PRACTICI DE SOCIALIZARE ÎN FAMILIE

COMPARAŢIE TRADIŢIONAL - MODERN

~2014~

1
 CUPRINS

Argument.........................................................................................................................................3
Capitolul I: Consideraţii teoretice privind familia...........................................................................5
I.1. Familia – unitatea de bază a societăţii...........................................................................5
A) Concept şi definire..............................................................................................5
B) Funcţiile familiei.................................................................................................5
C) Evoluţia structurilor şi funcţiilor familiei: comparaţie tradiţional – modern......6
I.2. Familia tradiţională versus familia modernă.................................................................7
A) Familia tradiţională.............................................................................................7
B) Familia modernă.................................................................................................9
I.3. Rolurile parentale........................................................................................................12
A) Rolul educativ al mamei...................................................................................12
B) Rolul educativ al tatălui....................................................................................13
C) Influenţele educative ale altor membri ai familiei............................................15
Capitolul II: Socializarea şi practicile de socializare ȋn familie....................................................15
II.1. Socializarea................................................................................................................15
II.2. Etapele şi tipurile socializării.....................................................................................16
II.3. Agenţi de socializare..................................................................................................18
II.4. Practici de socializare ȋn familie................................................................................19
A) Piedici ȋn calea comunicării – Thomas Gordon...............................................19
B) Condiţii ale socializării ȋn familie.....................................................................23
C) Tehnici disciplinare folosite ȋn perioada adolescenţei......................................24
Capitolul III: Cercetarea propriu-zisă............................................................................................26
III.1. Ipoteze......................................................................................................................26
III.2. Obiectiv....................................................................................................................27
III.3. Eşantion....................................................................................................................27
III.4. Metode şi instrumente...............................................................................................27
III.5. Teoria lui George Mead............................................................................................29
III.6. Rezultate...................................................................................................................30
A) Interviu.............................................................................................................30
B) Studiu de caz....................................................................................................32
Concluzii........................................................................................................................................34
Bibliografie....................................................................................................................................35
Anexe.............................................................................................................................................36

2
 Argument

Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge,
de adoptare. Este legătura dintre soţ şi soţie, mamă şi tată, între părinţi şi copii, fraţi, surori,
părinţi. Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din mamă, tată şi descendenţii
imediaţi (copiii lor). La naştere, copilul găseşte căldura şi hrana necesare vieţii, dar şi un nume, o
limbă, o cultură care vor face din el un pui de om. El moşteneşte, deci, patrimoniul genetic al
părinţilor, dar moşteneşte, de asemenea, şi un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit
mod de a face, de a spune, de a fi - care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.
Lucrarea de faţă are rolul de a sublinia şi de a susţine cu argumente importanţa educaţiei
parentale, rolul familiei în socializarea copilului, în pregătirea lui pentru a se adapta cu uşurinţă
în contexte diferite de viaţă. „Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi
integrare la viaţa şcolară şi, implicit, in viaţa socială marcată de influenţele mediului socio-
economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobândeşte cea dintâi şcoală a vieţii.
Socializarea presupune interacţiuni între subiectul socializator şi cel socializat, cu
schimbări în ambele planuri (a se vedea cazurile de părinţi cărora proprii copii le-au modificat
principii, asumate anterior dobândirii statutului de părinte, în ce priveşte educaţia). Aceste
interacţiuni se produc cu interpretarea a ceea ce se învaţă, cu posibilitatea contestării, opunerii,
propunerii de alternative sau trasării de tuşe personale în ceea ce priveşte asumarea şi punerea în
practică. Astfel că rezultatul obţinut nu este unul multiplicat identic în felul de a fi, de a gândi şi
de a acţiona al indivizilor. Subiectivitatea fiecăruia şi contextele particulare în care existăm
fiecare dintre noi transformă influenţele externe în produse personalizate, proprii fiecărui individ
în parte. Prin urmare, putem vorbi de o imensă varietate individuală pe o axă continuă ce merge
de la conformismul absolut la devianţă. În acest fel putem explica dinamismul social şi
schimbarea socială.
În familie se realizează socializarea primară, aceasta fiind esenţială pentru integrarea
socială a copiilor. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor
şi al societăţii. În mod normal, socializarea în familie este convergenta cu normele şi valorile
promovate la nivelul societal. Există însă şi situaţii în care socializarea în familie se face în
discordanţă cu normele şi valorile sociale generale.
Procesul socializării nu se realizează dintr-o dată, ci în mod treptat, fiind influenţat de
anumiţi factori a căror importanţă variază de la o societate la alta. Cei mai importanţi asemenea
factori sunt: familia, şcoala, grupul de prieteni, locul de muncă, religia, mass media etc. În cadrul
societăţilor europene şi nu numai, familia este, fără îndoială, cel mai important agent al
socializării. Procesul socializării se află în legătură directă cu una dintre funcţiile esenţiale ale
familiei, şi anume, creşterea şi educarea copiilor. Contactul primar al omului cu semenii săi are
loc în cadrul familiei, acesta fiind mai întâi bebeluş şi, ulterior, copil, ceea ce presupune o serie
de interacţiuni cu ceilalţi membri ai familiei.
Prin limbaj copilul transmite propriile sale nevoi, cerinţe, elaborează şi comunică
propriile gânduri îşi manifestă bucuriile şi supărările şi-şi organizează activităţile

3
sale.Imposibilitatea de a comunica prin limbaj atrage după sine stagnarea dezvoltării
personalităţii copilului ceea ce duce la modificarea relaţiilor lui cu oamenii şi cu realitatea
înconjurătoare.
Prin lucrarea “Practici de socializare în familie” ne-am propus să investigăm rolul pe
care spaţiul familial îl are în devenirea socială a copilului precum şi practicile pe care aceasta le
dezvoltă pentru a atinge obiective de natură socială.
Omul este, prin natura lui, o fiinţă socială. Viaţa sa este puternic socializată, culturalizată,
impreganată de simboluri, valori, coduri, norme, moduri de „se cade...”, moduri de „nu se
cade...”, patternuri atitudinale şi comportamentale. Existenţa omului nu poate fi gândită şi
realizată în afara grupurilor sau interacţiunilor sociale. Cazurile celebre ale unor copii găsiţi în
izolare, crescuţi fie printre animale, fie departe de societate demonstrează fără îndoială
importanţa mediului social, a interacţiunilor sociale pentru transformarea potenţialităţii umane în
realitate, pentru modelarea personalităţii umane în scopul funcţionării individului în planul
social. Oamenii sunt, în ultimă instanţă, un produs al societăţii în care trăiesc, societate care îi
modelează şi îi formează după structurile ei şi, uneori, după criterii ce scapă voinţei şi controlului
conştient al acestora.
Familia este un element esenţial al organizării sociale. Astfel, fiecare civilizaţie are şi un
tip dominant, specific, de familie. Societatea tradiţională era bazată în mod esenţial pe legături de
rudenie. Familia avea un rol privilegiat în toate domeniile societăţii: producţie, comunicare,
distribuţie, protecţie, socializare, control social. Procesele de schimbare socială erau foarte lente
pe când în societatea modernă schimbarea este ceva normal. Faţă de societatea tradiţională
societatea modernă reprezintă o treaptă superioarea de complexitate şi de diferenţiere structurală
şi are ca trăsătură dominantă raţionalizarea.
Conform cercetării realizată de Elisabeta Negreanu şi Mihaela Ionescu, funcţionarea
familiei ca mediu afectiv, social şi cultural se bazează în mare parte pe comunicare. Acestea
menţionează că numeroase studii şi cercetării concrete se referă la rolul major al familiei în
însuşirea limbii, a diferitelor limbaje şi în general a competenţelor de comunicare cotidiană.
Cercetarea lor a investigat modul în care se realizează comunicarea şi astfel apar anumite
caracteristici ale stilurilor educative, mai ales din perspectiva interacţiunilor care funcţionează în
familie.
Obiectivul acestei cercetări îl reprezintă evidenţierea evoluţiei comunicării de la familia
tradiţională la familia modernă. Totodată ne propunem să aflăm care sunt practicile de
socializare folosite în familie şi dacă acestea au un impact pozitiv sau negativ asupra integrării
copilului în societate.

4
 Capitolul I: Consideraţii teoretice privind familia

I.1. Familia – unitatea de bază a societăţii

A) Concept şi definire

Întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de constituirea şi evoluţia formelor

de colectivitate umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai vechi şi
mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane. Deşi relativ
independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în
ultimă instanţă şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii
pe care o reflectă. (Mitrofan Iolanda şi Mitrofan Nicolae, 1991, pagina 141)
Multiplele definiţii date până acum familiei au încercat să evidenţieze o serie de aspecte
atât de ordin structural cât şi funcţional: „familia este un grup care îşi are originea în căsătorie,
fiind alcătuit din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte
rude), pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale
(inclusiv drepturi sau interdicţii sexuale) – Cl. Levi-Strauss”; „o familie constituie un grup
înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar
inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă (R.
Vincent)”; „familia este o grupare socială, bazată pe căsătorie sau înrudire, care posedă o
anumită structură organizată, istoriceşte determinată (Valentina Liciu)” (Mitrofan Iolanda şi
Mitrofan Nicolae, 1991, pagina 144)
Plecând de la aceste definiţii, se pot contura următoarele caracteristici ale familiei:
a) existenţa unui anumit număr de persoane;
b) reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;
c) între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii garantate
juridic;
d) relaţiile interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral dintre membrii;
e) climatul sau atmosfera psihosocială;
f) ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
g) organizare structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor familiale;
h) îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

B) Funcţiile familiei

Familia a ȋndepinit şi îndeplineşte o serie de funcţii şi anume: funcţii interne - cele

biologice, cultural-educative, de asigurare a condiţiilor materiale, de viaţă, de creare a climatului
afectiv, de unitate şi solidaritate familială; şi funcţii externe - cele de pregătire a integrării
individului pe toate planurile vieţii: profesional, moral şi cetăţenesc.

5
 Îndeplinirea optimală a acestor funcţii depinde de o serie de condiţii intra şi extra
familiale, unele obiective, altele subiective. Cele obiective, concret-materiale, privesc tipul şi
forma legală a familiei, structura ei, baza economică, starea sănătăţii membrilor; cele subiective
sunt determinate atât de inter-relaţiile familiale, cât şi de relaţiile ei în exterior. (Bătrânu Emilia,
1980, pagina 16)
După R. Hill sunt cinci funcţii ce sunt aşteptate ca familia să le îndeplinească pentru
membrii ei şi pentru societate, subzistenţa fizică a membrilor familiei prin producerea de hrană,
adăpost şi îmbrăcăminte:
a) mărirea numărului de membrii ai familiei prin reproducere
b) socializarea copiilor prin rolurile de adulţi în familie şi alte grupuri sociale
c) menţinerea ordinei între membrii familiei şi străini
d) menţinerea moralului şi motivaţiei pentru a îndeplini sarcini în familie şi în alte
grupuri sociale
e) producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii
familiale
Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfăşoară acţiunea educativă a familiei.
Mediul influenţează, iar educaţia acţionează, însă nu independent, ci concomitent. Nicăieri în
lume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există. (Jinga I., Negreţ I., 1999,
pagina 62)
Ceea ce trebuie însă subliniat este că exercitarea funcţiilor familiei este condiţionată de
tipul de familie, de forma de organizare a vieţii de familie, de relaţiile de autoritate, de diviziunea
rolurilor de familie, dar şi de tradiţii, obiceiuri.
Familia este un mediu optim pentru formarea şi devenirea umană, este un mediu afectiv,
social şi cultural.

C) Evoluţia structurilor şi funcţiilor familiei: comparaţie tradiţional – modern

Familia nu s-a transformat în sensul că au apărut noi structuri sau funcţii, ci în sensul că
s-a schimbat ponderea diferitelor tipuri structurale, importanţa şi conţinutul funcţiilor. Modificări
de substanţă s-au produs pe tot parcursul istoriei, dar mutaţia fundamentală este socotită şi în
cazul familiei cea de la tradiţional la modern.
Distincţia crucială dintre familia modernă şi tradiţională priveşte primordialitatea
obligaţiilor şi afecţiunii. În sistemul tradiţional al familiilor extinse, legăturile de sânge şi rudenie
sunt sursa principală a drepturilor şi obligaţiilor, şi obiectul privilegiat al afecţiunii. Ceea ce s-a
întâmplat cu familia modernă nu este atât ruptura ei din reţeaua parentală (de rudenie), cât
mutarea focalizării de pe această reţea pe membrii din interiorul familiei nucleare. Respectiva
schimbare de focalizare este însoţită şi determinată de transformări şi în alte dimensiuni ale
grupului domestic familial, al locului şi rolului lui în structura societală de ansamblu. Deşi
caracteristicile tradiţionalului şi modernului se suprapun în bună măsură cu cele ale familiei
extinse şi familiei nucleare, ele nu coincid perfect. Suntem îndreptăţiţi să disociem între familia

6
nucleară tradiţională, cu autoritatea tatălui – câştigător de venituri – asupra soţiei şi copiilor, şi
cea nucleară modernă, cu o mai mare apropiere între rolurile din sânul grupului familial
(Mihăilescu, 1993).

I.2. Familia tradiţională versus familia modernă

A) Familia tradiţională

În familia tradiţională puterea este inegală. În această familie cel care domina
cel mai mult era bărbatul. Însă, cel puţin din sec. al XIX-lea românesc, norma autorităţii
masculine pare să nu servească decât cafaţadă. În familiile boierilor, soţia poate influenţa decizia
soţul, chiar şi copiii, ori de câte ori este în joc un aspect al vieţii familiale.
“Conform lui J.Bochenski, autoritatea este o relaţie cu trei termini care se
instituie între un purtător, un subiect şi un domeniu”. (C. Ciupercă, 2000, pagina 72 ) În acest
caz, bărbatul este purtătorul şi femeia este subiectul într -un anume domeniu. În
culul tradiţional domină autoritatea care provine din tradiţia familiei. Puterea este un fenomen
social, în sensul că nu se poate manifesta decât prin intermediul relaţiilor sociale. “După K.
Dowding (1991, p. 48), există două feluri de putere: puterea concretă (puterea de a face) şi
puterea socială (puterea asupra cuiva). ”Este clar că familia tradiţională se bazează pe puterea
concretă. Aceste reguli îl obligă pe bărbat să facă ceea ce ştie, astfel încât femeia acceptă
această ordine, deoarece femeia nu avea ni ci un drept la opinie.
De-a lungul timpului, puterea în familie a crescut, autoritatea a evoluat spre cel ce ştia
mai mult. Puterea femeii a crescut de asemenea. Femeia avea mai multe drepturi,
avea puţină autoritate asupra copiilor, soţul se sfătuia cu ea în diferite probleme familiale. În
sec. XIX-XX, în societăţile europene sau de cultură europeană, s -a generalizat
sistemul familiei nucleare în care soţul era principala sursă de venit, şi avea cea mai mare
autoritate, iar soţia se ocupa în principiu de gospodărie şi depindea de soţ. Fiecare societate are
un anumit sistem familial adică un sistem de reglementare a relaţiilor dintre bărbat şi femeie
de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii. Sistemele familiale se diferenţiază între
ele după gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moştenirii,
modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri.
Concluzionând, familia tradiţională era caracterizată printr -o ierarhie clară,
iar respectarea ierarhiei era o condiţie a echilibrului.

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării ȋn familia tradiţională

În familia tradiţională, conflictele dintre generaţii erau mult mai puţine şi netolerate de
comunitate. Ierarhia era foarte clară, fiecare ştia ce are de făcut şi de cine trebuie să
asculte. Copiii suportau şi se abţineau la autoritatea tatălui şi pe cea a mamei când tatăl nu
era, însă cea a mamei era mai blândă şi mai sensibilă. Rolul mamei era foarte important pentru că
personalitatea ei construia punctul de plecare pentru copil.

7
 În familia tradiţională, mama se implica mult mai mult în creşterea şi
educarea copiilor faţă de familia modernă, deoarece mama nu avea un loc de muncă,
o carieră profesională, ea se ocupa doar de gospodărie şi de familia sa. De aceea, copiii
erau mult mai ataşaţi de mamă decât de tată. În această familie, tatăl era cel care deschidea
porţile copilăriei spre lumea exterioară, îndrumând copilul să fie el însuşi, să pună în
practică ceea ce învăţase. Totuşi această ieşire nu îi oferea copilului libertatea
maximă.
“În socializarea copiilor din modelul tradiţional al familiei extinse implică o
relaţie afectivă puternică între bunici şi nepoţi şi, implicit, un rol educativ
consistent al bunicilor. Însă, coabitatea vârstnicilor cu nepoţi nu este dovedită, nici
măcar în mediul rural, decât pentru familiile tip souche, în care unul dintre copii
rămâne, după căsătorie, în casa părintească asumându-şi responsabilitatea îngrijirii bătrânilor.”
(C. Ciupercă 2000, pagina 73, E. Stănciulescu, 1997, pagina 162) Cei care se recăsătoreau a
doua oară şi aveau copii, aceştia rămâneau în creşterea bunicilor, cu ajutorul
părinţilor.
În familia tradiţională, căsătoria copiilor se făcea în ordinea descrescătoare, de la cel mai
mare la cel mai mic, nu ca în familia modernă când aceştia se căsătoresc sau trăiesc în
concubinaj. În societatea contemporană se considera că principalele probleme care apar sunt
următoarele:
1. Familia cu un copil: În această familie fiind doar un copil acesta este
răsfăţat, având o personalitate egoistă. Acesta este răsfăţat de ambii
părinţi, iar când este certat de unul dintre ei, acesta se refugiază la
celălalt. Pentru copil, părinţii au devenit nişte instrumente de care el se
serveşte pentru satisfacerea nevoilor sale.
2. Familia cu doi copii: Atenţia părinţilor cade asupra celui mic, ceea ce face
ca primul copil să sufere. Cel mai mare îşi poate dezvolta o personalitate mai
egoistă şi mai agresivă.
3. Familia cu trei copii: Copilul cel mai mare are aceeaşi viziune în faţa părinţilor ca şi
în familia cu doi copii. Cel mijlociu are dezvoltarea cea mai echilibrată, având o justă
balanţă între agresivitate, retragere în sine şi spirit de iniţiativă. Copilul cel mic este
cel mai răsfăţat şi cu cele mai multe drepturi fiind ajutat şi de fraţii mai mari.
4. Familia cu mai mult de trei copii: La apariţia celui de al patrulea copil
lucrurile iau o întorsătură. Acesta poate fi privit cu
o nemulţumire, tratat cu răceală. Însă există şi excepţii, un băiat apărut după
trei fete aduce bucurie în sufletul părinţilor.
Familia tradiţională, din punct de vedere al controlului social este
mai permisivă decât familia patriarhală, în timp ce din punct de vedere al suportului
parental, este mai neangajată comparativ cu familia restructurată.
Din perspectiva socializării în funcţie de sex, fa milia tradiţională a favorizat
accentuarea conştientizării diferenţelor dintre fete şi băieţi întrucât cele două

8
modele educaţionale erau destul de puţine. Băieţii erau socializaţi încât să devină
activi, ostili, şi agresivi, iar fetele, erau blamate sau pedepsite pentru comportamentul
lor agresiv, dar recompensate dacă erau politicoase. Relaţia părinte-copil în familia tradiţională
era, în general, bazată pe înţelegere şi acceptare şi nu pe conflict şi negare.

B) Familia modernă

Familia modernă se caracterizează prin structura de autoritate şi putere. In această familie

partenerii au aceeaşi autoritate, deciziile le iau în comun, nu ca în familia
tradiţională cand doar bărbatul lua decizii, atât în privinţa hotărârilor care vizau
viaţa conjugală. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite
nivele şi în diferite intensităţi. Ideea că toate sarcinile şi toate rolurile unei familii, pot
fi îndeplinite, atât de bărbat, cât şi de femeie este total greşita, deoarece există anumite
elemente care diferenţiază cele două sexe (C Ciupercă, 2000, pagina 100; I. Mitrofan, C.
Ciupercă, 1997), ca să nu mai vorbim că, de la un cuplu la altul există d e o s e b i r i î n
ceea ce priveşte rolurile asumate, în funcţie de partic ularităţile
p e r s o a n e l o r ş i r e l a ţ i e i respective. Din această perspectivă nu există, nu este posibilă o
egalitate prin lipsa diferenţelor.
Între oricare a l t e d o u ă p e r s o a n e , i n t e r v i n e r e c i p r o c i t a t e a , d a r ş i
a s i m e t r i a , u n a d i n t r e e l e t i n z â n d s - o d o m i n e p e cealaltă. Fiecare activitate are o
importanţă diferită, adică nu pot exista activităţi care sa aibă ponderi egale. D a c ă î n f a m i l i e
există un bun dialog şi o bună înţelegere, atunci se poate ajunge la o
e g a l i z a r e a autorităţii şi puterii în sistemul familial.
„O problemă importantă, care induce majoritatea neînţelegerilor şi
divergenţelor în cuplu este aceea a implicării fiecăruia în ceea ce ar trebui să facă. Există
neînţelegeri datorită faptului că unul dintre parteneri are impresia că el face totul, el se implică
cel mai mult, iar celălalt mai puţin, ignorând faptul că activităţile nu pot fi comparate, iar gradul
de implicare nu poate fi evaluat de cineva. Subiectivismul poate fi destul de mare iar
dimensiunile pot apărea destul de frecvent, lucru care a d eterminat apariţia
opiniei potrivit căreia, relaţiile tradiţionale între bărbat şi femeie se dovedesc
mai puţin generatoare deconflict şi steres”. (C. Ciupercă, 2000, pagina 102; A. Liiceanu,
1997)
Factorii ce au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în
c u p l u l m o d e r n a u f o s t emanciparea femeii, bazată pe creşterea nivelului de cultură.
Această emancipare a ridicat pretenţii vis-à - v i s d e p o s i b i l i t ă ţ i l e b ă r b a t u l u i d e a s e
i m p l i c a î n c e e a c e t r a t a , p â n ă n u d e m u l t , c u p a s i v i t a t e ş i indiferenţă. Un alt
factor este independenţa economică a femeii, adică femeia nu mai este întreţinută de bărbat şi
poate singură să-şi asigure subzistenţa şi să ia decizii proprii, fără teamă de a fi
supusă reproşurilor sau abandonată.

9
 Implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială a adus la ruperea
acestuia de universul îngust al familiei şi la rolul şi locul femeii în relaţia de cuplu. Acesta
este un alt factor care duce familia la un univers mai larg. Relaţionarea cu alte persoane a
membrilor unui cuplu duce la egalitatea autorităţiişi puterii. Cu cât relaţionarea este mai mică, cu
atât creşte apariţia unui model unidirecţional de putere şi autoritate (în special de la bărbat la
femeie). Nu în ultimul rand, devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu a provocat
importante reaşezări în structura de autoritate şi putere. Femeia, independentă economic, îşi
permite să experimenteze relaţii diverse, datorită dorinţei de a se realize şi de a evolua
pe plan profesional. Din această cauză, bărbatul se teme să nu fie părăsit sau pur şi
simplu din nevoia de a cuceri, încearcă să nu se implice emoţional şi sentimental prea mult.
In general, cuplul secolului XX-XXI minimalizează valoarea sentimentului, fapt care are
repercursiuni asupra distribuţiei autorităţii şi puterii în relaţia dintre cele două sexe. În familia
modernă au apărut multe schimbări faţă de cea tradiţională. Prezenţa maternă a devenit şi ea
intermitentă prin ieşirea femeii pe piaţa forţei de muncă. D esele absenţe ale ambilor
părinţi oferă copilului o altă versiune asupra autorităţii, de cele mai multe ori aceasta lipsind.
În privinţa relaţiei conjugale, conceptul de “luare a deciziilor” este perceput ca fiind unul dintre
indicatorii principali ce defi nesc raportul de autoritate şi putere. Este posibil ca
decizia să fie luată de către un membru al cuplului, pentru că celălalt membru a delegat
funcţia de luare a deciziilor sau pur şi simplu nu este interesat.
Situaţia se complică şi mai mult atunci când un individ vrea să aibă autoritate
şi putere. De exemplu, bărbatul dintr -o clasă socială inferioară pretinde autoritate
pe baza modelului tradiţional în timp ce, în luarea propriu-zisă a deciziilor, soţia
contemporană deţine o autoritate substanţială. Tocmai de aceea, în stabilirea structurii de
autoritate şi putere în cuplu trebuie să se ţină cont de mai mulţi indicatori, care intercorelaţi, să
definească mai exact raporturile dintre parteneri. “Autoritatea şi puterea în familia
modernă se află într-un permanent proces de construcţie şi r e c o n s t r u c ţ i e , î n
funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile şi
c o m p o r t a m e n t e l e acestora vis-à-vis de rolurile pe care le îndeplinesc în familie şi de
statusurile ocupate în afara ei.” (idem, p106)

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării ȋn familia modernă

În familia modernă, relaţia părinte -copil este diferită de relaţia din familia
tradiţională. Concepţiile privind relaţia parentală au evoluat semnificativ.
“Din această perspectivă, E. Duval evidenţiază existenţa a două tipuri de modele:
modelul mamei tradiţionale (ce impune prin perseverenţă şi rigiditate)
şi modelul mamei moderne (axat pe dezvoltarea capacităţilor instructivo-formative ale
copiilor, în condiţiile unei libertăţi şi flexibilităţi crescute)”. (C. Ciupercă, 2000, pagina 130)
“Analogul, E. Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care asigura educaţia copiilor
de pe poziţia aceluia care are întotdeauna dreptate şi ultimul cuvânt în orice

10
problemă) şi modelul tatălui modern (ce foloseşte mult mai puţin metodele punitive-
restrictive)”. (Ibidem)
Sistemul familial trebuie să-şi construiască şi să-şi consolideze o stare de echilibru între
cele două modele culturale ale generaţiilor. În familia moderna, socializarea implică unele
procese de identificare şi diferenţiere. O serie de identificări constituie personalitatea. Pentru
copii, părinţii sunt primele repere pentru autoidentificare, pentru a-şi găsi sinele. Un copil învaţă
să fie matur de la părinţi în primul rand. De exemplu, băiatul trebuie să se ataşeze mai mult de
tată spre a-l lua exemplu, fiind şi de acelaşi sex au mai multe puncte în comun, însă nu trebuie
să-l urmeze în tot ceea ce face tatăl. Trebuie să ia de la el doar părţile bune şi nu cele rele. Însă
fata trebuie să rămână alături de mama sa pentru a se autoidentifica şi de a se regăsi şi poate
acesta este unul din motivele pentru care fetele se maturizează mai repede decât
băieţii. Greutăţile pe care le întâmpină fata în procesul de identificare se leagă de rolul pe
care îl vede la mama sa, acela de a fi gospodină (de a avea grijă de gosodărie, de familie).
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fică. De exemplu, dacă fata
seamănă cu mama sa la feminitate (la aspectul fizic), atunci tatăl o tratează ca pe o femeie, iar
dacă fata este un pic mai robustă cu un corp mai dezvoltat, atunci tatăl o tratează ca pe un băiat
pe care poate nu îl are. O fată care trăieşte într-o familie cu doi fraţi sau mai mulţi se formează
altfel decât atunci când creşte alături de surori. Dacă un copil creşte într-o familie mai
organizată, cu principii şi el va vrea să-şi construiască viaţa asemenea părinţilor, însă dacă a
crescut într-o familie dezechilibrată, dezbinată, acelaşi lucru va face şi el, nu îl va interesa casa,
familia, copii săi, ci doar să trăiască cât mai bine şi să-i fie lui bine.
La început părinţii încearcă să-şi înveţe copiii cum să gândească şi să acţioneze în viaţă.
Primele lucruri pe care îi învaţă sunt diferentele dintre curat-murdar şi dintre permis-interzis.
Apoi copilul, ieşind din exteriorul familiei încearcă să devină independent, să aibă libertate
totală. Încearcă să-şi afirme dorinţa de frustrare sau de permisivitate. Majoritatea cercetărilor
spun că cele mai frecvente conflicte între părinţi şi copii sunt în perioada adolescentă, atunci
când adolescentul are dorinţa de libertate şi autonomie. Dorinţa de libertate şi autonomie sporeşte
odată cu înaintarea în vârstă.
“Observăm că la vârsta adolescenţei, copilul aparţinând familiei moderne tinde să se
comporte în două maniere faţă de părinţi: contra lor sau îndepărtându-se de ei. În
primul caz, el consideră că părinţii nu-l înţeleg şi se decide să <lupte>, dovedindu -
le că poate reuşi şi fără ajutorul lor, dar aplicând o altă mentalitate şi o altă scară de
valori. În al doilea caz, copilul nu luptă, dar îşi construieşte o lume a sa, se izolează faţă de
părinţi şi îi acceptă în jurul său doar pe cei care-l înţeleg.” (idem, p.136 apud K. Horney)
De cele mai multe ori, divergenţele între generaţii apar din cauza lipsei de
interes pentru problemele adolescentului. Majoritatea părinţilor sunt dezinteresaţi de copiii lor,
îi lasă să facă ce vrea, copiii se căsătoresc de la o vărstă fragedă, nu-i mai interesează
şcoala, nu-i interesează să-şi facă o cariera în viaţă, să aibă un viitor mai prosper. Au
trecut vremurile când copiii urmau meseriile părinţilor, când se căsătoreau la
indicaţiile rudelor, când cuvântul celor mai în vârstă era lege şi se supuneau. În ziua de astăzi,

11
tinerii doresc un statut social bun, o viaţă fără probleme, fericire personală, însă p e n t r u
aceste lucruri trebuie depus şi puţin efort şi muncă pentru a se realize, ori
e i n u f a c n i m i c , aşteaptă totul de-a gata şi acest lucru nu este posibil.

I.3. Rolurile parentale

A) Rolul educativ al mamei

Paternitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare, schimbând între ele o serie de

atribuţii, dar, din păcate, nu toate cuplurile sunt conştiente de aceasta datorită faptului că cei doi
parteneri aduc în viaţa de familie imaginea familiei în care au crescut, imaginea rămasă în urmă
cu cel puţin 30 de ani.
Primul intermediar al copilului cu lumea este mama, copilul văzând şi înţelegând lumea
aşa cum o vede, o înţelege şi o exprimă aceasta. În relaţiile cu mama, copilul cunoaşte primele
relaţii umane.
Dragostea maternă este un schimb afectiv între mamă şi copil, absenţa sau insuficienţa
acesteia făcând copilul nefericit, dar şi într-o formă exagerată ea poate fi nocivă.
Imperfecţiunile unei mame pot fi compensate şi primejdiile care ameninţă copilul pot fi
înlăturate de prezenţa tatălui. Cu toate lipsurile pe care le poate avea un cămin, prezenţa celor doi
părinţi feresc copilul de influenţele nocive ale unuia dintre ei. În cazul în care femeia este
singură, educaţia copilului are de suferit. O viaţă de familie organizată, cu sarcini precise pentru
toţi membrii ei, îi formează copilului simţul responsabilităţii şi al disciplinei sociale.
La pubertate, când copilul trece prin schimbări fiziologice şi psihologice profunde,
prezenţa mamei este absolut necesară. În adolsecenţă, când se produc marile răsturnări de valori,
când părinţii au încetat să fie consideraţi singurii îndrumători, iar comportamentul exterior al
copilului pare să nege autoritatea lor, influenţa mamei rămâne hotărâtoare.
O concluzie însemnată este aceea că nu de durata timpului cât o mamă stă cu copiii
depinde educaţia acestora, ci de ceea ce este în stare să le transmită în acest interval de
timp.(Bătrânu Emilia, 1980, pagina 66).
Rolul educativ al mamei a constituit multă vreme tema privilegiată a studiilor privind
dezvoltarea copilului şi integrarea sa socială. Plasată sub „umbrela” teoretică a psihanalizei şi a
funcţionalismului structuralist/systemic parsonsian, cercetarea empirică nord-americană – aflată
parcă în permanenţă cu un pas înaintea celei europene – a impus, în anii 1950-1960, ca universal
modelul familiei nucleare izolate, structurate pe axa instrumental (masculin)/expresiv (feminin).
Cu alte cuvinte, a fost acreditată ca universală o segregaţie netă a rolurilor: bărbatul exercită o
activitate profesională extradomestica, fiind cel care asigură resursele economice ale grupului
familial, în timp ce „specialitatea” femeii o constituie activităţile domestice, între care creşterea
şi educaţia copiilor. Maternitatea a fost transformată într-un cult, iar femeia-mama glorificată. În
1968, L. Benson constată că numărul studiilor consacrate relaţiei mamă-copil era în S.U.A. de
aproape 15 ori mai mare decât cel al studiilor consacrate relaţiei tata-copil [cf. Bell, 1979].

12
Literatura europeană urmează acelaşi model: mediul educative familial a fost şi continuă să fie
definit, în cele mai multe cercetări empirice, în exclusivitate prin indicatori materni.
Relaţia mamă-copil a fost transformată în „cheie” a înţelegerii procesului de umanizare şi
socializare a copilului. Mama devine, dacă nu al doilea Dumnezeu, măcar instrumentul prin care
acesta trasează destinul copilului: întreaga dezvoltare intelectuală şi emoţională a acestuia,
reuşita sa şcolară, integrarea sa socială, etc, totul este pus pe seama relaţiei precoce cu mama
care este considerată o prezenţă indispensabilă şi de neînlocuit şi o sinteză a studiilor prezintă, în
literatura românească, Dimitriu, 1973]. Pe această bază, au fost elaborate portrete-robot ale
mamei „bune”, capabile să asigure dezvoltarea psiho-sociala optimă a copilului său.
Multe din studiile în cauză îşi construiesc argumentaţia pe postulatul conform căruia
sentimentul matern are, spre deosebire de cel patern, un fundament natural-biologic. În funcţie de
condiţiile social-istorice şi de poziţiile teoretice şi ideologice, autorii gândesc maternitatea ca
maternitate-feminitate, respectiv ca expresie a capacităţii naturale şi general feminine de a iubi,
de a manifesta disponibilitate, solicitudine, generozitate şi dăruire (sacrificiu) de sine, ori ca
maternitate-creatie, expresie a unor însuşiri natural deosebite sau /şi a unei relaţii privilegiate cu
divinitatea. (Stănciulescu E., 1997, pagina 110, 111)

B) Rolul educativ al tatălui

În primii ani din viaţa copilului rolul mamei este maxim, el descrescând treptat până când
acesta devine adult. Rolul tatălui, redus în prima copilărie, merge crescând în aceeaşi măsură în
care cel al mamei scade. Începând de la şapte ani cele două roluri au importanţe egale, ele
descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască
relaţiile copilăreşti cu părinţii, cu relaţii de la adult la adult.( Bătrânu Emilia, 1980, pagina 67)
Conştiinţa paternităţii nu apare decât la naşterea copilului. Tatăl evoluează în acest rol în
mod lent, pe măsură ce copilul creşte. Subliniem acest adevăr deoarece tatăl zilelor noastre tinde
să fie din ce în ce mai des un tată foarte tânăr, deci şi fără experienţă. (Bătrânu Emilia, 1980,
pagina 68)
Atât tatăl cât şi mama se pot afla uneori în situaţii speciale, când îndeplinirea rolurilor
este, fără voia lor, destul de dificilă. Într-o astfel de situaţie se poate afla tatăl adoptiv, care, din
teama de a nu fi prea aspru, trece în cealaltă extremă; sau tatăl rămas singur prin decesul mamei
sau prin divorţ. În astfel de situaţii îi este greu să îndeplinească şi sarcinile mamei şi să asigure şi
existenţa familiei; copiii sunt plasaţi, în multe din astfel de cazuri, într-o instituţie educativă.
Tânăr sau matur, tatăl timpurilor noastre nu mai constituie pivotul care susţine şi decide
în familie; această sarcină este preluată de cuplu. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 70)
Evoluţia modelelor familiale şi popularitatea mare şi prelungită a tezelor psihanalizei sunt
invocate de obicei pentru a explica lipsa de interes a cercetătorilor faţă de rolul patern în educaţia
copiilor. Până de curînd, cu excepţia unor curente etnologice care au încercat fie să confirme, fie
să infirme existenţa complexului Oedip în modelele culturale ale diferitelor populaţii [a se vedea
Erny, 1991], puţine studii au avut ca obiect legătura dintre tată şi copil. „Descoperirea”

13
paternităţii de către cunoaşterea ştiinţifică s-a produs abia în anii 1960. Problema a fost formulată
mai întâi în termenii absenţei tatălui: explozia ratelor divorţialităţii şi prioritatea maternă în
încredinţarea copilului, creşterea numărului copiilor născuţi în afara instituţiei căsătoriei, ca şi
numărul mare al femeilor care se recăsătoresc sau aleg varianta coabitării cu un bărbat care nu
este tatăl natural al copiilor lor i-au condus pe psihologi, sociologi, jurişti, lucrători sociali către
noi piste de cercetare, cum sunt fenomenul „deprivării paterne” în familiile monoparentale şi cel
al „inflaţiei” de taţi în familiile reconstituite.
Istoria, ştiinţele juridice şi cele sociologice observă că, începând din secolul al XIX-lea,
autoritatea paternă a fost sistematic slăbită, cel puţin în clasele mijlocii şi populare. O sinteză a
studiilor referitoare la această temă i-a permis lui R.A. Fein [1978] să avanseze ipoteza unei
evoluţii a atitudinilor parentale de la perspectiva tradiţională, tipică anilor 1940 şi 1950, conform
căreia tatăl se ocupa de copiii săi ocupându-se de succesul profesional personal, rolul său de
părinte constând în a asigura un nivel corespunzător al veniturilor şi un statut social, la
perspectiva în emergenţă, bazată pe postulatul că bărbaţii sunt, din punctul de vedere al „naturii”
lor, tot atât de capabili ca şi femeile să se implice activ în tot ce ţine de îngrijirea şi educaţia
copilului, singurele comportamente care îi rămân inaccesibile fiind purtarea sarcinii şi alăptarea.
O astfel de implicare este utilă funcţionării familiei ca întreg, dar şi bărbatului însuşi: acordând
îngrijiri copilului, el poate obţine un profit în planul bunăstării personale, dat fiind că relaţia cu
copilul îi oferă resurse afective importante. Expresia noul tată, tot mai frecventă în literatura
psihologică, rezumă această nouă atitudine paternă: Valorizarea sentimentului patern se
caracterizează printr-o puternică investire emoţională a bărbatului în sarcina partenerei sale, cu
un interes activ pentru făt şi acompanierea mamei pe parcursul procesului de naştere. Naşterea şi
primele mişcări ale copilului generează un „coup de foudre” care pecetluieşte ataşamentul afectiv
al tatălui faţă de copilul său, băiat sau fată. Legătura se întăreşte apoi prin participarea activă a
tatălui la îngrijirile acordate copilului şi la treburile domestice în perioada post-natala. Noii taţi
[s.n., E.S.] atribuie o foarte mare valoare relaţiei conjugale şi sentimentelor care o însoţesc.
Astfel, ataşamentul faţă de copii, fără excepţie, pare direct legat de calitatea relaţiei cu partenera.
Totuşi, ei apreciază foarte mult gratificaţiile pe care le obţin din partea fiului sau fiicei. Pentru a-
şi putea exercita rolul patern în dimensiunile sale afective, ei aleg varianta menţinerii unei
tensiuni inevitabile între exigenţele vieţii familiale şi cele ale mediului profesional. Este încă
prea devreme să considerăm această reînnoire a conştiinţei paterne ca un val cultural care se
revărsă peste Occident.
Calitatea relaţiilor tata-copil reprezintă un factor critic în raport cu dezvoltarea fizică,
intelectuală, emoţională şi socială a copilului: influenţa variabilelor paterne se exercită atât
direct, cât şi indirect, prin intermediul coeziunii şi armoniei familiale [Saxton, 1990].
(Stănciulescu E., 1997, pagina 113, 116)

14
 C) Influenţele educative ale altor membri ai familiei

În ceea ce priveşte rolul bunicilor în educaţia copiilor, el trebuie să fie complementar şi

indirect, având sarcina să susţină părinţii în atitudinea lor faţă de copii şi să nu să li se substituie.
În ochii copiilor, ei vor apărea ca persoane care întăresc autoritatea părinţilor. Acest rol are
dificultăţile sale, deoarece, nemaiavând răspunderea directă a educaţiei copiilor, bunicii sunt
ȋnclinaţi spre o bunăvoinţă exagerată faţă de nepoţi. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 70)
Raporturile ce se stabilesc între fraţi şi surori au importante urmări educative şi constituie
un fel de repetiţie a rolurilor pe care le vor juca mai târziu în viaţă.
Adaptarea socială a copilului va trece prin experienţa rivalităţii, a dragostei de oameni şi
a prieteniei mai întâi în relaţiile dintre fraţi şi surori. Rivalitatea frăţească este utilă, normală şi
necesară, adevăr puţin cunoscut de unii părinţi. Când copiii se bat, între ei se stabileşte, de fapt,
un raport social. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 71-72)
În sânul familiei copilul învaţă că nu este singur pe lume. El învaţă să se dăruiască, să
ţină cont de vârstă şi de particularităţile altuia. (Bătrânu Emilia, 1980, pagina 73)

Capitolul II: Socializarea şi practicile de socializare ȋn familie

II.1. Socializarea

Individul, ca celulă a societăţii, trebuie să înveţe şi să se adapteze unui astfel de sistem, să

îi adopte valorile şi, prin el, să se dezvolte, participând la însăşi dezvoltarea propriei comunităţi.
Aşadar, atunci când vorbim de om, vorbim, implicit, şi de societatea din jurul lui, dar şi de felul
cum el socializează cu semenii săi.
Există multe definiţii a ceea ce înseamnă socializarea, însăşi omul fiind definit de către
filosofi prin acest termen – ca animal social. Totuşi, ce înseamnă, propriu-zis, socializarea? Să
fie, oare, vorbitul cu vecinii despre mici complezante? Schimbul de replici cu un coleg? Poate
simpla prezenţă a unui individ într-un grup social? Sau, într-un mod mai idilic, sentimental de a
nu fi singur, dat prin simplă comunicare, vorbită sau nu, cu alţi oameni?
Răspunsul este unul destul de ambiguu, fiecare interpretându-l în propriul fel. Există,
chiar, două ramuri ale ştiinţei care studiază fenomenul socializării, unul fiind, desigur,
sociologia, iar al doilea Psihologia Socială.
Socializarea este procesul prin care se formează personalitatea umană. Într-o abordare
culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi pentru
că, întradevar, în conţinut, acest proces nu reprezintă altceva decât asimilarea de către un subiect
a culturii comunităţii societăţii din care face parte.
Aria socială a copilului începe să prindă contur încă din primele luni din viaţă, atunci
când bebeluşul caută să aibă interacţiuni cu părinţii săi, fiind urmate de crearea primilor prieteni,
integrarea în mediul şcolar şi apoi în cel al locului de muncă. Astfel, părinţii devin primii săi
prieteni, primele persoane cu care acesta ia contact, interacţionează şi cu care se joacă. Apoi, în

15
parcul de joacă, un copil va căuta să fie parte a unui grup de copii, cu care va dori să petreacă
timp. În faza de preadolescenţă şi adolescenţă, acesta îşi va face primii „prieteni buni” şi îşi va
lărgi aria de cunoştinţe, odată cu apariţia dorinţei de autonomie.
Există mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom prezenta
succint:
a) determinantul biologic: Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi procesul
de achiziţie a produselor culturii, sunt influenţate de anumite caracteristici biologice, inclusiv
ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective, fac ca individul să
simileaze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială.
b) mediul fizic: Mediul fizic, ca atare, ne influenţează în procesul de socializare într-o măsură
semnificativă. Aceasta deoarece suntem permanent obligaţi să ne adaptăm la el.Este dealtfel un
lucru ştiut faptul că oamenii care trăiesc în regiunile nordice, faţă de noi, au un alt tip de
temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare. Dacă de exemplu femeile în lumea
arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este
de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este însă foarte clar că nu
întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, dar putem spune totuşi că el constituie
un factor care influenţează procesul de socializare.
c) cultura: Profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de
socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să
surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Cu siguranţă că
predeterminanţii culturali sunt baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le
acordăm unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumiite grupuri, în cazul nostru
etnice sau rasiale.
d) experienţa de grup: Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este
astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod
deosebit. Când vom trata, în finalul acestui capitol, agenţii de socializare vom insista mai mult
asupra rolului grupurilor în procesul de socializare.
e) experienţa personală: Este în aceaşi măsură de la sine înţeles faptul că experienţa
personală este, de asemenea, un factor esenţial în procesul de socializare şi nu credem că sunt
necesare multe comentarii faţă de acest factor. Procesul de socializare nu este un proces de
asimilare, asemănător cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este
întodeauna un proces de interacţiune în care individului socializat este la fel de important cu cel
al agentului de socializare.

II.2. Etapele şi tipurile socializării

La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie
totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de:
 socializarea primară
 socializarea secundară

16
  socializarea continuă
Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în
jurul vârstei de şapte ani. În această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de bază pentru
viaţa în societate şi internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin
urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, elemente care îl fac capabil să
poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare, aproape
singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani
mai intervin şi alţi agenţi importanţi, printre care şcoala şi grupurile de egali, adică grupuri
formate din membrii care fac parte din aceiaşi generaţie. A doua etapă a socializării, cea
secundară, porneşte în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie odată cu adolescenţa. În această
etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care
îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie cu
această etapă deoarece, pe parcursul vieţii orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri
sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. Spre exemplu el,
sau ea, va învăţa la un moment dat ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc.
Cu alte cuvinte este permanent nevoie de noi procese de socializare. Această etapă de socializare
poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de
socializare din viaţa unui individ, însă cele mai intense perioade de socializare sunt primele două.
Aşa cum am spus aceste etape formează totodată, prin conţinutul lor diferit, trei tipuri
distincte de socializare. Alături de acestea, pe care le-am definit strict temporal, mai există şi
altele.
Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul
prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine şi cel mai
adesea nici nu poate să le deţină în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor
reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adesea şi
anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de
jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează
anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copiii se joacă de-a medicul, sau de-a
poliţistul, ei se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci
pentru cel de cetăţean, care va interacţiona mai târziu în societate cu medici sau poliţişti.
Socializarea anticipatoare se referă prin urmare, inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe
care diferitele alte categorii de persoane le au în societate.
Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite
comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În
primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de
către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare.
În societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm
anumite produse culturale pe care le aveam deja achiziţionate. Este cel mai sugestiv cazul
modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifică, înlăturându-se
vechile modele de comportament cu altele noi. Resocializarea este întâlnită la un nivel cu totul

17
deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori,
armată etc.
Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de
socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme care sunt opuse
celor specifice în cultura dominantă. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii.

II.3. Agenţi de socializare

Este evident că în procesul de socializare intervin mai multe tipuri de instituţii sau
grupuri sociale care asigură procesul de socializare. Toate aceste instituţii poartă numele de
agenţi de socializare.
Cel mai important agent de socializare, aşa cum am menţionat mai devreme, este familia.
Rolul ei în socializarea primară a copilului este fundamental. Alături de familie mai pot interveni
şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional, cum ar fi creşele, grădiniţele, iar ceva mai târziu
şcoala.
Trebuie să facem însă câteva precizări. Socializarea, dacă o privim restrâns, ca un proces
în care se formează individul ca individ social, atunci nu orice achiziţie culturală a acestuia
reprezintă un proces de socializare. Achiziţia normelor, a valorilor, a unor modele de
comportament, constituie procese de socializare, dar achiziţia unor informaţii, adică a unor date
strict cognitive, nu mai fac parte din procesul de socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să
rezolve integrale sau derivate, nu putem spune decât extrem de forţat, că el dobândeşte nişte
deprinderi umane, sau că i se formează personalitatea. În această accepţiune, şcoala, cel puţin în
România, nu este un agent al socializării atât de important pe cât pare la prima vedere. Aceasta
deoarece, cu toate schimbările din ultimii ani, şcoala românească a rămas una profund teoretică
şi puţin socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al
socializării realizată de şcoală, mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial.
Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul de achiziţie
a culturii unei societăţi date, atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă
aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoala ţine de un proces de socializare.
Adevărul este că, de multe ori, în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de
socializare, dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. Este vorba de un alt agent al
socializării şi anume de grupurile de egali. Este vorba de grupurile formate din membri care au
aproximativ aceaşi vârstă, şi din acest motiv le mai putem spune şi grupuri generaţionale.
Acestea sunt micile grupuri, în special de joacă, pe care copii le formează în şcoală şi care au un
rol esenţial în procesul socializării lor. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală.
Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc” sau de “stradă”. Aceste grupuri au de regulă o
structură monosexuală până la vârsta adolescenţei, şi reprezintă pentru tineri cel mai important
agent al socializării, alături de familie, iar o dată cu socializarea secundară ele devin uneori chiar
mai importante. În afară de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un
impact mai mare sau mai mic, dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ.

18
 Trebuie să menţionăm astfel rolul mass-media şi implicit al întregii producţii culturale cu
caracter artistic, trebuie să mai menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru
adolescenţi. La fel şi biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Există
totodată şi instituţii mai noi cu rol în socializare, inclusiv în cea primară, aşa cum este instituţia
baby-sitter-ului, a clubului etc. Pe de altă parte trebuie să înţelegem că există funcţii de
socializare la un număr foarte mare de instituţii sociale, care sunt prezente uneori în manieră
manifestă, alteori doar în formă latentă.

II.4. Practici de socializare ȋn familie

Comunicarea cu copiii noştri nu este deloc o întreprindere lipsită de riscuri. De îndată ce

observăm că adolescentul nstru se confruntă cu o problemă, suntem tentaţi să “sărim peste acest
pretext”, să-l bombardăm cu sfaturi izvorâte din experienţa noastră de viaţă şi să-l asaltăm cu
întrebări pentru a afla cât mai multe detalii. Din dorinţa de a-l ajuta, ne formăm propria noastră
imagine asupra problemei în discuţie şi vrem să rezolvăm totul în locul lui. O comunicare
motivaţională înseamnă o comunicare în care celălalt este ascultat şi respectat.
Dar oare noi am accepta această centură de siguranţă, acest colac de salvare din partea
părinţilor, a prietenilor sau a colegilor de şcoală? Cu siguranţă că nu. Dimpotrivă, ne-am simţi
constrânşi, deposedaţi de drepturile noastre fundamentale, astfel spus am avea sentimentul că
suntem manipulate, şi pe bună dreptate.
Lucrurie stau la fel şi în ceea ce-i priveşte pe copiii noştrii. Încercările noastre de a-i ajuta
riscă, în anumite situaţii, să aibă un efect contrar şi să se transforme în nişte “piedici în calea
comunicării”.

A) Piedici ȋn calea comunicării – Thomas Gordon

Thomas Gordon a identificat douăsprezece piedici în calea comunicării:

1. Să dai oridine, să comanzi
Consecinţe: dai naştere unei reacţii de rezistenţă, unui comportament opus celui dorit, îl
privezi pe adolescent de orice responsabilitate.
2. Să avertizezi, să ameninţi
Consecinţe: este posibil să declanşezi ranchiuna, furia, revolta copilului.
3. Să faci morală, să ţii predici
Consecinţe: dai naştere unui sentiment de vinovăţie, îl încurajezi pe adolescent să-şi
păstreze poziţia cu orice preţ, să gasesca justificări, să se apere.
4. Să dai sfaturi şi soluţii
Porneşti de la premise că adolescentul nu este capabil să-şi resolve singur problemele.
Consecinţe: îl împiedici să se gandesca la propriile soluţii. De asemenea, este posibil ca
adolescentul să devină dependent de părinţi sau, dimpotrivă, să le opună rezistenţă.
5. Să aduci argumente, să faci apel la logică

19
 Consecinţe: provoci o reactie defensivă, o contra-argumentaţie, îl încurajezi pe adolescent
să se închidă în sine si să nu mai asculte mesajul părinţilor. Este posibil ca adolescentul nostru să
se simtă incapabil, inferior celorlalţi copii de vârsta lui.
6. Să criti, să judeci, să învinovăţeşti
Porneşti de la premise că adolescentul nu este bun de nimic, ceea ce poate să întrerupă
comunicarea şi riscă să dea naştere unor micro-mituri de felul “Oricum sunt neîndemânatic, asta
este, n-am ce face.”
7. Să lauzi, să fi întotdeauna de acord
O laudă nesinceră poate fi resimţită ca o dovadă de paternalism, ca o metodă ocolită de a
obţine o anumită reacţie.
8. Să umileşti, să ridiculizezi
Consecinţe: este posibil ca adolescentul să nu se simtă iubit şi, astefel, respectul de sine
să aibă de suferit în cazul lui. Declanşezi riposte verbale şi faci să “crească” temperatura
emoţională.
9. Să analizezi, să pui diagnostic
Consecinţe: este posibil ca adolescentul să se simtă frustrat, descoperit, expus şi să
întrerupă comunicarea de teamă.
10. Să linişteşti, să consolezi
Consecinţe: adolescentul simte că nu e înţeles. Încercând să-l liniştim, nu înlăturăm
pericolul pentru că nu ţinem seama de situaţia concretă în care se află adolescentul.
11. Să anchetezi, să interoghezi
Pentru a evita să raspuna la întrebările”inchizitoriale” ale părinţilor, adolescenţii se vor
exprima evaziv, vor da din colţ în colţ sau chiar vor minţi.
Consecinţe: o stare de anxietate.
12. Să iei lucrurile în glumă, să deviezi de la subiect
Consecinţe: adolescentul trăieşte cu impresia că problemele lui sunt închipuite, banale, că
nu prezintă nici un fel de importanţă. (Vincent Acker, Christophe Inzirillo, Bruno Lefebvre,
2004, pagina 216, 217, 218)
O comunicare eficientă şi orientată către un obiectiv implică, în primul rând, antentie şi
interes faţă de conţinutul pe care dorim să îl transmitem sau să îl recepţionăm, empatie şi
înţelegere, pentru a pătrunde sensul celor transmise.Comunicarea cu adolescenţii nu trebuie
evaluată din perspectiva volumului celor transmise ci din perspectiva eficienţei, a semnificaţiei
celor comunicate. Adolescentul se află într-o etapă a vieţii marcată de transformări şi schimbări
în plan emoţional, cognitiv şi comportamental şi tocmai de aceea are nevoie de informaţii care să
corespundă cu anumite modele raportate la propriul sistem de nevoi şi valori.
Atunci când întâmpinăm dificultăţi de comunicare cu cei aflaţi la vârsta adolescenţei,
trebuie să evaluăm anumite componente ale procesului comunicării. Un factor important în
depăşirea blocajelor de comunicare în relaţia parinte-adolescent este poziţionarea părintelui în
raport cu adolescentul. De multe ori, părintele omite faptul că are în faţă un adult în devenire şi
se raportează la acesta ca şi cum ar avea de-a face cu un copil. Adoptarea unei poziţii de

20
autoritate din partea părintelui nu face altceva decât să amplifice anumite conflicte. De
asemenea, un alt impediment în calea optimizării comunicării cu adolescentul îl reprezintă
raportarea părintelui strict la satisfacerea nevoilor de educare şi îngrijire, omiţând nevoile de
dezvoltare a adolescentului. În această etapă a vieţii, viitorul adult se eliberează de sub tutela
părintelui, orientându-se acupra cadrului social, nevoile de relaţionare şi socializare jucând un rol
primordial.
Nevoile şi aşteptările unui adolescent sunt mult diferite de cele ale unui copil, ceea ce ar
presupune recadrarea relaţiei parinte-adolescent. În această etapă a vieţii personalitatea
adolescentului este într-o etapă de definitivare, iar adolescentul este mult mai sensibil la anumite
aspecte şi informaţii care rezonează afectiv sau raţional cu sfera lui de interese.
Printre factorii care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea comunicării cu
adolescentul enumerăm:
 Oferirea unui model consecvent. Adulţii trebuie să reprezinte un model de implicare în
rezolvarea problemelor adolescenţilor, căutând soluţii în situaţii tensionate, ajutând
adolescentul să se dezvolte într-un mediu armonios. De asemenea, este recomandat ca părinţii
să ofere modele educaţionale aplicabile şi adaptabile nevoilor actuale ale adolescenţilor.
 Empatia. Este recomandat ca părintele, indiferent dacă este sau nu de acord cu anumite
aspecte care vizează comportamentul adolescentului, să se adapteze contextului în care apar
acele comportamente şi să încerce să explice “pe limba” adolescentului cum pot fi depasite
anumite situaţii, cum să îşi valorifice potenţialul sau cum să îşi rezolve anumite probleme.
 Sprijinul necoditionat. Condiţionarea anumitor comportamente din partea părintelui în
raport cu aşteptările acestuia referitor la conduita şi performanţele adolescentului şi nu în
raport cu nevoile şi posibilităţile acestuia, pot declanşa anumite conflicte şi pot întrerupe
comunicarea. Părintele trebuie să trezească adolescentului sentimentul de securitate şi
încredere atât în forţele proprii, cât şi în cei care gravitează în jurul lui.
 Părintele trebuie să înveţe şi să se adapteze contextului social, emoţional şi
comportamental prezent. Chiar dacă este dificil pentru părinte, este foarte important ca
acesta să înveţe să discute deschis cu adolescentul despre problemele importante ale acestei
etape de vârstă precum sexualitatea, tentaţiile vârstei sau aumite comportamente de tip social.
Post educaţia este un element important în vederea dezvoltării anumitor comportamente
pozitive.
 Evitarea pedepsei şi a agresivităţii în favoarea recompenselor şi a înţelegerii anumitor
coportamentele ale adolescentului. Fiind un adult în devenire, adolescentul nu mai
tolerează astfel de comportamente punitive şi va avea tendinţa de revoltă şi de răzbunare în
faţa unor astfel de comportamente venite din partea părintelui.
Indiferent de obiectivele procesului comunicării, părintele trebuie să rămână principalul
factor de stabilitate în viaţa adolescentului. În acest context, părintele trebuie să sprijine
adolescentul în evitarea unor pericole cu caracter social şi în acelaşi timp, trebuie să ofere
libertatea adolescentului să îşi dezvolte şi să îşi exprime personalitatea.

21
 Cuvintele nu pot să exprime ceea ce simţim cu adevărat. În vreme ce câteva milioane de
informaţii ne trec prin minte în acelaşi timp, numai foarte puţine reuşesc să depăşească bariera
cuvintelor. Iar cuvintele copilului nostru sunt diferite în funcţie de starea lui emoţională de
moment, uneori agresive, adesea violente şi aproape întotdeauna în strânsă legătură cu gândurile
lui cele mai profunde şi cu adevartele lui preocupări.Cum să reacţionăm în acest caz sau, mai
bine zis, ce putem face?
Nu credem că există vreun părinte care să nu fi auzit din gura copilului său , de altfel un
elev bun, următorul raţionament, care l-a lăsat fără replică: “Nu-mi place la şcoală. D-ra X este
proastă, iar profesorul de matematică mă urăşte.”
Unii dintre noi ridicăm din umeri şi ne spunem în sinea noastră că “o să-i treacă”. Alţii
mai riguroşi, mai atenţi la formă, dramatizează: “oare ce a păţit? Nu a fost tratat corect?” sau
decretează: “nu aşa se vorbeşte despre şcoală, trebuie să dai dovadă de respect, dacă profesorii te
urăsc , probabil că ai făcut tu ceva pentru asta”. O altă categorie de părinţi îşi fac griji şi îşi pun
întrebări legate de tonul atât de hotărât al copilului lor. În sfârşit, alţii inceraca să înţeleagă ce se
întâmplă: “Oare ce încearcă să-mi spună? Care este sensul acestor cuvine? Nu le-a rostit
întâmplător, vrea să transmită un mesaj foarte clar.”
A-i asculta pe copiii noştri înseamnă de fapt să descifrăm ce anume încearcă ei să ne
spună. Pentru a descifra un mesaj fără să cădem în capcană interpterarii şi a manipulării, folosim
ascultarea activă. “Ascultarea activă reprezintă o modalitate aparte de a reflecta ceea ce tocmai a
spus o persoană, arătându-i că o ascultăm şi totodată verificând dacă am înţeles bine sensul
mesajului.”
Aceasta înseamnă să reformulăm cuvintele şi sentimentele pe care am avut impresia că le
percepem la copilul nostru. Pentru o ascultare eficientă, trebuie să întrerupem transmisia
radioului nostru mental, să ne punem pentru moment în locul celui din faţa noastră, să încercăm
să surprindem semnificaţia gândurilor şi a sentimentelor lui, iar după aceea să-i comunicăm ce
am înţeles pentru a verifica dacă suntem pe aceasi lungime de undă.
Să revenim la exemplul cu adolescentul care susţine cu hotărâre că nu-i place la şcoală,
pentru că d-ra X este proastă, iar profesorul de matematică îl urăşte. Ce încearcă să ne spună
copilul nostru? Oare nu-i place şcoala în general, ca instituţie, sau e vorba despre o persoană
anume? S-a întâmplat ceva, copilul nostru a fost victima vreunui eveniment neplăcut? Se teme
de ceva anume?
Putem întreba, de exemplu: “Nu-ţi place la şcoală pentru că te simţi jignit?”, “Eşti
iritat?”, “Crezi că d-ra X nu te înţelege?”, “Profesorul de matematică nu ţi-a remarcat
eforturile?”, “Ţi-a făcut observaţii pe nedrept?”….
Pentru a-l ajuta pe copilul nostru să se exprime, va trebui să mergem în aceasi directie cu
el, fără să-i dăm însă dreptate dinainte. Vom încerca să rămânem neutri. A asculta nu înseamnă
să reacţionăm de îndată ce credem că am înţeles despre ce este vorba. (Vincent Acker,
Christophe Inzirillo, Bruno Lefebvre, 2004, pagina 222, 223, 224)
Tot în ceea ce priveşte implicarea personală, fără falsă pudoare, putem recurge la vasta
experienţă pe care am acumulat-o de-a lungul vieţii: doar avem de câteva ori vârsta copilului

22
nostru! De ce să nu dăm drept exemplu bucuriile şi plăcerile de care am avut parte când eram de
vârsta lui?
Fără să devenim moralizatori: “Eu când eram ca tine….”, suntem liberi să relatăm în
câteva episoade momentele noastre de bucurie, experienţele vesele sau triste, greşelile, gafele,
încurcăturile din care am ieşit cu faţa curată, dar care ne-au făcut să ne simţim ruşinaţi…Copiii
sunt înnebuniţi după asemenea poveşti adevărate.
Situaţiile ridicole au şi partea lor bună. Prin faptul că recunoaştem în faţă adolescenţilor
că nu am fost perfecţi, coborâm de pe piedestalul nostrum de părinţi şi ne aşezăm la acelaşi nivel
cu ei. Măcar pentru câteva momente. Toate aceste confidenţe făcute pe un ton glumeţ întreţin o
atmosferă de complicitate. Să nu uităm că şi noi am fost cândva copii si că nici pentru noi viaţa
nu a fost tot timpul o grădină de trandafiri! Dacă ne destăinuim, putem să privim cu mai multă
detaşare prezentul, devenim mai accesibili şi mai umani.(Vincent Acker, Christophe Inzirillo,
Bruno Lefebvre, 2004, pagina 224, 225)

B) Condiţii ale socializării ȋn familie

Reuşita / nereuşita socializării prin intermediul grupului familial sunt condiţionate de:
- Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacţie
obţinut în relaţiile cu ceilalţi parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă importantă
a maturizării intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emoţionale, tensiunea, violenţa,
conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite
forme de tulburări de comportament, dar şi cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt
condiţionate atât genetic cât social.
- Simetria / asimetria familiei: în familie, relaţiile de rol ale părinţilor trebuie să fie simetrice şi
complementare; ele sunt reglate de exigenţe socio-culturale de care nu se poate face abstracţie.
Absenţa unuia dintre părinţi este nefavorabilă maturizării, fie datorită faptului că un singur
părinte este nevoit să-şi asume sarcini cu valenţe contradictorii (afective şi autoritare), fie
datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afecţiune excesivă,
de exemplu).
-Atitudine de acceptare / neacceptare a părinţilor faţă de copil. De multe ori neconştientizată,
neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare,
motivate în plan conştient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent
acceptante, cu ar fi supraprotecţia.
- Numărul de copii şi locul în familie: copilul unic are multe şanse să creeze o situaţie
problematică deoarece el va focaliza afectivitatea adulţilor care vor avea tendinţa să-l
supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează maturizarea afectivă, realismul în
relaţiile interpersonale şi capacităţile adaptative. (Doina Olga Ştefănescu, Alfred Bulai, 2007 şi
Dan Banciu, 2005)
Este important să ne adaptăm “instrumentele de educare” în funcţie de nevoile unui
adolescent. Tehnicile disciplinare pe care le foloseam în trecut pentru un copil de vârstă mai

23
mică, nu mai sunt eficiente în cazul unui adolescent. Aşadar, este necesar să folosim mijloace de
comunicare adecvate, pentru a clădi o relaţie apropiată şi hrănitoare între tine şi el.

C) Tehnici disciplinare folosite ȋn perioada adolescenţei

Tehnici disciplinare folosite în perioada adolescenţei:

1. Nu te grăbi în a spune un “nu” categoric
Adolescenţilor, ca şi adulţilor de altfel, nu le place să li se zică, să li se ordone ce să facă.
Ca şi reacţie la constrângerile pe care le impui, acesta va deveni din ce în ce mai rebel şi mai
dornic de a se înstrăina de tine.
În cazul în care adolescentul te roagă să faci ceva cu care tu nu eşti de acord, nu te grăbi
în a-l refuza. Încearcă mai întâi să îl asculţi şi să vezi motivele pentru care el îşi doreşte să facă
acel lucru. Apoi, expune tu toate motivele şi riscurile, temerile care te fac să nu fi de acord cu el.
Încercaţi cu ajutorul negocierii, să ajungeţi la un consens, ţinând totuşi cont de nevoile fiecăruia.
Spre exemplu, dacă el îşi doreşte să meargă la o petrecere cu care tu ca părinte nu eşti de acord, îl
poţi lăsa să meargă însă în anumite condiţii pe care le puteţi negocia împreună: să îl duci la
petrecere şi să îi cunoşti prietenii, să stabiliţi o oră potrivită la care să fie acasă, etc.
2. Focuseaza-te pe calităţile şi comportamentele pozitive pe care le vezi la
adolescentul tău
Cu cât îl apreciezi pentru lucrurile bune pe care le face, cu atât va creşte şi apreciere lui
faţă de tine. Tendinţa părinţilor este de a-l sancţiona mai degrabă pentru comportamentele
nedorite, decât să observe părţile pozitive pe care copilul le are. Nu uitaţi că este o perioadă în
care se formează conceptul de sine, aşadar este important să încercăm să îi întărim încrederea de
sine.
3. Lasă-l să ia decizii de unul singur, însă nu ezită să îi oferi cât mai multe
informaţii, pentru a se convinge singur dacă este sau nu alegerea corectă!
Să presupunem că adolescentul tău fumează. În loc să îl baţi toată ziua la cap şi să îi
interzici să fumeze, programează împreună cu el o şedinţă de 40 de minute în care să îl rogi să te
asculte. Dacă este de acord, atunci este important să îţi faci cât mai bine temele: strânge cât mai
multe informaţii despre consecinţele fumatului, poze, statistici privind rata îmbolnăvirilor şi a
deceseler, etc. După ce i-au fost prezentate toate infomatiile, adolescentul tău are tot ce îi trebuie
pentru a lua o dezicie, însă aceasta trebuie să îi aparţină şi nu să îi fie impusă.
4. Dezvoltă-i gândirea independentă în aşa fel încât să găsească singur soluţiile la
propriile probleme!
Pune-i întrebări deschise care să înceapă cu “Cum..?” “În ce fel…?”, “Tu cum vezi…?”,
“Ce crezi tu că s-ar întâmpla dacă…?”.
Nu rezolva tu problemele în locul lui, ci mai degrabă ajută-l să găsească singur
rezolvarea. Susţine-l şi încurajează-l să o pună în practică!
5. Clasează problemele adolescentului tău în două categorii: Probleme mici şi
Probleme mari.

24
 În cazul problemelor mici este important să fii deschis spre a negocia cu copilul tău.
Acestea pot fi legate de bani, note, timp liber, responsabilităţi casnice.
Pentru problemele mari ale căror consecinţe sunt grave cum ar fi drogurile, contact sexual
neprotejat, stabileşte împreună cu el un timp în care să purtaţi discuţii liniştite, în care să îi oferi
toate informaţiile necesare pentru a preîntâmpina eventualele pericole.
6. Respectă-i dreptul la intimitate!
Dacă suspectezi diferite probleme la adolescentul tău, nu căuta dovezi încercând să îi
invadezi pe ascuns spaţiul personal, să îi cauţi prin e-mailuri, agende. Cea mai indicată metodă
de a afla cât mai multe despre problemele copilului tău este să îl întrebi într-o manieră blândă,
respectuoasă, afectuoasă despre lucrurile care te îngrijorează la el.
7. Dacă vrei să adopte un anumit tip de comportament fii tu cel care îi oferă un
model!
Dacă îţi doreşti ca adolescentul tău să nu vorbească pe la spate, fii atent la modul tău de a
comunica. Dacă vrei să citească mai mult, începe tu să o faci mai des. Pentru ca adolescentul să
nu fie tentat să ia droguri, fii atent la consumul tău de cafea, medicamente, ţigări, alcool.
8. Atunci când doreşti ca el să facă ceva pentru tine, este important modul în care îi
ceri să facă acel lucru!
Atunci când îi cerem unui prieten o favoare nu îi spunem direct “Să vii mâine să mutăm
mobila că dacă nu ne supărăm”. Sună mult prea constrângător şi nerespectuos. Dacă în schimb
am încerca o altă abordara de genul: “Ştiu că ai foarte multe pe cap zilele astea şi că eşti foarte
ocupat, dar am mare nevoie ca tu să mă ajuţi, nu cred că aş reuşi singur să mut mobila. Crezi că
ai putea, te rog, să vii? Aş fi tare recunoscător!” Putem aplica aceeaşi manieră caldă şi
politicoasă şi în cazul adolescentului nostru.
9. Ascultă-l când îţi vorbeşte!
În cadrul unei conversaţii cu copilul, cu cât îi vei vorbi mai puţin şi vei asculta mai mult,
cu cât nu îl vei critica, întrerupe sau sfătui, cu atât el se va deschide mai mult şi va găsi în tine un
aliat.
10. Pătrunde în lumea interioară a adolescentului tău!
Arată-te interesat de pasiunile lui, de interesele specifice vârstei, pătrunde în universul
lui. Petreceţi timpul împreună într-un mod în care să îi facă plăcere :răsfoiţi reviste de modă,
navigaţi pe internet, practicaţi un sport împreună, vizionaţi un film recomandat de el.
11. Ajută-l să înveţe să îşi onoreze promisiunile!
După ce aţi căzut de acord cu privire la anumite reguli sau responsabilităţi, notaţi-le şi
semnaţi amândoi. Puteţi de asemenea să vă gândiţi împreună şi la consecinţele nerespectării
contractului.

25
 12. Fă cunoştinţă cu prietenii adolescentului tău!
Puteţi organiza la voi acasă întâlniri cu aceştia pentru a îi putea cunoaşte mai bine, dar şi
pentru a da ocazia adolescentului tău să socializeze.
13. Arată-i dovezi de afecţiune!
Unii adolescenţi au nevoie să fie întrebaţi înainte de a fi luaţi în braţe, mai ales în
momentele în care sunt supăraţi sau iritaţi. Însă, sunt foarte multe momente când au nevoie de
apropiere fizică din partea voastră, aşa că nu ezitaţi să i le cereţi şi să i le oferiţi, chiar dacă aţi
fost adeseori refuzaţi.
O comunicare motivaţionala depinde adesea de o pregătire fizică şi mentală adecvată.
Alegerea locului şi a momentului potrivit este esenţială dacă vrem ca mesajele noastre să fie
receptate în mod pozitiv. De exemplu, nu ar fi deloc indicat să începem o discuţie chiar înainte
de cină, când întreaga casă se transformă într-un adevărat câmp de bătaie, unde toată lumea
aleargă din baie în bucătărie sau din camera de zi la birou, şi când temperatura emoţională atinge
valoarea ei maximă.
Vom încerca să găsim un moment mai favorabil, ca să fim în acelaşi timp ascultaţi şi
înţeleşi şi ca să ascultăm la rândul nostru şi să “descifrăm” mesajele celuilalt. Comunicarea este
foarte importantă şi de aceea trebuie să o pregătim înainte şi să avem grijă ca ea să se desfăşoare
în cele mai bune condiţii. Este nevoie deopotrivă de calm şi de o relative disponibilitate din
partea noastră. Nu este deloc indicat să discutăm în pragul uşii, când ne pregătim să plecăm la
şcoală sau la serviciu, sau afară în stradă, chiar înainte de a coborî din maşină.
Fiecare este liber să decidă care este momentul cel mai potrivit pentru o discuţie. De
exemplu, pentru comunicarea în familie, ziua de sâmbătă dimineaţă, la micul dejun, cu condiţia
să nu avem de rezolvat în acelaşi timp diferite sarcini casnice sau teme pentru şcoală, pare a fi un
moment favorabil. La fel, ziua de duminică .
Momentul cel mai “bun” va fi acela pe care-l vom alege de comun acord cu copilul
nostru. (Vincent Acker, Christophe Inzirillo, Bruno Lefebvre, 2004, pagina 229, 230)

Capitolul III: Cercetarea propriu-zisă

III.1. Ipoteze

Dacă în familia tradiţională comunicarea era limitată, atunci libertatea de exprimare a

adolescentului nu era valorizată suficient.
Dacă în familia modernă comunicarea se bazează pe stabilirea unui climat afectiv optim,
atunci evoluţia şi integrarea adolescentului pe toate planurile vieţii se va desfăşura pozitiv.

26
III.2. Obiectiv

Obiectivul acestei cercetări îl reprezintă evidenţierea evoluţiei comunicării de la familia

tradiţională la familia modernă. Totodată ne propunem să aflăm care sunt practicile de
socializare folosite în familie şi dacă acestea au un impact pozitiv sau negativ asupra integrării
copilului în societate.

III.3. Eşantion

Eşantionul pe care s-a desfăşurat microcercetarea cuprinde trei familii, atât din mediul
rural cât şi din mediul urban cu vârste cuprinse între 16 şi 43 de ani. Grupul pe care am lucrat a
fost constituit din 6 subiecţi de sex feminin la care am aplicat metoda Interviului cu 17 întrebări
cu răspunsuri deschise, ce aveau în vedere analiza stilurilor de comunicare şi relevarea stilului
dominant. Am vrut să descoperim dacă practicile de socializare utilizate atât de familia
tradiţională cât şi de ce modernă influenţează dezvoltarea psiho-socială a copilului şi totodată
să vedem dacă stilul de comunicare al familiei tradiţionale este diferit de cel al familiei moderne.
Înainte de aplicarea interviului, participanţilor li s-a specificat importanţa sincerităţii în
tratarea răspunsurilor date, dar şi modalitatea de răspuns.

III.4. Metode şi instrumente

Interviul
Interviul este o metodă indirectă, în care nu avem acces la fenomenul studiat şi încercăm
să obţinem datele necesare întrebând persoanele care au anumite cunoştinţe despre fenomenul
care ne interesează, numiţi intervievaţi.
Interviul este o metodă de cercetare calitativă. Sunt folosite un număr mic de cazuri, dar
se încearcă să se obţină informaţii cât mai bogate de la fiecare subiect. Metodele cantitative
încearcă să afle aceleaşi lucruri de la un număr cât mai mare de cazuri, rămânând la suprafata
fenomenului. În cazul metodelor calitative încercăm să mergem în adâncime, încercând să aflăm
cât mai multe lucruri de la fiecare subiect, surprinzând atât elementele specifice fiecărui caz cât
şi elementele comune tuturor.
În alegerea gradului de structurare al interviului trebuie să luăm în considerare aspecte
cum ar fi: obiectivul cercetării, măsura în care dorim să comparăm cazurile între ele, gradul în
care stăpânim domeniul, capacităţile intervievatorului, bogăţia informaţiei şi particularităţile
interlocutorilor.
Din punctul de vedere al subiectului, întrebările pe care le punem în cadrul unui interviu
pot să fie legate de experienţele, comportamentele, opiniile, valorile, simţămintele, cunoştinţele
sau caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor. Există întrebări principale, care se regăsesc
în interviuri şi urmăresc să afle unele dintre lucrurile de mai sus şi întrebări suplimentare prin
care putem cere detalii suplimentare, explicaţii sau completări.

27
 Modul de formulare al întrebărilor poate influenţa opinia exprimată. Influenţa formulării
se poate resimţi şi asupra cantităţii de informaţie din fiecare răspuns. Întrebările folosite trebuie
să fie întrebări deschise. Nu oferim variante de răspuns, dar trebuie să facem mai mult, să
deschidem discuţia cât mai larg, invitând interlocutorul să ne răspundă cât mai pe larg la
întrebări. Întrebările folosite în interviuri trebuie să respecte următoarele reguli: să fie formulate
într-un limbaj accesibil, să fie clare, să fie scurte, fără a conţine negaţii şi duble negaţii, să fie
formulate şi citite cât mai neutru cu putinţă, să nu fie întrebări duble.
Intervievatorii sunt elementul cheie în succesul unui interviu. Rolul lor este important
încă din momentul în care subiecţii sunt abordaţi – modul în care fac acest lucru precum şi
aspectul lor general poate să determine acceptarea discuţiei sau refuzul. Pe parcursul discuţiei,
intervievatorii trebuie să stabilească o relaţie de încredere între ei şi intervievaţi, astfel încât
aceştia din urmă să fie dispuşi să răspundă cât mai complet şi cât mai sincer la întrebări.
Cercetătorul trebuie să transmită interlocutorilor faptul că ascultă activ şi să-i încurajeze să
continue. De asemenea trebuie să gestioneze cu grijă cursul discuţiei, evitând pe cât posibil
devierile de la subiect.
Intervievatorul este responsabil şi cu notarea răspunsurilor. Dacă interlocutorul este de
acord, interviul poate fi înregistrat. În caz contrar, poate să ceară voie să noteze răspunsurile.
Dacă nu primeşte permisiunea pentru aşa ceva, va trebui să dea dovadă de o memorie cât mai
bună pentru a nota ulterior convorbirea. În cazul înregistrării audio, elementele de limbaj non-
verbal trebuie să fie reţinute cât mai fidel pentru a fi ulterior incluse în contextul discuţiei. Chiar
dacă discuţia a fost înregistrată, se recomandă transcrierea ei în vederea în vederea analizei
datelor.
Ca mod de interogare, interviul este bazat pe întrebări deschise, nedirecţionate, încercând
să stabilească un raport cu intervievatul. Interviul nostru a fost realizat după aplicarea întrebărilor
şi interpretarea rezultatelor şi a constat într-o discuţie atât cu părinţii, cât şi cu adolescenţii
acestora. Prin acest interviu s-a încercat să se obţină anumite date despre practicile de socializare
în familie.
Studiu de caz
Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitativă. Studiul de caz este metoda cea mai
potrivită atunci când dorim o investigare completă şi în profunzime a unui subiect, dar şi a
contextului în care acesta se desfăşoară.
De regulă, studiul de caz porneşte de la un cadru teoretic care este esenţial în culegerea
de date. Fără o ipoteză sau o idee directoare, recolta de informaţii este minoră. Urmează
selectarea cazurilor şi precizarea unităţilor de analiză (individ, situaţie). Validitatea pe care o
oferă studiul de caz este parţială.
Flyvbjerg (2011) identifică patru caracteristici care sunt specifice studiului de caz. Cel
mai important este accentul pus pe alegerea unităţii de studiu şi pe delimitarea sa în detrimentul
considerentelor legate de metoda de cercetare. În al doilea rând, contează faptul că studiul de caz
este intensiv, fiind mai complet, mai bogat şi mai detaliat. În al treilea rând, evoluţia în timp a
cazului este inclusă în studiul său. În ultimul rând, studiul de caz nu neglijează relaţia cazului cu

28
exteriorul, de aceea delimitarea graniţelor cazului este importantă pentru a vedea ce intră în caz
şi ce rămâne în contextul acestuia.
Studiile de caz se pot concentra asupra unui caz sau asupra mai multora. Studiul cu un
singur caz se foloseşte pentru a genera, confirma sau infirma o teorie într-o situaţie unică sau
extremă, folosind deseori date longitudinale. Cazul este ales înainte de a începe colectarea
datelor. Studiile de caz multiple ne oferă concluzii mai convingătoare, folosind compararea
dintre cazuri. Ne permit atât studierea fiecărui caz în parte, cât şi studierea fiecărei caracteristici
în mai multe cazuri. Cazurile alese nu sunt cazuri unice sau extreme.
Selectarea cazurilor trebuie să fie în funcţie de teoria testată. În studiile de caz trebuie să
avem o anumită variaţie în valorile variabilei sau variabilelor studiate, care va fi analizată. Dintre
strategiile de selectare a cazurilor cele mai potrivite pentru selectarea studiilor de caz sunt:
eşantionarea probabilistă simplă, care permite generalizarea rezultatelor la nivelul întregii
populaţii sau stratificată, care ne permite să generalizăm rezultatele şi la nivelul sub-grupurilor şi
selectarea cazurilor cu maximum de informaţie, cazuri extreme sau deviante, cazuri cu maximă
variaţie, cazuri critice.
„Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, nu se studiază numai realitatea
psihosocială din perspectiva acestor persoane sau a biografiei lor, ci se cercetează un fragment
din realitate, intervenind deopotrivă şi metoda observaţiei”.

III.5. Teoria lui George Mead

George Herbert Mead vorbeşte despre comunicare ca principiu comun al organizării

conştiinţei şi societăţii. Principiul considerat fundamental în organizarea socială umană este cel
al comunicării, care implică o participare cu celălalt, afirmă Mead. Aceasta impune ca celălalt să
apară în subiect, că subiectul să se identifice cu celălalt şi să devină conştient de sine graţie
celuilalt.
În mod obişnuit se consideră că procesul comunicării este condiţionat de existenţa
conştiinţei (Mind). Cum este, însă, posibilă conştiinţa?
Mecanismul gândirii (Mind) : comunicarea prin simboluri semnificative
Mead răspunde acestei întrebări valorificând o serie de teze ale psihologiei behavioriste: teza
paralelismului psiho-fizic, ideea că orice act social presupune comunicare şi aceea că gestul,
oricât de elementar, face parte dintr-un act social. Pe această bază, psihologia poate fi definită ca
ştiinţa care studiază nu conştiinţa, ci mai degrabă experienta individului în raport cu condiţiile în
care ea se produce. Atunci când aceste condiţii sunt sociale, analiza se deplasează pe terenul
psihologiei sociale.
Interacţionismul simbolic a întemeiat o nouă paradigmă explicativă a procesului
comunicaţional şi a cunoscut, într-adevăr, remarcabile dezvoltări şi îmbogăţiri ulterioare, până
aproape de zilele noastre. Dacă avem în vedere impactul asupra dezvoltării de mai târziu a
studiului comunicării, nu este nici o îndoială că interacţionismul simbolic a consemnat cea mai
spectaculoasă evoluţie în domeniu.

29
 “Principiul pe care l-am considerat fundamental în organizarea socială umană este cel al
comunicării, care implică o participare cu celălalt. Aceasta presupune că celălalt să apară în
subiect, că subiectul să se identifice cu celălalt şi să devină conştient de sine graţie celuilalt”.
Ceea ce subliniază Mead în acest paragraf este că omul este definit şi poate există doar raportat
la ceilalţi indivizi ai societăţii, el fiind o fiinţă socială. Şi că orice fiinţă socială, el interacţionează
şi comunica cu ceilalţi indivizi din specia să.
Aşadar, potrivit teoriei lui George Mead, socializarea în familie implica o ascultare
activă, empatizarea cu interlocutorul, fiecare înţelegând trăirile şi punctul de vedere al celuilalt.

III.6. Rezultate

A) Interviu

După ce am explicat fiecărui membru din familia noastră ce urmă a fi intervievat, faptul
că urmează să realizăm o cercetare în vederea descoperirii unor practici de socializare întâlnite
atât în familia traditionla cât şi în cea modernă, le-am cerut să participe la o convorbire de
aproximativ 30 de minute în care să abordăm unele aspecte privind modul de comunicare în
familie.
Prin proiectarea şi implementarea evaluării iniţiale, realizate prin intermediul interviului
calitativ, am urmărit cunoaşterea mai profundă a experienţelor şi trăirilor fiecărui subiect, cât şi
cunoaşterea aspectelor referitoare la relaţia pe care copii o au cu părinţii. Astfel, prin aplicarea
metodei interviului, am reuşit să identificăm principalele modalităţi de comnicare în familie.
Analiza şi interpretarea răspunsurilor va fi realizată, în cele ce urmează pentru fiecare
unitate în parte, exemplificând, de fiecare dată, cu citate, atitudini sau situaţii mai deosebite
pentru că înţelegerea celor relatate să fie cât mai clară.
În ceea ce priveşte prima unitate tematică a ghidului de interviu – gradul de apropiere
dintre părinte şi copil, cele mai frecvent identificate elemente de care îşi amintesc subiecţii cu
care am discutat sunt cele referitoare la barierele de comunicare întâlnite în cele două tipuri de
familii, fapt ce are repercursiuni asupra adolescentului.
În legătură cu acestea, una dintre persoanele cu care am abordat acest subiect (M.F.) îşi
aminteşte cu tristeţe că nu a avut o relaţie apropiată cu părinţii săi toată viaţa. Aceasta
intervievată a locuit în mediul urban şi îşi aminteşte cu nostalgie de momentele în care nu a găsit
înţelegere şi sprijin din partea părinţilor lucru ce a dus la indiferentă din partea ei. De asemenea,
respondenta a povestit despre câteva dintre dezamăgirile provocate de relaţia distanţa cu părinţii:
aceştia nu voiau să-i asculte opiniile şi totodată se simţea exclusă din activităţile desfăşurate în
cadrul familiei, totul fiind pus pe baza „considerăm că eram prea copil pentru a fi implicată în
problemele de familie”.
În ceea ce priveşte o altă respondenta (M.C.A.), fiica lui M.F., adolescenta a povestit
despre relaţia apropiată pe care o are cu membrii familiei şi că, spre deosebire de mama sa,
întotdeauna îşi expune punctul de vedere, reuşeşte să se facă înţeleasă şi asta pentru că mereu i se

30
acorda atenţie şi este liberă în a aborda orice subiect. În urma acestei relaţii apropiate, subiectul
manifestă o atitudine pozitivă, ceea ce a dus la o dezvoltare psihosocială eficienta.
Având în vedere următoarea unitate tematică a ghidului de interviu utilizat – sentimentele
trăite de către subiecţi, acesta a reprezentat un subiect mai sensibil, întrucât le reaminteşte
intervievaţilor de problemele şi situaţiile deficitare care au dus la frustrări, irascibilitate şi stare
de nervozitate. În legătură cu acest subiect, am constatat faptul că, pentru majoritatea
respondenţilor, motivele pentru care au parte de aceste trăiri sunt lipsa de înţelegere şi implicare
din partea familiei.
Astfel, respondenta M.A., a declarat că se simţea singură şi de multe ori exclusă din sânul
familiei. Explicaţia dată pentru aceasta este faptul că are o fire rebelă, de cele mai multe ori vrea
să se impună şi este încăpăţânată. Din această cauză, M.A. afirma că „eu transmit exact ce îmi
propun, însă ei sunt cei care nu vor să mă audă”. Efectele lipsei de comunicare dintre M.A. şi
M.M., duc la stări de nervozitate şi exteriorizare prin plâns.
Mama respondentei M.A., M.M., a declarat faptul că nu reuşeşte să se facă înţeleasă cu
mama ei, datorită educaţiei ce nu-i permite acesteia să accepte în totalitate părerile copiilor. Spre
deosebire de fiica sa, M.M. îşi interioriza sentimentele provocate de lipsa de atenţie şi înţelegere
din partea mamei.
O a treia unitate tematică urmărită în realizarea interviului este raportarea la practicile de
socializare dintre adolescent şi părinte.
Majoritatea intervievatiilor s-au arătat foarte rezervaţi cu privire la modul de comunicare
cu proprii părinţi recunoscând că le este dificil în a găsi modul cel mai potrivit pentru aceasta.
Adolescenta M.A. a declarat că atunci când vrea să transmită părinţilor ceea ce o
deranjează ori ceva important, prefera să le trimită un mesaj pe telefon sau să le scrie o scrisoare,
astfel încât să evite contactul vizual cu aceştia, în speranţa că aşa o vor înţelege mai bine. În
urma acestui mod de a comunica cu ei, adolescenta spera să obţină ceea ce şi-a propus, dorind ca
răspunsul părinţilor să vină tot sub aceeaşi formă (scrisoare sau mesaj). Acest mod de socializare
utilizat de subiectul nostru, are de cele mai multe ori efectul dorit.
În cazul adolescentei C.F., comunicarea se bazează pe un mod direct de a schimba
impresii şi păreri, fiind mulţumită de relaţia cu părinţii săi din care nu ar schimba nimic, asta
datorită faptului că C.F. este o persoană introvertită ce consideră că nu are nevoie de mai mult.
În urma interviului cu doamna C.A., am descoperit că aceasta nu prea îndrăznea să
vorbească deschis cu părinţii săi, nu avea dreptul la o părere, primind ca replică „tu eşti copil şi
nu ştii”; aşadar, modul ei de a comunica era aproape invizibil.
În ceea ce priveşte modul deficitar de comunicare cu părinţii, există şi subiecte tabu ce
foarte rar sunt abordate, fapt ce duce la carente de natură afectivă. Unul dintre subiecţi
mărturiseşte că în familia lui, absolut niciodată nu au vorbit despre relaţii sexuale. Acesta
argumentează că motivul pentru care nu au avut loc astfel de discuţii este ca la vremea aceea,
temă era greu de abordat şi jenantă.
Ţinând cont de răspunsurile obţinute în urma interviului, am constatat că atât în familia
tradiţională cât şi în cea modernă, stilul dominant este cel al părintelui autoritar, deoarece

31
părintele nu se simte obligat să ofere explicaţii suplimentare, justificarea fiind formulată prin
expresii de genul: „De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!”. În general, intenţia
copilului este de a-şi manifesta independenta, fiind interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care
reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-parinte. Stilul autoritar îl învaţa pe copil să
devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de care îi este frică. De asemenea, se dezvolta
spiritul critic al copilului. Abordarea acestui stil, atrage după sine numeroase dezavantaje: copilul
crescut de astfel de părinţi, va învăţa foarte greu să fie maleabil, sensibil la dorinţele altora; acest
copil va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente. Ei vor fi frecvent lipsiţi de
iniţiativă, de curaj şi veşnic nemulţumiţi, deoarece se tem în permanenţă că vor putea greşi.

B) Studiu de caz

Istoricul cazului: M. M., în vârstă de 36 de ani, locuieşte în mediul rural împreună cu

soţul său şi cei doi copii, printre care o adolescentă, M. A. în vârstă de 16 ani.
În trecut, principală ocupaţie a M. M. a fost de confecţioner, însă, în urma celei de-a doua
naşteri, a fost nevoită să renunţe la locul de muncă pentru creşterea celui de-al doilea copil.
Momentan este casnică, dar în paralel cu grijă pentru gospodărie, se ocupa şi cu anumite
activităţi care să ajute la întreţinerea familiei (confecţioner şi îngrijitoare a altor case).
M. M. s-a născut şi a copilărit într-un mediu urban. La doi ani de la naştere, părinţii ei au
divorţat, aceasta rămânând în grija mamei. Până la vârsta de 19 ani, atunci când s-a căsătorit, a
avut numeroase îndatoriri şi responsabilităţi, atât în ceea ce priveşte gospodăria, cât şi creşterea
fraţilor rezultaţi din a doua căsătorie a mamei sale. Cu tatăl său biologic nu a mai păstrat
legătura, rafuzand atenţia pe care acesta i-o acorda, iar cu mama să nu a avut o relaţie foarte
apropiată. Imediat după terminarea şcolii generale, a urmat cursurile unei şcoli postliceale de
croitorie.
Aşa cum am menţionat mai sus, la vârsta de 19 ani s-a căsătorit, principalul motiv fiind
„fugă” de problemele apărute în familie, ce-i provocau tensiuni şi disconfort. La un an după
căsătorie, a apărut primul copil, adolescenta M. A. în vârstă de 16 ani. Până la vârsta de 11 ani,
fata a fost crescută de către bunica, în mediul urban, timp în care a urmat graditnita şi şcoala
primară. Datorită faptului că M. A. locuia cu bunica, aceasta se ocupă de creşterea şi educaţia ei,
astfel adolescenţă îşi vizita părinţii doar în weekenduri şi în vacanţe. Prin urmare, fata a rămas
foarte ataşată de bunica.
În prezent...: M. A. este clasa a X-a şi studiază la un liceu cu profil teoretic din oraşul
Campina. Relaţia cu mama să se bazează pe lipsa de comunicare şi lipsa de înţelegere din partea
amândurora, fiecare expunându-şi un anumit punct de vedere şi susţinându-l cu încăpăţânare şi
convingere. Datorită acestui fapt, cele două nu pot ajunge la un punct comun, însă, în cele din
urmă cea care cedează este mama adolescenţei.
De multe ori când Ana îşi exprimă dorinţa de a desfăşura anumite activităţi specifice
vârstei, mama nu-i da un răspuns conform aşteptărilor, iar aceasta se exteriorizează, devine
nervoasă, agitată, irascibilă şi de multe ori plânge frustrată de faptul că nu a obţinut ce şi-a

32
propus, după care refuză o posibilă comunicare între ea şi mama. Fata se închide în cameră şi îşi
povesteşte „necazurile” prietenilor. În timp ce îşi manifesta irascibilitatea, M. M. se simte
neputincioasă, încercând să găsească o soluţie şi o cale spre remedierea conflictului, care să
mulţumească ambele părţi. La scurt timp, când situaţia devine mai puţin tensionată, adolescenta
revine la mama cu speranţa că va obţine răspunsul dorit care, de cele mai multe ori, se
finalizează cu acceptul mamei.
În ceea ce priveşte activităţile desfăşurate în familie, adolescenta refuza de cele mai multe
ori să participe, motivul fiind acela că M. M. nu apreciază îndeajuns implicarea lui M. A.,
reproşându-i acesteia ca nu manifestă un interes prea mare pentru ceea ce are de făcut.Este de
menţionat faptul că fata prezintă interes pentru activitatiile casnice doar atunci când ştie că
trebuie să obţină aprobarea mamei.
În situaţiile în care adolescenta considera că nu reuşeşte să se facă înţeleasă, foloseşte ca
mod de comunicare mesajele scrise ori scrisorile, cu intenţia de a obţine ce şi-a propus, evitând
astfel contactul vizual cu părinţii, deoarece nu găseşte expresivitatea necesară petru a-i persuada.
În general, textul acestor practici reprezintă mai degrabă un şantaj emoţional la adresa părinţilor
care încearcă să se opună dorinţelor fetei. Dacă în urma acestei modalităţi de comunicare nu
obţine efectul dorit, adolescenta recurge la o formă directă de a-şi exprima nemulţumirea cu
privire la dezaprobarea părinţilor. În cele din urmă, apelează la o persoană apropiată familiei
despre care ştie că are o influenţă imediată şi pozitivă asupra lui M. M., fapt ce duce la câştigul
de cauză al fetei.
În urma acestui studiu de caz, am putut observa cu uşurinţă stilurile parentale ale mamei:
adultul oscilează între stilul autoritar şi stilul democratic, ceea ce o face pe faţa să manifeste
schimbări ale stării de spirit (de la şantaj emoţional la irascibilitate).
Mama adopta stilul autoritar pentru că astfel îi este mai comod, considerând că este
securizant atât pentru ea, cât şi pentru adolescenta. Totodată, inconştient, a adoptat stilul în care a
fost crescută, fiind predispusă să urmeze greşelile mamei sale.
Din teamă de a nu-şi răni fata şi de a nu o îndepărta de ea, mama recurge la stilul
democratic, încercând să adopte o anumită flexibilitate pentru a-i dezvolta fetei deprinderi de
comunicare eficientă şi autonomie personală.
Comportamentul dezirabil al lui M. A. ar putea fi o consecinţă a educaţiei diferite primită
mai întâi din partea bunicii şi apoi din partea mamei. Faptul că a trăit până la vârsta de 11 ani
într-un alt mediu poate contribui la oscilaţiile de atitudine. Pe de altă parte trebuie menţionat
faptul că, această perioadă a adolescenţei este destul de vulnerabilă, în care adolescentul poate
cădea în capcana comportamentelor adictive, la insistenta şi persuasiunea anturajului.
În aceste divergenţe, cei care ar trebui să dea dovadă de mult tact şi de o mare flexibilitate
sunt părinţi. Însă adulţii de cele mai multe ori sunt surmenaţi, stresaţi îngrijoraţi de nesiguranţă
zilei de mâine şi nu mai au răbdarea necesară pntru a comunica cu tinerii şi a rezolva cu calm
orice problemă. Soluţia ar fi o bună comunicare între cele două părţi, astfel părinţii, ar trebui să-
şi facă timp să discute cu copilul. În acest mod, vor şti întotdeauna ce doreşte acesta şi nu vor fi
luaţi pe nepregătite, sau puşi în faţa unui fapt împlinit. În cazul în care părintele nu-şi ascultă

33
copilul nu-i dă dreptul de a-şi exprima dorinţele, atunci el va căuta soluţii şi înţelegere la cei din
gaşca lui, care sunt, ca şi el, imaturi şi teribilişti. Aşadar, cea mai înţeleaptă decizie este să se
ajungă la o cale de mijloc, acceptată de ambele părţi. În cazul în care, adultul încearcă să-şi
impună puntul de vedere, nu va face altceva decât să-i crezee copilului o stare de frustrare şi
nemulţumire.
Pe de altă parte părinţii trebuie să ofere acea independentă de care are nevoie tânără,
bineînţeles, trebuie creată iluzia de independenţă, pentru că adolescenţa va fi veghiata din umbră.
De asemenea şi fata trebuie să facă nişte eforturi pentru a avea o relaţie bună cu părinţii:
câştigându-le încrederea , demonstrându-le că este mătură şi responsabilă, fapt ce implică timp şi
efort.

Concluzii

Având în vedere complexitatea problematicii comunicării ineficiente dintre părinţi şi

adolescenţi, în prezenta lucrare am încercat să scoatem în evidenţă faptul că în familia modernă
comunicarea se bazează pe ascultare, în timp ce în familia tradiţională domina stilul autoritar.
Mulţi adulţi fac greşeala de a presupune că doar ei trebuie ascultaţi de către adolescent,
numai în virtutea ascendentului vârstei şi a obişnuinţelor sociale. Mai mult de cât atât pot să
pretindă supunere necondiţionată. Adolescenţii nu numai că trebuie ascultaţi cu atenţie, dar în
cele mai multe cazuri trebuie încurajaţi să se deschidă sufleteşte. În multe situaţii, ei au o serie de
frământări interioare şi într-o oarecare măsură refulate, astfel încât a vorbi despre acestea
echivalează de multe ori cu a le clarifica, a le evidenţia şi a le înţelege astfel încât, să le poată
extrage din “ascundere”, mai ales dacă intervine ajutorul unui adult. Acest ajutor nu înseamnă a
intimida, a ţipa şi a deţine controlul pentru că acestea duc la două extreme comportamentale:
închidere în sine şi complexe de inferioritate; revolta şi eliberarea agresivă a tensiunilor
interioare spre exterior.
În lucrarea de faţă ne-am propus să identificăm practicile de comunicare dintre părinte şi
adolescent utilizate de cele două tipuri de familii, precum şi consecinţele acestor modalităţi.
De asemenea, aceasta cerecetrae dovedeşte că adolescenţii au nevoie de sprijin continuu
din partea adulţilor şi că înţelegerea şi comunicare sunt esenţiale pentru că aceştia să se adapteze
condiţiilor de viaţă.
Informaţiile obţinute prin intermediul interviului şi a studiului de caz ne-au furnizat
datele necesare pentru fundamentarea unei interventiii orientate spre îmbunătăţirea nivelului de
socializare al adolescenţilor la schimbările determinate de această perioadă precum şi spre
stimularea adulţilor în direcţia unei mai bune comunicări.
Prima ipoteză a cercetării noastre se verifică total, în timp ce cea de-a doua ipoteză se
verifică doar parţial, deoarece 5/6 subiecţi au o comunicare aproape invizibilă cu părinţii. Doar
unul dintre subiecţi comunica eficient cu mama sa, chiar dacă aceast a fost crescut într-un mediu
dominat de autoritate şi indiferentă.

34
 În concluzie, o bună comunicare cu adolescenţii presupune co-impartasirea
semnificaţiilor din cuvinte gesture şi sentimente, astfel încât mesajele să fie corecte. Aceasta
implica efortul de a înţelege adolescentul şi de a coopera în găsirea unor soluţii. Ascultarea
activa este cheia unei bune comunicări. Alegerea momentului potrivit este, de asemenea
importanţă.
Mulţi adulţi încearcă să controleze prea mult activiteatea adolescenţilor în timp ce alţi le
dau prea multă liberatate. Este nevoie de exersare, de încercări şi erori pentru a perfecţiona o
bună şi eficientă comunicare.

Bibliografie

1) Bătrânu Emilia, 1980, Educaţia ȋn familie, Bucureşti, Editura Politică

2) Ciupercă C. , 2000, Cuplul monden ȋntre emancipare şi disoluţie, Alexandria, Editura
Tipoalex
3) Dan Banciu, 2005, Adolesceţii şi familia – socializare morală şi integrare socială,
Bucureşti, Editura All
4) Doina Olga Ştefănescu, Alfred Bulai, 2007, Manual de sociologie, Bucureşti, Editura
Humanitas Educational
5) Elisabeta Negreanu, Mihaela Ionescu, 2006, Educaţia ȋn familie. Repere şi practici
actuale, Bucureşti, Editura Cartea Universitară
6) Jinga I., Negret I., 1999, Familia, acest miracol insulator, Bucureşti, EDP
7) Mihăilescu Ioan, 1993, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel
8) Mitrofan I. , Ciupercă C. , 1997, Introducere ȋn psihosociologia şi
psihosexologia familiei, Bucureşti, Editura Alternative
9) Mitrofan Iolanda, Mitrofan Nicolae, 1991, Familia de la A la Z, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică
10) Stănciulescu Elisabeta, 1997, Sociologia educaţiei familiale. Volumul I, Iaşi, Editura
Polirom
11) Vincent Acker, Christophe Inzirillo, Bruno Lefebvre, 2004, Cum să-ţi ajuti copilul?,
Bucureşti, Editura Teora

35
 Anexe

Anexa 1. Tabel 1.
Nr. Întrebare Răspuns M.F. Răspuns M.C.A.
ȋntrebare
1. Ce vârstă aveţi? Am 43 de ani. Am 20 de ani.
2. Aveţi fraţi sau surori? Da, am o soră. Nu am fraţi sau surori, sunt
Dacă da, câţi? singură la părinţi.
3. Aveţi o relaţie apropiată Nu. Da.
cu părinţii
dumneavoastră?
4. Care este modul în care Verbal. Principala modalitate de
comunicaţi cu părinţii comunicare cu părinţii mei
dumneavoastră? este cea verbală.
5. Consideraţi că vă faceţi Părinţii sunt cei care nu Atunci când ȋmi expun
înţeles atunci când vă vor să audă. punctul de vedere cu privire
expuneţi punctual de la ceva anume, consider că
vedere, sau, de fapt, mă fac ȋnteleasă, datorită
părinţii sunt cei care nu faptului că părinţii mă
vor să vă audă? ascultă.
6. Cum reacţionaţi atunci Las ideea mea moartă Atunci când părinţii mei nu
când părinţii fără să mai încerc să mă ascultă, ori repet ideea
dumneavoastră nu va găsesc înţelegere la ei. pentru că ei să mă audă, ori
asculta? las baltă subiectul.

7. Credeţi că părinţii Nu. N-au făcut niciodată. Consider că părinţii mei fac
dumneavoastră fac eforturi pentru a mă
suficiente eforturi pentru înţelege.
a vă înţelege?
8. Spuneţi intodeauna ce Nu, consider că este Câteodată spun ceea ce
gândiţi în discuţiile cu inutil, oricum nu ar gândesc în discuţiile cu
părinţii dumneavoastră? asculta. părinţii mei, însă câteodată
Dacă nu, de ce? nu, atunci când consider că
discuţia nu ar duce în
direcţia potrivită.

9. Există subiecte pe care nu Nu le pot dezbate pentru Nu consider că există

le puteţi aborda în că pentru ei oricum nu subiecte pe care nu le pot
comunicarea cu părinţii. prezintă nici un interes. discuta cu părinţii mei.
Care sunt acestea şi de ce
nu le puteţi verbaliza?
10. Vi s-a întâmplat vreodată Nu mi s-a ȋntamplat. Da, mai ascundeam greşeli
să ascundeţi unele greşeli părinţilor mei din teama de
părinţilor? Dacă da, de a nu fi certată.

36
 ce?
11. Te simţi mult mai
apropiat de unul dintre
părinţi? Dacă da, de ce
aveţi această preferinţă?
12. Sunteţi implicat în
activităţile desfăşurate în
familie? Dacă nu, care
este motivul distanţării de
acestea?
13. Care sunt sentimentele
trăite atunci când nu vi se
comunică deciziile
importante care se iau în
familie?
14. Când nu sunteţi de acord
cu părinţii
dumneavoastră le spuneţi
direct sau alegeţi un mod
indirect de a o face?
15. Cât timp acordaţi
comunicării cu părinţii
dumneavoastră?
16. Pe o scară de la 1 la 10
cu cât aţi nota
comunicarea cu proprii
părinţi?
17. Aţi putea să descrieţi cum
vă doriţi să decurgă
comunicarea dintre
dumneavoastră şi părinţii
dumneavoastră?
Fig. 1. Rezultatele interviului M.F. – M.C.A. sub formă tabelară
Nu mă simt apropiată de
nici unul dintre părinţi.
Da.
Consideram că eram prea
copil pentru a fi implicata
în problemele de familie
şi încercam să mă
resemnez.
Direct.
Timpul limită unei
discuţii.
Cu 5.
Să dezbată subiectele
direct, fără ocolişuri, cu
sinceritate. Dialoguri mai
ample asupra problemelor
ivite, sinceritatea
dezbaterilor fără
ocolişuri, o apropiere mai
mare între părinte şi fiica,
o mai mare atenţie
acordată şi o mai mare
implicare din partea
părinţilor asupra
copilului.
37
Mă simt apropiată de ambii
părinţi, însă în mod special
de mama mea, care simt că
mă înţelege mai mult.
Da, sunt implicată ȋn toate
activităţile desfăşurate ȋn
familie.
De obicei, mi se comunică
toate deciziile importante
care se iau în familie.
Atunci când se întâmplă să
nu fiu de acord cu părinţii
mei, câteodată le spun
direct sau nu le spun nimic.
Consider că acord suficient
timp comunicării cu părinţii
mei.
Cu 8-9.
Comunicarea cu părinţii ar
decurge mai bine dacă am
avea mai mult timp la
dispoziţie pentru a sta
împreună. De asemenea,
consider că am o bună
comunicare cu ei, însă
aceasta se poate îmbunătăţi
dacă ar exista mai mult
timp de petrecut împreună
şi astfel, am putea să
reflectăm mai bine la
problemele ce se ivesc.
 Anexa 2. Tabel 2.
Nr. Întrebare Raspuns M.M. Raspuns M.A.
intrebare
1. Ce vârstă aveţi? 36 ani. 16 ani.
2. Aveţi fraţi sau surori? Da. Am 2 surori şi un Da. Am un frate.
Dacă da, câţi? frate.
3. Aveţi o relaţie Nu am avut o relaţie Nu am o relaţie apropiată,
apropiată cu părinţii apropiată. nu asa cum mi-aş dori eu.
dumneavoastră?
4. Care este modul în care Nu prea există Când vreau să le spun ceva
comunicaţi cu părinţii comunicare, cel puţin nu care mă deranjează sau ceva
dumneavoastră? aşa cum mi-aş dori-o eu, important le trimit un mesaj
dar, în cea mai mare parte pe telefon sau le scriu o
comunicăm la telefon. scrisoare.

5. Consideraţi că vă faceţi Nu reuşesc să mă fac Consider că eu transmit

înţeles atunci când vă înţeleasă pentru că părinţii exact ce ȋmi propun, ȋnsa ei
expuneţi punctual de mei, mai precis mama, sunt cei care nu vor să mă
vedere, sau, de fapt, (părinţii mei sunt divorţaţi
audă.
părinţii sunt cei care nu şi am crescut cu ea), are o
vor să vă audă? anumită educaţie care nu îi
permite să accepte în
totalitate părerile copiilor.

6. Cum reacţionaţi atunci În relaţia noastră nu prea De cele mai multe ori mă
când părinţii există comunicare, aşadar enervez, şi de ce nu, plâng.
dumneavoastră nu va nu aveam reacţii la
asculta?
neatenţia lor.
7. Credeţi că părinţii Încearcă, dar nu ȋn Cred că nu ȋmi acordă
dumneavoastră fac totalitate. suficientă atenţie.
suficiente eforturi
pentru a vă înţelege?
8. Spuneţi intodeauna ce Nu spun întotdeauna ce Nu, pentru că dacă aş spune
gândiţi în discuţiile cu gândesc pentru că mama nu aş schimba modul lor de
părinţii este o fire dificilă şi a vedea şi înţelege lucrurile.
dumneavoastră? Dacă interpretează lucrurile
nu, de ce? altfel de cum sunt.

9. Există subiecte pe care Da, sunt multe subiecte pe Da, probleme legate de
nu le puteţi aborda în care nu le pot aborda în intimidate pentru că există
comunicarea cu comunicarea cu mama, în diferenţa de vârstă, păreri şi
părinţii. Care sunt special cele legate de îmi este jenă.
acestea şi de ce nu le intimidate pentru că îmi
puteţi verbaliza? este jena şi nu cred că ar
înţelege ce aş vrea să-i

38
 transmit.

10. Vi s-a întâmplat Da, mi s-a întâmplat, Da, mi s-a întâmplat,

vreodată să ascundeţi motivul ar fi teama de motivul ar fi teama de
unele greşeli ceartă, de discuţii în ceartă, de discuţii în
părinţilor? Dacă da, de contradictoriu şi de ruşine. contradictoriu.
ce?
11. Te simţi mult mai Da, de mama, pentru că De amândoi ȋn egală
apropiat de unul dintre părinţii mei sunt divorţaţi măsură.
părinţi? Dacă da, de ce şi am crescut cu ea.
aveţi această
preferinţă?
12. Sunteţi implicat în Da, ȋn cele mai multe Da, ȋn cele mai multe cazuri
activităţile desfăşurate cazuri mă implic. mă implic.
în familie? Dacă nu,
care este motivul
distanţării de acestea?
13. Care sunt sentimentele Nu acordam mare Ma simt iritată ş de cele mai
trăite atunci când nu vi importanţă acestui lucru. multe ori sunt frustrată.
se comunică deciziile
importante care se iau
în familie?
14. Când nu sunteţi de Depinde de situaţie, dar de Le spun direct ce mă
acord cu părinţii cele mai multe ori, altele deranjează.
dumneavoastră le erau persoanele cărora le
spuneţi direct sau spuneam ceea ce îmi
alegeţi un mod indirect displăcea.
de a o face?
15. Cât timp acordaţi Nu foarte mult timp. Nu foarte mult timp, poate
comunicării cu părinţii o oră pe saptămână.
dumneavoastră?
16. Pe o scară de la 1 la 10 În jur de 3-4. În jur de 3-4.
cu cât aţi nota
comunicarea cu proprii
părinţi?
17. Aţi putea să descrieţi Aş fi dorit ca părinţii mei Aş fi dorit ca părinţii mei să
cum vă doriţi să să fie mai deschişi, să fie mai deschişi, să adopte o
decurgă comunicarea adopte o atitudine mai atitudine mai calmă, să fie
dintre dumneavoastră şi calmă şi caldă, însă nu mă ascultate părerile de ambele
părinţii gândeam intens la acest părţi, să mi se explice
dumneavoastră? lucru. greşelile şi nu doar să mi se
spună ” nu” şi să se accepte
diferenţa de mentalitate.

Fig. 2. Rezultatele interviului M.M. – M.A. sub formă tabelară

39
 Anexa 3. Tabel 3.
Nr. Întrebare Raspuns C.A. Raspuns C.F.
intrebare
1. Ce vârstă aveţi? 42 ani. Am 18 ani.
2. Aveţi fraţi sau surori? Nu am fraţi. Da, o soră.
Dacă da, câţi?
3. Aveţi o relaţie apropiată Relaţia nu a fost niciodată Da.
cu părinţii foarte apropiată, am găsit
dumneavoastră? un sprijin în bunicii mei.

4. Care este modul în care Modul de a comunica cu Comunicarea cu părinţii se

comunicaţi cu părinţii părinţii este direct, deşi nu realizează de cele mai
dumneavoastră? le spuneam ce gândesc cu multe ori direct prin schimb
adevărat. de impresii şi păreri.

5. Consideraţi că vă faceţi Nu vorbesc foarte mult cu De fiecare dată încerc să

înţeles atunci când vă părinţii. Nu am făcut-o mă fac înţeleasă, uneori
expuneţi punctual de niciodată, nici măcar când reuşesc alteori nu, în
vedere, sau, de fapt, eram mică. funcţie de disponibilitatea
părinţii sunt cei care nu lor de a mă înţelege.
vor să vă audă?
6. Cum reacţionaţi atunci Când nu mă ascultă devin Când nu sunt ascultată
când părinţii irascibilă nervoasă şi prefer să mă retrag şi să nu
dumneavoastră nu va deseori ţipam sau mai continui ceea ce-mi
asculta? plângeam. crează o stare de spirit
proastă.

7. Credeţi că părinţii Părinţii au alte concepţii Uneori fac, observ că

dumneavoastră fac despre cum este viaţa şi nu încearcă să mă înţeleagă,
suficiente eforturi pentru mă înţelegeau, ei gândeau dar nu depun eforturi de a-
a vă înţelege? diferit ca şi acum. şi schimba părerile.

8. Spuneţi intodeauna ce Nu spun întotdeauna ce Nu spun de fiecare dată,

gândiţi în discuţiile cu gândesc, deoarece nu pentru că ştiu că nu mi-ar
părinţii dumneavoastră? aveam libertatea de ȋntelege intenţiile.
Dacă nu, de ce? exprimare.

9. Există subiecte pe care Niciodată nu am vorbit Există deoarece interesele

nu le puteţi aborda în despre relaţii sexuale. diferă de la generaţie la
comunicarea cu părinţii. generaţie. Ele sunt legate în
Care sunt acestea şi de general de adolescenţă.
ce nu le puteţi verbaliza?
10. Vi s-a întâmplat Da s-a ȋntamplat, din Am ascuns greşeli pentru a
vreodată să ascundeţi teama de a nu fi certată, nu isca conflicte şi
unele greşeli părinţilor? ironizată. neȋntelegeri.
Dacă da, de ce?
11. Te simţi mult mai Mă simt mult mai Mă simt apropiată ȋn egală

40
 apropiat de unul dintre
părinţi? Dacă da, de ce
aveţi această preferinţă?
12. Sunteţi implicat în
activităţile desfăşurate în
familie? Dacă nu, care
este motivul distanţării
de acestea?
13. Care sunt sentimentele
trăite atunci când nu vi
se comunică deciziile
importante care se iau în
familie?
14. Când nu sunteţi de acord
cu părinţii
dumneavoastră le
spuneţi direct sau alegeţi
un mod indirect de a o
face?
15. Cât timp acordaţi
comunicării cu părinţii
dumneavoastră?
16. Pe o scară de la 1 la 10
cu cât aţi nota
comunicarea cu proprii
părinţi?
17. Aţi putea să descrieţi
cum vă doriţi să decurgă
comunicarea dintre
dumneavoastră şi
părinţii dumneavoastră?
Fig. 3. Rezultatele interviului M.M. – M.A. sub formă tabelară
apropiată de mama. Pentru
că ȋmi lua apărarea ȋn faţa
tatalui mai puţin permisiv.
În copilărie nu eram
implicată în activităţi
deoarece deoarece eram
considerată un copil.
Erau sentimente de
supărare, de frustrare.
De obicei evitam
subiectul.
Foarte puţin, vorbeam
strictul necesar.
Nota 6.
În copilărie mi-ar fi plăcut
să mi se ceară părerea. A r
fi fost bine să am şi
drepturi nu doar
responsabilităţi. Acum nu
mai sper la o bună
comunicare m-am obişnuit
să vorbesc puţin cu ei.
41
masură cu ei.
Da.
Mă simt dezamăgită şi simt
că nu mi se oferă ȋncredere.
Aleg un mod indirect,
pentru a se finaliza discuţia
mai usor.
Suficient cât să relaţionăm
conform unei familii.
Nota 8.
Consider că modul de
comunicare este potrivit
societăţii actuale, ni se
întâmplă să avem
neantelegeri, dar reuşim să
trecem peste, nu aş schimba
nimic în comunicarea cu
părinţii, pentru că nu există
comunicare perfectă,
deoarece suntem diferiţi.