau
parte a unei autorităţi, nu este de natură a susţine teza valorificată în acuzare. O
distincţie explicită de tipul celei menţionate nici nu este necesară, deoarece ea rezultă,
în mod implicit, dar neechivoc, din interpretarea sistematică a normelor de incriminare
inserate în Titlurile II - IV ale Părţii speciale a Codului penal, dar şi din analiza gramaticală
şi raţională a prevederilor art. 244 C. pen.
    În cazul particular al deciziilor judecătoreşti, este justă, sub aspectul analizat, şi
observaţia primei instanţe, în sensul că hotărârea judecătorească este rezultatul unui
proces complex de evaluare a tuturor circumstanţelor faptice şi juridice proprii unei
cauze, prin raportare la reglementările incidente într-un anumit domeniu, nicidecum
urmarea directă a simplei solicitări (chiar frauduloase) a unei singure părţi a litigiului.
    Prin urmare, prezentarea mincinoasă ori doar incompletă a faptelor de către una din
părţile litigante nu are aptitudinea de a genera, în mod direct, o anumită soluţie a
procesului şi, cu atât mai puţin, un rezultat prejudiciabil pentru partea adversă. Acest
din urmă rezultat este efectul mediat al derulării procedurii jurisdicţionale în ansamblul
său, iar nu al poziţiei procesuale incorecte adoptate de un participant procesual,
concluzie valabilă indiferent dacă instanţa a descoperit ori nu caracterul fraudulos al
acţiunilor unui participant procesual.
    În fine, susţinerile referitoare la distincţia necesară între situaţia în care înscrisul fals,
folosit în proces de una din părţi, nu produce pagube adversarului procesual şi cea în
care înscrisul falsificat cauzează un prejudiciu se raportează la chestiuni irelevante în
economia analizei de tipicitate a infracţiunii de înşelăciune. Aşa cum s-a subliniat în
precedent, natura raporturilor de autoritate dintre instanţele judecătoreşti şi părţi nu se
modifică în funcţie de tipul litigiului şi, cu atât mai puţin, de specificul unor mijloace de
probă administrate de părţi, cum este cazul, exemplificativ, al înscrisurilor la care a făcut
referire Ministerul Public.
    Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază integral legală
soluţia de achitare dispusă, prin raportare la impedimentul prevăzut în art. 16 alin. (1)
lit. b) teza I C. proc. pen., faţă de inculpaţii A., E. şi D. sub aspectul infracţiunilor de
tentativă la înşelăciune şi, respectiv, complicitate la tentativă la înşelăciune.
    2. Cu privire la apelul declarat de inculpata A.:
    Constatând temeinică hotărârea instanţei de fond sub aspectul situaţiei de fapt
reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată însă, din oficiu, că încadrarea juridică
dată faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma de participaţie a instigării
este parţial eronată, sub aspectul greşitei reţineri a incidenţei art. 41 alin. (2) C. pen.
anterior privind forma continuată a infracţiunii.
    Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpata A., în baza unei
rezoluţii infracţionale unice, i-ar fi determinat, prin acţiuni diferite, pe fiecare dintre
inculpaţii E., D. şi B. să contribuie la plăsmuirea aceluiaşi înscris falsificat.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, de esenţa formei de unitate
infracţională reglementate în art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (actual art. 35 alin. 1 C.
pen.), este existenţa unei pluralităţi de acte materiale, comise la diferite intervale de
timp şi realizând, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, acte legate însă din
punct de vedere subiectiv prin unitatea de rezoluţie infracţională. Pluralitatea poartă,
aşadar, asupra numărului actelor materiale componente ale unităţii legale analizate,
fiind obligatoriu ca ele să fie în număr de cel puţin două şi ca fiecare dintre acestea să
aibă o configuraţie autonomă, respectiv, analizate izolat, să corespundă tiparului legal al
aceleiaşi infracţiuni.
    Atunci când, în configuraţia faptică a infracţiunii, intră un singur act material, la
săvârşirea căruia îşi aduc contribuţia două sau mai multe persoane, fapta comisă îşi
păstrează unitatea naturală, pluralitatea de participaţii penale neimprimând caracter
plural şi acţiunii obiective ilicite. Aceasta din urmă rămâne unică şi în ipoteza în care, la
consumarea sa, îşi aduc contribuţia, concomitent sau succesiv, două sau mai multe
persoane, pluralitatea de făptuitori având relevanţă numai sub aspectul reţinerii unor
forme de participaţie variate sau a unor circumstanţe agravante (cum ar fi,
exemplificativ, art. 77 lit. a C. pen.).
    În cauza de faţă, acţiunea concretă circumscrisă verbum regens al art. 290 C. pen.
anterior o constituie falsificarea chitanţei din 3 februarie 2013, prin plăsmuirea
conţinutului său şi contrafacerea scrierii şi a subscrierii părţii civile. La această acţiune
unică şi-au adus contribuţia, în aceeaşi împrejurare, dar prin acte distincte şi conjugate,
mai mulţi participanţi, respectiv coinculpaţii E., D. şi B. O atare împrejurare nu afectează
unitatea infracţiunii, deoarece contextul faptic în care participanţii au acţionat şi
singularitatea înscrisului falsificat în aceeaşi împrejurare imprimă caracter unic faptei
comise, chiar dacă la săvârşirea ei au participat, în calitate de coautori, mai multe
persoane.
    Câtă vreme participaţia penală sub forma coautoratului la săvârşirea uneia şi aceleiaşi
infracţiuni nu are, eo ipso, ca rezultat incidenţa formei continuate, nici instigarea mai
multor persoane la comiterea aceleiaşi fapte penale, în aceeaşi împrejurare, nu atrage o
atare calificare juridică în sarcina instigatorului şi nu justifică reţinerea formei continuate
a infracţiunii în privinţa sa.
    În fine, din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată just raţionamentul primei
instanţe sub aspectul identităţii dintre noţiunea de făptuitor, inserată în cuprinsul art.
290 C. pen. anterior, şi orice participant la săvârşirea falsului, indiferent dacă el a
acţionat ca autor, instigator sau complice. Aceasta înseamnă că folosirea înscrisului
falsificat de către oricare dintre participanţii la activitatea de contrafacere determină
reţinerea, în sarcina sa, a infracţiunii unice de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu
şi a celei de uz de fals.
    Pentru aceste considerente, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va schimba încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei A.
din infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41
alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea
prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C.
pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi o va condamna la o pedeapsă similară celei
stabilite în primă instanţă, de 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării,
conform art. 81 C. pen. anterior, pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
    3. Cu privire la apelul inculpatului B.:
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conchide că probatoriul administrat relevă, cu
certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că apelantul-inculpat a
fost implicat în plăsmuirea celor două exemplare ale chitanţei olografe false, fiind cel
care a atestat identitatea părţilor, data şi conţinutul actului din care rezulta, contrar
realităţii, că partea civilă F. ar fi primit suma de 38.000 de euro reprezentând sulta în
dosarul de partaj, înscrisul fiind încredinţat inculpatei A. spre folosire.
    Fapta astfel comisă întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri
sub semnătură privată, prevăzută în art. 322 C. pen. (art. 290 C. pen. anterior).
    Contrar susţinerilor apărării, atestarea menţiunilor anterior descrise, cunoscând că ele
reflectă împrejurări contrare realităţii, urmată de încredinţarea înscrisului astfel atestat
spre a fi folosit într-o procedură judiciară, de către inculpata A., reflectă o atitudine
subiectivă specifică intenţiei directe, nicidecum unei eventuale erori, de natură a pune
în discuţie răspunderea disciplinară întemeiată pe dispoziţiile art. 86 din Legea nr.
51/1995.
    Pedeapsa principală, de 1 an închisoare, aplicată inculpatului reflectă adecvat
particularităţile gradului de pericol social al contribuţiei sale infracţionale, cu precădere
calitatea în care a acţionat şi care îi permitea să aibă pe deplin reprezentarea
consecinţelor socialmente periculoase ale faptei săvârşite. Această pedeapsă este
similară celei aplicate coinculpatei A. şi, raportat la gradul de implicare a inculpatului B.
şi la datele sale personale (inclusiv antecedentele penale), se relevă ca o sancţiune
moderată, just individualizată.
    În privinţa pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de
avocat, faţă de dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. pen. (identificat corect ca fiind legea mai
favorabilă), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază juste toate observaţiile primei
instanţe, constatând, la rândul său, că o atare sancţiune complementară este necesară
faţă de natura şi gravitatea faptei, circumstanţele în care inculpatul a acţionat (în
exercitarea atribuţiilor profesiei) ori persoana acestuia (condamnat în antecedente
pentru o faptă de trafic de influenţă).
    Încetarea calităţii de avocat nu înlătură ut singuli caracterul necesar al pedepsei
complementare, câtă vreme sancţiunea are nu doar o finalitate coercitivă, ci şi una
preventivă, urmărind să împiedice, pe o perioadă determinată, revenirea ulterioară a
inculpatului în profesie.
    Sub aspectul modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante, dar şi a modalităţii de
executare, instanţa de apel nu identifică elemente de nelegalitate care să impună
eventuala reformare a sentinţei. Anularea suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei stabilite prin sentinţa nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a penală, contopirea tuturor pedepselor corespunzătoare
infracţiunilor concurente şi aplicarea unei sancţiuni rezultante de 2 ani închisoare,
corespunzătoare celei mai grele pedepse, sporite cu o treime, reflectă o legală aplicare a
dispoziţiilor art. 97 alin. (1) şi (2), art. 40 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
    Soluţia instanţei
    Pentru toate aceste considerente, constatând că reformarea sentinţei se impune
numai sub aspectul încadrării juridice dată faptei de fals reţinute în sarcina inculpatei A.,
restul criticilor formulate fiind integral nefondate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc.
pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
    1. A admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei nr. 232/F din 19
decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
    A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:
    În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute
în sarcina inculpatei A. din infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1)
coroborat cu art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C.
pen. în infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75
alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
    În baza art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.
anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură
privată.
    În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
    A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la suspendarea condiţionată, în baza art.
81, respectiv art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a executării pedepsei principale şi a celei
accesorii, pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 alin. (1) şi
(3) C. pen. anterior, precum şi dispoziţiile referitoare la conţinutul prevederilor art. 83 şi
art. 84 C. pen. anterior.
    A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale, care nu contravin prezentei
decizii.
    2. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile
declarate, între alţii, de procuror şi inculpatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.
_____________