REFERAT LA DISCIPLINA:

TEORIA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL

Titlul referatului:
ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROBA RAPORTULUI JURIDIC
CIVIL
1.1. Definiția probei. Terminologie. Clasificarea probelor
Noţiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe accepţiuni.
Lato sensu, prin probă se desemnează fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistentei unui
fapt, fie chiar rezultatul probaţiunii. În sens restrâns, conceptul de probă evocă însăşi mijlocul legal
folosit pentru dovedirea unui fapt. Este accepţiunea cea mai frecvent folosită în doctrină şi jurisprudenţă.
Noţiunea de probă este folosită, în acest sens, şi în art. 167-225 şi 235-241 C. proc. civ., texte
care au ca obiect administrarea dovezilor.
Conceptului de probă i se conferă şi un alt înţeles. Astfel, tot într-o accepţiune restrânsă
conceptul de probă evocă şi faptul probator, adică faptul material, care, odată dovedit, este folosit spre a
stabili un alt fapt ce este relevant pentru soluţionarea cauzei.
Proba poate fi privită atât din punct de vedere al instanţei, cât şi al părţilor litigante. Din punctul
de vedere al instanţei probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea funcţiei jurisdicţionale:
stabilirea adevărului în cauzele supuse judecăţii. Aceasta deoarece, nu poate exista justiţie dacă aceasta
nu este fondată pe adevărul faptelor la care se referă. Din punct de vedere al părţilor, probele sunt
mijloace folosite pentru a convinge judecătorul asupra existenţei sau inexistenţei unor fapte relevante.
De aceea, proba este, din punct de vedere al părţilor, “o modalitate destinată a forma
convingerea magistratului”, iar convingerea magistratului depinde, în mare măsură, de activitatea
probatorie a părţilor litigante. Importanţa probelor în dreptul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul
latin “Idem est non esse aut non probari” (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului). Această
maximă, care şi-a păstrat actualitatea, demonstrează importanţa covârşitoare a probelor în orice sistem
judiciar.
Aşadar, având în vedere cele precizate în rândurile precedente dar şi pe parcursul întregii lucrări,
se poate reţine că probele concură la stabilirea adevărului, la formarea convingerii intime a
judecătorului; la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale.
De asemenea, probele conferă instanţelor superioare posibilitatea de a exercita un control eficient
asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. În prezent probele nu beneficiază de o reglementare
unitară în dreptul nostru. Dispoziţii privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul
de procedură civilă.

Termenul probă poate fi conotat în mai multe accepțiuni sau în mai multe sesnuri.
 Astfel, într-o primă accepțiune prin probă se înțelege demostrarea existenței unui fapt material
sau a unui act juridic, în formele admise de lege; într-o a doua accepţiune, „proba” este mijlocul pentru a
face „probaţiunea”1.
Să observăm doar, pentru început, că în cele două „sensuri”, conceptul de „probă” nu este riguros
determinat, întrucât, atât în sens larg, cât şi în sens restrâns, prin „probă” ar urma să se înţeleagă, de
asemenea, „mijlocul de probaţiune”. Apoi, în ambele sensuri, fie explicit, fie implicit, „proba”
desemnează şi probaţiunea sau chiar rezultatul obţinut prin probaţiune.
În literature de specialitate, considerându-se că prin „probă” se înţelege „mijlocul juridic de
stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
civile”, precum şi că „proba” are ca sinonim „dovada”, sub aspect terminologic s-a operat, de asemenea,
disocierea în trei sensuri: un prim sens ar fi cel deja arătat, adică mijloc juridic de stabilire a drepturilor
subiective şi a obligaţiilor civile; un al doilea sens ar fi acela care desemnează operaţiunea de prezentare
în faţa justiţiei a mijloacelor de probă; în fine, în cel de-al treilea sens, termenul „probă” este folosit
pentru a desemna rezultatul obţinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă 2, într-o altă opinie se
distinge sensul „generic” de cel „concret” ale termenului „probă”:
În sens generic, probă înseamnă un mijloc de a stabili adevărul referitor la fapte sau la acte
juridice din care persoana interesată pretinde că izvorăsc drepturi sau obligaţii; în sens concret, prin
probă se înţelege orice mijloc de convingere, folosit efectiv, într-o anumită ocazie, pentru stabilirea
faptului pretins de persoana care îşi valorifică un drept subiectiv3.
În doctrina procesual-civilă, s-a făcut, de asemenea, distincţie între acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, mijlocul legal pentru dovedirea faptului şi rezultatul realizat
prin folosirea mijloacelor de probă.
Aceasta ar fi semnificaţia probei „în sens larg”, căci, „în sens restrâns”, prin probă s-ar înţelege
fie mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adică un fapt material care, fiind
dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit pentru a dovedi un alt fapt material
Probele sunt mijloacele legale prin care, în cauzele supuse judecăţii, se ajunge la stabilirea
adevărului şi la demonstrarea lui, în scopul soluţionării litigiului dintre părţi.
Proba se află sub semnul a două exigenţe: legalitatea - proba reprezentând un „mijloc legal”, ea
trebuie deci să fie admisă de lege, probaţiunea neputându-se face prin orice mijloace; obligativitatea,
pentru părţi şi pentru instanţă - în baza rolului ei activ - de a oferi spre valorificare toate mijloacele
legale, posibile şi necesare, de natură să conducă la stabilirea ori la dezlegarea faptelor care interesează
pentru rostirea dreptului

1
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 961
2
Ghe. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură și Presă Șansa, București 1994, pp.102-103
3
I. Deleanu, op. cit., p. 961
 Activitatea desfăşurată în sensul valorificării probelor reprezintă probaţiunea judiciară, adică: a)
Stabilirea prin mijloacele admise de lege a actelor şi faptelor care au creat, modificat sau stins raportul
juridic dedus judecăţii; b) Raportarea acestor acte şi fapte la dispoziţiile legale, în scopul stabilirii
drepturilor şi obligaţiilor subiective ce revin părţilor din litigiu.
Probaţiunea judiciară trebuie să se caracterizeze prin: liberalism - ca expresie a principiului
disponibilităţii în procesul civil, aflat sub controlul instanţei şi în limitele prevăzute de lege; egalitate, în
condiţiile prevăzute de lege, pentru garantarea egalităţii de şanse a părţilor şi a imparţialităţii justiţiei;
loialitate - semnificând buna-credinţă în stabilirea adevărului; activism, din partea celor aflaţi în litigiu şi
a instanţei pentru stabilirea adevărului şi, în cele din urmă, a dreptăţii consacrate judecătoreşte.4
În raport cu diferite criterii, pot fi constituite următoarele categorii de probe:
După legătura lor cu faptele sau împrejurările ce urmează a fi stabilite, probele pot fi directe
sau indirecte:
Prin „proba directă” se tinde să se dovedească faptul principal, raportul juridic dedus judecăţii
(acte sau titluri, depoziţii de martori şi, în anumite cazuri, expertiza);
Prin „proba indirectă” nu se tinde să se dovedească faptul sau raportul juridic contestat, ci un fapt
vecin şi conex, pentru ca, apoi, pe cale de inducţie, să se ajungă la constarea existenţei sau inexistenţei
faptului necesar a fi dovedit (prezumţiile simple).
În principiu, proba directă este admisibilă într-o manieră generală; cea indirectă este admisă
numai în cazurile prevăzute de lege6. Totuşi, o distincţie se impune: a) în regulă generală, faptele
materiale pot să fie probate prin orice mijloace posibile; cel mai adesea, constatarea printr-un înscris a
unui simplu fapt este imposibilă; b) Actele juridice, dimpotrivă, sunt în general supuse regimului
probelor preconstituite.
În consecinţă, de regulă, proba cu martori şi prezumţiile nu sunt admisibile în litigiile care au ca
obiect convenţii scrise sau alte acte juridice.
După originea lor, probele pot fi primare şi secundare:
Cele primare sunt probe nemijlocite, aflate într-un raport direct cu faptul principal susceptibil de
probare, sunt aşa-zisele probe din „prima sursă”;
Cele secundare sunt probe mediate, mijlocite, aduse la cunoştinţa instanţei printr-un factor
intermediar; sunt aşa-zisele probe din „a doua sau a treia sursă”;
După locul constituirii sau al înfăţişării lor, probele pot fi judiciare şi extrajudiciare:
Cele judiciare sunt probe administrate în faţa instanţei care soluţionează litigiul, iar cele
extrajudiciare sunt probele constituite în afara instanţei.

4
Ibidem, p. 962
 Potrivit cu natura lor, probele sunt materiale sau personale: a) Prin probe materiale sunt avute
în vedere lucrurile care, prin înfăţişarea sau starea lor, prin însuşiri sau particularităţi, dovedesc
raportul dedus judecăţii sau contribuie la dovedirea lui; b) Prin probe personale sunt avute în
vedere fapte ale omului, pozitive sau negative, de abţinere, de raţionament;
După modul în care judecătorul le percepe, probele pot fi grupate în alte două categorii: a)
Probe având ca rezultat perceperea personală a faptelor de către judecător (de exemplu,
cercetarea la faţa locului); b) Probe având ca rezultat perceperea faptelor de către o altă persoană
(de exemplu, martorul).
1.2. Cadrul legal
O subsecţiune amplă şi densă - art. 249 şi urm. C. pr. civ.- a fost rezervată în legea comună de
procedură civilă probelor, probaţiunii şi incidentelor procesuale cu privire la acestea.
Se impune o constatare: probele sunt realementate, laolaltă, într-un singur loc şi acolo unde le era
locul - în procedura civilă Ele aparţin într-adevăr procesului şi, de regulă, sunt suportul dezbaterilor
procesuale: „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile
anume prevăzute de lege”.

1.3. Obiectul și sarcina probei

Obiectul probei îl reprezintă tocmai actele juridice şi faptele ce au semnificaţie juridică în sensul
că ele creează, modifică sau sting raporturi de drept.
Cu alte cuvinte, obiect al probei sunt actele şi faptele generatoare de drepturi şi obligaţii şi cu
privire la care s-a declanşat conflictul dintre părţi.
Aceasta înseamnă că, în principiu, orice act juridic sau fapt cu semnificaţie juridică pentru litigiul
în curs de soluţionare poate constitui obiect al probaţiunii judiciare. Faptele afirmate în sprijinul
pretenţiilor deduse injustiţie trebuie să îndeplinească, aşa cum vom arăta în paragraful următor, anumite
cerinţe pentru a putea fi invocate ca atare injustiţie.
Faptele care trebuie dovedite în procesul civil pot fi fapte materiale sau fapte psihologice.
Primele se exteriorizează în concret, pe când cele din urmă se materializează numai prin
consecinţele pe care le determină. Şi unele şi altele pot forma obiect al probaţiunii judiciare, căci textul
comentat nu face nicio distincţie în această privinţă.
Unele fapte impun precizări particulare. Este în primul rând cazul faptelor negative.
Şi aceste fapte pot forma obiect al probaţiunii, deşi legea nu o spune în mod expres cu titlu de principiu
general5.

5
Ibidem, p. 965
 Într-o atare împrejurare dovada faptului negativ se face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-
un fapt vecin şi conex. În schimb, faptele negative indefinite, cum ar fi faptul că o persoană n-a fost
niciodată într-o anumită localitate, sunt uneori greu sau chiar imposibil de probat, datorită
nedeterminării lor în timp.
Există şi unele fapte care sunt cunoscute personal de judecător, respectiv care provin dintr-o altă
sursă, iar nu din piesele de la dosar.
Sunt susceptibile asemenea fapte de probaţiune? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât
negativ, căci judecătorul nu-şi poate întemeia soluţia pe alte fapte decât acelea care sunt administrate cu
respectarea principiului nemijlocirii.
Deşi soluţia nu este prevăzută în mod expres de lege, ea este unanim admisă în doctrina noastră.6
NCPC realizează o reglementare unitară a probelor în materie civilă. El a abandonat principiul,
de inspiraţie franceză, potrivit căruia aspectele privitoare la admisibilitatea probelor sunt supuse
reglementărilor din Codul civil, iar cele privitoare la administrarea lor Codului de procedură civilă.7
Originea principiului
Ei incumbit probatio qui dicet non qui negat este principiul milenar pe care îl proclamă şi textul
comentat8.
Probele sunt indispensabile procesului judiciar. Justiţia nu poate funcţiona fară posibilitatea de a-
şi întemeia soluţiile pe care le promovează şi adevărul proclamat decât pe acte şi fapte incontestabile.
Dar cine are sarcina probei în procesul civil? În mod firesc, reclamantul este cel care invocă în
sprijinul pretenţiilor sale o anumită stare de fapt. Pârâtul, cel puţin la iniţierea procesului, nu solicită
schimbarea stării de fapt existente.
Tocmai de aceea încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel care afirmă
o pretenţie injustiţie trebuie să o dovedească. Instituirea principiului enunţat este în mare măsură o
legislativă, de-a dreptul spectaculoasă, de la poziţia de neutralitate a judecătorului şi până la promovarea
principiului rolului activ al acestuia.
O atare realitate a prilejuit şi promovarea opiniei potrivit căreia, în aceste condiţii, nu se mai
poate vorbi în mod propriu de sarcina probei.
Importanţa probelor
Importanţa probelor în procesul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul latin idem est non
esse aut non probări (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului). Această maximă, care şi-a
păstrat actualitatea, demonstrează importanţa covârşitoare a probelor în orice sistem judiciar.

6
G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv, Editura Hamangiu, Bucureşti 2015 , p. 244
7
I. Leş, Noul Cod de procedută civilă, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2013, p. 394
8
V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Liumina Lex, Bucureşti 1998, p. 36
 Adagiul roman amintit şochează la prima vedere, pentru că semnifică că cel care nu-şi
demonstrează dreptul se află în aceeaşi situaţie cu cel ce nu este titularul unui drept.
De aceea, s-a remarcat că adagiul enunţat exprimă numai „o jumătate de adevăr”, întrucât un
drept se poate concepe şi independent de mijloacele susceptibile de a-i stabili existenţa, iar unele
drepturi se realizează în mod voluntar, chiar dacă probaţiunea lor s-ar dovedi imposibilă.
Păstrând semnificaţia reală a adagiului roman menţionat, se poate afirma totuşi că probele au un
rol covârşitor în viaţa juridică. De ele depinde nu numai stabilirea faptelor, ci şi calitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate. Fără existenţa probelor, activitatea judiciară nici nu poate fi, adeseori,
concepută.
Probele concură la stabilirea adevărului, la formarea convingerii intime a judecătorului şi la
pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale. Ele conferă instanţelor superioare posibilitatea de a
exercita un control eficient asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
Distribuirea probei
Sarcina probei se raportează la conduita impusă de lege unei părţi sau chiar ambelor părţi pentru
a demonstra adevărul faptelor pe care le afirmă. Or, din acest punct de vedere, soluţia enunţată de textul
art. 249 NCPC este una naturală şi de o implacabilă logică juridică.
Cum însă reclamantul afirmă mai întâi o pretenţie injustiţie, constatarea care se impune este
aceea că sarcina probei revine în primul rând acestuia.
Romanii au concretizat acest principiu în adagiul actor incumbit probatio. Sarcina probei nu
implică un drept al adversarului, ci un imperativ al interesului personal al părţii care invocă o pretenţie
în justiţie. În mod firesc, neprobarea faptelor afirmate comportă un risc extrem pentru reclamant:
pierderea procesului.
Dar sarcina probei nu poate fi redusă numai la dovedirea faptelor alegate de reclamant.
Există situaţii în care sarcina probei revine mai întâi pârâtului. Este cazul excepţiilor invocate de
către pârât pentru a paraliza pretenţiile reclamantului (cum sunt excepţia autorităţii lucrului judecat,
excepţia de prescripţie etc.). Într-o asemenea împrejurare, sarcina probei va reveni mai întâi pârâtului,
respectiv cum se exprimau romanii: reus in excipiendo fit actor.
Prin urmare, se poate afirma că în dreptul modem sarcina probei se împarte între reclamant şi
pârât.
În legătură cu determinarea concretă a sarcinilor reclamantului şi pârâtului, în doctrină şi
jurisprudenţă s-au formulat câteva reguli, care reprezintă rezultatul unui efort de sinteză.
Astfel, s-a apreciat că reclamantul este îndatorat să facă dovada existenţei raportului juridic
invocat, în timp ce pârâtul va trebui să probeze, dacă este cazul, faptele obstacol care au împiedicat
formarea raportului juridic invocat de reclamant, precum şi faptele ulterioare ce au fost de natură să
modifice sau să stingă raportul juridic respectiv9.
Regulile enunţate pot fi uneori insuficiente, astfel cum s-a remarcat, fapt pentru care judecătorul
trebuie să joace un rol activ în cadrul probaţiunii judiciare.10
Într-adevăr, viaţa juridică este mult mai complexă, căci adeseori părţile susţin fapte complexe,
unele pozitive, iar altele negative; alteori, dreptul afirmat se bazează pe existenţa unor diverse acte
juridice.
Prin urmare, sarcinile impuse părţilor trebuie si fie îmbinate în mod armonios şi dialectic cu rolul
conferit judecătorului în instrucţia judiciară, în general, şi mai ales în domeniul probaţiunii.
Derogări de la regulă
Dreptul nostru cunoaşte şi câteva excepţii notabile de la reguli potrivit căreia sarcina probei
revine reclamantului. In acest context o să ne referim doar la doul categorii de asemenea excepţii.
Prima categorie de excepţii vizează cazul conflictelor de muncă.
Astfel, potrivit art. 271 C.muncii: „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului,
acesta fiind obligat si depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”. Caracterul
derogatoriu al acestei norme de la dreptul comun este evident, precum destul de manifestă este şi
raţiunea regulii instituite de art. 272 C.muncii. Într-adevăr, excepţia menţionată este reputată şi ca o
măsuri de protecţie a angajaţilor faţă de poziţia lor în proces11
Pe de altă parte, măsurile luate de angajatori pot fi dovedire cu mai multă uşurinţă de către
aceştia decât de către angajaţi.
O a doua categorie de excepţii o putem întâlni în legislaţia privind protecţia consumatorilor
Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi
executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare: „Sarcina probei privind îndeplinirea
obligaţiilor furnizorului de informare a consumatorului, precum şi sarcina probei existenţei
consimţământului consumatorului la încheierea contractului şi, după caz. la executarea acestuia cad în
sarcina furnizorului”.
Orice clauză contractuală prin care sarcini probei privind respectarea de către furnizor a unora
sau a tuturor obligaţiilor care îi incumbă este atribuită consumatorului va fi considerată abuzivă.
Deosebit de semnificative sunt şi prevederile art. 11 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu
legislaţia europeană privind protecrlz consumatorilor.

9
I. Leş, op. cit., p. 393
10
M. Fodor, Sarcina probei în litigiile de muncă, R.R.D. nr. 3/2004, p. 32
11
M. Fodor, Sarcina probei în litigiile de muncă, R.R.D. nr. 3/2004, p. 35
 Potrivit primului alineat al acestui text: „Comercianţii trebuie să furnizeze dovezi privind
exactitatea afirmaţiilor în legătură cu practica comercială întreprinsă şi sunt obligaţi, la solicitarea
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau a instanţelor judecătoreşti, să le pună la
dispoziţie documente care să probeze cele afirmate”.
Cel de-al doilea alineat al textului citat precizează că: „În cazul în care documentele nu sunt
furnizare în termenul stabilit de solicitanţi sau dacă sunt considerate insuficiente, afirmaţiile în cauză se
consideră inexacte”.
1.4. Convențiile asupra probelor
Reglementarea procesuală anterioară nu a cuprins nicio normă expresă cu privire la
admisibilitatea convenţiilor asupra probelor. Textul art. 256 NCPC conţine o reglementare foarte
explicită în materie. Am reţine doar câteva aspecte mai semnificative în legătură cu obiectul
reglementării ce formează obiectul exegezei de faţă.
În primul rând, textul comentat consacră principiul admisibilităţii convenţiilor asupra 2 probelor,
înlăturând orice controversă în această privinţă. Nu putem totuşi ignora faptul că şi în absenţa unui text
legal, doctrina a recunoscut valabilitatea convenţiilor asupra probelor, dar numai în anumite condiţii,
respectiv doar în măsura în care extind posibilităţile de probaţiune, nu restrâng rolul activ al
judecătorului şi nu încalcă norme legale imperative12.
NCPC cantonează valabilitatea convenţiilor asupra probelor doar la sarcina şi obiectul acestora,
soluţie care se desprinde, fără îndoială, din textul reprodus mai sus. În aceste condiţii, suntem înclinaţi să
apreciem că orice alte convenţii asupra probelor sunt inadmisibile, cum ar fi cele privitoare la puterea
doveditoare a înscrisurilor sau la administrarea lor.
Excepţii
De la regula admisibilităţii convenţiilor asupra probelor textul art. 256 NCPC consacră trei
categorii de excepţii notabile. Prima categorie de excepţii vizează convenţiile cu privire la drepturi de
care părţile nu pot dispune. Legea are în vedere drepturi legate de unele raporturi juridice protejate
pentru diferite considerente, cum sunt cele din domeniul raporturilor de familie sau chiar a raporturilor
juridice de muncă.
O a doua excepţie importantă vizează situaţia în care convenţia părţilor face imposibilă ori
dificilă dovada actelor sau faptelor juridice. Textul art. 256 NCPC are şi în această privinţă o
semnificaţie deosebită. El confirmă, în primul rând, că verosimilitatea probei este o condiţie de
admisibilitate a acesteia. În al doilea rând, textul are şi semnificaţia de a interzice acele convenţii prin
care se urmăreşte restrângerea posibilităţilor de probaţiune a faptelor şi actelor juridice.

12
Ibidem,pp. 93-98
 Soluţia este convingătoare, căci o altă abordare poate genera obstacole peremptorii în calea
descoperii adevărului.
În fine, ultima excepţie vizează interzicerea convenţiilor care contravin ordinii publice sau
bunelor moravuri. Şi această soluţie are de partea sa justificări depline, întrucât este de neadmis o
convenţie prin care ar fi nesocotite valorile de bază ale unei societăţi democratice sau bunele moravuri
1.5. Mijloacele de probă
Textul art. 250 NCPC are o dublă funcţie: determinarea obiectului probei şi enunţarea
mijloacelor de dovadă. Cele două funcţii sunt foarte bine sugerate şi de denumirea dată de legiuitor
textului art. 250 NCPC.
Pe de altă parte, din conţinutul textului rezultă că el se referă la dovada actelor juridice şi a
faptelor ce trebuie probate injustiţie. Referirea la obiectul probei este urmată de indicarea de către text a
mijloacelor de probă ce pot fi utilizate de către părţi sau dispuse de instanţă.
Înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea, expertiza şi cercetarea la faţa locului sunt probe
care au fost reglementate şi în cadrul Codului de procedură civilă din 1865.
NCPC reglementează şi mijloacele materiale de probă, mijloace ce pot prezenta interes în
soluţionarea unor categorii de acţiuni civile, cum este cazul unor acţiuni reale şi chiar a unor acţiuni de
divorţ.
Până la adoptarea NCPC probele materiale n-au avut o reglementare explicită. Ele erau
reglementate însă în Codul de procedură penală.
Enumerarea mijloacelor de dovadă nu are un caracter limitativ. Această împrejurare rezultă din
partea finală a textului, care se referă la posibilitatea administrării şi a altor „mijloace prevăzute de
lege”. Textul nu ne oferă niciun indiciu privitor la probele sau la „mijloacele” ce se pot încadra în
această categorie.
El constituie un cadru juridic procedural apt a integra în cadrul sistemului probatoriu şi alte
mijloace implicate de investigaţiile ştiinţifice viitoare.
Codul de procedură civilă de la 1865 nu cuprindea dispoziții exprese cu privire la mijloacele
materiale de probă, doctrina afirmând că acestea nu au nevoie de o reglementare specială13.
Cu toate acestea, opțiunea legiuitorului autohton a fost de a include mijloacele materiale de
probă în ansamblul probatoriu specific procesului civil, consacrându-le prin art. 341-344 NCPC și
confirmându-le, astfel, importanța de care se bucură în dezlegarea raportului litigios.
În conformitate cu criteriile dezvoltate în doctrină 14, mijloacele materiale de probă sunt probe
directe, primare, percepute de către însuși judecătorul cauzei. Potrivit definiției consacrate de legiuitorul

13
A se vedea Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p. 382
14
Pentru detalii, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., p. 148 și Ioan Leș, op. cit., p. 514.
contemporan, lucrurile care prin însușirile, aspectul sau urmele pe care le păstrează conduc către
dezlegarea raportului litigios sunt încadrate în categoria mijloacelor materiale de probă.
În acord cu opinia exprimată în doctrină15, apreciem că, în funcție de particularitățile fiecărei
pricini, mijloacele materiale de probă pot folosi într-o măsură superioară celorlalte mijloace de probă la
aflarea adevărului judiciar și la dezlegarea litigiului ce opune părțile. Spre această finalitate, mijloacele
materiale de probă se pot apropia, în timp, de importanța probelor materiale în contextul procesului
penal.
Art. 341 alin. 2 NCPC include printre probele materiale, într-o enumerare exemplificativă,
fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului și orice alte mijloace
tehnice asemănătoare ce pot servi la soluționarea procesului. Asistăm, odată cu instituirea acestei norme,
la o încadrare univocă a tuturor elementelor din enumerarea de mai sus în sfera mijloacelor materiale de
probă, aspect ce pune capăt incertitudinii anterioare față de calificarea ce trebuie dată anumitor mijloace
de probă16.
Cu toate acestea, legiuitorul trasează o condiție de admisibilitate. Același art. 341 alin. 2 teza
secundă NCPC dispune că admisibilitatea elementelor cuprinse în enumerarea precedentă este
condiționată de obținerea lor în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu bunele moravuri. În
absența unui criteriu obiectiv cu privire la îndeplinirea acestor condiții, instanței îi este acordată o
libertate de apreciere deplină, aceasta putând încuviința sau respinge, motivat, administrarea mijloacelor
materiale de probă solicitate.
Cât privește verificarea și păstrarea probelor materiale, art. 342-343 NCPC prevăd permanenta
punere la dispoziția instanței, până la soluționarea definitivă a cauzei. În rigoarea acestor dispoziții, ele
vor fi aduse la fiecare ședință de judecată. Ca excepție de la această regulă, dacă însușirile probelor
materiale nu permit aducerea lor la dispoziția instanței, acestea vor fi păstrate în depozitul deținătorului
sau al unui custode, urmând ca la cererea instanței să fie aduse în ședința de judecată sau, dacă nu este
posibil, să fie verificate în chiar locul depozitării lor, prin cercetarea instanței sau printr-o expertizare de
specialitate17.
În funcție de situație, art. 343 alin. 3 NCPC dispune ca toate constatările instanței cu privire la
mijloacele materiale de probă și starea ori semnele lor caracteristice să fie consemnate în cuprinsul
încheierii de ședință – dacă verificarea este realizată în ședința de judecată – sau în cuprinsul procesului-
verbal ce se întocmește dacă verificarea se efectuează la locul depozitării sau situării probei materiale.
După realizarea scopului mijloacelor materiale de probă, acestea urmează a fi restituite
persoanelor îndreptățite a le primi, conform dispozițiilor art. 344 NCPC. Potrivit interpretării

15
A se vedea Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 679
16
Ibidem.
17
În acest sens, Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 681.
doctrinare18, procedura de restituire urmează a fi condusă de prima instanță, după soluționarea definitivă
a procesului, în condițiile procedurii necontencioase prevăzute de art. 527-540 NCPC.
Întrucât norma în discuție nu face trimitere decât la ipotezele păstrării probelor materiale de către
instanța de judecată sau de către un custode, precizăm, în acest context, că în situația în care lucrurile ce
au servit ca mijloace materiale de probă se află în „depozitul deținătorului”, potrivit art. 342 alin. 2
NCPC, iar acesta exercită un drept de folosință asupra lor, netăgăduit în timpul procesului, o eventuală
cerere de restituire apare ca fiind lipsită de interes. Cu toate acestea, sesizată fiind cu restituirea
bunurilor, apreciem că instanța nu poate respinge cererea sub acest argument, urmând a dispune
restituirea în condițiile specifice procedurii necontencioase – respectiv printr-o încheiere executorie
comunicată părților litigante și, dacă este cazul, celui îndreptățit la restituire –, dispoziția având mai
degrabă un caracter de desesizare a instanței de trebuința probatorie a lucrurilor ce au servit drept
mijloace materiale de probă.
În fine, dacă persoana îndreptățită a primi lucrurile nu le ridică în termen de 6 luni de la
încunoștințarea sa cu privire la restituire, potrivit art. 344 NCPC instanța va cita în camera de consiliu
părțile interesate și organul financiar competent și va emite o încheiere prin care bunurile vor fi
considerate ca abandonate și vor fi trecute în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale unde
își are sediul instanța. Împotriva acestei încheieri partea interesată are dreptul de a formula apel la
instanța ierarhic superioară.
De lege ferenda, considerăm că se impune completarea art. 344 NCPC în sensul că, dacă
persoana îndreptățită a primi bunurile se prezintă la termenul la care a fost citată și declară că va ridica
lucrurile ce au servit ca mijloace materiale de probă, instanța va stabili prin încheiere un termen de
îndeplinire a acestei obligații, neputând considera bunurile ca abandonate.
Soluția ne apare ca fiind firească, legiuitorul arătând expres că se impune citarea părților
interesate – id est, a celor îndreptățite la restituire. Neprezentarea acestora, coroborată cu pasivitatea
manifestată pe parcursul celor 6 luni de la data încunoștințării cu privire la restituire conturează o
prezumție legală a manifestării de voință în sensul abandonării bunurilor.
Dacă însă partea îndreptățită la restituire se prezintă și infirmă prezumția legală a abandonului,
apreciem că instanța are obligația de a lua act de această declarație și de a permite părții îndreptățite să
reintre în posesia bunurilor.
Încheind scurta prezentare a celor două categorii de mijloace de probă, exprimăm convingerea
că, indiferent de soluțiile ce vor fi pronunțate în practică, este evidentă importanța pe care atât
prezumțiile, cât și mijloacele materiale de probă o au în ansamblul probatoriu specific procesului civil.
Dacă ne raportăm, din nou, la vechile dar încă actualele principii ale dreptului roman și dacă ne amintim

18
Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 682.
că este același lucru a nu exista și a nu fi dovedit (idem est non esse et non probari), atunci este dincolo
de orice dubiu că prezumțiile și mijloacele materiale de probă sunt instrumente directe ce oglindesc
realitatea transpusă în contextul judiciar.
 Referințe bibliografice:

1. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2013,
2. Ghe. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură și Presă Șansa, București 1994.
3. Gabriel Boroi și colaboratorii, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, vol. I, Editura Hamangiu,
București, 2013,
4. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, volumul II, Editura Național, București, 1997,
5.  Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil – teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1977,
6. M. Fodor, Sarcina probei în litigiile de muncă, R.R.D. nr. 3/2004,
7. G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv, Editura Hamangiu, Bucureşti 2015,
8. I. Leş, Noul Cod de procedută civilă, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2013,
9. V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Liumina Lex, Bucureşti 1998.