ESEU

REFLEXIV
 Eseu reflexiv asupra propriei învăţări

Când mă gândesc la învăţare, îmi vine în minte proverbul „Omul, cât

trăieşte, învaţă!”, cu alte cuvinte, învăţarea pe tot parcursul vieţii. Învăţăm zilnic,
atât în mod direct, cât şi în mod indirect şi dobândim în acest fel informaţii diverse.
Este important să avem capacitatea de a fi selectivi, pentru a alege din multitudinea
de informaţii doar acele lucruri care ne sunt relevante.
Înţelegem prin învăţare nevoia şi iniţiativa fiecăruia dintre noi de a acumula
cunoştinţe, valori, priceperi, deprinderi penrtru a putea face faţă dinamicii vieţii
sociale. Atunci când învăţăm apelăm atât la planul cognitiv, cât şi la cel emoţional,
situând pe primele locuri din topul învăţării gândirea reflexivă, înţelegerea,
capacitatea de observare şi capacitatea de exprimare.
Când eram în gimnaziu, învăţăm mecanic. Memoram mecanic toate notiţele
pe care le luam la ore, fără să raţionalizez ideile prezentate în lecţii şi fără să
înţeleg conceptele care îmi erau predate. În acest fel haotic de învăţare, după o
perioadă relativ scurtă de timp, uitam toate conceptele învăţate. Acest lucru a
continuat până la începutul clasei a X-a, când am realizat că, odată cu noile
discipline mult mai complexe şi bogate în informaţii, îmi era din ce în ce mai greu
să învăţ multitudinea de concepte predate. Astfel, am realizat stilul meu haotic de a
învăţa şi am încercat să remediez această situaţie de învăţare, gândindu-mă la o
învăţare mai practică, mai puţin obositoare, de lungă durată şi totodată pe înţelesul
meu. Ţinând cont de aceste lucruri, am început să gândesc logic conceptele ce îmi
erau predate, înţelegând totodată multitudinea de informaţii.
Odată cu intrarea la facultate, mi-am îmbunătăţit stilul de învăţare,
concepându-mi tactici şi strategii de învăţare eficiente. Astfel, am început să-mi fac
scheme, planşe şi corelaţii între diferitele concepte care mă ajutau să asimilez într-
un mod mai clar informaţiile cursurilor. Curs după curs deveneam tot mai
motivată, iar personalitatea cadrelor didactice se îmbina cu noul meu stil de
învăţare. În acest fel, învăţăm prin înţelegere şi pe baza experienţelor anterioare,
construindu-mi propriul sens. Îmi stabileam trepte ale sarcinilor ce le aveam de
îndeplinit, îmi cream hărţi mentale şi rezumate care să identifice punctele cheie şi
cum acestea se leagă între ele. Între timp, am început să acord o deosebită
importanţă şi semnificaţie dezvoltării mele personale. Greşeala devenea o
oportunitatea de a învăţa, iar temele propuse de către profesori la seminarii
deveneau ocazii pentru a-mi dezvolta creativitatea şi originalitatea. Tot în primul
an de facultate am descoperit că stilul meu de învăţare este predominant vizual.
Aşadar, prin toate aceste lucruri, nu doar că mi-am îmbunătăţit stilul de învăţare,
dar îmi satisfăceam totodată curiozitatea intelectuală.
Gândindu-mă la teoriile învăţării, realizez că anumite teorii s-au aplicat şi în
cazul meu, cum ar fi teoria lui Skinner, a lui Bruner sau a lui Honey şi Mumford.
Desigur, există şi alte teorii ale inteligenţei precum cea a lui Piaget, Gagné sau a lui
Gardner.
Piaget porneşte de la ideea conform căreia dezvoltarea cognitivă are loc prin
procesul de construire şi dezvoltare a structurilor cognitive, a schemelor şi a
reţelelor de concepte la care individul face apel pentru a înţelege. Acesta consideră
ca interacţiunea cu mediul este o formă de dezvoltare a inteligenţei. Asimilarea şi
acomodarea sunt două concepte fundamentale în teoria lui Piaget. Asimilarea
reprezintă un proces de integrare de noi informaţii în schemele existente, pe când
acomodarea se referă la modificarea schemelor existente, scheme care au devenit
insuficiente pentru a se potrivi cu noile informaţii. Cele două reprezintă doi poli ai
interacţiunii organism – mediu, echilibrarea lor fiind fundamentală pentru orice
dezvoltare umană.
Piaget vede dezvoltarea intelectuală ca o succesiune stadială a evoluţiei
gândirii. Acesta identifică atât stadiile de dezvoltare a gândirii şi inteligenţei, dar şi
procesele care stau la baza acestei evoluţii: stadiul gândirii senzorio-motorii,
stadiul gândirii preoperatorii, stadiul operaţiilor concrete şi stadiul operaţiilor
formale. De asemenea, Piaget afirmă că oamenii parcurg aceste stadii în aceeaşi
ordine. Piaget consideră ca fiind esenţial activizarea elevului şi predarea în
conformitate cu principiul respectării particularităţilor de vârstă şi psihoindividuale
din perspectiva stadialităţii. Pentru a înţelege mai bine cele relatate mai sus, am
realizat următoarea schemă:
 În opinia lui Gagné, dezvoltarea se subordonează procesului de învăţare.
Acesta stabileşte opt tipuri de învăţare: învăţarea de semnale, învăţarea stimul –
răspuns, învăţarea prin înlănţuire logică, învăţarea asociativă verbală, învăţarea
prin discriminare, învăţarea de reguli, însuşirea de noţiuni şi rezolvarea de
probleme. Am realizat afirmaţiile lui Gagné în următoarea schemă:

Gardner considera că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct

unidimensional, ci ca o serie de inteligenţe independente. Această perspectivă
permite individului să manifeste transformările şi modificările percepţiilor
individuale. Gardner afirmă că există mai multe tipuri de inteligenţă ce se situează
în locuri distincte ale creierului: inteligenţa lingvistică, inteligenţa logico-
matematică, inteligenţa vizuală, inteligenţa corporală, inteligenţa muzicală,
inteligenţa interpersonală şi inteligenţa intrapersonală.

Aşa cum am menţionat mai sus, câteva elemente din aceste teorii le regăsesc
şi în stilul meu de învăţare. Să luăm ca prim exemplu teoria lui Skinner. Skinner
admite caracterul activ al învăţării, iar în concepţia lui, individul iniţiază un
comportament pentru a obţine efectul dorit. Acesta consideră că orice organism se
află în permanenţă interacţiune cu mediul înconjurător pentru că răspunde unor
stimuli din mediu şi atunci, comportamentul organismului este urmat de o
consecinţă, iar natura consecinţei modifică tendinţa organismului de a repeta sau
nu comportamentul respectiv. Astfel, un comportament urmat de un stimul de
întărire determina o probabilitate de repetare a comportamentului. Pentru Skinner,
un întăritor este un stimul care sporeşte probabilitatea producerii unui răspuns.
Aplicând această teorie în cazul meu, voi lua drept exemplu o situaţie în care
învăţam pentru recompense. În şcoala gimnazială şi în liceu, învăţam deoarece
ştiam că în acest fel voi lua o notă bună şi voi fi recompensată de către părinţii mei
luându-mi diverse lucruri materiale. Acest lucru a continuat; adică după ce am fost
recompensată, ştiam că dacă voi lua altă notă bună, acest lucru se va repeta şi
urmam acelaşi comportament întocmai. Din clasa a XII-a până în prezent, realizez
că încă fac acest lucru, însă recompensa pe care o primesc este, de această dată,
mândria părinţilor faţă de mine, fericirea lor. Ba chiar şi fericirea mea. Deoarece
odată cu intrarea la facultate, mi-am făcut diverse planuri şi pe zi ce trecea am
devenit din ce în ce mai motivată, lucru care se întâmplă şi acum, gândindu-mă că
într-o zi voi ajunge să realizez exact ceea ce mi-am propus.

Următoarea teorie în care mă regăsesc este cea a lui Bruner. Bruner

subliniază faptul că dezvoltarea se caracterizează prin instruire şi autoinstruire.
Acesta consideră că dezvoltarea intelectuală implică o capacitate crescută a
individului de a exprima cu ajutorul cuvintelor şi simbolurilor ceea ce a făcut sau
are de gând să facă. Dezvoltarea intelectuală se bazează şi se structurează pe
strânsa relaţie între îndrumător şi cel care învaţă şi se caracterizează prin creşterea
capacităţii individului de a opera simultan cu mai multe alternative, de a tinde către
urmărirea mai multor succesiuni de fapte în aceaşi perioadă de timp şi de a-şi aloca
atenţia unor solicitări multiple. Bruner consideră că orice copil poate fi învăţat
orice, la orice vârstă, cu condiţia de a fi alese mijloacele şi metodele de educaţie
corespunzătoare. Propunerea lui Bruner de a pune elevul în situaţia de a numi
obiectele, de a învăţa prin descoperire se aplică şi în cazul meu. Îmi place să învăţ
descoperind noi lucruri interesante, de care să mă pot lega ulterior atunci când
învăţ, făcând conexiuni şi construind noi exemple.
 Însă dintre toate teoriile învăţării, consider că cel mai bine mă încadrez în
teoria lui Honey şi Mumford, care identifică patru stiluri de învăţare: activiştii,
reflexivii, teoreticienii şi pragmaticii. Teoreticienii adoptă şi integrează informaţii
ȋn teorii complexe, corecte, logice. Au tendinţa şi sunt, de fapt, perfecţionişti.
Aceştia fac analiză şi sinteză, gândesc în termeni de ipoteze, de principii. Filosofia
lor este „Dacă e logic, e în regulă” şi din acest motiv, ei nu se simt confortabili cu
neclarităţi. De asemenea, ei învaţă mai bine atunci când sunt stimulaţi din punct de
vedere intelectual. Pragmaticii sunt cei care încearcă să producă idei noi, teorii noi.
Aceştia sunt încrezători în ideile care îi atrag. Sunt oameni practici, modeşti cărora
le place să ia decizii, să rezolve probleme. Ei învaţă cel mai bine în situaţii în care
au posibilitatea de a pune în practică. Activiştii învaţă cel mai bine din activităţi în
care există experienţe noi, oportunităţi din care să înveţe; se implică în activităţi
competiţionale, jocuri de rol, exerciţii. Reflexivilor le place să stea deoparte pentru
a analiza experienţele şi pentru a le observa din perspective diferite. Ei colectează
informaţii din propria experienţă şi de la alţii şi le analizează temeinic. Sunt
oameni gânditori, care iau în calcul toate punctele de vedere. Ei pot efectua lucrări
meticuloase,, investighează şi asamblează informaţii. Consider că am câte ceva din
fiecare stil de învăţare, însă cele care predomină în propria învăţare sunt stilul de
învăţare al activiştilor şi cel al reflexivilor.

Ca orice persoană, şi eu, la rândul meu, am puncte tari şi puncte slabe în

ceea ce priveşte propria învăţare. Ca şi puncte tari, dincolo de volumul
informaţional în cadrul relaţiei stilului de învăţare, mijloacele proprii de învăţare
care mă definesc în acumularea, înţelegerea unor noi cunoştinţe sunt: clasificările,
schemele, descrierile, interpretările, planşele, conceptele, raţionamentele si
corelaţiile.
Clasificările mă ajută la o ordonare concretă a informaţiilor pe care le am de
învăţat, fiindu-mi mai uşor de găsit anumite informaţii pe care le structurez astfel.
Schemele mă ajută la corelarea ideilor dintr-un anumit raţionament sau teorie,
simplificând în acest fel întreaga idee într-o schemă logică, esenţială şi concentrată.
Descrierile mă ajută la enumerarea detaliilor şi aspectelor importante dintr-un
pasaj, înţelegând mai uşor conceptele pe care urmează să le învăţ. Interpretările mă
ajută la crearea unui comentariu sau a unei explicaţii, în care redau prin mijloace
proprii ideile conţinutului de învăţat. Planşele mă ajută în procesul de învăţare,
fiind eficiente în transmiterea de informaţii ca material didactic. Conceptele mă
ajută la întocmirea ideilor generale din materialul de învăţat, fiind astfel o primă
ciornă. Raţionamentele mă ajută la judecarea şi argumentarea logică a ideilor de
învăţat, creându-se un lanţ logic, uşor de înţeles al ideilor de bază, ducând la o
concluzie. Corelaţiile mă ajută la crearea unor relaţii sau legături între două sau
mai multe idei sau procese pe care le am de învăţat şi între care există o anumită
legătură pentru o înţelegere şi o asimilare mai logică şi uşoară. Dacă pe lângă toate
aceste lucruri adaugam motivaţie personală, concentrare, ambiţie şi perseverenţă
obţinem o reţetă delicioasă şi consistentă care ajută la integrarea informaţiilor
pentru o perioadă îndelungată de timp.
Pentru o exemplificare cât mai clară şi mai consistentă a punctelor mele tari
în învăţare, voi relata două teme pe care le-am avut de realizat în primul an de
facultate. În prima temă, trebuia să ne dăm seama care este legătura între anumite
procese psihice. În loc să scriu un scurt eseu despre legătura dintre aceste procese,
am realizat o schemă logică şi coerentă care, pe baza unui exemplu, am reuşit să
scot în evidenţă legătura dintre procesele psihice respective. Astfel, am avut parte
de aprecierea profesorului, dar şi de cea a colegilor, care şi-au notat schema în
caiete, ajutându-i ulterior la examen. În cea de-a doua temă, trebuia să realizăm o
conexiune între arhetipurile lui Jung. Şi de această dată, în loc să iau în mână un
pix şi să mă aşez la birou în faţa unei foi de hârtie, am înlocuit pixul cu o pensulă
şi, având acuarelele ca motiv de inspiraţie, am realizat un desen în care am pictat o
mască ce avea două jumătăţi, o jumătate reprezenta anima şi cealaltă jumătate
reprezenta animus; una dintre părţi era mai întunecată şi reprezenta umbra iar tot
desenul, luat ca întreg, reprezenta sinele.
În ceea ce priveşte punctele slabe, consider că am avut, ca punct slab central,
învăţarea mecanică. Consider învăţarea mecanică ca fiind un punct slab pentru
mine, deoarece nu m-a ajutat să reţin toate lucrurile învăţate, pierzând astfel timp
preţios. De exemplu, atunci când aveam de dat un test de evaluare clasic, învăţam
mecanic, reţineam pe moment şi pe urmă uitam tot ce am învăţat. Totodată, pe
lângă faptul că uitam ceea ce învăţam, în timpul testului dacă nu îmi aduceam
aminte un cuvânt dintr-o propoziţie pe care trebuia să o scriu, firul coerenţei
propoziţiei se rupea şi ştergeam tot ceea ce scrisesem până în acel moment.
Consider că principalele calităţi ale învăţării personale pentru cariera
didactică viitoare sunt reprezentate de următoarele: elevii sunt antrenaţi în găsirea
de soluţii, învăţarea propriu-zisă având un caracter activ; tehnicile folosite
contribuie la dezvoltarea capacităţilor psihice de analiza, de elaborare de decizii şi
de soluţionare mulată pe personalitatea fiecărui elev, formând abilităţi de
argumentare. De asemenea, căutarea, cercetarea, crearea de scheme şi alte tehnici
practice, oferă oportunităţi în construirea unei punţi ȋntre teorie şi practică, astfel
înmagazinându-se mai multă informaţie datorită implicării practice.
Calitatea propriului stil de învăţare îndeplineşte pe lângă funcţiile de ordin
cognitiv şi formarea capacităţilor de cunoaştere, acţiune, disciplină şi repetare,
exersarea unor deprinderi care fac procesul de învăţare mult mai uşor şi de lungă
durată. Prin metodele folosite, stilul propriul de învăţare influenţează formarea a
diverse atitudini, emoţii, sentimente şi convingeri care vin odată cu folosirea lor în
mod repetat şi a succeselor care apar după folosirea tehnicilor de învăţare.
Un crieteriu important în stilul de învăţare pe care îl folosesc îl reprezintă
gradul de plăcere în învăţare. Nefiind o învăţare mecanică şi greoaie, care necesită
mult timp, energie şi o concentrare titanică pentru memorarea „cuvânt cu cuvânt”,
tehnicile folosite de mine reuşesc să facă activitatea de învăţare una atractivă, care
stimulează motivaţia şi interesul pentru învăţare pe tot parcursul ei.
Aceste tehnici stimulează învăţarea prin descoperire şi creaţie. Pe baza
acestora efortul cognitiv devine unul plăcut şi susţinut, facilitând la cunoaştere prin
dezvoltarea spiritului de observaţie, capacitatea de elaborare de judecăţi, reguli,
principii personalizate fiecărui elev în parte. Utilizarea de scheme, clasificări,
descrieri, corelaţii - creează ocazii în care elevul îşi construieşte propriul demers de
studiu bazat pe cunoaştere, căutare, cercetare.
Aşadar, consider că este important şi esenţial ca profesorii să-i înveţe pe
elevi să fie cooperanţi unii cu ceilalţi, să lucreze în echipă, să socializeze şi să ofere
feedback-uri pozitive şi creative. Trebuie mărit procentul de timp petrecut în clasă
sau afară cu jocuri experienţiale şi educative din care să rezulte importanţa
cooperării, dezvoltând totodată intelectul şi imaginaţia elevilor. Sunt de părere că
ar trebui să încurajăm progresul copiilor. De asemenea, este important să încurajăm
greşelile ca parte importantă din progres. Trebuie să-i ajutăm pe copii să
conştientizeze greşelile pe care le fac, pentru a învăţa din ele, ci nu pentru a le
repeta. Este important să-i învăţăm pe copii că manualele şcolare şi materialele
auxiliare sunt mijloace elementare ce sunt de folos în dezvoltarea minţii lor. De
asemenea, este foarte important să învăţăm din marea şcoală a vieţii, din propria
experienţă. Aceştia trebuie învăţaţi că pot să realizeze orice lucru în care cred. Ei
trebuie să facă tot ce le stă în puteri pentru a se mulţumi pe ei înşişi, trebuie să fie
oneşti cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor. Este necesar să-i învăţăm să îşi formeze
obiective, planuri bine determinate, iar cu ambiţie şi perseverenţă să urmărească
aceste obiective şi să le ducă la bun sfârşit, pentru a avea finalul şi performanţa
dorită.
De asemenea, consider că este esenţial să-i învăţăm pe copii să-şi exprime
propriile gânduri fără teamă, să accepte sau să respingă ideile celorlalţi, păstrând
pentru ei ceea ce este bun şi esenţial pentru dezvoltarea şi formarea unei gândiri
independente, bazându-se pe propria judecată. Aceştia trebuie învăţaţi să ia decizii
prompte şi să nu se lase influenţaţi de cei din jurul lor. Este fundamental că ei să
cunoască puterea creierului lor, un instrument prin intermediul căruia ei primesc
energii, care sunt canalizate şi specializate în gânduri, în informaţii. Ei trebuie să
înveţe că prin autocontrol pot afla şi obţine valoarea armoniei din propriile minţi.
De asemenea, ei trebuie să facă distincţia între bine şi rău, pentru a opri ceea ce
este bun şi poate fi valorificat pentru ei şi de a înlătura ceea ce este nefolositor.
Sunt de părere că există anumite valori pe care noi, profesorii, trebuie să le
insuflăm elevilor noştri. Ei trebuie să ştie că pentru fiecare problemă care le apare
în cale există câte o soluţie. Este necesar pentru că ei să înveţe cum să-şi
organizeze şi să-şi folosească timpul liber. Trebuie să antrenăm copii să recunoască
ideile cu aplicabilitate practică ce le pot aduce beneficii şi îi ajută în obţinerea a
ceea ce îşi doresc de la viaţă.
În prezent, realizez cât de important este să ştim cum să învăţăm. În şcoala
gimnazială şi în liceu, consider că am pierdut destul de multă informaţie care îmi
putea fi esenţială şi benefică în prezent şi care m-ar fi putut ajuta să învăţ mult mai
bine şi să realizez mai multe conexiuni între diverse discipline. Însă totodată, mă
bucur că în facultate am descoperit care este adevăratul meu stil de învăţare,
învăţând cum să învăţ. Datorită acestui eseu reflexiv, realizez şi mă bucură faptul
că am reflectat la propria învăţare de-a lungul timpului, care a crescut considerabil,
fiind mândră de performanţa la care am reuşit să ajung până în prezent şi, de ce nu,
la perfomanţele la care voi ajunge în viitor. În viitoarea carieră didactică,
armonizarea cunoştinţelor şi a informaţiilor cu tehnicile, metodele, mijloacele şi
procedeele folosite în prezent în propria învăţare, vor asigura elevului o autonomie
educativă.
Concluzionând, am obţinut o reţetă consistentă pentru învăţare, reţetă care
mi-a asigurat o independentă şi o autonomie în propria învăţare. La clasificări,
scheme, descrieri, interpretări, planşe, concepte, raţionamente şi corelaţii am
adăugat din abundenţă motivaţie personală, concentrare, ambiţie şi perseverenţă,
rezultându-mă pe mine. Eu, care de-a lungul propriei învăţări am descoperit noi
lucruri care în prezent îmi sunt extrem de folositoare, eu care sunt activistă,
reflexivă şi pragmatică, eu care am avut parte - şi încă am - de sistemul de
recompense, eu care mă bazez si ȋncurajez învăţarea prin descoperire.