IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA EVOLUŢIEI

PERSONALITĂŢII PREŞCOLARULUI

~2014~

1
 Cuprins

Argument
Capitolul I: Consideraţii teoretice privind familia
I.1. Familia – unitatea de bază a societăţii
A) Concept şi definire
B) Tipuri familiale
C) Funcţiile familiei
I.2. Familia - mediul socio-economic şi afectiv al dezvoltării copilului
I.3. Rolurile parentale
A) Rolul educativ al mamei
B) Rolul educativ al tatălui
C) Influenţele educative ale altor membrii ai familiei
I.4. Problemele familiale şi influenţele lor asupra copilului
A) Familia - ca factor al subrealizării şcolare
B) Familii cu parinţi divorţaţi
C) Familii cu unul sau ambii parinţi alcoolici
D) Copii rămaşi singuri acasă prin plecarea părinţilor ȋn străinătate
I.5. Familia dezorganizată: impactul asupra evoluţiei personalităţii copilului preşcolar
A) Divorţul
B) Decesul
I.6. Carenţe ale educaţiei la nivelul familiei
Capitolul II: Specificul dezvoltării psihologice şi a personalităţii preşcolarului
II.1. Caracteristici ale personalităţii preşcolarului
II.2. Profilul psihologic al preşcolarului
Capitolul III: Impactul familiei asupra dezvoltării personalităţii preşcolarului
III.1. Modalităţi specifice de comunicare cu preşcolarul: comunicarea eficientă şi ineficientă
III.2. Impactul conflictelor interparentale asupra preşcolarului
Capitolul IV: Cercetarea propriu-zisă
IV.1. Ipoteze
IV.2. Eşantion
IV.3. Metode şi instrumente
IV.4. Rezultate
Concluzii
Bibliografie
Anexe

2
 Argument

Lucrarea de faţă abordează o tematică de actualitate întâlnită în literatura de specialitate,

şi anume influenţa pe care o are mediul familiei în dezvoltarea şi evoluţia personalităţii
preşcolarului. Familia este considerată „celula de bază a societăţii”; în acest sens, argumentul
temei propuse îl reprezintă rolul primordial al părinţilor în viaţa, creşterea şi dezvoltarea
personalităţii preşcolarului.
Acest proiect de cercetare are rolul de a sublinia şi de a susţine cu argumente importanţa
educaţiei parentale, rolul familiei în socializarea copilului, în pregătirea lui pentru a se adapta cu
uşurinţă în contexte diferite de viaţă. „Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare
şi integrare la viaţa şcolară şi implicit, în viaţa socială marcată de influenţele mediului socio-
economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobândeşte cea dintâi şcoală a vieţii. În
primii ani din viaţă în care sunt aşezate bazele personalităţii umane, familia reprezintă întreaga
„societate” a copilului. Este ideal ca familia să fie completă: tată, mamă, copil, având fiecare un
rol bine stabilit. Lipsa oricăruia dintre părinţi poate duce la lipsuri, deficienţe, dezvoltare
incompletă, carenţe. Copilul moşteneşte patrimoniul genetic al părinţilor, dar moşteneşte, de
asemenea, şi un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face, de a spune, de
a fi, care îl modelează, îl ajută să crească, să devină om.
Cele mai multe cauze, care afectează dezvoltarea psihică a preşcolarului sunt regăsite în
sânul familiilor dezorganizate, ducând la tulburări în plan afectiv, pentru că aici copilul îşi
petrece cea mai mare parte a timpului său. Familia poate să fie prea exigentă sau prea permisivă,
cu un nivel de trai precar, la care se adaugă unele boli psihice, alcoolismul, consumul de droguri,
delincvenţa, violenţa verbală sau fizică, despărţirile dintre soţi, concubinajul, decesul unuia dintre
părinţi, plecarea unui părinte în străinătate. Toate generează dezechilibru şi tensiune, influenţând
în mod direct evoluţia şi dezvoltarea armonioasă a preşcolarului.
Rolul de părinte reclamă noi responsabilităţi, fiecare dintre membrii cuplului încercând
strategii personale de echilibrare a rolului de soţ, soţie, mamă sau tată. Uneori, părinţii se simt
incapabili să construiască o autoritate parentală sau să îndeplinească corespunzător rolul de
părinte, nereuşind să comunice empatic şi încrezător cu copiii sau să accepte schimbarea în
gândirea şi comportamentul acestora; ajung chiar la lipsa de control asupra copiilor de la care
aşteaptă un comportament matur. Pentru a-şi îndeplini eficient rolul educativ, modul de viaţă al
părinţilor, comportarea lor în familie şi societate trebuie să fie un exemplu pozitiv pentru copiii.
A fi părintele unui copil perfect este un lucru imposibil. În schimb, este foarte simplu să ajungi
părintele care determină complexe unui copil. Acest fapt nu cere nici o aptitudine specială: este
suficient să nimiceşti personalitatea şi dorinţele copilului de la o vârstă mică. Sarcină uşoară, mai
ales că tocmai atunci el are nevoie de tot ajutorul părinţilor pentru a-şi făuri eul, pentru a deveni o
persoană care gândeşte şi aspiră. În ţara noastră, precum şi în alte ţări, cercetările au stabilit că la
baza carenţelor educaţionale ale familiei stă, în primul rând, necunoaşterea rolurilor parentale.
Aducând acest subiect în problematica contemporană a realităţilor familiei, conştientizăm
importanţa dezvoltării echilibrate a afectivităţii preşcolarului, ce-i dă posibilitatea acestuia să se

3
integreze în societate, să-şi cucerească treptat statutul de adult. Dar, până să atingă această ţintă,
copilul trebuie să simtă în jurul său grija şi prezenţa adultului, trebuie să se simtă în deplină
siguranţă, siguranţa ȋnseamnând pentru copil dragoste şi stabilitate.
Cu prea multă uşurinţă se pune astăzi lipsa de control şi stăpânire pe seama nervozităţii,
flagel al epocii moderne. În cercetările sale, Emilia Bătrânu relatează un caz bazat pe un mediu în
care pacea familiei dispare sau este doar aparentă. Şi într-un caz şi în altul, cei care au de suferit
sunt copiii. „O mamă ne-a relatat cum se manifestă fetiţa ei, pe măsură ce creştea într-un astfel de
climat. Între doi şi trei ani, copilul privea crispat părinţii, şi dacă aceştia se dezlănţuiau fără
oprelişti, începea să ţipe îngrozitor, strigându-şi mama. Peste vârsta de cinci ani se retrăgea într-
un colţ şi, prefăcându-se că se joacă, îi urmărea cu aceeaşi încordare, dar de data aceasta tăcut.
Dacă tatăl pleca furios, ameninţând că nu se mai întoarce, alerga speriată în urma lui, convinsă
fiind că aşa va fi. Dacă mama se retrăgea, încercând să-şi ascundă lacrimile, venea alături de ea
şi, fără o vorbă, o privea îndelung în ochi, apoi încerca, cu copilărească stângăcie, să o
înveselească. În cele din urmă, copilul a început să dea semne de tulburare a comportamentului:
dormea agitat, plângea prin somn, nu avea răbdare să învingă nici o dificultate, vorbea răstit cu
ambii părinţi, opunându-se cerinţelor acestora.” Aşadar, copiii se pot molipsi uşor de nervozitatea
adulţilor, fără a avea însă şi puterea lor de control şi stăpânire; devin insuportabili, fie prin
ţipetele şi manifestările lor, fie prin impertinenţă şi ascultare.
Obiectivul principal al cercetării îl reprezintă determinarea trăirilor afective în cazul
copiilor proveniţi din familii biparentale şi monoparentale. În proiectul nostru de cercetare, ne-am
dori ca părinţii să conştientizeze impactul psihologic pe care îl poate avea lipsa unui mediu
armonios de dezvoltare al preşcolarului pe plan fizic, afectiv, psihic, intelectual, profesional şi
social.

4
 Capitolul I: Consideraţii teoretice privind familia

I.1. Familia – unitatea de bază a societăţii

A) Concept şi definire

Întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de constituirea şi evoluţia formelor de

colectivitate umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai vechi şi mai
specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane. Deşi relativ independentă
în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanţă
şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe care o
reflectă. (Mitrofan Iolanda şi Mitrofan Nicolae, 1991, pagina 141)
Multiplele definiţii date până acum familiei au încercat să evidenţieze o serie de aspecte atât
de ordin structural cât şi funcţional: „familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind
alcătuit din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe
care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (inclusiv
drepturi sau interdicţii sexuale) – Cl. Levi-Strauss”; „o familie constituie un grup înzestrat cu
caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care
aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă (R. Vincent)”;
„familia este o grupare socială, bazată pe căsătorie sau înrudire, care posedă o anumită structură
organizată, istoriceşte determinată (Valentina Liciu)” (Mitrofan Iolanda şi Mitrofan Nicolae,
1991, pagina 144)
Plecând de la aceste definiţii, se pot contura următoarele caracteristici ale familiei:
a) existenţa unui anumit număr de persoane;
b) reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;
c) între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii garantate
juridic;
d) relaţiile interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral dintre membrii;
e) climatul sau atmosfera psihosocială;
f) ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
g) organizare structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor familiale;
h) îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

B) Tipuri familiale

Din punct de vedere socio-istoric se individualizează două tipuri familiale: 1. familia

extinsă, patriarhală (de tip tradiţional); 2. familia nucleară, conjugală (de tip modern).
Familia extinsă este (după Burgess) o structură de tip autoritar sau autocratic, condusă de
şef-pater, incluzând mai multe generaţii care convieţuiesc laolaltă, într-o precisă diviziune şi
stratificare a rolurilor. În acest tip de familie alegerea partenerului este făcută de părinţi, pe baza

5
statusului econimic şi social, iar subordonarea obligaţiilor şi urmarea tradiţiei sunt aşteptări
majore.
Familia nucleară sau conjugală este o structură democratică bazată pe egalitate, consens şi
participare crescândă a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie se face pe
bază de afecţiune şi de libertatea opţiunii, scopul său fiind fericirea mutuală a indivizilor.
(Mitrofan Iolanda şi Mitrofan Nicolae, 1991, pagina 144-145)

C) Funcţiile familiei

Familia a ȋndepinit şi îndeplineşte o serie de funcţii şi anume: funcţii interne - cele

biologice, cultural-educative, de asigurare a condiţiilor materiale, de viaţă, de creare a climatului
afectiv, de unitate şi solidaritate familială; şi funcţii externe - cele de pregătire a integrării
individului pe toate planurile vieţii: profesional, moral şi cetăţenesc.
Îndeplinirea optimală a acestor funcţii depinde de o serie de condiţii intra şi extra
familiale, unele obiective, altele subiective. Cele obiective, concret-materiale, privesc tipul şi
forma legală a familiei, structura ei, baza economică, starea sănătăţii membrilor; cele subiective
sunt determinate atât de inter-relaţiile familiale, cât şi de relaţiile ei în exterior. (Bătrânu Emilia,
1980, pagina 16)
După R. Hill sunt cinci funcţii ce sunt aşteptate ca familia să le îndeplinească pentru
membrii ei şi pentru societate, subzistenţa fizică a membrilor familiei prin producerea de hrană,
adăpost şi îmbrăcăminte:
a) mărirea numărului de membrii ai familiei prin reproducere
b) socializarea copiilor prin rolurile de adulţi în familie şi alte grupuri sociale
c) menţinerea ordinei între membrii familiei şi străini
d) menţinerea moralului şi motivaţiei pentru a îndeplini sarcini în familie şi în alte
grupuri sociale
e) producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii
familiale
Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfăşoară acţiunea educativă a familiei.
Mediul influenţează, iar educaţia acţionează, însă nu independent, ci concomitent. Nicăieri în
lume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există. (Jinga I., Negreţ I., 1999,
pagina 62)
Ceea ce trebuie însă subliniat este că exercitarea funcţiilor familiei este condiţionată de
tipul de familie, de forma de organizare a vieţii de familie, de relaţiile de autoritate, de diviziunea
rolurilor de familie, dar şi de tradiţii, obiceiuri.
Familia este un mediu optim pentru formarea şi devenirea umană, este un mediu afectiv,
social şi cultural.

6
I.2. Familia - mediul socio-economic şi afectiv al dezvoltării copilului

Ne referim la familie în mod restrâns, adică alcătuită din părinţi şi copii, pentru că, în sens
larg, familia cuprinde şi bunici, unchi, mătuşi, veri.
Între membrii aceleiaşi familii există relaţii de strânsă dependenţă, întemeiate pe un joc
afectiv, foarte intens, de aceea mediul familial este de a reacţiona la trebuinţele iniţiale ale
copilului şi favorizează prima elaborare a personalităţii proprii şi a imaginii sale despre lume
după modalităţile esenţial afective.
Familia este cercetată sub aspecte multiple: economice, demografice, biologice, juridice,
etice şi educaţionale. Datele furnizate de aceste cercetări atestă tot mai mult faptul că familia este
un factor social care condiţionează nemijlocit forţele de producţie, deoarece asigură rezervele de
muncă, reface fizic şi moral puterea de creaţie a oamenilor. Dar faptul cel mai important este că
ea asigură fondul biologic şi moral al naţiunilor şi, prin aceasta, progresul continuu al societăţii.
Dar familia, nu este singurul factor al integrării sociale; şcoala şi alte instituţii culturale de
petrecere a timpului liber, microgrupurile sociale – stradă, cartier, grup de prieteni – exercită
aceeaşi acţiune paralel cu familia.
Bazându-se însă pe ataşamentul natural pe care copilul îl are faţă de părinţi, familia
reuşeşte să aibă o mai mare pondere în această acţiune. Ea este considerată agentul principal al
integrării sociale deoarece are sarcina de a transmite acele norme şi roluri sociale care formează
individul pentru viaţă. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 17)
Cadrul familial este locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească cu mult înainte
ca el să fie în stare să facă distincţia între aceste două elemente.
Impulsurile primare ale copilului îşi vor găsi aici satisfacţiile cuvenite sau vor întâmpina
frustrările inevitabile, temerate însă de dragoste; aici ele se vor nuanţa prin jocul acomodărilor şi
renunţărilor.
Familia constituie o adevărată şcoală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiţi ca
vârstă, sex, posibilităţi psihofizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun început
introdus într-un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea sa de persoane, cu
încrucişarea sa de generaţii, cu prezenţa la un loc al trecutului şi viitorului, care leagă între ei pe
toţi membrii surclasând neînţelegerile şi sentimentele de afecţiune.
Poziţia primordială o ocupă relaţiile dintre părinţi şi relaţiile pe care aceştia le stabilesc cu
copilul; acestea vor constitui baza pe care copilul îşi formează ideea de pereche, familie, creşterea
copiilor. Aceste relaţii sunt adânc interiorizate de către copil şi se evidenţiază chiar în perioade
îndepărtate când copilul devine adolescent, tânăr, părinte.
Eminescu afirma că „în fiecare om o lume îşi face încercarea”. Într-adevăr suntem „lumi”
diferite care trăiesc într-o singură lume.
Când copilul vine pe lume, este primit de către nişte oameni care gândesc, acţionează,
simt, se exteriorizează într-un anumit fel. Aceşti oameni trăiesc, îşi dezvăluie comportamentul în
faţa copilului. Nu este vorba despre comportamentul uman în general, ci despre comportamentul
unor persoane care fac parte dintr-un grup social bine determinat, trăind într-o epocă determinată.

7
Această comportare este încărcată cu o experienţă seculară implicită şi supusă presiunii
preocupărilor şi ideilor de moment.
Copilul se naşte într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este familia şi
modurile ei de a proceda, mai cu seamă educative, cadrul la care participă nu numai făpturile
umane ci şi obiectele, condiţiile materiale. Familiile sunt „fabricile” care produc personalităţi
umane.
Încorporând copilul într-un anumit cadru cultural, familia îi propune şi îi impune căile de
realizare a materiei sale umane: el va deveni uman potrivit cu formele de cultură pe care i le
prezintă mediul familial.
Pentru a se stimula evoluţia intelectuală a sugarului, familia trebuie să-l antreneze pe copil
într-o serie de experienţe care să-i precizeze acestuia capacităţile cognitive. De asemenea, pentru
dezvoltarea limbajului este bine ca părinţii să-i vorbească copilului de câte ori acesta este treaz.
Aşa cum remarca şi R. Vicent „triunghiul tată-mamă-copil are un rol important în învăţarea
vorbirii”. (Vincent R., 1997, pagina 38)
Când copilul învaţă să vorbească, el învaţă cerinţele structurii sociale. Experienţa
copilului este transformată chiar de învăţarea generată de propriile sale acte de vorbire, aparent
voluntare. Structura socială devine substratul experienţei sale în mod esenţial prin consecinţele
procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de câte ori copilul vorbeşte, ori ascultă, structura
socială din care face parte este întărită în el, iar indultitatea lui socială este bine modelată.
Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltare prin însăşi
modelarea actelor sale de vorbire. Copiii care au acces la diferite sisteme de vorbire pot adopta
diferite conduite sociale şi intelectuale în ciuda potenţialului comun. (Muntean Ana, 2006)

I.3. Rolurile parentale

A) Rolul educativ al mamei

Paternitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare, schimbând între ele o serie de

atribuţii, dar, din păcate, nu toate cuplurile sunt conştiente de aceasta datorită faptului că cei doi
parteneri aduc în viaţa de familie imaginea familiei în care au crescut, imaginea rămasă în urmă
cu cel puţin 30 de ani.
Primul intermediar al copilului cu lumea este mama, copilul văzând şi înţelegând lumea
aşa cum o vede, o înţelege şi o exprimă aceasta. În relaţiile cu mama, copilul cunoaşte primele
relaţii umane.
Dragostea maternă este un schimb afectiv între mamă şi copil, absenţa sau insuficienţa
acesteia făcând copilul nefericit, dar şi într-o formă exagerată ea poate fi nocivă.
Imperfecţiunile unei mame pot fi compensate şi primejdiile care ameninţă copilul pot fi
înlăturate de prezenţa tatălui. Cu toate lipsurile pe care le poate avea un cămin, prezenţa celor doi
părinţi feresc copilul de influenţele nocive ale unuia dintre ei. În cazul în care femeia este
singură, educaţia copilului are de suferit. O viaţă de familie organizată, cu sarcini precise pentru
toţi membrii ei, îi formează copilului simţul responsabilităţii şi al disciplinei sociale.

8
 La pubertate, când copilul trece prin schimbări fiziologice şi psihologice profunde,
prezenţa mamei este absolut necesară. În adolsecenţă, când se produc marile răsturnări de valori,
când părinţii au încetat să fie consideraţi singurii îndrumători, iar comportamentul exterior al
copilului pare să nege autoritatea lor, influenţa mamei rămâne hotărâtoare.
O concluzie însemnată este aceea că nu de durata timpului cât o mamă stă cu copiii
depinde educaţia acestora, ci de ceea ce este în stare să le transmită în acest interval de timp.(
Bătrânu Emilia, 1980, pagina 66)

B) Rolul educativ al tatălui

În primii ani din viaţa copilului rolul mamei este maxim, el descrescând treptat până când
acesta devine adult. Rolul tatălui, redus în prima copilărie, merge crescând în aceeaşi măsură în
care cel al mamei scade. Începând de la şapte ani cele două roluri au importanţe egale, ele
descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască
relaţiile copilăreşti cu părinţii, cu relaţii de la adult la adult.( Bătrânu Emilia, 1980, pagina 67)
Conştiinţa paternităţii nu apare decât la naşterea copilului. Tatăl evoluează în acest rol în
mod lent, pe măsură ce copilul creşte. Subliniem acest adevăr deoarece tatăl zilelor noastre tinde
să fie din ce în ce mai des un tată foarte tânăr, deci şi fără experienţă. (Bătrânu Emilia, 1980,
pagina 68)
Atât tatăl cât şi mama se pot afla uneori în situaţii speciale, când îndeplinirea rolurilor
este, fără voia lor, destul de dificilă. Într-o astfel de situaţie se poate afla tatăl adoptiv, care, din
teama de a nu fi prea aspru, trece în cealaltă extremă; sau tatăl rămas singur prin decesul mamei
sau prin divorţ. În astfel de situaţii îi este greu să îndeplinească şi sarcinile mamei şi să asigure şi
existenţa familiei; copiii sunt plasaţi, în multe din astfel de cazuri, într-o instituţie educativă.
Tânăr sau matur, tatăl timpurilor noastre nu mai constituie pivotul care susţine şi decide în
familie; această sarcină este preluată de cuplu. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 70)

C) Influenţele educative ale altor membrii ai familiei

În ceea ce priveşte rolul bunicilor în educaţia copiilor, el trebuie să fie complementar şi

indirect, având sarcina să susţină părinţii în atitudinea lor faţă de copii şi să nu să li se substituie.
În ochii copiilor, ei vor apărea ca persoane care întăresc autoritatea părinţilor. Acest rol are
dificultăţile sale, deoarece, nemaiavând răspunderea directă a educaţiei copiilor, bunicii sunt
ȋnclinaţi spre o bunăvoinţă exagerată faţă de nepoţi. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 70)
Raporturile ce se stabilesc între fraţi şi surori au importante urmări educative şi constituie
un fel de repetiţie a rolurilor pe care le vor juca mai târziu în viaţă.
Adaptarea socială a copilului va trece prin experienţa rivalităţii, a dragostei de oameni şi a
prieteniei mai întâi în relaţiile dintre fraţi şi surori. Rivalitatea frăţească este utilă, normală şi
necesară, adevăr puţin cunoscut de unii părinţi. Când copiii se bat, între ei se stabileşte, de fapt,
un raport social. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 71-72)

9
 În sânul familiei copilul învaţă că nu este singur pe lume. El învaţă să se dăruiască, să ţină
cont de vârstă şi de particularităţile altuia. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 73)

I.4. Problemele familiale şi influenţele lor asupra copilului

A) Familia - ca factor al subrealizării şcolare

Cauzele care ar putea duce la subrealizarea propiilor copii ar fi faptul că părinţii au

expectanţe foarte mari, acestea neapropiindu-se câteodată chiar deloc de cele ale copiilor. În
multe dintre cazuri copilul este împins să obţină în continuu succes, probabil făcând eforturi
intelectuale, artistice şi emoţionale destul de mari pentru a satisface activităţile. În câteva cazuri
părinţii văd în proprii copii a doua şansă de a se realiza prin ei. Succesele copiilor devin mult mai
importante decât abilităţile şi nevoile adevărate. Copii vor ezita să le arate părinţilor rezultatele
lor şcolare dacă nu ating acel standard înalt impus. Sau, în alte cazuri părinţii aşteaptă prea puţin
de la ei, şi astfel nu-i încurajează să citească, deoarece s-ar plictisi mai târziu la şcoală, însă
rezultatul ar fi acela că plăcerea pentru citit, aritmetica ar putea să dispară.
Copilul supradotat subrealizat prezintă anumite caracteristici specifice în cadrul familiei,
astfel el este mult mai dependent de mamă, tatăl îl respinge sau domină şi îi oferă puţină
afecţiune; relaţia dintre tată şi fiică este negativă sau chiar inexistentă; copilul se identifică prin
foarte puţine puncte de vedere cu părinţii; există probleme sociale şi emoţionale în cadrul
familiei; părinţii sunt mai severi în pedepse şi foarte restrictivi. (Clark, pagina 474)

B) Familii cu părinţi divorţaţi

În cazul divorţului părinţilor, chiar dacă nu toţi copiii sunt grav afectaţi, mulţi au
dificultăţi sociale şi emoţionale. Copiii care au suport material, care au suferit puţine schimbări
de mediu, cu o imagine pozitivă de sine, ai căror părinţi au abilităţi de comunicare bune se
adaptează mai bine divorţului părinţilor. Ceilalţi sunt profund afectaţi.
Copiii nu fac distincţia clară între ce simt ei şi ce simt părinţii lor. Prin urmare, vor
reacţiona la divorţ prin tristeţe şi sentimente de abandon. Ei sunt înspăimântaţi de incertitudinea
situaţiei, devin extrem de anxioşi, au coşmaruri. Evident, activitatea şcolară are de suferit în
aceste condiţii. Ei se pot simţi neiubiţi de tatăl sau mama absentă şi pot fi foarte furioşi, deoarece
se simt rejectaţi.
Aceşti copii se pot simţi divizaţi între loialitatea faţă de cei doi părinţi, aşa că ei vor
încerca să facă o alegere pentru a diminua conflictul interior. Însă a alege înseamnă a respinge pe
unul dintre părinţi, deci sentimente de culpă. Uneori, în ideea diminuării tensiunii interioare,
copiii pot dezvolta planuri şi fantezii de reunire a familiei. La şcoală au dificultăţi de concentrare
a atenţiei şi o slabă implicare în sarcinile şcolare. Ocazional, se pot implica exagerat în activităţile
şcolare, ca mecanism de fugă faţă de situaţia familială. Pot intra în conflicte cu colegii şi
profesorii. (Iolanda Mitrofan, pagina 274-275)

10
C) Familii cu unul sau ambii părinţi alcoolici

În societatea românească, abuzul de alcool, dar şi dependenţa de alcool (alcoolismul) sunt

relativ frecvente, mai ales în mediile cu venituri materiale scăzute. Un alcoolic nu îşi pune în
pericol numai sănătatea sa fizică şi psihică, dar şi pe a celor din jur. Cei care suferă cel mai mult
sunt copiii.
Alcoolismul părinţilor îşi pune amprenta astfel asupra copiilor: ei sunt anxioşi, confuzi şi
cu sentimente de insecuritate foarte intense (pentru că nu există predictibilitate şi siguranţă în
mediul lor de viaţă), nu au încredere în sine şi în alţii, pot fi ostili şi agresivi atât cu colegii, dar şi
cu persoanele cu autoritate. Pot dezvolta sentimente de vinovăţie pentru că nu au prevenit ceea ce
se întâmplă în familliile lor. Se simt neiubiţi şi, de obicei, ajung să creadă că nu merită să fie
iubiţi. Fizic, pot fi neîngrijiţi şi pot avea semne. Uneori revolta lor împotriva a ceea ce se
întâmplă acasă poate lua forma comportamentului delincvent, a consumului de alcool sau droguri
ilegale. (Iolanda Mitrofan, pagina 275-276)

D) Copii rămaşi singuri acasă prin plecarea părinţilor ȋn străinătate

Din ce în ce mai mulţi oameni, preponderent din paturile modeste ale populaţiei dar şi din
cele sărace, în general din mediul rural, aleg să emigreze fie motivând lipsa unui loc de muncă în
regiunea de rezidenţă, fie pentru a obţine salarii mai bune. În multe din aceste situaţii sunt afectaţi
şi copiii, iar fenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate a
atras iniţial atenţia presei, în special prin cazuri izolate, dar care au un impact mediatic puternic.
Cu repeziciune, fenomenul a devenit cunoscut ca cel al “copiilor rămaşi singuri acasă”,
chiar dacă semnificaţia sa concretă nu se aplică decât la un procentaj mic al copiilor cu părinţi
migranţi. Este de necontestat faptul că atât migraţia cât şi efectele asupra copiilor prin plecarea la
muncă în străinătate a părinţilor sunt două fenomene extreme de complexe, afectând atât familia,
cât şi societatea.
Cercetările în domeniu pun în evidenţă câteva tendinţe generale cu privire la fenomenul
copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor lor la muncă în străinătate. Dincolo de cifrele
reprezentând estimări naţionale asupra numărului de copii afectaţi de acest fenomen, realitatea
concretă a acestor familii, în căutare de resurse mai multe şi mai bune care să le asigure
dezvoltarea, reclamă formularea unor recomandări pertinente care să conducă la implementarea
afectivă a unor măsuri în beneficiul tuturor copiilor din România, în special al celor mai
vulnerabili, marginalizaţi sau excluşi.

11
I.5. Familia dezorganizată: impactul asupra evoluţiei personalităţii copilului preşcolar

A) Divorţul

Deşi familia ideală este aceea în care doi părinţi naturali conlucrează pentru a creşte
copiii, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Mai mult din jumătate din totalul familiilor din ziua de
azi sunt formate dintr-un singur părinte. (Roberta M. Gilbert, 2005)
Conceptul “familie monoparentală” are meritul de a defini familia prin relaţia parentală
care este secundară în definiţiile “clasice” ale familiei, unde decurge din relaţia conjugală. El
surprinde una dintre direcţiile esenţiale ale transformărilor înregistrate în ultimile trei decenii în
domeniul familiei (poate cea mai importantă): posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi
familiale – conjugal şi parental – să apară şi să funcţioneze unul de celălalt.
Termenul familie parentală ar fi, poate, mai adecvat: el afirmă normalitatea sociologică a
unităţii constituite dintr-un adult şi copiii săi, respectiv a existenţei relaţiei parentale independent
de relaţia conjugală.
Întrucât în marea majoritate (90%) a cazurilor de divorţ, mamele sunt cele cărora li se
încredinţează copilul, cele mai multe familii parentale sunt alcătuite din femei cu unul sau mai
mulţi copii în întreţinere (familii parentale materene). Predominanta numerică face ca
(mono)parentalitatea maternă să se bucure de mai multă atenţie din partea cercetătorilor;
anchetele privind familiile (mono)parentale în care adultul este tatăl (famili parentale paterne)
sunt mult mai puţine.
Potrivit une sinteze succinte realizate de B. Bawin-Legros (1988), studiile asupra
familiilor monoparentale conchid, în esenţă, că: probabilitatea de a identifica naşteri ilegitime,
abandonuri ale copiilor, retard în dezvoltarea psiho-afectivă a acestora din urmă, tulburări de
comportament, abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţa este mai mare în această categorie de
populaţie; familile monoparentale se adaptează mai greu modelului cultural consumatorist actual,
fiind victime ale “noii săracii “; ele au tendinţa de a se auto-reproduce (copii proveniţi din astfel
de familii au “şanse” mari de a repeta experienţa în calitate de adulţi), reproducând şi extinzând,
astfel, un lanţ întreg de probleme sociale. (Mono)parentalitatea, în special cea rezultată din divorţ,
este corelată cu o diminuare a activităţii educative şi mai ales cu o adecvare şi o eficienţă mai
mici ale eforturilor educative: rolul matern este caracterizat în termenii suprasolicitării (materiale,
emoţionale, relaţionale), ai unui dezinteres relativ sau ai unui conflict de rol (dominate de
problemele create de separare şi de propriile stări afective, mamele sunt mai puţin disponibile
pentru copil în momentele în care acesta ar avea nevoie de atenţie şi eforturi sporite), în timp ce
rolul patern este analizat în termeni “absenţei paterne”, “deprivării paterne”, “deresponsabilizării
paterne”.
Teza carenţelor educative este susţinută cu argumente privind dezvoltarea psiho-afectivă a
copiilor şi integrarea lor socială. ( Elisabete Stănciulescu, 1997, pagina 138-139-140-141)
Andrea Maloney-Schara, cercetător şi terapeut, defineşte divorţul ca fiind: ”doar un acord
legal care asigură o anumită distanţă fizică sau emoţională între doi indivizi care de mult nu se
mai înţeleg unul pe celălalt”. În anii 1940, rata medie a divorţurilor era de 16%, iar acum

12
depăşeşte 50%. Dr. Maloney-Schara consideră că motivul acestei creşteri constă în presiunile
relaţionale sporite care apasă asupra familiilor nucleare mai mici azi decât în trecut şi mult mai
izolate de familiile lor extinse. (Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 191-192)
Copiii aflaţi sub incidenţa divorţului sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi
relaţionale. Pe termen scurt, copii de vârstă mică (sub şase ani) sunt cel mai puternic afectaţi; ei
par a deveni mai dependenţi, mai neascultători, mai agresivi, mai puţin afectuoşi decât cei care
rămân în familii complete, dezvoltarea lor generală fiind bulversată.
Reacţiile se manifestă cu cea mai mare putere în primul an după separarea părinţilor; cu
timpul, ele se atenuează, dar nu în toate cazurile. Potrivit investigaţiilor longitudinale ale unei
echipe americane conduse de J. S. Wallerstein, la cinci ani după divorţ, pot fi distinse trei grupuri
de copii: unii (34% din cazuri) sunt complet restabiliţi; alţii (29%) au o dezvoltare medie şi un
comportament comparabil cu cel al copiilor din familii biparentale, dar încearcă, unori,
sentimente de tristeţe; cea de-a treia categorie, însă, continuă să manifeste insatisfacţie, depresie,
solitudine, retard în dezvoltare. (Elisabete Stănciulescu, 1997, pagina 141-142).
Divorţurile pot fi furtunoase, impulsive, răzbunătoare, pline de furie şi de ură, frustrante
şi lipsite de speranţă. Dar la fel de bine pot fi eliberatoare, calme, pasive, cooperante, rezonabile
sau liniştite. Aşa cum arată Edward Beal, autorul lucrării ”Aduld Children of Divorce “:
”Divorţul va reflecta probabil stilul de relaţie al căsniciei. În cursul lui vor apărea aceleaşi tipare,
posture şi probleme“. El a descoperit că nu divorţul propiu-zis influenţează copii, ci maniera în
care părinţi divorţează şi felul în care familia se organizează atât în timpul divorţului, cât şi după
aceea. ”Cu siguranţă, la divorţ, ca şi în căsnicie, nivelul de diferenţiere este decisiv”.
A fi deschis faţă de copii pe tot parcursul procesului, în moduri corespunzătoare vârstei
lor şi fără a creea triunghiuri emoţionale cu ei, este un lucru dificil. Însă copii trebuie să ştie ce se
întâmplă în familia lor; trebuie să cunoască în parte problemele emoţionale care i-au determinat
pe părinţii lor să facă acest pas. De asemenea, trebuie să înţeleagă că nu ei sunt vinovaţi pentru
problemele părinţilor. Şi deoarece va exista o schimbare majoră în viaţa lor, copii trebuie să afle
în ce va consta aceasta şi ce măsuri se iau pentru ca ei să aibă o relaţie continuă cu fiecare părinte.
(Roberta M. Gilbert, 2005, pagina193).
Un studiu din 1974 al lui Wallerstein şi Kelly – citat de Saxton, 1990- arată că modul
angajării foştilor soţi în relaţia parentală după divorţ influenţează relaţia copiilor. Copii care la
cinci ani după divorţ au depăşit în mare măsură şocul iniţial sunt beneficiarii unei atitudini de
angajare din partea ambilor părinţi, împreună sau separaţi. Dimpotrivă, situaţia celor care
“eşuează“ reflectă un “eşec al divorţului”: copiii sunt utilizaţi frecvent ca “paratrăznet“ al
conflictelor care nu încetează ȋntre părinţi; în consecinţă, atât relaţiile cu mama, cât şi cele cu
tatăl se deteriorează după divorţ. (Elisabete Stănciulescu, 1997, pagina 145-146)
În general, divorţul generează probleme legate de imaginea de sine. Unul dintre parteneri
pleacă, altul rămâne şi se simte abandonat, apar neînţelegeri între părinţi, care se repercutează,
din păcate, asupra copilului. Atunci când părinţii mai au de împărţit şi bunuri comune, apar
tensiuni care fac ca foarte rar divorţul să se finalizeze în termeni amiabili, ca foştii soţi să îşi
strângă mâna şi să se ducă fiecare pe drumul său. Ei sfârşesc relaţia cu oarecare animozităţi,
nefaste pentru copil, spune psihologul Armând Veleanovici. Potrivit acestuia, un divorţ presărat

13
cu conflicte şi tensiuni cauzează un stres major copilului, cu repercusiuni asupra dezvoltării
ulterioare a acestuia. Stări de depresie, anxietate, rezultate şcolare slabe, lipsă de chef şi, în cazuri
extreme, tulburări de somn, de apetit şi devianţă spre violenţă ar putea fi câteva dintre semnele
care trădează suferinţa copilului.
Ceea ce afectează cel mai mult copilul este stresul psihologic care apare în cadrul
conflictelor familiale şi mai puţin structura familială sau situaţia socială. Venim în susţinerea
acestei afirmaţii cu multitudinea de cercetări în domeniul ataşamentului care demonstrează încă o
dată că dezvoltarea copilului este dependentă de capacitatea părinţilor de a stabili legături
sănătoase în cadrul familiei, iar o atmosferă conflictuală nu ar face decât să inabiliteze încă o dată
părinţii în rolul lor de protectori şi îndrumători.
Copiii mici (sub 6 ani) experienţiază un puternic distres emoţional şi probleme de
adaptare în momentul despărţirii părinţilor; ei nu înţeleg motivele divorţului, se autoînvinovăţesc,
resimt mai puternic anxietatea de separare (Heterington, Bridges, & Isabella, 1998). Se pare că
aceşti copii mici prezintă un risc sporit de a avea consecinţe negative pe termen lung la nivel
social şi emoţional (Zill, Morrison & Coiro, 1993).
În cazul unui divorţ, copiii de vârstă preşcolară pot reacţiona devenind foarte dependenţi
de părinte sau temători cu privire la momentele separării. Schimbările în obiceiurile lor de a
mânca sau dormi sunt adesea un semn că un copil trece printr-un moment dificil. Uneori au
accese de furie mai prelungite sau pot plânge mai uşor decât în mod obişnuit. Alţii pot acţiona ca
şi cum nu le-ar păsa şi îşi iau un aer de indiferenţă, în timp ce alţi copii vor nega că părinţii lor
divorţează.
Uneori, copiii de această vârstă încearcă să fie foarte cuminţi, ca şi cum s-ar purta perfect,
şi poate că aşa părinţii lor nu se vor despărţi. În contrast cu copilul care se străduieşte să fie
cuminte, există copii care încep să fie foarte agresivi, sau chiar ostili părinţilor, probabil dând
vina pe unul dintre ei pentru un divorţ. Unii copii sunt mai subtili în a-şi arăta resentimentul şi
pot manifesta comportamente pasiv-agresive, cum ar fi faptul că varsă lucruri, pierd obiecte, uită
în mod frecvent să facă anumite lucruri.
Copiii care experienţiază divorţul părinţilor înainte de a merge la şcoală au modificaţi o
serie de parametrii în cei doi ani care urmează divorţului: probleme de comportament, dificultăţi
în menţinerea atenţiei pe o sarcină, dificultăţi de integrare la grădiniţă (Hodges, Buchsbaum, &
Tierney, 1983), bunăstare emoţională, sociabilitate şi încredere în sine (Peretti & di Vitorrio,
1993).
În opinia psihologului Armând Veleanovici, părinţii îi pot ajuta pe copii să treacă mai
uşor peste acest episod din viaţa lor. Pot face acest lucru prin minimalizarea tensiunilor
acumulate ca urmare a situaţiei create şi prin răspunderea în mod deschis şi onest la întrebările
puse de copil. Pentru un copil care devine involuntar martorul unui divorţ, este crucial să vadă că
părinţii sunt capabili să discute civilizat, fără jigniri. În cazul în care părintele se recăsătoreşte, la
scurt timp după divorţ, cu un alt partener care la rândul lui are copii, pot apărea probleme de
rivalitate. Copilului îi va fi greu să înţeleagă că atenţia părintelui nu îi mai este acordată în
totalitate. Chiar şi cu acest risc, psihologii recomandă părinţilor care rămân cu copilul ca, după
divorţ, să se recăsătorească cât se poate de repede, bineînţeles cu o persoană care să îi accepte

14
copilul. În caz contrar, se creează o simbioză prea strânsă între copil şi părinte, care va fi cu greu
"spartă" de o altă persoană. Noul partener va fi privit întotdeauna cu ostilitate de copil.

B) Decesul

Deşi familile parcurg o gamă largă de răspunsuri afective în momentul morţii unui soţ şi
părinte, aceste răspunsuri şi ordinea în care vor fi trăite nu sunt în mod obligatoriu cele prezentate
în literatura de specialitate. În orice familie însă, acest trist eveniment stârneşte durere şi un
sentiment de pierdere.
Modul în care soţul/ părintele supravieţuitor negociează emoţional această uriaşă pierdere
poate avea două tipuri de consecinţe: respectivii, dar şi copiii, fie se vor ridica la un nivel
superior de funcţionare, fie vor cădea undeva aproape de baza scării, pe o perioadă de timp mai
lungă sau mai scurtă. (Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 194)
După un divorţ sau după moartea soţului/ soţiei, viaţa merge mai departe, iar teoria
Bowen a sistemelor familiale poate fi de ajutor atât părinţilor singuri, cât şi celor căsătoriţi.
Calitatea relaţiei pe care părintele unic a avut-o cu fostul partener de viaţă va continua să afecteze
relaţiile sale cu copii. Copiii sunt o provocare permanentă şi necesită eforturi considerabile.
(Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 196-197)
Citindu-l pe Neyrand şi Guillot: ”Ceea ce are importanţă pentru dezvoltarea copilului este
mai puţin forma familiei cât atitudinea anturajului”. Reţelele de sociabilitate, în special reţelele de
rudenie, pot stimula sau inhiba exercitarea rolurilor educative de către părinţi sau pot funcţiona în
calitate de “canale de transfer” a acestor roluri, pe durata crizei sau pe termen mai lung, către
familia de origine a adultului sau către alte persoane.
Între 3-5 ani, copilul gândeşte concret şi de aceea sunt foarte importante explicaţiile care i se dau.
Crede că cel care a fost pierdut poate reveni înapoi, ca în poveşti prin magie, dispariţia fiind văzută de către copil ca
o călătorie. De cele mai multe ori se simte vinovat pentru pierdere, din cauza lui a plecat persoana iubită, pentru că a
fost rău, faptul că doar s-a gândit că persoana ar putea pleca a făcut să se întâmple evenimentele. De-abia între 6 şi 9
ani începe să înţeleagă că plecarea este pemanentă şi este îngrijorat de ceea ce se va întâmpla cu el în urma pierderii.
Cei mai mulţi copii au o capacitate limitată de a face faţă durerii emoţionale şi nu prea îşi exprimă sentimentele, dar
se simt "diferiţi" de ceilalţi copii care nu au suferit sau despre care nu ştiu că au suferit o pierdere. Pot
apărea schimbări ale poftei de mâncare, tulburări de somn, devin retraşi din viaţa de familie, sau la grădiniţă, se
agaţă de adult de teamă să nu i se întâmple ceva rău. Unii dintre copii se comportă ca şi cum ar fi bebeluşi (îşi sug
degetul, vorbesc ca şi copiii mici), refuză să meargă la grădiniţă, de temă că li se va întâmpla ceva părinţilor în lipsa
lor, nu se mai concentrează la activităţile din grupă.
Un copil poate rezolva o pierdere doar dacă:
-a avut o relaţie de încredere faţă de persoana care a plecat
-primeşte informaţia corectă imediat ce s-a întâmplat şi poate să pună întrebări la care adulţii trebuie să răspundă cât
mai onest posibil
- i se permite, din partea familiei, să participe la jelire

15
-părintele rămas îi oferă mângâiere şi înţelegere, încurajează relaţiile oneste şi deschise cu copilul, îi asigură un
spaţiu sigur, securizant, unde copilul poate jeli, este modelul unei jeliri sănătoase, adică îşi exprimă emoţiile într-un
mod sănătos, nu şi le ascunde.
Moartea unei persoane dragi poate reprezenta un şoc pentru oricine. Cu atât mai mult în
copilărie, atunci când încă nu am realizat că fiecare fiinţă moare, la un moment dat. În funcţie de
vârsta copilului, efectul de moment al decesului unuia dintre părinţi, poate fi un eveniment
marcant, pentru întreaga viaţă, dacă acesta nu este sprijinit moral, aşa cum ar trebui. Părintele,
însăşi, poate ignora emoţiile copilului, prins în tumultul propriilor emoţii şi în pregătirile pentru
înmormântare. De aceea, este bine să apelaţi la ajutorul unei rude de care copilul se simte
apropiat, pentru a sta cu aceasta pe toată perioada pregătirilor. Recomandabil este să nu lăsaţi un
copil mic să îşi vadă părintele la înmormântarea acestuia sau să îl feriţi cât mai mult cu putinţă de
anumite momente – înmormântările specifice României sunt marcante prin emoţii chiar şi pentru
adulţi, cu atât mai mult pentru un copil, care nu înţelege pe deplin ce se întâmplă.
Efectele psihologice ale decesului unui părinte asupra copilului, pot avea o multitudine de forme:
de la depresie şi până la tulburări mult mai grave, ca diferite boli. Copiii mici vor putea manifesta
următoarele simptome, în perioada imediat următoare decesului părintelui:
 insomnii sau coşmaruri
 un regres în comportament (ca urinarea în pat, probleme în vorbire, etc. )
 pierderea apetitului
 boli fizice (copiii mici nu ştiu să îşi exprime sentimentele, manifestându-le fizic)
 anxietate
 culpabilizare
 dificultăţi de învăţare sau pierderi de memorie
 comportament introvertit
 hiperactivitate
Toate acestea pot fi depăşite dacă li se acordă atenţia necesară şi sunt rezolvate
corespunzător, aplicând metodele potrivite. Nu pedepsi copilul pentru astfel de manifestări – sunt
modul lor de a îşi exprima tristeţea. Arată-i compasiune şi înţelegere, susţine-l şi comunică.
Explică-i că ceea ce simte este normal şi nu evita discuţiile despre moarte sau despre părintele
decedat. În timp, aceste semne ale durerii se vor ameliora.
Părintele vitreg este confruntat cu provocarea omenească de a ajuta la creşterea unor
indivizi ce nu sunt legaţi genetic de el. În loc să gândească negativ, este de dorit ca persoanele
implicate să recunoască oportunităţile, de a-şi aduce contribuţia şi de a-şi îmbogăţi simultan viaţa
proprie şi vieţile celorlalţi din familie. Numeroase existente au fost fundamental modificate de un
părinte vitreg care a apărut în familie, s-a implicat, s-a interesat, s-a definit pe sine şi a fost
prezent într-un mod pozitiv, aducându-şi contribuţia unică la viaţa familiei.
Foarte interesante din acest punct de vedere sunt lucrările lui Katharine Baker în domeniul
familiilor combinate. Ea a constatat că familiile vitrege sunt aproape identice cu celelalte familii,
cu excepţia faptului că aici triunghiurile sunt mai intense. Baker menţionează că ”mariajul după
un divorţ şi o perioadă petrecută ca părinte unic preia aspectele negative din prima căsnicie şi
tensiunule părinte-copil ce au urmat divorţului”. În privinţa morţii unui părinte, ea precizează:

16
”Copii îşi pot construi o imagine idealizată a părintelui mort, care nu permite celui vitreg să facă
greşeli sau să fie un individ obişnuit. Demitizarea părintelui mort poate contribui la o relaţie mult
mai echilibrată în cuplul recăsătorit“.
Dr. Baker încurajează cuplurile recăsătorite să lucreze la relaţia cu foştii soţi, de care au
divorţat, astfel încât să trateze unul cu celălalt direct ca părinţi, nu prin intermediul copiilor. Ea
susţine că familia extinsă a copiilor din familiile combinate - copii care au în general patru seturi
de bunici şi nenumăraţi veri, unchi şi mătuşi- poate fi considerată un lucru de preţ, nici de cum o
povară.
Cel mai important lucru în construirea şi îmbunătăţirea relaţiilor cu copii este, desigur, o
relaţie solidă şi funcţională cu noul partener de viaţă. Căsnicia este nucleul emoţional al noului
sistem familial sau al unităţii pe care cei doi încearcă să o creeze. Cuplul va stabili climatul
afectiv şi nivelul funcţional de diferenţiere la care va acţiona întregul grup. Din această relaţie
solidă provin interesul, afecţiune şi îndrumarea ce asigură dezvoltarea optimă a tinerilor. Copiii
nu vor polariza acest tip de relaţie, ci o vor respecta şi o vor preţui. (Roberta M. Gilbert, 2005,
pagina 197-198-199)
Începând din anii 1940, psihanaliza, cu deosebire cea Americană, insistă asupra
tulburărilor psihologice ale copiilor care sunt crescuţi de părinţi ”de-al 2-lea”. Un întreg val de
anchete realizate pornind de la cazuri patologice, explică multe dintre tulburările asociate sărăciei
şi nivelului scăzut de cultură şcolară prin carenţele afective şi educaţionale ale familiilor
compuse. Dacă problemele copilului crescut într-o familie (mono)parentală au fost puse pe seama
absenţei modelelor de identificare, pentru copii familiilor compuse problema este aceea a
modelelor multiple. La sfârşitul anilor 1980, cercetătorii au observat că mulţi dintre aceşti copii
se confruntă cu probleme şcolare şi de integrare mai mari decât ale copiilor crescuţi în familii
conjugal-parentale; în plus, oricare ar fi reacţiile pe termen scurt, pe termen lung, efectele
situaţiei lor particulare se resimt în sentimente de abandon, de însingurare, de neîncredere şi
vulnerabilitate, în resentimente faţă de părinţii biologici cărora li se reproşează faptul de a fi pus
interesele personale mai presus de nevoile copilului, în teama de a nu fi din nou ”trădat”.
Copii ”vitregi” au trăit experienţa divorţului cel puţin o dată, iar situaţia lor trebuie
explicată prin efectul agregat al unui ansamblu de factori: situaţia financiară a familiei,
securitatea locului de muncă şi a veniturilor părinţilor, sensul influenţelor exterioare, natura
relaţiilor dintre părinţii biologici după separare, natura relaţiilor copilului cu parintele biologic de
care a fost separat. În plus, noua experienţă se dovedeşte stresantă şi pentru adulţii implicaţi.
Culpabilizarea lor şi victimizarea copiilor este produsul unei concepţii care consideră copilul un
“mic inocent” care “nu greşeşte nimic” pentru că actele sale sunt lipsite de raţionalitate sau, în
cazul în care au una, se supun raţionalităţii adulte. Ori copilul se manifestă ca actor, iar conduitele
sale se supun unei raţionalităţi proprii, diferite de raţionalitatea adultă.
Copiii nu sunt întotdeauna pregătiţi înainte de căsătorie să împartă spaţiul personal,
jucăriile şi mai ales atenţia şi afecţiunea mamei (tatălui) cu alţi copii; uneori ei au sentimental-
justificat de conduite reale ale adulţilor sau rod al propriilor temeri sau fantezii- de a fi supuşi
unui tratament diferenţiat. (Elisabete Stănciulescu, 1997, pagina 159-160)

17
 Familiile care adopta copii nu sunt diferite, din punct de vedere teoretic, de celelalte -
orice familie formează o unitate emoţională. De fapt, nu sunt diferite până în momentul în care
începem să ne focalizăm speranţele, visurile, grijile şi alte fantezii asupra copilului adoptat.
Deoarece este adoptat, copilul ar putea fi o ţintă sigură pentru a deveni punctul focal al procesului
de proiecţie familială. În loc să ne îngrijorăm şi să ne concentrăm asupra lui, conferindu-i deci o
postură anxioasă, dacă putem să îl privim ca pe un individ distinct, aparte, ce are atât dreptul cât
şi obligaţia de a-şi conduce propria viaţă, păstrând în acelasi timp conexiunea cu el, şansele de
succes în relaţia părinte-copil vor fi mari.
Includerea părinţilor naturali în viaţa de familie complică din anumite puncte de vedere
traiul familiei adoptive, dar a nu-i include implică distrugerea unor potenţiale relaţii importante,
fapt care predispune la efecte negative. Indiferent dacă părinţii naturali sunt sau nu incluşi în
relaţie de la început, părerea autorului este că, de cele mai multe ori, mai devreme sau mai târziu,
copii vor dori să-şi întâlnească părinţii naturali. Dacă părinţii adoptivi ţin cont, încă din prima zi,
de acest fenomen obişnuit, întâlnirea propriu-zisă nu va prezenta dificultăţi pentru nimeni.
În marea majoritate a cazurilor este bine să spunem copilului că este adoptat. În general,
oamenii pot face faţă realităţii. Dacă părinţii sunt mulţumiţi de circumstanţele adopţiei, dacă
există o bună comunicare între cei doi soţi şi dacă aceştia au o relaţie satisfăcătoare cu copilul,
sinceritatea nu va constitui o problemă.
Anne Curran, terapeut şi mamă crede că: ”Există multe motive pentru care oamenii recurg
la adopţii, dar esenţa tuturor este nevoia de a avea unul sau mai mulţi copii. În relaţia părinte-
copil din familiile adoptive există un spectru foarte larg de activităţi focalizate asupra acestuia din
urmă”. Ea crede că anxietatea, atât la părinţii adoptivi cât şi la copil, este de obicei intensă şi
condiţionează rezultatele obţinute de întreaga familie. (Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 199-
200-201)

I.6. Carenţe ale educaţiei la nivelul familiei

Principalul rol al familiei este pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială.
Cazurile de inadaptare socială înregistrate în rândul tineretului constituie dovada că atât familia
cât şi alte instituţii sociale nu reuşesc întotdeauna să îşi îndeplinească eficient acest rol al
educaţiei. Inadaptat social este acel individ incapabil să se integreze în mediul profesional şi
social în care trăieşte. Inaptarea socială apare, astfel, ca un proces lent, de durată, în care
influenţele mediului se împletesc cu reacţiile individului.
În cercetările sale, Bătrânu Emilia, analizând mediul familial, a surprins următoarele situaţii
propice inadaptării:
 lipsa integrităţii cuplului familial: situaţia anormală din cadrul familiei a dus la deviaţii
comportamentale datorită lipsei de afectivitate, a lipsei de grijă, a indiferenţei faţă de
copil, sau dimpotrivă, datorită severităţii excesive însoţită de multe ori de acte de
violenţă;
 nivelul profesional scăzut al părinţilor şi lipsa de preocupare pentru pregătirea copiilor
în vederea muncii pot constitui de asemenea o sursă de inadaptare socială;

18
  nivelul cultural scăzut şi lipsa de preocupări spirituale din cadrul familiei determină
atitudinea copilului faţă de învăţătură şi optica lui faţă de efortul cerut de ea. Gradul
redus de cultură face ca unele familii să fie impenetrabile la mesajele educative
transime de mass-media;
 schimbarea frecventă a mediului familial constituie o sursă îngrijorătoare de perturbare
a comportamentului normal al copilului;
 regimul educativ familial deficitar.
Majoritatea părinţilor fac educaţie în mod empiric, bazându-se pe intuiţie, pe tradiţii şi
obişnuinţe. Ei săvârşesc inconştient greşeli cu urmări grave pentru propriul lor copil şi pentru
societate. Pregătirea familiei pentru funcţia educativă a devenit astăzi o necesitate şi societatea
are datoria să o realizeze organizat, pe baze stinţifice, în cadrul unor forme instituţionalizate.
Din punct de vedere al sănătăţii mentale şi al echilibrului psihic al copilului, sunt nocive
următoarele carenţe educative ale familiei:
 nepăsarea, lipsa totală de interes pentru educaţia copilului;
 excesul de grijă, răsfăţul din dragoste exagerată;
 lipsa unităţii de vederi în măsurile educative ale membrilor familiei;
 lipsa autorităţii morale a părinţilor datorită unor deficienţe caracteriale, a unor vicii;
 neputinţa de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de
comportare;
 lipsa de înţelegere şi afectivitate datorită egoismului şi indiferenţei faţă de copil;
 severitatea excesivă, inconştienţa care crează un climat familial anxios, folosirea
actelor de violenţă ca mijloace educative.
Fiecare dintre aceste erori pot declanşa reacţii care duc copilul la stări conflictuale cu
mediul înconjurător, la acte delictuale.
Severitatea excesivă, fie din teama părintelui de a nu avea surprize, fie din lipsă de
autoritate are ca urmare formarea unor copii timizi, inhibaţi, lipsiţi de personalitate, sau,
dimpotrivă, formarea unor revoltaţi, care încearcă să găsească o compensaţie înăbuşită în acte de
violenţă şi agresivitate.
Nepăsarea, indiferenţa totală duce la iresponsabilitate socială, la atitudini negative faţă de
muncă, la furt, la anomalii sexuale, însă cea mai frecventă formă de manifestare timpurie a
inadaptării, având drept cauză carenţele mediului familial, este vagabondajul.
În concluzie, prevenirea şi tratarea inadaptărilor sociale trebuie să înceapă prin
înlăturarea cauzelor care le produc.

19
 Capitolul II: Specificul dezvoltării psihologice şi a personalităţii preşcolarului

II.1. Caracteristici ale personalităţii preşcolarului

Să începem cu copilul aflat la vârsta de trei ani. Echilibrul ȋntre el şi lumea înconjurătoare
este bine asigurat. A realizat trecerea dintre bebeluş şi copil. Nu mai aste atât de anxios cum a
fost în perioada precedentă. Din acest motiv nu prea mai are mare nevoie să fie protejat de
ritualuri. Nu mai simte nevoia de a face totul invariabil în acelaşi fel. Este posedat de un spirit
nou, de cooperare şi dorinţa de a atrage aprobarea părinţilor şi fraţilor. Regele locului, micul tiran
care voia să impună legea sa peste tot, a abdicat.
Începe acum să simtă în interior dorinţa de a împărţi, de a-şi aştepta rândul. Ştie mai bine
să se ocupe cu răbdare de mici lucrări, în loc să încurce totul ca la doi ani şi jumătate. Aceasta se
datorează, în parte, unei noi doze de încredere în forţele proprii. Activitatea motrică şi musculară
este mult mai sigură. Ştie să fie mai răbdător atunci când se îmbracă sau când se joacă. Progresele
făcute în domeniul exprimării verbale îl ajută să îi înţeleagă mai bine pe ceilalţi şi să-şi controleze
mai bine elanurile verbale. Adoră cuvintele noi. Pe măsură ce orizontul său intelectual se lărgeşte,
o întregă lume imaginativă se deschide. Este vârsta la care îşi creează un companion de joc
imaginar, copil sau animal, pe care numai el îl poate vedea. Are o puternică nevoie de companie.
Un copil care este obligat să se joace singur în cea mai mare parte a timpului va fi mai tentat să-şi
imagineze un partener de joc.
Raporturile cu copii de aceeaşi vârstă capătă o mare importanţă. La doi ani, copilul se află
în stadiul jocului paralel. Acum, aptitudinea de a acţiona în comun, de a aştepta, de a împărţi, de a
face schimb de jucării începe să se dezvolte.
Vârsta de trei ani este “vârsta de aur”, o perioadă foarte plăcută atât pentru părinţi cât şi
pentru copiii care trăiesc împăcaţi cu universul lor. Copiii iubesc viaţa, îşi iubesc părinţii, au în
general o părere bună despre ei înşişi. Părinţii ar trebui să profite de această perioadă de linişte,
deoarece următoarea va fi numai mişcare şi zgomot. Vârsta de trei ani reprezintă o perioadă de
echilibru, dar natura ne pregăteşte o altă etapă convulsivă: vârsta de 4 ani. O dată în plus,
comportamentul copilului trebuie să se zdruncine pentru a putea trece la o nouă fază de integrare.
Pentru a descrie în câteva cuvinte copilul la patru ani, aş spune că seamănă cu cel de doi ani şi
jumătate, dar că este ceva mai matur şi deci mai uşor de stăpânit. (Ana Savin, pagina 59-60)
Vârsta de patru ani este marcată de dezechilibru, insecuritate şi lipsă de coordonare în
aproape orice act comportamental. Copilul care părea atât de bine coordonat la trei ani, acum se
poate împiedica, poate cădea şi poate să-i fie teamă de căzături.
Devine în acelaşi timp un individ cu un simţ social foarte dezvoltat. Prieteniile contează
mult, în ciuda dificultăţilor pe care le are în a se înţelege cu prietenii. În prezenţa altor copii,
problemele sale reamintesc de cele pe care le avea la doi ani. Este autoritar, certăreţ şi agresiv.
Părinţii sunt tentaţi să creadă că a regresat la vârsta de doi ani, în timp ce copilul acţionează dintr-
un impuls care îl va împinge spre o nouă etapă stabilă şi pozitivă în dezvoltarea sa: vârsta de cinci
ani. Este adevărat că un copil la vârsta de patru ani ne aduce foarte bine aminte de copilul la doi
ani şi jumătate. Este subiectul aceloraşi reacţii extreme: când timid, când excitat. În această

20
situaţie mulţi copii se (re)ataşază de diferitele ritualuri (ritualul mersului la culcare, ritualul
îmbăierii, etc.). Îşi fixează atitudini rigide (care cuprind reguli stricte şi invariabile) pentru a se
îmbrăca, a mânca sau dormi. Poate să fie foarte dificil să schimbaţi şi cel mai mic detaliu.
Neliniştea lor afectivă este exprimată prin lacrimi, şi nenumărate întrebări.
Vârsta de patru ani este aceea la care copilul urăşte să se joace singur. Raporturile sociale
la această vârstă sunt tot timpul furtunoase şi violente. Intruşii sunt ţinuţi la distanţă. Limbajul
devine mai violent. Această “vârstă” nu-şi face probleme despre părerea celor din jur. Copilul
este de-a dreptul energizat. Loveşte cu picioarele, se enervează foarte repede. De asemenea, nu
are nici limite verbale. Este fascinat de cuvinte şi de sonoritatea lor. Pentru prima oară înţelege că
există o serie de cuvinte care nu sunt pe gustul părinţilor. Marea majoritate a acestora au de la trei
la cinci litere. Realizează că îşi poate enerva părinţii folosindu-le, mai ales în public.
Dinamismul său este extraordinar iar viteza de propulsie este ridicată. Urcă şi coboară
scările în fugă, aleargă prin apartament sau prin casă, trânteşte uşile. Şi viteza de alocuţiune este
mare. Este vorbăreţ şi îi place să discute despre tot. Este propriul comentator al lumii
înconjurătoare şi uneori propriul public.
După cum spunea Dr. Gesell, copilul poate fi: “liniştit, zgomotos, calm, imperativ, aluziv,
independent, sociabil, atlet, artist, prozaic, imaginativ, cooperant, indiferent, curios, direct, plin
de umor, dogmatic, stupid şi bătăuş.”
Din cauza caracterului deosebit la această vârstă, copiii de patru ani trebuie trataţi cu
fermitate. Părinţii slabi sau ezitanţi au mult de furcă cu ei. Copilul de patru ani se complace în
variaţie. Îi trebuie schimbat adesea ritmul. O mamă avizată, va şti întotdeauna să prevadă o
oarecare activitate nouă care să-l intereseze pe copil şi să-l îndepărteze de o situaţie care începe
să ia o turnură urâtă. Jocurile şi comportamentul său, pot degenera cu uşurinţă în necazuri, dacă
nu sunt controlate. Trebuie ca mama sau tatăl să prevină momentul în care acestea se vor produce
şi să propună o nouă activitate interesantă. (Ana Savin, pagina 60-61)
Vârsta de cinci ani este delicioasă. Comportamentul “sărit” ia sfârşit. Acum copilul se
arată rezonabil, serios, stabil şi echilibrat. Este calm, simpatic, nu prea exigent în relaţiile cu
ceilalţi. Nu încearcă să facă ceea ce crede că va reuşi, iar datorită acestui lucru, reuşeşte în
general, în tot ceea ce întreprinde. În timp ce vârsta de patru ani înseamnă “plutire”, vârsta de
cinci ani este sinonimă cu concentrarea şi corectitudinea. În opoziţie cu copilul de patru ani care
nu ştie ceea ce va desena înainte de a începe, copilul de cinci ani concepe înainte un proiect
precis şi apoi realizează desenul proiectat. La această vârstă, îi place să termine ceea ce a început.
Nu se mai aventurează, ştie unde să se oprească.
În ciuda dragostei sale mari faţă de casă şi pentru casă şi pentru mamă, acest loc nu îi mai
este suficient. Este destul de matur pentru o experienţă comunitară lărgită. Îi place să se joace cu
prietenii din cartier. Este pregătit pentru grădiniţă şi foarte nerăbdător de a merge la şcoală.
Grădiniţa este pentru el activitatea ideală, deoarece o educatoare competentă îi poate permite să-
şi dezvolte imensele aptitudini intelectuale. Dacă nu aveţi o grădiniţă în apropiere, va trebui să vă
ocupaţi cu multă grijă de jocurile sale.

21
 Dr. Gesell descrie în felul următor, copilul de cinci ani: “Prezintă un echilibru remarcabil
de calităţi şi de obiceiuri de independenţă şi sociabilitate, de încredere în sine şi de conformism,
de serenitate şi seriozitate, de prudenţă şi logică, de politeţe şi simpatie.”
După cum v-aţi dat seama există enorme diferenţe psihologice ȋntre copiii de trei, patru,
respectiv cinci ani. Cei care participă în viaţa lor şi îi educă trebuie să ţină cont de acest lucru. Nu
vă aşteptaţi ca un copil de patru ani să vă asculte ca unul de cinci. În ciuda acestor diferenţe,
aceste trei vârste au multe lucruri în comun. (Ana Savin, pagina 62)

II.2. Profilul psihologic al preşcolarului

Psihicul unui copil este intens influenţat de dezvoltarea sistemului său nervos. Se ştie că
orice copil se naşte cu reflexe instinctive, neinfluenţate încă de educaţie.
Creierul unui nou-născut, din punct de vedere anatomic, este asemănător cu cel al
adultului şi totuşi există între ei deosebiri structurale. Creierul copilului cântăreşte 400g, iar cel al
adultului 1400g, deşi prezintă formă şi circumvoluţiuni asemănătoare. Psihicul se modifică în
funcţie de condiţiile în care trăieşte copilul.
Când un sugar ajunge la vârsta de 4-5 luni, începe să memorize figura şi sunetele vorbirii
mamei, începe să o iubească, nu mai vrea să sugă la altă femeie. El se bucură la vederea ei şi
plânge dacă ea absentează.
La vârsta de 1 an memorarea este în progres. Copilul caută obiectul pe care îl ȋndrăgeşte şi
se uită cu atenţie la locul din casă, unde este situat de obicei. La un an, copilul începe să
denumească verbal obiectele şi persoanele din casă, prin recunoaşterea şi identificarea lor.
Claritatea, rapiditatea perceperii şi precizia în judecare depind de educarea lui în familie.
Între 1 şi 2 ani pronunţă multe cuvinte, unele exprimate greşit; memoria lui devenind mai
activă; la această vârstă copilul îşi aduce aminte de unele mâncăruri care-i plăceau, de unii copii
din vecinătate cu care vrea să se joace. La 2-3 ani, memoria copilului devine condiţionată. El
memorează ce-i place, ce îl interesează. Unele amintiri îl emoţionează.
La vârsta aceasta, atenţia este provocată de un reflex de orientare, mai ales dacă mediul
înconjurător se schimbă. Dacă apare în faţa copilului o persoană străină, prin reflex el o urmăreşte
cu privirea, dacă în apropiere se cântă sau se vorbeşte ascultă cu atenţie sunetele percepute, dacă
se pune în apropiere apă de colonie, mirosul îl face să mişte capul. Deci, copilul este influenţat de
excitanţi externi, şi cu atât mai mult cu cât excitantul este mai puternic. Această atenţie
involuntară nu este stabilă. Copilul, deşi este atent dacă se vorbeşte în apropierea lui, totuşi când
se ţipă sau când se dă drumul la radio, noul excitant fiind mai puternic el întoarce brusc capul
spre el. Între 2-3 ani, copilul se orientează greu în timp, confundă noţiunile de: azi, ieri, mâine,
mai târziu, etc. Părinţii trebuie să le dea permanent explicaţii. Nu există sfaturi standard, trebuie
ţinut cont de instructajul primit anterior de fiecare copil.
La vârsta mică, memoria copilului este fugace. Părinţii trebuie să fie preocupaţi de
stimularea memoriei copilului, să facă eforturi pentru ca aceasta să înmagazineze în portofoliul
lui cerebral, toate cunoştinţele acumulate anterior.

22
 Ca preşcolar, adică la vârstele de 4-5 ani, copilul îşi dezvoltă memoria voluntară. Este
vârsta în care el poate înţelege şi reţine multe, poate memora o mică poezioară, poate lua parte la
un joc colectiv necomplicat. E momentul în care poate începe educarea organizată.
Copilul poate înţelege şi desena câte ceva din cărţi speciale, destinate copiilor de această
vârstă. Totuşi noţiunile abstracte şi îndemnurile la raţiune nu sunt încă înţelese de copii
preşcolari. Memoria logică se dezvoltă după vârsta de 4 ani. Din această cauză până la această
vârstă nu trebuie folosite în scop educativ: zicătorile, jocurile de cuvinte, poeziile cu mai multe
strofe. Nu toţi copii sunt egali în memeorizare.
În situaţia de preşcolar a copilului atenţia părinţilor trebuie mărită. Suntem în plină
perioadă de vârstă în care se stabilesc ”cei şapte ani de acasă”. În general, până la 3 ani, este rar
ca un copil să nu fie exagerat de alintat. La 4 ani, copilul înţelege mai multe decât cred părinţii.
Are destulă inteligenţă să observe şi să interpreteze comportarea părinţilor faţă de el. Are destulă
voinţă pentru a lupta să facă ce vrea. În general, imită felul de a fi pe care îl observă la copii.
Educaţia trebuie să îi dea îndrumări sănătoase. (M.Cajal, 1975, pagina 17-18-19)
Când se face afirmare că un copil mic pe care îl cunoaştem a crescut, nu trebuie să luăm
în considerare doar dezvoltarea fizică şi să urmărim şi dacă a căpătat posibilităţi normale de
compoartare, noi interese pentru ceea ce vede, înţelege şi aude.
Copilul, în fiecare stadiu al dezvoltării, reprezintă o fiinţă progresivă diferită. La copii
mici, trebuie să avem în vedere că dirijarea nu dă rezultate deosebite în evoluţia psihologică iar
moştenirea biologică comandă dezvoltarea psihică. La aceştia este o greşeală de a se forţa
procesul natural de maturizare. Majoritatea comportărilor lor sunt datorită particularităţilor
înnăscute. Antrenamentul la această vârstă joacă un rol secundar. Umblatul, emiterea de silabe şi
cuvinte simple sunt acte legate de dezvoltarea sistemului nervos. (M.Cajal, 1975, pagina 21-22)
Inteligenţa este formată din asocierea gândirii logice cu cea sufletească, aplicabile în viaţa
practică. Inteligenţa este în funcţie de cunoaşterea problemelor individului asociată cu puterea de
analiză a realităţii. Ea determină atitudinea şi comportarea omului în toate situaţiile ivite. Cu cât
un copil este mai inteligent, cu atât poate folosi mai eficace cunoştinţele acumulate. Cuantumul
de inteligenţă al unui copil este influenţat şi de ereditatea care stabileşte capacitatea de a-şi
organiza şi folosi în mod practic cunoştinţele. Nu toţi copii pot fi asemănători la vârste egale.
Pentru stimularea dezvoltării inteligenţei unui copil, familia are o importanţă aproape egală cu
cea impusă pedagogiei. Primele măsuri pentru dezvoltarea inteligenţei trebuie să constea în
cunoaşterea vieţii, a lumii înconjurătoare.
Percepţia, atenţia, orientarea, sunt cele mai importante obiective, a căror înţelegere trebuie
însuşită de copilul preşcolar şi aceasta se realizează sub influenţa adulţilor din familie. (M.Cajal,
1975, pagina 37-38-39)
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani. Este vârsta la care
copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se petrece în jurul lui. Improvizează jocuri cu
păpuşile, teatralizând scene văzute la cei mari în casă. Copilul la această vârstă încercă să dea de
mâncare tuturor animalelor, reprezentate prin jucării. După vârsta de 3 ani, atenţia şi percepţia
sunt mai active decât în trecut. Copilul ȋncearcă să facă singur mici treburi. Vorbirea devine mai
completă. Copilul face uşor propoziţii.

23
 Părinţii trebuie să-l încurajeze şi să-l îndemne să se supună unor obligaţiuni individuale:
să nu-şi murdărească hainele, să mănânce singur şi pe cât se poate mai ordonat. Să aşeze, după
utilizare jucăriile la locul lor. Trebuie să fie plimbat în jurul casei şi făcut să observe curtea şi
animalele vecinilor. Trebuie să se familiarizeze cu oamenii care vin în casă.
La 3 ani jocul este principala preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se instruieşte
asupra modului de viaţă a adulţilor şi vine în contact cu realităţile existente în lume. La 4 ani,
copilul frecventează grădiniţele de copii. Părinţii trebuie să o ajute pe educatoare în dirijarea
formării personalităţii. Copilul la această vârstă reacţionează la mulţumirile sau nemulţumirile
organice. Comunică astfel dacă îi este foame sau sete, dacă îi este frig sau prea cald, dacă îi este
somn, etc. Unele din reflexe sunt necondiţionate, altele condiţionate. Când se întoarce din
plimbare, recunoaşte casele din vecinătate. La copilul mai mare apare nevoia de a comunica cu
oamenii, de a vorbi mereu, mărindu-şi astfel sfera emoţională şi cea intelectuală. Trebuie să se
ţină cont de emoţiile lui. La aceşti copii emoţiile sunt instabile. Ei trec repede de la plânsul cu
lacrimi la râs.
Jocurile în colectiv sunt un stimul în formarea personalităţii şi alcătuiesc la copil primele
sentimente sociale. Trăirile emoţionale în jocurile colective îl ajută pe copil să-şi dezvolte
abilitatea şi îndemânarea sportivă şi-l fac să-şi aprecieze subiectiv şi obiectiv rezultatele
străduinţelor.
Personalitatea copilului trebuie să cuprindă şi sentimentele datoriei şi cele ale onoarei.
Personalitatea fiecăruia este deosebită, dar va exista în continuare o unitate a vieţilor sufleteşti şi
intelectuale şi vor fi influenţaţi de aceleaşi legi fiziologice şi biologice. (M.Cajal, 1975, pagina
42-43-44-46)

Capitolul III: Impactul familiei asupra dezvoltarii personalităţii preşcolarului

III.1. Modalităţi specifice de comunicare cu preşcolarul: comunicarea eficientă şi ineficientă

Comunicarea în cadrul fiecăruia dintre posturile relaţionale este specifică şi riscă să fie
confundată cu problema în sine. Ori de câte ori au o problemă de relaţie, oamenii consideră că se
confruntă de fapt cu o dificultate de comunicare; aceasta există, ȋntradevar, dar limitându-se la ea,
persoanele implicate trec cu vederea esenţa reală a problemei.
În cazul focalizării asupra copilului, comunicarea este anxioasă, marcată de îngrijorare.
Discuţiile se referă numai la copil deoarece focalizarea împiedică stabilirea unei relaţii eficiente,
satisfăcătoare, cu respectivul copil.
În relaţiile conflictuale comunicarea este tensionată. Se aruncă invective şi se atribuie
vinovaţii. În relaţiile distante, comunicarea dispare; copilul şi părintele au prea puţine să-şi spună
unul altuia.
În situaţia de suprafuncţionare, doar părintele vorbeşte, în principal dând sfaturi copilului
pe un ton moralizator sau didactic. În situaţia de subfuncţionare, părintele vorbeşte prea puţin şi
pune copilul de a da sfaturi. (Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 101-102)

24
 Deschiderea, ca şi egalitatea, decurge mai mult sau mai puţin din sinele bine conturat al
fiecărui părinte. Când oamenii îşi cunosc identitatea emoţională şi acţionează pentru conservarea
ei, îşi dau seama că ceilalţi nu au de unde să ştie ce gândesc şi simt ei despre ceea ce trebuie
făcut, şi deci le vor spune (se vor defini pe sine). Aceşti oameni sunt la fel de conştienţi şi de
nevoia lor de a ştii ce gândesc ceilalţi; astfel vor asculta. În consecinţă, modul în care aceşti
oameni realizează conexiunea cu celălalt este unul care ţine cont de sinele separat al fiecăruia.
Formarea copiilor se întemeiază în mare măsură pe calitatea comunicării noastre cu ei,
comunicare realizată predominant verbal, paraverbal şi nonverbal. De felul în care adulţii
transmit cunoştiinţele şi părerile lor despre realităţile înconjurătoare depinde formarea viitorului
adult. Cuvintele formează personalităţi sau le blochează, de aceea în actul permanent al
comunicării, adulţii trebuie să fie atenţi la diferenţa dintre cuvintele care încurajează sau care
demoralizează.
Copiii foarte mici nu dispun de cuvinte pentru a comunica, de aceea este necesar să-i
privim cât mai des şi cât mai atent. Pentru a ne spune ce vor sau ce le trebuie ei produc multe
limbaje. Aproape toate comportamentele lor sunt limbaje. Acestea au fost grupate în: gestică,
transpunere în fapt, ritualuri, somatizări şi simbolizări.
În cazul în care adultul nu răspunde corect mesajelor sau nu le dă importanţă, copilul
devine neliniştit, tensionat şi suferinţa poate deveni somatică. Privirea este un limbaj nonverbal
de maximă importanţă. Lipsa privirii poate fi resimţită ca agresiune. Ea poate comunica din
partea adultului starea de bine, bucuria de a fi împreună, siguranţă, încredere.
La intrarea în grădiniţă educatoarea va juca rolul important în dezvoltarea şi exersarea
abilitaţilor lui de comunicare. Ea va asigura condiţiile necasare comunicării cum ar fi: atenţia,
consideraţia, afecţiunea.
La grădiniţă copilul învaţa când să vorbească şi când să asculte. Educatoarea va putea să
asculte pur şi simplu ceea ce copilul îi spune (ascultare pasivă) dar poate asculta şi cu dorinţa
explicită de a înţelege ce vrea copilul să-i spună, asigurându-se că a înţeles corect, pentru a se
transpune în locul copilului (ascultare activă). (Adele Faber, 2010)
În ziua de azi, multor părinţi le este chiar frică să spună ce gândesc. Ei au fost blamaţi de
psihoterapeuţi în asemenea măsură, încât deseori se simt mai în siguranţă dacă tac. În plus, mulţi
dintre părinţii care s-au prezentat la consultaţii au crezut că odraslelor nu le pasă şi nu vor să audă
ce anume cred ei. Efectul tuturor acestor lucruri este înnăbuşirea oricărei comunicări eficiente
între părinţi şi copii.
Cei mai importanţi factori care duc la întreruperea comunicării între părinţi şi copii sunt
posturile de relaţie anxioase, care determină o comunicare ineficientă. Dacă părinţii le dictează
întotdeauna ce să facă sau ce să gândească, deseori copii vor refuza să-i mai asculte. Dacă părinţii
vor fi întotdeauna critici (poziţie de conflict), copii vor riposta sau din nou, vor refuza să-i mai
asculte – nu va mai avea loc o comunicare semnificativă. Obosiţi de toate aceste încercări
ineficiente de comunicare, părinţii şi copii deopotrivă vor înceta să-şi mai vorbească (distanţare).
(Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 165)

25
III.2. Impactul conflictelor interparentale asupra preşcolarului

Conflictul între părinţi şi urmaşii lor se poate declanşa în mai multe feluri. Simţindu-se în
centrul atenţiei, copilul poate deveni furios şi agresiv. Pe de altă parte, părinţii aflaţi într-o relaţie
tensionată pot direcţiona asupra copilului acelaşi grad de intensitate a emoţiilor ca acela din
propria lor relaţie. Sau, văzându-şi părinţii în conflict, copilul poate începe pur şi simplu să-i
“imite” răspunzându-le cu acelaşi limbaj şi comportament.
Părinţii şi copii aflaţi pe poziţii conflictuale manifestă aceeaşi intensitate a emoţiilor,
aceeaşi lipsă de logică şi de raţiune ca şi soţii prinşi în aceeaşi situaţie. Un conflict cu care
terapeuţii se confruntă frecvent este cel dintre un tată de success şi fiul (sau fiica) acestuia, care
nu se ridică la acelaşi nivel. Copilul nu face faţă cerinţelor sau poate că, pur şi simplu, are pentru
sine alte năzuinţe decât cele ale tatălui. (Roberta M. Gilbert, 2005, pagina 94)
Centrul unei familii nucleare este relaţia emoţională dintre adulţii fondatori ai familiei-
părinţii. Nivelul lor de diferenţiere este cel care stabileşte limitele generale. Aşchia nu sare
departe de trunchi. De asemenea, lipsa diferenţierii şi problemele de relaţie între ei sunt cele care
dau tonul pentru dificultăţile emoţionale din întreaga unitate. Prin urmare, cel mai de preţ dar pe
care îl putem face generaţiei următoare este acela al unei relaţii maritale solide şi satisfăcătoare.
Din acest parteneriat decurg predispoziţiile pentru triunghiuri, temperamente şi relaţii ale
următoarei generaţii.
Noţiuni ca rivalitatea între fraţi şi caracterul rebel al adolescenţilor au fost transformate de
teoriile tradiţionale în veritabile reguli de funcţionare a familiilor. Însă privite din prisma
diferenţierii de sine, ambele constituie mai degrabă un efect al problemelor părinteşti nerezolvate,
decât fenomene obligatorii în toate familiile. Unele familii par să îşi traducă lipsa de diferenţiere
în dependenţe, altele în simptome fizice, iar o a treia categorie în probleme psihice sau
emoţionale ori în conflicte cu legea.
Deşi nevoile copiilor sunt deseori stringente, căsnicia părinţilor este baza emoţională ce
permite împlinirea cerinţelor relaţionale ale adulţilor. Deci, trebuie să i se acorde atenţia necesară
pentru a-i menţine o funcţionare eficientă. Căsnicia părinţilor da tonul emoţional al întregii
familii. Anxietăţile din mariaj trebuie rezolvate individual sau între soţi (ori în cadrul relaţiei
dintre cei doi parteneri dacă nu este vorba de o căsnicie); altfel, în cele din urmă, vor da naştere la
simptome la cei tineri. Menţinerea anxietăţilor acolo unde le este “locul” previne diseminarea lor
la alte persoane.
Phil Lorio, un psihiatru care foloseşte teoria Bowen în practica sa, crede că, deoarece
familia este o unitate emoţională, este imposibil să fii un părinte eficient dacă eşti un soţ
necorespunzător. În mod similar un individ trebuie să aibă o relaţie bună cu sine pentru a fi un
soţ bun. Acest lucru este imposibil dacă individul este separat emoţional de părinţi, de fraţi şi de
familia lui de origine. Dr. Lorio crede în importanţa extremă a principiilor, credinţelor şi
convingerilor pe care le susţine cu tărie şi le practicăm constant în viaţa noastră de zi cu zi. El
consideră că poziţia de lider a părintelui în cadrul familiei este obţinută printr-un proces continuu
de dezvoltare personală, în care individul se străduieşte întotdeauna să-şi construiască un sine cât
mai solid. Acest proces nu se încheie niciodată, ci se desfăşoară continuu.

26
 Un alt psihiatru, Jerry Lewis, a studiat 50 de familii relativ lipsite de probleme, pentru a
vedea ce anume le ajută să funcţioneze atât de bine. Unul din factorii majori pe care i-a
descoperit a fost acela că părinţii erau interesaţi de propria lor relaţie şi, în mod regulat îşi găseau
timp pentru a fi împreună, în absenţa copiilor. Acestora le făcea placere să ştie că părinţii au o
relaţie specială care nu îi include şi pe ei. Aşa li se părea normal tuturor.
Se spune deseori că părinţii trebuie să formeze un front unit. Însă, exceptând cazul în care
la relaţie nu ia parte decât o singură persoană, acest lucru nu se întâmpla niciodată. Dacă soţii
depun eforturi pentru a avea o relaţie deschisă, de egalitate între ei, vor putea exercita un tip de
conducere cooperantă în familie şi vor ştii cum să rezolve lucrurile. (Roberta M. Gilbert, 2005,
pagina 151-152-153)

Capitolul IV: Cercetarea propriu-zisă

IV.1. Ipoteze

Dacă în cadrul familiei părinţii şi membrii acesteia se înţeleg şi comunică într-un mod
eficient şi adecvat, atunci impactul familiei asupra evoluţiei personalităţii preşcolarului va fi unul
pozitiv, iar preşcolarul va avea parte de o dezvoltare armonioasă.
Dacă preşcolarul face parte dintr-o familie care se destramă, atunci evoluţia personalităţii
acestuia este afectată şi dezvoltarea emoţională a copilului scade.
Dacă în familie există o comunicare eficientă şi armonioasă iar mediul acestei familii este
unul securizat şi propice dezvoltării personalităţii preşcolarului, atunci copilul îşi va dezvolta
abilităţi de comunicare, de înţelegere, de expunere a sentimentelor, ducând la o creştere a stimei
de sine a preşcolarului.
Cu cât conflictele interparentale şi problemele familiale sunt mai accentuate, cu atât
aceste conflicte şi probleme vor avea un impact negativ asupra evoluţiei personalităţii
preşcolarului.
Dacă lipsa comunicării în familie este ineficientă şi între părinţi nu există comunicare,
atunci conflictele dintre părinţi şi copii devin mai accentuate şi riscul unei familii dezorganizate
creşte.

IV.2. Eşantion

Eşantionul pe care s-a desfăşurat cercetarea cuprinde 100 de preşcolari, cu vârste cuprinse
între 3-6 ani. Toţi preşcolarii aparţin mediului rural şi îşi desfăşoară activitatea în „Grădiniţa cu
program normal şi prelungit Bucov”. Această grădiniţă funcţionează cu 6 grupe de preşcolari: 4
grupe având program normal, iar 2 grupe având program prelungit. Preşcolarii frecventează în
mod regulat grădiniţa, exceptând situaţiile micilor îmbolnăviri.
Perioada preşcolară este una din etapele de intensă dezvoltare psihică ce are loc sub
presiunea structurilor sociale, culturale, prin influenţele mass-mediei şi fragmentarea instituţiilor

27
preşcolare unde copilul ia contact cu cerinţele multiple privind autonomia şi adaptarea la mediul
de viaţă.
Perioada preşcolară (U.Schiopu, E.Verzea, 1995, pagina 127 şi Golu, Verza, Zlate, 1993,
pagina 77) poate fi împărţită în 3 subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani), preşcolarul mijlociu (4-5
ani) şi preşcolarul mare (5-6 ani). Jocul este activitatea dominantă a acestei etape, dar el începe să
se coreleze cu sarcini de ordin educativ.
Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune, copilul trăieşte frenezia
explorării mediului. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe
satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai
complexe şi mai ales de tip psihologic.
Preşcolarul mijlociu se adptează mai uşor mediului organizat din grădiniţă, jocul este
prezent, dar mai complex, iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Cunoştinţele despre
mediul înconjurător sunt mai îmbogăţite. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate
faţă de mediul înconjurător, fapt ce îi dezvoltă percepţia, care devine un proces orientat, cu
sarcini şi modalităţi proprii de realizare. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord
cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării
copilului. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea
personalitate.
Preşcolarul mare desfăşoară activităţi din ce în ce mai sistematice, deşi activitatea de bază
rămâne jocul. Începe pregătirea pentru şcoală. Percepţia transformată în observaţie se exersează
şi devine pricepere, limbajul capătă o structură mult mai sistematică, fiind constituit după reguli
gramaticale, apar primele forme ale gândirii logice orientate spre sistematizarea şi observarea
faptelor particulare, sunt utilizate unele procedee de memorare, atenţia voluntară devine de mai
lungă durată decât în etapa anterioară.

IV.3. Metode şi instrumente

Testul desenului familiei, ca probă de evaluare, este specific copiilor şi este utilizat în
majoritatea ţărilor din lume. Prin acest act de creaţie, copiii transmit mesaje şi explicaţii pe care
nu le pot exprima verbal. Ei utilizează desenul de la vârste foarte fragede, ca pe un joc. În acest
fel, sunt manifestate emoţiile, dorinţele, dar şi frustările sau stările de nelinişte ale preşcolarilor.
Interpretarea simbolurilor care apar în desenele familiei copiilor ne poate ghida spre identificarea
relaţiilor lor cu membrii grupului familial şi a sentimentelor pe care le au faţă de aceştia. Această
interpretare este multidirecţionala, fiind susţinută de diversele concepţii ce se sprijină pe
numeroasele citate. De asemenea, testul înglobează diferite concepţii şi accepţiuni.
Descrierea testului pune accentul pe capacitatea testului de a releva tipul şi calitățile
relațiilor subiectului în cadrul familiei sale, prin familie înţelegând toate modalitățile de
structurare a acestui tip de unitate, de la cea nucleară, continuând cu cele monoparentale,
destructurate, compozite, extinse, și terminând cu cazul subiectului fără o minimă inserție socială
sau rețea de suport social.

28
 Analiza desenului este una multi-stratificată, de la un plan global, la detalii, interpretările
având loc într-un câmp ce se restrânge pe măsura confirmării/infirmării ipotezelor, ceea ce
permite obţinerea unei fidelităţi ridicate a probei, mai ales prin colaborarea interpretării desenului
cu observaţiile pe timpul evaluării psihologice, cu rezultatele altor probe psihologice, precum şi
cu datele anamnestice. Toate aceste aspecte se regăsesc în cadrul grilei de cotare. Sunt
aprofundate aspecte de proiectivitate specifică desenului: amplasare, dimensiune, dispunerea şi
componenţa familiei, calităţile liniei, culorile utilizate, etc.
Abordarea metapsihologică este una psihodinamică, apropriată mai ales pentru
considerente de ordin clinic, utilă surprinderii şi descrierii tulburărilor în planul relaţional şi al
maturizării psiho-afective. Astfel, testul se încadrează în categoria instrumentelor clinice de
descriere, rezultatele identificând prezenţa unor aspecte precum:
 relaţiile cu membrii familiei şi organizarea acesteia;
 tipul de relaţii intra-familiale, în special în cazul copiilor cu părinţi separaţi, recăsătoriţi
sau al copiilor care au pierdut un părinte;
 elementele de identificare cu membrii familiei;
 tendinţe de valorizare/devalorizare;
 organizarea personalităţii şi în special a spaţiului psihic (delimitarea Eu/non-Eu,
interior/exterior);
 angoasele, conflictele interne, fantasmele, introiecţiile identificatoare, imago-urile Supra-
Eului, obiectele interne bune sau rele;
 aspecte nevrotice ale personalităţii cum ar fi sadismul, agorafobia, nevroza obsesională;
 trăsături psihotice precum ar fi tendinţele depresive sau cele maniacale, schizofrenia;
Valoarea cea mai mare o constituie capacitatea testului de a descrie subiectul în termenii
teoriei psihodinamice, ca nivel de dezvoltare psihoafectivă, tip de relaţii de obiect, precum şi din
punctul de vedere al relaţiilor sale cu mediul, al gradului de adecvare la acesta.
Toate aceste aspecte identificate în urma interpretării sunt integrate conceptelor
psihanalitice pentru a formula un diagnostic.
Utilizând capacitatea testului de-a surprinde un anumit nivel de dezvoltare afectivă şi tipul
mecanismelor de apărare utilizate în relaţiile obiectuale, utilizarea sa la anumite intervale de timp
poate evidenţia sensul evoluţiei subiectului, acesta constituind aspectul de monitorizare în
utilizarea testului.
De asemenea, testul are valenţe terapeutice, el putând fi utilizat într-un context de
intervenţie cu toţi membrii familiei sau doar cu pacientul singur. În acest caz, testul permite
clarificarea percepţiilor membrilor familiei asupra relaţiilor dintre ei şi a imaginilor reciproce.

29
IV.4. Rezultate

În urma aplicării testului, preşcolarii au înregistrat următoarele rezultate:

~Compoziţia familiei desenate în raport cu familia reală- 91% dintre copiii testaţi au
desenat membrii reali ai familiei din care fac parte, 7% au desenat familia ideală (menţionăm că
aceşti copii provin din familii monoparentale, cu părinţi divorţaţi sau având unul/ ambii părinţi
plecaţi în străinătate ), 2% dintre copii au creat desene indescifrabile (mâzgălituri).
Având în vedere dacă există o legătură între ceea ce a desenat copilul şi viaţa reală a
familiei sale. De exemplu:
 două personaje sunt desenate alături, ceea ce reprezintă o apropiere deosebită între
persoane, apropiere care este semnificativă pentru copil şi care poate corespunde realităţii;
 un personaj valoros sau nu pentru copil este îndepărtat pe desen de alte figuri, aceasta
poate semnifica o distanţă pe care copilul o observă în viaţă şi o menţionează;
 figura copilului este foarte mică, plăpândă, înconjurată de părinţi, aceasta poate exprima
neajutorarea sa, necesitatea de a primi îngrijire; aspectul poate să aibă legătură cu faptul
că, copilul s-a deprins cu atmosfera permanentă de supra-protecţie şi de aceea se simte
slab şi poate abuza de această situaţie, manipulându-şi părinţii, cerându-le ajutor şi
atenţie.
 uneori copilul poate adăuga persoane şi animale pentru a umple golul pe care-l simte în
viaţa familială reală. Astfel, copilul unic deseori include în desenul său verişori, câini,
pisici, ceea ce poate exprima insuficienţa unei comunicări apropiate cu alţi copii şi
necesitatea de a avea un prieten de joacă cu care ar putea să comunice de la egal la egal;
 figura copilului desenată alături de figura tatălui indică existenţa sentimentului puternic de
rivalitate şi dorinţa acestuia de a ocupa un loc la fel de sigur şi autoritar în familie ca şi
tata;
 motanul desenat lângă unul dintre membrii familiei (dacă în casă nu există nici un motan)
semnifică dorinţa de afecţiune faţă de persoana desenată lângă motan. (vezi Anexa 1)
~Amplasarea:
 29% dintre copii au amplasat desenul în partea de sus a paginii;
 23% în partea de jos a paginii;
 21% în partea dreaptă a paginii;
 20% în centru;
 7% în partea din stânga a paginii. (vezi Anexa 2)
~Înalţime- dimensiuni- proporţii: 74% de preşcolari au desenat-o pe mamă mai înaltă, mai
mare, mai în detaliu, în timp ce 21% l-au desenat pe tati, iar 5% pe un frate sau o soră.
Uneori copilul desenează mai detaliat, mai viu colorat unul dintre membrii famliei; aceste
desene proiectează atitudinea copilului faţă de cei din jur, ca fiind persoane importante pentru el,
persoane semnificative şi atrăgătoare.
Persoana cea mai semnificativă poate fi cunoscută după îmbrăcămintea care o deosebeşte
de ceilaţi membrii ai familiei, dar este asemănătoare cu îmbrăcămintea persoanei cu care se

30
identifică copilul. De obicei, aceasta este unul din fraţii sau surorile cu care copilul a format
relaţii bune.
Dacă un asemenea personaj este prezent pe desen el poate fi identificat după următoarele
indicii:
 persoana cea mai semnificativă este desenată prima din partea stângă, pe primul plan;
 este mai înaltă şi mai voluminoasă decât alte perosane;
 este efectuată cu mai multă dragoste, fiecare detaliu este finisat;
 restul figurilor sunt orientate spre ea, se uită la ea.
Părinţii sunt desenaţi în pereche, în mod normal: tata mai sus şi în stânga, mama mai jos
şi în dreapta, după care urmează alte figuri în ordinea semnificaţiei acestora. Reprezentarea
perechii părinţilor poate avea semnificaţie diferită dacă perechea este sau nu unică. Copilul care
locuieşte doar cu unul dintre părinţi, dar îi desenează împreună, exprimă dorinţa ca unirea lor să
se restabilească.
Dacă copilul desenează un singur părinte cu care locuieşte, aceasta înseamnă că el acceptă
situaţia reală la care copilul s-a adaptat mai mult sau mai puţin;
 prin desenarea izolată a figurilor părinţilor copilul exprimă dorinţele sale inconştiente;
 în cazul în care figura părintelui de acelaşi sex este desenată la distanţă, acest aspect poate
fi interpretat drept dorinţa copilului de a se afla cu părintele de sex opus. Când figura
copilului şi a părintelui de sex opus este îndepărtată una de alta, aceasta poate însemna
dereglarea sentimentelor şi dorinţelor normale;
 dacă copilul îşi vede unul dintre părinţi ca fiind o persoană dominatoare, agresivă care îl
sperie, el are tendinţa să îl deseneze de dimensiuni mai mari comparativ cu alţi membri ai
familiei, fără a lua în considerare dimensiunile reale ale acestuia. Dacă părintele este
perceput ameninţător, imaginea lui este completată cu mâini mari. În opoziţie, părintele
perceput ca fiind slab, neluat în consideraţie, este desenat cu mâini mici sau fără mâini;
 copilul care se identifică cu personajele desenate izolat, neclar sau şters, are dificultăţi
mari, resimte tensiune în relaţiile cu familia şi cu sine însuşi. Este persoana mai puţin
valoroasă. Pe desen este cea mai mică dintre toţi, desenată ultima. Se află la distanţă de
alte figuri şi este parcă uitată de toţi. Poate fi tăiată cu creionul sau ştearsă cu radiera.
(vezi Anexa 3)
~Dimensiunile desenului: 68% au realizat desene de dimensiuni mari, 30 % dimensiuni
mijlocii, spre mici, 2% indescifrabile.
“Desenele mari sunt asimilate, în general, cu lipsa de control şi cu transpunerea în act, în
timp ce desenele mici fac trimitere la anxietate, timiditate.” (Colette Jourdan-Ionescu, Joan
Lachance, 2003, pagina 76) (vezi Anexa 4)
~Înălţimea membrilor familiei: 39% tatăl este cel mai înalt, 36 % mama este cea mai
înaltă,13% el însuşi este cel mai înalt, 6% sora/ fratele, 4% unul din bunici, 2% indescifrabil.
Parot stabileşte o relaţie între valorizarea sau devalorizarea unui personaj şi anumite
calităţi ale desenului, între altele înălţimea fiecărui personaj. (Colette Jourdan-Ionescu, Joan
Lachance, 2003, pagina 76). (vezi Anexa 5)

31
 ~Tipul trasajul : 64% dintre copii au folosit predominant liniile curbe, 36% au folosit
predominant rectiliniile.
Royer (1984) subliniază că trasajele rectilinii denotă ponderare, rigiditate, în timp ce
curbiliniaritatea este mai primitivă. Ea scrie că liniile disjuncte, pline de unghiuri subliniază
dinamismul, agresivitatea, nervozitatea şi masculinitatea; liniile curbe, pe care autoarea le califică
drept primitive, evoca feminitatea, supunerea, bunăvoinţa, înţelegerea. (Colette Jourdan-Ionescu,
Joan Lachance, 2003, pagina 81) (vezi Anexa 6)
~Culorile folosite în desen: 73% reprezintă desenele viu colorate, 27% reprezintă
desenele alb-negru. (vezi Anexa 7)
~Prezentarea siluetei: 100% au desenat portretele din faţă (nu din profil).
După unii autori, există trei planuri în care putem interpreta schiţele familiei:
adaptativ, proiectiv şi expresiv. Planul adaptativ se referă la maniera în care subiectul se
adaptează la realitate, aspect evidenţiat şi de reacţiile la solicitările testului.
Planul proiectiv reprezintă expresia trăirilor copilului, iar planul expresiv este legat de grafismul
subiectului.
Alţi autori (Widlocher, 1965) disting patru nivele de înţelegere a desenului:
 Nivelul narativ, care presupune transmiterea prin intermediul desenului a intereselor,
preocupărilor copilului, a neliniştilor sale, a gusturilor şi ambiţiilor acestuia;
 Nivelul expresiv, care vizează modalităţile de abordare a paginii, culorile, formele alese,
acestea reflectând emoţiile copilului;
 Un prim nivel proiectiv, referitor la viziunea pe care copilul o are despre lume. Este vorba
despre stilul desenului, de tip sensorial sau raţional;
 Al doilea nivel proiectiv se referă la inconștient şi face trimitere la conţinuturile refulate
de care copilul nu este conştient şi despre care nu doreşte să ştie nimic. Aceste conţinuturi
fac obiectul manevrelor defensive organizate. Utilizarea acestor asociaţii ale copilului în
cadrul unei povestiri pe care o concepe el însuşi sau în comentariile spontane este
determinantă pentru a sesiza mobilurile inconştiente.
Interpretarea în toate aceste planuri şi nivele presupune o oarecare rigurozitate, esenţiale
fiind patru elemente de analiză (Cain, Gomila, 1953):
 Numărul personajelor desenului în comparaţie cu numărul de personaje al familiei reale.
În această relaţie sunt importante şi personajele uitate sau respinse;
 Structura internă a desenului, după ordinea de realizare şi legăturile dintre personaje;
 Raportul figură-fond, adică analiza specifică a personajelor, cu particularităţile lor;
 Aspectul dinamic al fiecărui personaj, analiza relaţiilor interpersonale din cadrul familiei,
dar şi analiza poziţiei pe care subiectul şi-o atibuie în raport cu ceilalţi şi distanţa între el
şi fiecare dintre celelalte personaje.

32
 Concluzii

După cum am reliefat, testul „Desenul familiei” permite copiilor să-şi exprime, într-o
manieră acceptabilă pentru aceştia, percepţia lor asupra familiei. Pornind de la valenţele
terapeutice ale probei, odată obţinute aceste informaţii, ele se pot constitui, în situaţiile care o
impun, în repere esenţiale pentru planificarea intervenţiilor psihoterapeutice, în diferite scopuri
precum: diminuarea conflictelor familiale şi intrapsihice, creşterea sentimentului de apartenenţă
la familie sau ameliorarea calităţii vieţii acestor copii.
În urma efectuării cercetării experimentale, ipotezele anterior înaintate s-au confirmat.
Adesea, copiii desenează membrii familiei diferit. În cazul familiei parentale, desenul
unui tată de talie redusă, semnifică dorinţa copilului de a înlocui un tată absent. Proporţiile
desenului trebuie să fie de dimensiuni medii, altfel indică o zonă conflictuală.
Spaţiul grafic al desenului relevă anumite informaţii. Ideală este localizarea desenului în
centrul paginii, locul proiecţiei Eului. Partea de sus a paginii reprezintă refugiul în imaginar,
fuga de prezent. Când desenul se situează în partea de jos, evocă o tendinţă depresivă, situarea
desenului în dreapta arată dominarea intelectului, iar în partea stângă are o conotaţie mai
personală, reflectând trecutul. Trasajele sigure şi ferme denotă încredere în sine, spirit de decizie,
o personalitate ambiţioasă dovedind securitate. Trasajul curbiliniu indică bunăvoinţă şi înţelegere,
sugerând o personalitate sănătoasă.
Aşadar, lipsa comunicării în familie, precum şi o comunicare ineficientă, duc la conflicte
între membrii familiei. Rolul familiei în evoluţia personalităţii preşcolarului este foarte important,
conturându-se, pe această bază, întreaga personalitate a preşcolarului, a viitorului adult. În cazul
în care impactul familiei este unul pozitiv, iar mediul familial este securizat şi propice dezvoltării
preşcolarului, evoluţia personalităţii acestuia va fi una pozitivă, iar copilul va avea parte de o
dezvoltare armonioasă din punct de vedere fizic, afectiv, psihic, intelectual, profesional şi social,
o dezvoltare ce va duce la o creştere a stimei de sine a copilului. În caz contrar, dacă impactul
familiei este unul negativ, atunci evoluţia personalităţii preşcolarului va fi afectată, iar
dezvoltarea emoţională a copilului va scădea.
Conform testului “Desenul familiei” şi în urma interpretării rezultatelor, am ajuns la
concluzia că un preşcolar dezvoltat armonios va avea un desen echilibrat din punct de vedere al
dispunerii personajelor, un desen viu colorat, bogat în detalii, cu un trasaj sigur şi ferm, expresiv,
desenul fiind situat în centrul paginii.

33
 Bibliografie

1. Bătrânu Emilia, 1980, Educaţia ȋn familie, Bucureşti, Editura Politică

2. Cajal M., 1975, Educarea copilului ȋn familie, Bucureşti, Editura Medicală
3. Colette Jourdan-Ionescu, Joan Lachance, 2003, Desenul familiei, Timişoara, Editura
Profex
4. Faber Adele, 2010, Comunicarea eficientă cu copiii, Editura Curtea Veche
5. Golu P., Verzea E., Zlate M., 1993, Psihologia copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
6. Jinga I., Negret I., 1999, Familia, acest miracol insulator, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
7. Mitrofan Iolanda, 2008, Psihoterapie-Repere Teoretice-metodologice şi Aplicative,
Bucureşti, Editura SPER
8. Mitrofan Iolanda si Mitrofan Nicolae, 1991, Familia de la A la Z, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică
9. Muntean Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, Iaşi, Editura Polirom
10. Roberta M. Gilbert, M. D., 2005, Cum să fii prieten cu copilul tău, Editura Teora
11. Savin Ana, 2005, Totul se ȋntamplă ȋnainte de 6 ani
12. Stanciulescu Elisabete, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom
13. Şchiopu U., Verzea E., 1995, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
14. Vincent R., 1997, Cunoaşterea copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

34
 Anexe
Anexa 1. Grafic 1.

Compozitia familiei desenate in raport cu

familia reala
prescolari care au desenat membrii reali ai familiei din care fac parte
persolari care au desenat familia care si-o doresc
prescolari cu desene indescifrabile

2%
7%

91%

Fig. 1. Compoziţia familiei desenate ȋn raport cu familia reală

Anexa 2. Grafic 2.

Amplasarea desenului
amplasarea desenului in partea de sus a paginii
amplasarea desenului in partea de jos a paginii
amplasarea desenului in partea dreapta a paginii
amplasarea desenului in centrul paginii
amplasarea desenului in partea stanga a paginii

7%

20% 29%

21% 23%

Fig. 2. Amplasarea desenului

35
 Anexa 3. Grafic 3.

Inaltime- dimensiuni - proportie

prescolari care au desenat-o pe mama mai inalta, mai mare, mai in detaliu
prescolari care l-au desenat pe tata mai inalt, mai mare, mai in detaliu
prescolari care si-au desenat un frate/o sora

5%
21%

74%

Fig. 3. Înălţime-dimensiuni-proporţie

Anexa 4. Grafic 4.

Dimensiunile desenelor
Desene mari Desene mici Desene indescifrabile

1%

30%

69%

Fig. 4. Dimensiunile desenelor

36
 Anexa 5. Grafic 5.

Cel mai inalt membru al familiei

Tatal Mama El insusi Fratele sau sora Unul din bunicii

6% 4%
13% 40%

37%

Fig. 5. Cel mai ȋnalt membru al familiei

Anexa 6. Grafic 6.

Tipul trasajului
Trasaje curbiliniare Trasaje rectilinii

36%

64%

Fig. 6. Tipul trasajului

37
 Anexa 7. Grafic 7.

Culorile folosite in desen

Desene viu colorate Desene alb-negru

27%

73%

Fig. 7. Culorile folosite ȋn desen

Anexa 8. Tabel 1.

Elemente de Procentaj Procentaj Procentaj Procentaj Procentaj Procentaj

Nr.crt.
analiză 1 2 3 4 5 6
Compoziţia
familiei
1. desenate ȋn 91 7 2
raport cu
familia reală
Amplasarea
2. 29 23 21 20 7
desenului
Înălţime-
3. dimensiuni- 74 21 5
proporţii
Prezentarea
4. 100
siluetei
Dimensiunile
5. 68 30 2
desenului
Înalţimea
6. membrilor 39 36 13 6 4 2
familiei
7. Tipul trasajul 64 36
Culorile
8. folosite ȋn 73 27
desen
Fig. 8. Rezultatele sub formă tabelară

38