Secțiunea a 6-a.

Procedura dării în urmărire

§1. Considerații generale

Darea în urmărire reprezintă o procedură specială care se solicită și se dispune în vederea identificării,
căutării, localizării și prinderii unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare sau punerii în
executare a anumitor hotărâri judecătorești 1.
Această procedură a fost introdusă în Codul de procedură penală anterior, prin O.U.G. nr. 60/2006 pentru
modificarea și completarea Codului de procedură penală și pentru modificarea altor legi, în cuprinsul Titlului IV
„Proceduri speciale”, Capitolul II 1 (art. 4931-4937), care cuprindea reglementări privind identificarea, căutarea,
localizarea și prinderea unei persoane, în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii în
executare a anumitor hotărâri judecătorești.
În prezent, procedura dării în urmărire se regăsește în cuprinsul Capitolului IV al Titlului IV din Partea
specială a Codului de procedură penală.

§2. Obiectul procedurii, cazurile de dare în urmărire și titularii cererii

Urmărind conținutul definiției acestei proceduri, putem evidenția și obiectul acesteia. Astfel, darea în
urmărire are ca obiect identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane, în scopul aducerii acesteia
în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.
Prin identificare se înțelege activitatea desfășurată în cazul în care persoana urmărită utilizează o altă
identitate decât cea reală, precum și stabilirea corespondenței dintre persoana menționată în hotărârea
judecătorului ori a instanței cu privire la care s-a dispus măsura arestării, măsura educativă privativă de
libertate ori pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață și o persoană reală. Prin localizare se înțelege
identificarea țării și a localității în care se află persoana dată în urmărire, în scopul prinderii acesteia, în vederea
executării hotărârii instanței.
Această procedură poate fi declanșată doar în baza unei hotărâri judecătorești definitive.
Art. 521 alin. (2) CPP cuprinde cazurile în care se poate dispune darea în urmărire:
a) nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse
privative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau măsura
expulzării, întrucât persoana față de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită;
b) persoana a evadat din starea legală de reținere sau deținere ori a fugit dintr-un centru educativ, centru
de detenție sau din unitatea în care executa măsura internării medicale;
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre care există date că se află în România.
În ceea ce privește titularii cererii de dare în urmărire, menționăm art. 521 alin. (3) CPP. Astfel, darea în
urmărire se solicită de către:
a) organul de poliție care a constatat imposibilitatea executării măsurii arestării preventive, a unei pedepse
privative de libertate, a unei măsuri educative privative de libertate, a măsurii internării medicale sau a măsurii
expulzării;
b) administrația locului de deținere, centrul educativ sau unitatea medicală;
c) organul judiciar competent potrivit legii speciale, în vederea depistării unei persoane urmărite
internațional despre care există date că se află în România.
În toate situațiile prezentate anterior, ordinul de dare în urmărire se va emite de către autoritatea
competentă, respectiv Inspectoratul General al Poliției Române, și se va pune în executare de îndată de către
structurile competente ale Ministerului Afacerilor Interne, care vor desfășura, la nivel național, activități de

1
A.L. LORINCZ, op. cit., p. 539.

1
identificare, căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite, textul de lege referindu-se doar la urmărirea
generală a unei persoane pe teritoriul statului român.
Potrivit art. 521 alin. (5) CPP, ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp următoarelor
autorități ale statului:
– organelor competente să elibereze pașaportul, care au obligația să refuze eliberarea pașaportului sau,
după caz, să ridice provizoriu pașaportul pe durata măsurii;
– organelor de frontieră pentru darea în consemn;
– celui în fața căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii (organ de poliție,
administrația locului de detenție, administrația centrului educativ sau a centrului de detenție);
– organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire.

§3. Punerea în executarea a ordinului de dare în urmărire

Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de către structurile competente ale Ministerului Afacerilor
Interne, cele care vor desfășura activitățile de identificare, căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite,
la nivel național.
Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfășurată de organele de poliție, este
supravegheată de procurori anume desemnați din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui
circumscripție se află sediul instanței competente care a soluționat în fond propunerea de arestare preventivă
[art. 522 alin. (3) CPP]. De asemenea, când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de
competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, supravegherea activității de urmărire
revine procurorului care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză. Procurorul are obligația de a
verifica periodic dacă organele de poliție își îndeplinesc obligațiile privind executarea mandatelor de arestare
preventivă în lipsă.
În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori
anume desemnați din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție se află sediul
instanței de executare ori al altei instanțe competente potrivit legii speciale.

§4. Activitățile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi

Pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire, pot fi efectuate, în
condițiile prevăzute de lege, următoarele activități:
– supravegherea tehnică;
– reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor;
– obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații
electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului;
– percheziția;
– ridicarea de obiecte sau înscrisuri.
Activitățile de supraveghere tehnică, reținere, predare și percheziționare a corespondenței și a obiectelor,
obținere a datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații
electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului și percheziție pot fi efectuate
numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza
în primă instanță sau de la instanța de executare ori de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța
competentă potrivit legii speciale în cazul prevăzut la art. 521 alin. (2) lit. c) CPP. Activitatea prevăzută la alin.
(1) lit. d) din cuprinsul art. 523 CPP, respectiv ridicarea de obiecte sau înscrisuri, poate fi efectuată numai cu
autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea
persoanei date în urmărire.
Potrivit art. 524 alin. (1) CPP, activitățile de supraveghere tehnică, reținere, predare și percheziționare a
corespondenței și a obiectelor, percheziție și obținere a datelor de trafic și de localizare prelucrate de către

2
furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție
care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța
competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în
urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate, aplicându-se în acest sens dispozițiile din
Partea generală a Codului de procedură penală.
De asemenea, ridicarea de obiecte sau înscrisuri în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii
persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliție
ce efectuează urmărirea persoanei date în urmărire.

§5. Revocarea urmăririi

Urmărirea unei persoane poate fi revocată în momentul prinderii acesteia sau atunci când au dispărut
temeiurile care au justificat darea în urmărire.
Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției Române, care se transmite în copie, de
îndată, parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire,
organelor competente să elibereze pașaportul și organelor de frontieră.
În cazul în care darea în urmărire este revocată, procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a
persoanei date în urmărire dispune de îndată încetarea activităților de supraveghere luate conform art. 524
CPP și va informa despre aceasta judecătorul de drepturi și libertăți.

Secțiunea a 7-a. Procedura reabilitării

§1. Considerații generale

Pe lângă pedepsele pe care trebuie să le execute (pedeapsa principală și, după caz, accesorie și
complementară), condamnarea generează și alte consecințe, pe care condamnatul este nevoit să le suporte
după terminarea executării și care constau într-o serie de decăderi, interdicții și incapacități care decurg din
condamnare.
Încetarea acestor consecințe ale condamnării ține de esența instituției reabilitării 2.
Reabilitarea constituie, așadar, o cauză care înlătură consecințele penale și extrapenale care au rezultat
dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în fața legii.
Noul Cod penal reglementează reabilitarea în Titlul IX al Părții generale, intitulat „Cauze care înlătură
consecințele condamnării” (art. 165-171), în cazul persoanei fizice, respectiv în art. 150 în cazul persoanei
juridice.
Reabilitarea poate fi de două feluri, și anume reabilitare de drept și reabilitare judecătorească.

§2. Reabilitarea de drept

Reabilitarea de drept intervine, în anumite condiții prevăzute de lege, după trecerea unui anumit interval de
timp. Ea operează automat, în virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat să o ceară sau să o
obțină printr-o procedură specială. Ceea ce caracterizează reabilitarea de drept este dobândirea ei în mod
automat, în baza legii, fără a fi nevoie de o constatare judiciară în acest sens.
Potrivit art. 165 CP, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii,
la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

2
AL. BOROI, op. cit., p. 533.

3
 Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii
sau, după caz, pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a
mai săvârșit nicio altă infracțiune (art. 150 CP).
Noul Cod de procedură penală conține, spre deosebire de reglementarea anterioară, și dispoziții privind
procedura reabilitării de drept. Astfel, potrivit art. 528 alin. (1) CPP, la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut
la art. 165 CP, dacă persoana condamnată nu a mai săvârșit o altă infracțiune, autoritatea care ține evidența
cazierului judiciar va șterge din oficiu mențiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului.
Pentru persoana juridică, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la
art. 150 CP, dacă persoana condamnată nu a mai săvârșit o altă infracțiune, organul care a autorizat înființarea
persoanei juridice și organul care a înregistrat persoana juridică vor șterge din oficiu mențiunile privind
pedeapsa aplicată persoanei juridice.

§3. Reabilitarea judecătorească

3.1. Considerații generale

Reabilitarea judecătorească sau judiciară se obține la cererea fostului condamnat persoană fizică, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în fața instanței de judecată. Este o
formă de reabilitare care se acordă, la cererea condamnatului, de către instanța judecătorească, în condițiile
arătate de lege.
Reabilitarea judecătorească se acordă în cazurile în care nu operează reabilitarea de drept, respectiv pentru
condamnările la închisoare mai mari de 2 ani.
Față de reabilitarea de drept, reabilitarea judecătorească nu intervine la simpla constatare a condițiilor
prevăzute de lege, fiind necesară intervenția organelor judecătorești, care, la cerere, examinează și decid
asupra solicitării prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești 3.

3.2. Cererea de reabilitare judecătorească

3.2.1. Titularii cererii

Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după moartea acestuia de soț
sau de rudele apropiate4.
Soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare judecătorească pornită anterior decesului.
Cererea de reabilitare judecătorească poate fi retrasă de titular, personal sau prin reprezentantul său legal.

3.2.2. Conținutul cererii

Reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile și în condițiile prevăzute în art. 166 și art. 168 CP.
Astfel, potrivit art. 166 CP, condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanță, după împlinirea
următoarelor termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe
viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii,
a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.
3
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1472.
4
În prezent, Codul penal nu mai utilizează noțiune de „rude apropiate”, ci pe aceea de „membru de familie” (art. 177 CP),
astfel încât se constată o necorelare în acest sens între dispozițiile Codului penal și cele ale Codului de procedură penală (art. 530
CPP). În literatura de specialitate se consideră că nu există echivalență între cele două noțiuni [a se vedea R. MOROȘANU, în N.
VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1476; M. Udroiu, op. cit., 2019, p. 835].

4
 De asemenea, conform art. 166 alin. (2) CP, atunci când condamnatul decedează până la împlinirea
termenului de reabilitare, acesta va putea fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea lui până la deces,
apreciază că merită acest beneficiu.
În art. 168 CP au fost stabilite condițiile privitoare la conduita condamnatului, denumite uneori „condiții de
fond” ale reabilitării. Textul legal menționat enumeră două asemenea condiții, după cum urmează:
a) persoana condamnată să nu fi săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare;
b) petiționarul să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la care a fost obligat,
afară de cazul când partea civilă a renunțat la despăgubiri sau când cel condamnat dovedește că nu a avut
posibilitatea să le îndeplinească.
Conform art. 530 alin. (3) CPP, în cerere trebuie să se menționeze adresa condamnatului, iar când cererea
este făcută de altă persoană, adresa acesteia; mențiunea este necesară nu numai pentru îndeplinirea
procedurii de citare, ci și pentru verificarea competenței instanței sesizate.
De asemenea, în cerere trebuie să se menționeze: condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta
pentru care a fost pronunțată acea condamnare, pentru ca instanța care soluționează cererea să poată verifica
îndeplinirea condițiilor cerute de lege; localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă din tot
intervalul de timp de la executarea pedepsei și până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea
pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la introducerea cererii; temeiurile
cererii; indicații utile pentru identificarea dosarului și orice alte date pentru soluționarea cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condițiile reabilitării, reprezentate de
chitanța de plată a cheltuielilor judiciare, documente ce atestă achitarea obligațiilor civile sau imposibilitatea
îndeplinirii acestora.

3.3. Judecarea cererii de reabilitare judecătorească

3.3.1. Instanța competentă

Potrivit art. 529 CPP, competentă să se pronunțe asupra cererii de reabilitare judecătorească este fie
instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere
reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul sau în care a avut
ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.
Asupra acestui aspect s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea unui
recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 83/2007 5: „În caz de modificare a normelor de competență, cererea de
reabilitare va fi soluționată de instanța competentă să judece cauza în primă instanță, potrivit legii în vigoare la
momentul introducerii cererii”.
În situația în care pedepsele au fost aplicate de instanțe de grad diferit, competentă în soluționarea cererii
de reabilitare este instanța superioară în grad 6.
Din coroborarea textului art. 529 cu cel al art. 530 alin. (3) CPP rezultă că, în situația în care cererea de
reabilitare este formulată după decesul condamnatului de rudele apropiate ale acestuia, competentă este
instanța în a cărei circumscripție domiciliază titularul cererii, respectiv ruda apropiată care o formulează 7.

3.3.2. Măsurile premergătoare

Conform art. 531 CPP, după fixarea termenului de soluționare a cererii de reabilitare se dispune citarea
persoanei care a solicitat reabilitarea și a persoanelor a căror ascultare instanța o consideră necesară, se iau
măsuri pentru aducerea dosarului în care s-a pronunțat condamnarea și se solicită copia fișei cazierului judiciar
al condamnatului.

5
M. Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008.
6
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4725/1969, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 170, citată de A. CRIȘU, op. cit., p. 714.
7
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1475.

5
 Soluționarea cererii are loc cu citarea persoanei care a formulat-o, fie că este condamnatul, fie că este soțul
sau ruda apropiată. În cazul în care cererea a fost formulată de soț sau ruda apropiată înainte de decesul
condamnatului, va fi citat și acesta din urmă, pentru a preciza dacă și-o însușește.
De asemenea, instanța va solicita o copie a fișei de cazier judiciar a condamnatului, pentru a stabili dacă
este îndeplinită condiția privind nesăvârșirea unei infracțiuni până la împlinirea termenului de reabilitare
judecătorească, precum și dacă există alte condamnări pentru care se impune calcularea termenului de
reabilitare.

3.3.3. Respingerea cererii pentru lipsa condițiilor de formă și de fond

Pentru soluționarea cauzelor privind reabilitarea judecătorească, instanța trebuie să verifice îndeplinirea
condițiilor de formă care sunt menționate în cuprinsul art. 530 CPP. De asemenea, instanța trebuie să verifice și
existența actelor anexate cererii, precum și termenul prevăzut de lege pentru introducerea ei.
După analiza acestor cerințe, instanța poate trece la soluționarea în fond a cererii de reabilitare.
Potrivit art. 532 alin. (1) CPP, respingerea cererii se poate face pentru neîndeplinirea condițiilor de formă și
de fond în următoarele cazuri:
a) a fost introdusă înainte de termenul legal;
b) lipsește mențiunea prevăzută la art. 530 alin. (3) lit. a) CPP și petiționarul nu s-a prezentat la termenul de
înfățișare;
c) lipsește vreuna dintre mențiunile prevăzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) CPP și petiționarul nu a completat
cererea la termenul de înfățișare și nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
Cererea se respinge pentru neîndeplinirea condiției de fond a împlinirii termenului de reabilitare, atunci
când a fost introdusă înainte de termenul legal, caz în care instanța va respinge cererea ca prematur introdusă,
ea putând fi repetată după împlinirea termenului legal.
Cererea de reabilitare în privința căreia rezultă că nu privește o persoană condamnată determinată, precum
și cererea formulată în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condițiile
legii, sunt inadmisibile.
Cererea respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor de formă poate fi reintrodusă oricând.
Termenele de reabilitare se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la
data când aceasta s-a prescris.
În cazul grațierii totale sau a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la
acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată la data intervenției sale.

3.3.4. Soluționarea cererii și situațiile privind despăgubirile civile

Potrivit art. 533 alin. (1) CPP, la termenul fixat, în ședință nepublică, instanța ascultă persoanele citate
prezente, concluziile procurorului și ale petiționarului și verifică dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege
pentru admiterea reabilitării.
Dacă înainte de soluționarea cererii de reabilitare față de condamnat a fost pusă în mișcare acțiunea penală
pentru altă infracțiune, examinarea cererii se suspendă până la soluționarea definitivă a acelei cauze, iar dacă,
în urma soluționării definitive a cauzei privind noua învinuire, se dispune condamnarea, cererea de reabilitare
va fi respinsă, deoarece nu este îndeplinită condiția ca persoana condamnată să nu fi săvârșit o altă infracțiune
până la împlinirea termenului de reabilitare.
Reabilitarea poate fi acordată de instanță dacă cel condamnat face dovada că a achitat în întregime
cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la care a fost obligat, însă reabilitarea poate fi dispusă și atunci
când neplata acestor cheltuieli nu se datorează relei-credințe a condamnatului.
În cazul în care petiționarul nu face dovada achitării cheltuielilor ori a imposibilității de achitare, cererea va
fi respinsă ca nefondată.

6
 În conformitate cu art. 534 alin. (1) CPP, când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare
dovedește că nu i-a fost cu putință să achite despăgubirile civile și cheltuielile judiciare, instanța, apreciind
împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluționării cererii, un termen pentru
a achita în întregime sau în parte suma datorată. Termenul nu poate depăși 6 luni, fiind vorba despre un
termen de judecată acordat pentru acest temei pentru soluționarea cererii de reabilitare.
În cazul în care în urma verificării condițiilor cerute de lege instanța constată îndeplinirea acestora, va
dispune admiterea cererii de reabilitare.

3.4. Contestația

Potrivit art. 535 CPP, sentința prin care instanța rezolvă cererea de reabilitare este supusă contestației în
termen de 10 zile de la comunicare.
Contestația se soluționează de instanța ierarhic superioară, în ședință nepublică, cu citarea petentului, iar
participarea procurorului este obligatorie.
Decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă.

3.5. Anularea reabilitării

Conform art. 171 CP, atunci când, după ce instanța a dispus reabilitarea judecătorească, se descoperă că
persoana reabilitată mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea
cererii de reabilitare, instanța prevăzută la art. 529 CPP (fie instanța care a judecat în primă instanță cauza în
care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei
circumscripție domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii
domiciliază în străinătate) va dispune anularea reabilitării.
Anularea reabilitării se poate dispune din oficiu sau la cererea procurorului.
Pentru a se dispune anularea reabilitării, este necesar ca sentința prin care s-a dispus reabilitarea să fie
definitivă, în caz contrar nelegalitatea poate fi îndreptată în calea de atac a contestației.

3.6. Mențiuni despre reabilitare

După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanța dispune să se facă
mențiune pe hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea.
Soluția definitivă a instanței va fi comunicată și organelor de poliție, pentru a face mențiunea cuvenită în
cazierul judiciar.

Secțiunea a 8-a. Procedura reparării pagubei materiale

sau a daunei morale în caz de eroare judiciară
sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri

§1. Considerații generale

Așa cum precizam anterior, procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege, desfășurată de
organele competente, cu participarea părților, a subiecților procesuali principali și a altor persoane, în scopul
constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit
o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală8.
Cu ocazia judecării cauzelor, pot apărea greșeli fie în stabilirea corectă a faptelor, fie în aplicarea
dispozițiilor legale cu privire la sancțiunile de drept penal sau cu privire la dispunerea măsurilor preventive. În
afara acestor situații, nu se pot exclude cazurile în care organul judiciar acționează cu rea-credință, săvârșind
8
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 14.

7
infracțiuni contra înfăptuirii justiției, cum sunt represiunea nedreaptă și cercetarea abuzivă, prevăzute în art.
283, respectiv art. 280 CP9.
În scopul remedierii unor astfel de greșeli, remarcăm preocuparea legiuitorului ca prin dispoziții procesuale
penale să le corecteze, dând astfel dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare
judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, fapt care se constituie ca o garanție a respectării drepturilor
individuale împotriva hotărârilor judecătorești greșite și deci periculoase atât pentru cetățeni, cât și pentru
autoritatea justiției.
Pentru aceste motive, legiuitorul a instituit în art. 538-542 CPP o procedură specială prin care persoana
condamnată pe nedrept sau împotriva căreia a fost luată o măsură privativă sau restrictivă de libertate ori
internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenție, în cazul minorilor, ca sancțiuni
privative de libertate, dispuse în mod nelegal, să aibă posibilitatea obținerii reparațiilor corespunzătoare,
aceste dispoziții fiind asemănătoare celor din reglementarea anterioară 10.
De altfel, și în documentele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului există prevederi
similare, de exemplu, în cuprinsul art. 14 pct. 6 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice 11, în
art. 5 parag. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului 12, precum și în art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional
la Convenția europeană a drepturilor omului13.

§2. Cazurile care dau dreptul la reparație

Din coroborarea art. 538 și art. 539 CPP rezultă că această procedură specială poate fi utilizată în două
cazuri:
– în cazul producerii unei erori judiciare;
– în cazul privării nelegale de libertate.

2.1. Repararea pagubei în caz de eroarea judiciară

Potrivit art. 538 alin. (1) și (2) CPP, persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa
aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de
către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii
de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a
pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Aceste dispoziții se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal
cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Din aceste dispoziții rezultă condițiile necesar a fi îndeplinite pentru ca eroarea judiciară să dea dreptul unei
persoane la despăgubiri, astfel14:
a) pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura
educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare;
b) pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare15, în urma rejudecării cauzei:
9
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1490.
10
A.L. LORINCZ, op. cit., 2009, p. 516.
11
Art. 14 pct. 6: „Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea deoarece un fapt nou sau
nou-descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va
primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut
îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte”.
12
Art. 5 parag. 5: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui
articol are dreptul la reparații”.
13
Art. 3: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt
nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei
condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.
14
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1491.
15
Prin Decizia nr. 76/2018 (M. Of. nr. 215 din 19 martie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei

8
 – după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care
dovedește că s-a produs o eroare judiciară; ori
– în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă;
c) persoana să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara
cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel;
d) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă – în tot sau în parte – nedescoperirea în timp util a faptului
necunoscut sau recent descoperit.

2.2. Repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

Potrivit art. 539 alin. (1) CPP, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a
fost privată nelegal de libertate. Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „privarea
nelegală de libertate” poate interveni nu numai în legătură cu măsurile preventive, ci și în situația măsurii de
siguranță a internării medicale sau a internării nevoluntare dispuse în vederea efectuării unei expertize
psihiatrice sau în alte cazuri, de exemplu, ținerea unei persoane aduse cu mandat mai mult de 8 ore, fără să se
dispună față de ea o măsură preventivă.
Condițiile necesar a fi îndeplinite pentru ca privarea nelegală de libertate să dea dreptul unei persoane la
despăgubiri sunt16:
a) s-au dispus măsurile preventive ale reținerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu ori măsura de
siguranță a internării medicale;
b) se poate reține culpa organelor judiciare competente în dispunerea măsurilor preventive (în cazul în care
fie măsura preventivă a fost revocată ca urmare a motivelor de nelegalitate, indiferent de modul de soluționare
a procesului penal, fie procesul penal s-a finalizat în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în
judecată, prin care să se confirme nevinovăția persoanei urmărite, sau printr-o soluție definitivă de achitare, în
faza de judecată);
c) potrivit art. 539 alin. (2) CPP, privarea nelegală de libertate să fie stabilită, după caz, prin:
– ordonanța procurorului;
– încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară;
– încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) CPP, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit 17 următoarele: „caracterul nelegal al măsurilor
preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în
cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii
caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”.
De asemenea, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului
achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestației la executare întemeiate pe prevederile
art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I CPP, după cum a stabilit 18 Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în aplicarea art. 539 alin. (2)
CPP.

§3. Titularii și termenul de introducere a acțiunii pentru repararea pagubei

Potrivit art. 541 alin. (1) CPP, persoana îndreptățită la repararea pagubei este persoana cu privire la care s-a
produs eroarea judiciară sau cu privire la care s-a dispus măsura privativă de libertate nelegală.

hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii
de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 CPP 1968, respectiv art. 551 și art. 552 CPP.
16
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 554.
17
Decizia nr. 15/2017 (M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017).
18
Decizia nr. 11/2019 (M. Of. nr. 613 din 24 iulie 2019).

9
 După moartea acesteia, pot introduce acțiune la instanță ori să continue acțiunea pornită de persoana cu
privire la care s-a produs eroarea judiciară sau s-a dispus măsura privativă de libertate nelegală persoanele care
se aflau în întreținerea sa la data decesului.
Termenul de introducere a acțiunii pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de
eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate este de 6 luni, conform art. 541 alin. (2) CPP, fiind un
termen mai redus decât cel prevăzut în Codul de procedură penală anterior, care era de 18 luni.
Acest termen se socotește de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a
ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-au constatat eroarea judiciară, respectiv privarea
nelegală de libertate.

§4. Instanța competentă

Competența de soluționarea a acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază

persoana îndreptățită, care va chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
În cazul în care acțiunea civilă este pornită de persoana aflată în întreținerea titularului, se poate adresa
tribunalului în circumscripția căruia domiciliază, iar nu aceluia în circumscripția căruia locuia titularul decedat.
Dacă această persoană continuă acțiunea civilă pornită de titularul decedat, rămâne competent a judeca
tribunalul în a cărui circumscripție își avea domiciliul titularul decedat.

§5. Felul și întinderea reparației

Pentru stabilirea întinderii reparației se vor lua în considerare durata privării nelegale de libertate, precum și
consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația
prevăzută la art. 538 CPP. În cazul în care s-a dispus achitarea după rejudecare, instanța este obligată să aibă în
vedere criteriul duratei privării de libertate pe lângă acela al consecințelor asupra persoanei sau familiei sale.
Potrivit art. 540 alin. (2) CPP, modalitatea de reparație constă, după caz, în plata unei sume de bani sau în
constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie
încredințat unui institut de asistență socială și medicală. În vederea alegerii felului reparației și a întinderii
acesteia, instanța va avea în vedere modalitățile de reparare a pagubei prevăzute de lege, însă la pronunțarea
soluției va ține seama și de solicitările făcute de reclamant.
De asemenea, conform art. 540 alin. (4) CPP, persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de
privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative
privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și
timpul cât au fost private de libertate, în așa fel încât să nu fie afectate dreptul la pensie și cuantumul pensiei
de asigurări sociale.
Reparația pagubei, în toate cazurile, este suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta având
calitatea de pârât în cauza civilă.

§6. Acțiunea în regres

Analizând dispozițiile art. 542 CPP, observăm că, față de reglementarea anterioară, când acțiunea în regres
împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune era
obligatorie, în prezent, în noua reglementare această acțiune nu mai este obligatorie.
De asemenea, acțiunea în regres se poate exercita în cazul în care repararea pagubei s-a făcut potrivit art.
541 CPP, dar și atunci când statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul
dintre cazurile prevăzute la art. 538 și art. 539 CPP.
Observăm astfel că statul român are posibilitatea de a recupera sumele de bani achitate persoanei
păgubite, exercitând acțiunea în regres îndreptată împotriva:

10
 – persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune; sau
– instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul
profesiunii.
Pentru aceasta, statul trebuie să dovedească, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că
cel asigurat a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de
libertate cauzatoare de prejudicii.
Se face vorbire despre „cel asigurat”, acesta fiind persoana care a provocat situația generatoare de daune și
care a încheiat o poliță de asigurare pentru malpraxis, caz în care statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, se
poate îndrepta direct împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii
provocate în exercițiul profesiunii.

Secțiunea a 9-a. Procedura în caz de dispariție

a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare

§1. Considerații generale

Uneori este posibil ca pe parcursul procesului penal sau după pronunțarea unei hotărâri penale definitive să
se constate de către organele judiciare dispariția unor înscrisuri judiciare dintr-un dosar penal sau chiar a
întregului dosar. De aceea, legiuitorul a considerat necesar să reglementeze prin dispozițiile Codului de
procedură penală modalitatea prin care să se remedieze aceste situații, printr-o procedură specială.
Prin sintagma „dispariția” unor înscrisuri judiciare se înțelege atât pierderea înscrisurilor, cât și distrugerea,
degradarea sau sustragerea lor19.
Procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare efectuată în scopul reîntregirii
materialului din dosarul cauzei se desfășoară în două etape:
– constatarea dispariției înscrisului sau a dosarului;
– reîntregirea dosarului cauzei fie prin înlocuirea, fie prin reconstituirea acestuia.

§2. Obiectul procedurii în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare

Potrivit art. 544 alin. (1) CPP, când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat și nu
poate fi refăcut potrivit procedurii obișnuite, procurorul prin ordonanță ori instanța de judecată prin încheiere
dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului cu privire la care s-a constatat
dispariția.
Prin urmare, această procedură specială este folosită în cazul în care dosarul sau înscrisul judiciar a dispărut
și este reclamat de un interes justificat sau în cazul în care acestea, dispărute fiind, nu mai pot fi refăcute
potrivit metodelor criminalistice20.
Având în vedere cele precizate mai sus, rezultă că obiectul acestei proceduri speciale este reprezentat de
înlocuirea sau reconstituirea înscrisurilor judiciare ori a dosarelor judiciare, atunci când alte metode nu mai pot
fi folosite.

§3. Desfășurarea procedurii speciale

Procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare se desfășoară în două etape
succesive. Mai întâi este necesar să se constate dispariția înscrisului sau a dosarului, iar a doua etapă va viza
reîntregirea dosarului cauzei, fie prin înlocuirea, fie prin reconstituirea acestuia.

19
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 559. Art. 275 alin. (1) CP: „Sustragerea, distrugerea, reținerea, ascunderea ori alterarea de
mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară”, constituie
infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
20
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 559.

11
 3.1. Constatarea dispariției

În cazul dispariției unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparține unui astfel de dosar, organul de
urmărire penală sau președintele instanței la care se găsea dosarul ori înscrisul întocmește un proces-verbal
prin care constată dispariția și arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui [art. 543 alin. (1) CPP].
Rezultă că, în cazul dispariției unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparține unui astfel de dosar,
competența de a constata dispariția aparține organului de urmărire penală în cursul urmăririi penale sau
președintelui instanței la care se găsea dosarul ori înscrisul judiciar.
În cazul în care dosarul se afla în faza de urmărire penală, competența revine organului de urmărire penală
care efectua urmărirea penală la momentul dispariției înscrisului sau dosarului, iar în cazul în care dosarul se
afla pe rolul instanței, competența de a constata dispariția aparține președintelui instanței, indiferent dacă
dosarul se afla în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății.
Dispariția dosarului poate fi semnalată de procuror, de judecător, de personalul auxiliar – arhivari, grefieri
de ședință – sau de o altă persoană interesată de existența dosarului ori a înscrisului judiciar, parte, persoană
vătămată.
În cazul în care sesizarea este făcută de procuror, judecător sau personalul auxiliar, persoana care face
sesizarea va întocmi un referat în care va preciza modalitatea și momentul în care a constatat respectiva
dispariție; sesizarea poate avea loc și prin încheiere de ședință, dacă dispariția se constată la termenul de
judecată, în ședință; dacă este vorba despre o parte sau altă persoană interesată, va formula o cerere adresată
președintelui instanței.
Organul judiciar competent va întocmi un proces-verbal, prin care va constata dispariția, precum și măsurile
dispuse în vederea găsirii acestuia.

3.2. Înlocuirea sau reconstituirea

După semnalarea dispariției dosarului sau înscrisului, organul de urmărire penală, atunci când cauza se află
în faza de urmărire penală, sau președintele instanței, în cazul în care cauza se află pe rolul instanței de
judecată, efectuează sau dispune efectuarea unor activități în vederea găsirii dosarului sau a înscrisului judiciar.
Dacă dosarul sau înscrisul nu este găsit, se întocmește un proces-verbal de constatare a dispariției.
Verificările vor avea în vedere și bazele electronice de date, sistemul Ecris, în care sunt menționate date
despre înregistrarea, manipularea, consultarea înscrisurilor și a dosarelor.
Atunci când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat și nu poate fi refăcut potrivit
procedurii obișnuite, procurorul, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, dispune, după caz,
înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut.
În cazul în care dispariția dosarului sau înscrisului este reclamată după soluționarea definitivă a cauzei,
refacerea se realizează potrivit procedurii speciale, întrucât nu mai există cadrul legal care dă posibilitatea
refacerii potrivit procedurii obișnuite21.
Procurorul, în faza de urmărire penală, va analiza îndeplinirea condițiilor pentru declanșarea procedurii
speciale și va dispune, prin ordonanță, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori a înscrisului, trecându-se apoi
la înlocuirea sau reconstituirea propriu-zisă.
În faza de judecată, instanța va analiza îndeplinirea condițiilor pentru declanșarea procedurii speciale și va
dispune, prin încheiere definitivă, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori a înscrisului, fără citarea părților,
trecându-se apoi la înlocuirea sau reconstituirea propriu-zisă. Totuși, atunci când consideră necesar, are
posibilitatea chemării părților.
Potrivit art. 545 alin. (1) CPP, înlocuirea sau reconstituirea dispariției unui dosar judiciar ori a unui înscris
care aparține unui astfel de dosar se efectuează de către organul de urmărire penală ori de către instanța de
judecată înaintea căreia cauza se găsește pendinte, adică de organul judiciar pe rolul căruia se află dosarul, iar
în cauzele definitiv soluționate, de instanța la care dosarul se găsește în conservare.
21
A. CRIȘU, op. cit., p. 737, citat de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1505.

12
 În situația dispariției unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră preliminară, înlocuirea sau
reconstituirea se va efectua de instanța în cadrul căreia funcționează camera preliminară.
Atunci când constatarea dispariției este făcută de un alt organ judiciar decât cel competent, organul de
urmărire penală sau instanța de judecată care a constatat dispariția trimite organului de urmărire penală sau
instanței de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului
dispărut.
Modalitățile prevăzute de Codul de procedură penală prin care se realizează reparația în cazul dispariției
înscrisului sau dosarului judiciar sunt înlocuirea sau reconstituirea, folosite, după caz, în funcție de situația
concretă. În anumite cazuri, dacă se reclamă dispariția mai multor înscrisuri sau a unui dosar, se pot folosi
ambele modalități.
Conform art. 546 CPP, înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel
înscris. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată ia măsuri pentru obținerea unei copii. Copia
obținută ține locul înscrisului original până la găsirea acestuia. Persoanei sau autorității care a predat copia
oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
Potrivit art. 547 CPP, atunci când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la
reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conținea.
În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă, procedându-se la audierea martorilor sau a
părților, a persoanei vătămate, se pot efectua expertize. De asemenea, reconstituirea dosarului primei instanțe
se poate face prin reconstituirea încheierilor de la fiecare termen. Pe baza acestora se pot reconstitui toate
înscrisurile pe care le conținea dosarul dispărut.
Rezultatul reconstituirii se constată fie prin ordonanța procurorului, în faza de urmărire penală, fie prin
hotărârea instanței, dată cu citarea părților, după ascultarea acestora și a procurorului, în faza de judecată.
Ordonanța procurorului poate fi atacată cu plângere conform art. 336-339 CPP, iar hotărârea instanței este
supusă apelului.

Secțiunea a 10-a. Procedura privind cooperarea

judiciară internațională și punerea în aplicare
a tratatelor internaționale în materie penală

§1. Dispoziții privind asistența judiciară internațională

Evoluția societății umane a fost marcată de-a lungul timpului de dezvoltarea relațiilor internaționale
bilaterale sau multilaterale care s-au stabilit și sedimentat între diferitele state ale lumii. La baza cooperării
internaționale a existat permanent principiul respectării independenței și suveranității statelor și, implicit, a
dreptului lor intern, statuat în normele juridice elaborate.
Prin aderarea la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, a fost necesar ca România să respecte o
serie de obligații impuse de statutul Uniunii, obligații axate în principal pe necesitatea contribuirii la asigurarea
unui spațiu european de libertate, securitate și justiție la standarde înalte, fapt concretizat în special prin
perfecționarea cadrului legislativ, care să vizeze armonizarea incriminării unor fapte de pericol, precum și a
procedurilor de descoperire, cercetare și judecare cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului, în scopul realizării unui climat de siguranță civică.
Ca urmare a acestui fapt, cooperarea statelor s-a realizat în temeiul unor instrumente juridice bilaterale sau
multilaterale, concretizate în acorduri, convenții, tratate etc., care au avut un caracter zonal, regional sau
universal, în raport de interesele părților semnatare, de amplitudinea și importanța domeniului abordat.
Scopul final al activității de cooperare judiciară între diferite state este acela de a se realiza o reducere la
limite acceptabile a criminalității și, implicit, o siguranță sporită propriilor cetățeni.
În ultimii ani, cooperarea judiciară internațională a cunoscut noi și diversificate forme, unele legiferate prin
norme juridice interne, altele prevăzute în diferite tratate și convenții internaționale.

13
 În sens larg, prin cooperare judiciară internațională se poate înțelege acea formă de cooperare care vizează
activități complexe, prin care guvernele lumii, în scopul reducerii criminalității și creșterii siguranței propriilor
cetățeni, acționează împreună, acordându-și ajutor reciproc pentru realizarea unor activități specifice ca:
extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală,
recunoașterea și executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistența judiciară în materie
penală ori alte asemenea forme sau norme stabilite prin legi, tratate, acorduri, convenții sau pe bază de
reciprocitate.
În sens restrâns, prin cooperare judiciară internațională se înțelege o modalitate specifică de acțiune prin
care guvernele lumii acționează acordându-și ajutor reciproc prin formele stabilite de legi, acorduri, tratate,
convenții, în scopul prinderii, probării activității infracționale și pedepsirii autorilor unor fapte penale și,
implicit, al reducerii criminalității.
Codul de procedură penală instituie cadrul general al cooperării judiciare internaționale în materie penală,
însă sediul principal al materiei îl constituie Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în
materie penală, republicată, la care face trimitere în mod expres art. 548 CPP 22.
Astfel, conform art. 548 CPP, cooperarea judiciară internațională va fi solicitată sau acordată în
conformitate cu dispozițiile actelor juridice ale Uniunii Europene, ale tratatelor internaționale din domeniul
cooperării judiciare internaționale în materie penală la care România este parte, precum și cu dispozițiile
cuprinse în legea specială, adică în Legea nr. 302/2004 și în capitolul privind cooperarea judiciară internațională
în materie penală din Codul de procedură penală, dacă în tratatele internaționale nu se prevede altfel.
În dispozițiile Codului de procedură penală nu mai regăsim prevederile art. 522 1 CPP 1968 referitoare la
rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, ca urmare a
reglementării procedurii redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.
Conform art. 548 alin. (2) CPP, actele membrilor străini detașați ai unei echipe comune de anchetă efectuate
în baza și conform acordului încheiat și dispozițiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor
efectuate de către organele de urmărire penală române. Aceste dispoziții sunt nou-introduse în Codul de
procedură penală ca urmare a creșterii criminalității transfrontaliere, fapt care a impus crearea unor echipe
comune de anchetă pe teritoriul statului român, formate din polițiști și procurori, atât români, cât și străini.

§2. Formele de cooperare judiciară internațională în materie penală prevăzute în Legea nr.
302/2004

Potrivit art. 1 din Legea nr. 302/2004, formele de cooperare judiciară internațională în materie penală sunt
următoarele:
– extrădarea;
– predarea în baza unui mandat european de arestare;
– transferul de proceduri în materie penală;
– recunoașterea și executarea hotărârilor;
– transferarea persoanelor condamnate;
– asistența judiciară în materie penală;
– alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

2.1. Extrădarea

Elaborată într-o manieră nouă, extrădarea conține reglementări moderne, armonizate cu dispozițiile
Convenției privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10
martie 1995 și ale Convenției de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996.
Aceste două instrumente comunitare (înlocuite deja în relația dintre statele membre de decizia-cadru privind

22
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1509.

14
mandatul european de arestare) vin în completarea instrumentelor adoptate sub egida Consiliului Europei –
Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957 și Protocoalele sale adiționale.
Noua reglementare a instituției extrădării este realizată în baza prevederilor Constituției, ale Codului penal,
dar în primul rând ale convențiilor internaționale ratificate de România, sediul materiei fiind prevăzut în Titlul II
din Legea nr. 302/2004.

2.2. Predarea în baza unui mandat european de arestare

Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui
stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în
scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative
de libertate.
După cum rezultă chiar din definiția stabilită de lege, procedura în sine este valabilă numai în interiorul
Uniunii Europene.
În lege sunt prevăzute faptele de natură infracțională care dau loc la predare.
În acest context, cu respectarea prevederilor legii interne și ale convențiilor și tratatelor internaționale
ratificate, România se angajează să remită, dar și să solicite altor state membre aplicarea acestei instituții.

2.3. Transferul de proceduri în materie penală

Potrivit legii, efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri inițiate de autoritățile
judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracțiune conform legii române, poate fi
transferată unui stat străin.
Transferul procedurii penale poate fi cerut numai dacă statul solicitat are competența de jurisdicție în cauză
și extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de extrădare nu poate fi solicitată ori a fost respinsă.

2.4. Recunoașterea și executarea hotărârilor

Hotărârea penală străină, în sensul dorit de lege, este o hotărâre pronunțată de o instanță competentă a
unui stat străin, iar actul judiciar străin este acel act judiciar care emană de la o autoritate judiciară străină
competentă.
Recunoașterea și executarea în România a hotărârilor penale și a actelor judiciare care emană de la
autoritatea competentă a unui stat străin se realizează numai atunci când sunt îndeplinite o serie de condiții
prevăzute expres de lege.

2.5. Transferarea persoanelor condamnate

Potrivit legii, transferarea persoanelor condamnate se va realiza numai în conformitate cu normele cuprinse
în tratatele internaționale la care România este parte, iar în absența acestora pe bază de reciprocitate.
Firește că, și în aceste situații, trebuie îndeplinite o serie de condiții referitoare la procedurile necesar a fi
îndeplinite.

2.6. Asistența judiciară în materie penală

În conformitate cu prevederile legii, asistența judiciară în materie penală vizează în general următoarele
activități: comisiile rogatorii internaționale, audierile prin videoconferință, înfățișarea în statul solicitant a
martorilor, experților și a persoanelor urmărite, notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se
depun într-un proces penal, cazierul judiciar, alte forme de asistență judiciară.
Cererea de asistență judiciară întocmită de statul solicitant trebuie să cuprindă următoarele date:
denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare solicitate, obiectul și motivul cererii,

15
calificarea juridică a faptelor, datele de identificare ale suspectului, inculpatului sau condamnatului ori
martorului sau expertului, încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.

§3. Executarea dispozițiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină

O hotărâre penală care soluționează acțiunea civilă constituie titlu executoriu și, pentru a fi pusă în
executare pe teritoriul României, trebuie să se aplice procedura recunoașterii hotărârii, conform regulilor de
procedură civilă, competentă fiind în acest caz instanța civilă.

Secțiunea a 11-a. Procedura de confiscare sau

desființare a unui înscris în cazul clasării

§1. Considerații generale

Procedura specială de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării este o instituție nou-introdusă
în Codul de procedură penală prin Legea nr. 255/2013, fiind plasată ulterior dispunerii de către procuror a
soluțiilor de clasare sau de renunțare la urmărirea penală și desfășurându-se, potrivit unei opinii 23, fie în
varianta neurmăririi penale, fie în varianta netrimiterii în judecată.
Din dispozițiile art. 5491 CPP reiese că atribuția de a dispune confiscarea bunurilor aparține numai
judecătorului de cameră preliminară; în acest caz, instanța nu este sesizată, iar procurorul s-a desesizat prin
emiterea ordonanței de clasare, în cazul soluției de clasare, sau prin emiterea ordonanței de renunțare la
urmărirea penală care este supusă ulterior confirmării judecătorului de cameră preliminară.
De asemenea, competența de a dispune asupra desființării parțiale sau totale a unui înscris revine tot
judecătorului de cameră preliminară, potrivit procedurii speciale reglementate de art. 549 1 CPP.
Potrivit art. 315 alin. (1) CPP, clasarea se dispune când:
a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale
sesizării;
b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) CPP.
Această procedură este aplicabilă și atunci când procurorul dispune renunțarea la urmărirea penală,
conform art. 318 alin. (8) coroborat cu art. 315 alin. (2) lit. d) CPP.

§2. Sesizarea instanței

Ordonanța de clasare sau ordonanța de renunțare la urmărirea penală confirmată de judecătorul de cameră
preliminară, prin care procurorul a dispus și sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de
luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale ori de desființare totală sau parțială a unui înscris, se
înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Cauza se va
înregistra și va fi soluționată de judecătorul de cameră preliminară.
Ordonanța va fi însoțită de dosarul cauzei, procurorul având obligația de a înainta dosarul de urmărire
penală.
Sesizarea instanței are loc:
– după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut la art. 339 alin. (4) CPP, socotit de la comunicarea copiei
actului prin care s-a dispus soluția;
– după expirarea termenului de 20 de zile de la comunicarea soluției prim-procurorului, procurorului
general, procurorului șef de secție sau a procurorului ierarhic superior;
– după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă;
– după confirmarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală.

23
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 577.

16
 În acest mod, sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se pronunța asupra confiscării
bunurilor sau desființării unui înscris poate avea loc după expirarea termenelor prevăzute de lege pentru a se
formula plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată sau, în situația în care a fost formulată o
asemenea plângere la judecătorul de cameră preliminară, după pronunțarea unei soluții cu privire la această
plângere, respectiv după confirmarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală.

§3. Procedură și soluții

Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, ținând cont de complexitatea și de

particularitățile cauzei. Acest termen nu va putea fi mai scurt de 30 de zile [art. 549 1 alin. (2) CPP].
În vederea soluționării cererii la termenul fixat, se vor cita persoanele ale căror drepturi sau interese
legitime pot fi afectate, comunicându-li-se câte o copie de pe ordonanță, precum și faptul că, în termen de 20
de zile socotit de la primirea comunicării, vor putea depune note scrise. De asemenea, în vederea participării la
soluționarea cererii, se va încunoștința și procurorul.
La termenul stabilit, judecătorul de cameră preliminară, analizând cererea, precum și dosarul cauzei, se va
pronunța prin încheiere, în ședință publică, după ascultarea procurorului și a persoanelor ale căror drepturi sau
interese ar putea fi afectate. În vederea soluționării cererii, se vor aplica dispozițiile Titlului III al Părții speciale
care reglementează judecata.
Soluționând cererea, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții în
cauză:
a) respinge propunerea și dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în
vederea confiscării;
b) admite propunerea și dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desființarea înscrisului.
Încheierea judecătorului de cameră preliminară se comunică atât procurorului, cât și persoanelor ale căror
drepturi sau interese legitime au fost afectate.
Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară pot formula motivat contestație atât procurorul,
cât și persoanele ale căror drepturi sau interese legitime au fost afectate, în termen de 3 zile de la data
comunicării încheierii. Contestația nemotivată va fi respinsă ca inadmisibilă.
Contestația se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară
celei sesizate sau, când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, de către completul competent
potrivit Legii nr. 304/2004. Procedura de rezolvare a contestației este cea prevăzută de art. 549 1 alin. (4) CPP.
Potrivit art. 5491 alin. (7) CPP, soluțiile ce pot fi pronunțate în contestație sunt următoarele:
a) contestația este respinsă ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
b) contestația este admisă, cu consecința desființării încheierii și rejudecării propunerii potrivit alin. (5) al
art. 5491 CPP.
Punerea în executare a dispoziției de confiscare se face potrivit art. 574 CPP, iar a celei de desființare a unui
înscris conform art. 580 CPP.

17