Părinţi – adolescenţi: relaţionare şi comunicare

Prof. Săvoiu Viorica

Adolescenţa este perioada în care fiecare îşi caută sinele. A avea o identitate înseamnă, în
mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie în societate, a juca un anumit rol, a dispune de
un anumit statut.
În perioada de căutare a noii identităţi relaţia părinţi – adolescenţi are momente de
cumpănă care se pot rezolva printr-o cât mai bună comunicare. Adolescenţii devin „experţi” în a
nu transmite nimic, în a nu comunica mai ales cu părinţii.
Echilibrarea şi descoperirea pe sine impune căutarea de noi identificări, noi modele de
personalitate.
Schimbul de idei şi comunicarea între cele două generaţii contribuie la dezvoltarea
normală a adolescentului şi va influenţa noul statut social al acestuia.
Adolescenţa este perioada în care copiii sunt în căutarea unei noi identităţi, căutare ce are
un impact puternic atât asupra adolescentului, cât şi asupra persoanelor apropiate lui.
Odată cu adolescenţa, părinţii îşi pun tot mai multe întrebări referitoare la comunicarea şi
relaţionarea cu proprii copii. De ce aceştia manifestă comportamente diferite de cele pe care le
aveau până atunci? De ce devin rebeli şi neascultători?
Adolescenţa este o perioadă a schimbărilor importante, care a fost caracterizată printr-o
multitudine de epitete şi metafore. J.J.Rousseau numeşte această perioadă ca „vârsta raţiunii”,
„revoluţie furtunoasă” sau „a doua naştere”, Schopenhauer o caracterizează ca „vremea
neliniştii”, iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea în serios”.
În timpul adolescenţei părinţii nu mai reuşesc să supravegheze minorii decât cu mare
dificultate. În adolescenţă, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil” se împotrivesc
dorinţei părinţilor de a nu întârzia, de a avea grijă deosebită pentru studiu, de a nu intra în relaţii
cu persoane rău intenţionate, periculoase, de a nu-şi crea şi adopta modele „facile”. Tânărul ar
duce astfel un război personal pentru a evita subjugarea de către modelele adultului. Aşa se
explică de ce orice strategie educativă faţă de adolescent este întâmpinată cu rezistenţă
(încăpăţânare, tendinţe de independenţă, rea voinţă, imoralitate, parazitism etc.). Socialul, apare
pentru adolescent ca un "persecutor dur", motiv pentru care adeseori filozofia adolescentului
frizează antisocialul, adultul fiind realizat ca un conformist, un om lipsit de orizont.
Criza personalităţii ne apare deci ca o adaptare la o schimbare personală şi la un statut
social nou. Dacă în copilărie părinţii vorbesc şi transmit enorm copilului, oferind răspunsuri cât
mai adecvate dezvoltării psihice, în adolescenţă, centrul de greutate al comunicării se deplasează
de la nivelul exclusiv al familiei, la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasă,
frumoasă şi tumultoasă, plină de mari inegalităţi psihosociale, tânărul devine un veritabil
participant la dialog, de multe ori fără să comunice nimic adultului şi cel mai adesea părinţilor.
Astfel putem afirma că adolescenţii devin „experţi” în a nu transmite nimic, în a nu
comunica.
Maturizarea fiziologică, dezvoltarea capacităţii de cunoaştere, apariţia unor dorinţe şi
sentimente dau adolescentului impresia că este o persoană nouă. Abandonarea vechilor identităţi
creează un vid, lăsând adolescentul, adesea descumpănit. Pentru a se echilibra şi a se descoperi
pe el însuşi - pe un plan mai profund - el caută noi identificări, noi modele de personalitate pe
care să le imite. Prin această raportare la alte modele, adolescentul ia progresiv cunoştinţă de
ceea ce reprezintă. Este un proces firesc, fiindcă numai confruntându-se cu lumea externă omul
dobândeşte conştiinţa propriei sale existente şi valori.
În concluzie este foarte important să-i lăsăm adolescentului libertatea de care are nevoie
să se dezvolte. Conştient de noile sale posibilităţi, el respinge copilul care a fost şi caută să arate
acest lucru şi anturajului în forme variate (excentricitatea, modificarea ortografiei prenumelui
etc.). Chiar şi în condiţiile noilor posibilităţi, abandonarea vechii identităţi îl poate descumpăni.
Căutarea echilibrului prin noi identificări, descoperirea noii identităţi - în condiţiile incertitudinii
1
cu privire la ce este el în realitate - nu sunt uşoare şi pot duce nu numai la dificultăţi de integrare,
ci şi la manifestări de nonconformism.
Părinţii încearcă să înveţe copiii de la vârste mici să muncească, să facă o activitate şi nu
doar să primească totul drept „cadou”; să facă unele acţiuni pentru a se deprinde cu respectul
pentru muncă. Psihologii, studiind aceste activităţi pe care părinţii încearcă să le includă în
structura conduitei copiilor şi mai ales a adolescenţilor, ca mod de comunicare mai profundă
între cele două generaţii, apreciază schimbul de idei în cadrul relaţiei părinţi – copii.
Adolescenţii, ajutaţi astfel din copilărie sau pubertate îşi dezvoltă rădăcinile relaţionării de mai
târziu. Regulile cele mai simple se învaţă şi se respectă în familie, se reflectă în comportamentul
din grup (şcoală, prieteni, stradă) şi reintră în circuitul de comunicare intrafamilială care stă la
baza relaţiilor intime (inclusiv sexuale) şi de muncă – dacă au fost iniţiate prin conversaţie şi
supravegheate de adult.
Mulţi autori scriu despre binomul „acceptare – respingere” ca fiind cel mai important în
interrelaţia părinţi – adolescenţi.

Reguli pentru părinţi Reguli pentru adolescenţi

Respectă intimitatea adolescentului
Daţi sfaturi, dar şi exemple de comportare
Arătaţi afecţiune faţă de adolescenţi
Demonstraţi ajutorul emoţional (afectiv)
Păstraţi secretele încredinţate
Nu fiţi exagerat de posesiv
Încercaţi să trataţi adolescentul ca pe un tânăr
adult responsabil
Uitaţi-vă în ochii lui în timpul conversaţiei
Oferiţi adolescenţilor cadouri şi felicitări de
ziua lor de naştere
Sprijiniţi adolescentul când nu este prezent (în
absenţă)
Vorbiţi cu adolescentul despre probleme
sexuale şi moarte
Abordaţi cu adolescentul probleme personale şi
de religie
Consideraţi-vă responsabil faţă de
comportamentul adolescentului
Nu criticaţi aspru alegerile prietenilor
adolescentului
Respectă intimitatea părinţilor
Păstraţi confidenţele, secretele
Nu intraţi în relaţii sexuale cu părinţii
Fiţi politicoşi cu părinţii, mai ales când sunteţi
în public, în grup
Sprijiniţi dorinţele lor în absenţă
Oferiţi cadouri şi felicitări pentru ziua lor de
naştere
Priviţi în ochii părinţilor în timpul conversaţiei
Vorbiţi cu părinţii despre probleme sexuale şi
moarte
Invitaţi prietenii în casă
Discutaţi cu părinţii despre probleme de
politică şi religie
Consultaţi-vă cu părinţii în probleme personale
(intime)
Respectaţi aprecierile şi evaluările părinţilor
chiar dacă sunt demodate
Nu vă criticaţi părinţii în public
Acceptaţi supravegherea generală (şi grija)
părinţilor

Fluctuaţiile inerente sociale, economice induc modificări şi diferenţieri culturale în

„aparatul” psiho-moral de conduită, de comunicare între părinţi şi copii, care conţine abilităţi,
capacităţi de interrelaţionare, dar şi nevoia permanentă de a cunoaşte evoluţia socială şi
individuală a copilului, puberului, adolescentului. Aceasta cu atât mai mult cu cât se acceptă că
„profesia” de părinte este extrem de eficientă, de solicitantă şi dinamică.
În secolul 20 aprecierea importanţei pentru viaţa subiectului uman se pune pe adolescenţă
(între copilărie şi viaţa adultă) – fenomen complex care, de multe ori s-a asociat cu „rebeliune”,
„criză de identitate” etc.
Structurarea motivaţiei pentru independenţă şi comunicarea ulterioară a adolescentului
este cea mai importantă achiziţie în dezvoltarea tânărului. Sintetic, abordarea afecţiunii
(dragostea părintească) petrecerea unui volum de timp considerabil împreună cu minorul,

2
tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilă a balanţei recompenselor mai mult decât a
critica şi a fi ostil determină o bună imagine a părinţilor în accepţia copiilor.
Dacă, dimpotrivă, copiii sunt respinşi de părinţi, ei au mai multe şanse să evolueze la
pubertate şi adolescenţă spre: delincvenţă, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice
(schizofreniforme).
O redusă experienţă socială a tinerilor poate genera multe "identificări" cu modele
neadecvate sau poate duce la făurirea de idealuri inaccesibile (peste posibilităţile reale ale
fiecărui adolescent) şi chiar identificarea cu false idealuri (încărcate cu valori scăzute, non valori
sau însuşiri necorespunzătoare cerinţelor societăţii date în care trăiesc adolescenţii).
Primele modele de identificare a adolescenţilor rămân tot părinţii, însă eroii literaturii beletristice
exercită o puternică influenţă în alegerea de modele şi făurirea de idealuri, ca şi biografiile
oamenilor de seamă.
Se degajă câteva idei principale pentru stilul de comunicare părinţi / copii, pentru
înţelegerea profundă a perioadei adolescenţei:
- pentru adolescent este apreciată ca benefică „supravegherea democratică”. Este de
preferat o abordare permisivă, egalitară a adolescentului faţă de una autoritară, de
respingere; în alte condiţii minorii nu ezită să spună că „părinţii uită că au fost şi ei
tineri” şi „nu îşi cunosc limitele”;
- comportamentul părinţilor caracterizat prin căldura afectivă, răsplata acordată pentru
merite are consecinţe favorabile în achiziţionarea de către adolescenţi a unor itemi
structurali ai personalităţii lui, a independenţei de a avea o identitate, capacitate de
auto-evaluare etc.;
- în familiile cu dezvoltare normală adolescenţii sunt mult mai cooperanţi, mai veseli,
învaţă să spună glume, să râdă şi să se bucure. S-a constatat că aceşti adolescenţi
învaţă cu mai multă uşurinţă să stocheze şi să distribuie informaţia, faţă de adolescenţii
cu tulburări de comportament la al căror „viraj” părinţii şi grupul asistă de multe ori
fără să ştie cum şi de ce să intervină.

Bibliografie:
1. Răşcanu, R.,Psihologie şi comunicare, Bucureşti, 2003, Ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura Universităţii din Bucureşti
2. Răşcanu, R.,Psihologia comportamentului deviant,Bucureşti, 1994, Editura Universităţii
din Bucureşti
3. Braconnier, A., Copilul tău de la 10 ani până la 25 de ani, Bucureşti, 2001, Editura Teora