UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA „FAMILIA CREȘTINĂ CONTEMPORANĂ”

FAMILIA VITREGĂ

Student :
Aurel-Ionuț HURDUC

Îndrumător:
CONF. DR. GABRIELA CARMEN LĂZĂREANU

Iași
2019
 Roluri și relații în familia vitregă
Instituția familiei a existat dintotdeauna, dar de asemeanea odata cu întemeierea familiei au
existat si nepotriviri de caracter sau diferite vicii ce au dus la despărțire și recăsătoria soților cu alți
parteneri, iar odată ce intervine recăsătoriea, părintele intrus încearcă sa alcătuiască alături de noii
membri, familia tradițională, ceea ce nu este imposibil dar este destul de greu, deoarece noul său rol de
părinte vitreg este cu greu acceptat atat in respect, legimitate cât și autoritate față de părintele biologic.
Pentru acest aspect al comportamentului noului părinte intr-o familie nouă, nu există o exprimare clară
deoarece fiecare familie are propriul său stil de viață, iar raportarea unuia fața de ceilalți membri ai noii
familiei diferă de la caz la caz.
Disciplina este o problemă frecventa în familiile reconstituite, pentru ca adesea, copiii văd
părintele vitreg ca pe un intrus. Reputaţia părintelui vitreg este în mod semnificativ lezată în familiile
reconstituite, şi, evident, inferioară celei din prima căsătorie.La fel ca în familia anterioară, membrii
trebuie să creeze cadrul dezvoltării empatiei reciproce pentru a se susţine reciproc în nouă familie. Multe
din ritualuri, aşteptări şi reguli vor fi redefinite, multe căi vechi de a rezolva lucrurile vor fi abandonate,
astfel încât restructurarea familiei să aibă succes. Membrii au nevoie să acorde atenţie constantă
relaţiilor în familie şi interacţiunii, până se va ajunge la desfăşurarea acestora de la sine, astfel încât
membrii să se poată simţi confortabil, să interacţioneze spontan. Numai astfel adaptarea în nouă familie
se poate realiza.
În familiile vitrege tind să apară anumite dificultăţi. Problemele familiei reconstituite ţin de specificul
relaţiilor din sistemul familial structurat după recăsătorire, riscul repetării anumitor erori din mariajele
anterioare şi de relaţii cu ex-consortii. Aceştia din urmă rămân de cele mai multe ori în relaţii (mai mult
sau mai puţin reglate juridic şi psihologic) cu copiii lor. Adeseori, părinţii vitregi au un comportament
neadecvat faţă de copiii vitregi, mai ales legat de atitudinile şi relaţiile acestora cu părinţii naturali 1.
Dificultăţi în familiile vitrege apar din mai multe cauze. În primul rând, mai există, de obicei, un părinte
natural, care locuieşte în altă parte, şi a cărui influenţa asupra copilului său copiilor poate rămâne
puternică. În al doilea rând, relaţiile de cooperare între indivizii divorţaţi se tensionează adesea, în cazul
când unul sau amândoi se recăsătoresc. Să luăm cazul unei femei cu doi copii care se recăsătoreşte cu un
bărbat, care la rândul lui are doi copii şi locuiesc toţi împreună. Dacă părinţii “din afara” insistă să fie
vizitaţi de copii lor la fel ca şi înainte, vor fi exacerbate tensiunile majore apărute în cursul stabilirii unei
astfel de familii noi. De exemplu, se poate dovedi imposibil ca familia nouă să se întâlnească în plen la
sfârşitul săptămânii.
În al treilea rând, familiile vitrege reunesc copii proveniţi din medii diferite, care pot avea
aşteptări diferite asupra comportării diferite în interiorul familiei. Întrucât majoritatea copiilor vitregi
“aparţin” de două familii, probabilitatea conflictelor dintre obiceiurile şi concepţiile lor este
considerabilă2. Există puţine norme stabilite care să definească relaţiile dintre părintele vitreg şi copilul
vitreg. Copilul ar trebui să-l strige pe părintele vitreg pe nume, sau ar fi mai potrivit să-i spună “mamă”
sau “tată”? Ar trebui părintele vitreg să-şi disciplineze copiii vitregi aşa cum ar face-o un părinte
natural? Cum ar trebui un părinte vitreg să-l trateze pe partenerul nou al fostului partener în cazul când
preia copiii?
Dificultăţile create prin recăsătorirea după divorţ sunt într-adevăr noi. Membrii acestor familii
îşi crează propriile lor moduri de adaptare la relativ neîncadratele circumstanţe în care se găsesc. Unii
autori vorbesc astăzi despre familia binucleara, înţelegând prin aceasta că cele două familii care se
formează după divorţ cuprind, totuşi, un singur sistem familial în care sunt incluşi copiii. Concluzia la
care ajung cercetătorii este aceea că, în timp ce căsătoriile sunt destrămate prin divorţ, familiile în
întregul lor nu sunt. Mai ales acolo unde sunt şi copii, multe legături persistă în ciuda reconstrucţiei
legăturilor de familie, produse în urma recăsătoririi3.Părinţii vitregi suferă din cauza mesajului dublu pe
care îl dăm. Un părinte vitreg este un părinte ad-hoc, de la care, adesea, ne aşteptăm să înlocuiască un
părinte natural absent, şi să ofere sprijinul financiar pentru copil şi pentru familie şi, totuşi, în alt fel, un
părinte vitreg este un nou părinte, fără drepturi egale.
Familiile vitrege nu sunt în nici un caz un grup omogen: ele includ multe variaţii ale structurii
familiale care necesită modalităţi diferite de adaptare şi reorganizare. Cuplurile recăsătorite, adesea, se
luptă din greu pentru a ajunge să fie familii “obişnuite”, încercând să gonească fantomele trecutului,
care le reamintesc că sunt doar o familie vitregă. părinţii vitregi sunt supuşi la nenumărate presiuni,
pentru a juca rolul părintelui natural. Copiii pot avea resentimente profunde faţă de un nou venit care,
aparent, a fost cauza destrămării căsniciei părinţilor lor. Le poate fi frică de pierderea afecţiunii
părintelui rămas, şi pot avea o disperată nevoie de siguranţă şi de atenţie suplimentară tocmai când noul
cuplu se află în fază de lună de miere a relaţiei dintre ei4.
Relaţiile proaste dintre copiii şi părinţii vitregi erau mult mai răspândite atunci când familia s-
a destrămat prin divorţ, decât atunci când un părinte natural a murit. Modul în care e prezentat copiilor
un nou tovarăş de viaţă (sau un părinte vitreg) este foarte important. Dacă li se dau copiilor explicaţiile
adecvate, sprijinul şi asigurările de care au nevoie, este mult mai probabil că ei să accepte şi să facă faţă
noilor schimbări din viaţa lor.
Conflictele în familiile vitrege nu sunt provocate numai de intruziunea problemelor
nerezolvate din trecut; se nasc, de asemenea, tensiuni din cauză că membrii familiei vitrege sunt defazaţi
prin poziţiile pe care le aveau în ciclul de viaţă al familiei. Părinţii vitregi care nu au mai avut copii pot
fi puşi în faţa unor scene dificile cu copiii lor vitregi adolescenţi, din cauză că nu au participat în nici un
fel la copilăria acestora5. Alţii pot aduce cu ei copii mici din alte căsătorii anterioare, obligându-şi
partenerul să se întoarcă în timp, la un stadiu mai timpuriu al ciclului vieţii de familie, pe care îl
consideraseră că l-au depăşit deja. Ajutarea membrilor familiei să devină mai conştienţi de aceste
tensiuni între diferite stadii ale ciclului vieţii de familie, poate uşura o parte din frustrările reciproce.
 a)Taţi vitregi
Cei mai mulţi părinţi vitregi sunt taţi vitregi. Cauza creşterii numărului taţilor vitregi este
faptul că, în general, custodia copiilor este acordată mamelor, majoritatea copiilor trăind încă împreună
cu mama lor biologică.
Statutul de tatăl natural şi cel vitreg reprezintă o confruntare între două concepţii: aceea a
primatului legăturii de sânge şi aceea a priorităţii legăturii sociale. Cine sunt adevăraţii părinţi: cei care
zămislesc copilul său cei care îl cresc? Copiii sunt tentaţi să adopte raţionamentul: sau tatăl biologic, sau
tatăl social.
Se presupune că taţii sunt mai puţin devotaţi în îngrijirea copiilor decât mamele, şi că e nevoie
ca ei să dovedească competenţele unui părinte, în timp ce competenţa maternă e presupusă că existenţa,
dacă nu se dovedeşte lipsa ei. Când părinţii se separă, ruptura dintre ei poate fi adâncită de credinta că,
de obicei, părintele “bun”, cel care îngrijeşte, este cel care rămâne cu copiii, în vreme ce cel “rău”, sau
nepotrivit, este cel care părăseşte casa6.
În unele cazuri, mai frecvente în rândul categoriilor populare şi ale celor cu un nivel scăzut al
studiilor, adulţii nu fac altceva decât să substituie vechea familie (ale cărei erori vor să le şteargă) cu
nouă familie. Noul tată se implică în educaţia copiilor că şi când ar fi părintele biologic, în timp ce
contactele cu acesta din urmă sunt întrerupte. Plata pensiei alimentare încetează, adesea, odată cu
recăsătorirea mamei, fapt care impune noului tată obligativitatea de întreţinere, iar aceasta impune
legitimitatea exercitării rolului patern şi a puterii paterne. Logica substituţiei este fundamentală: un copil
trebuie să aibă doi părinţi, şi nu trei; triunghiul parental este, pentru aceşti subiecţi, de neconceput.
În alte cazuri, frecvente în rândul categoriilor favorizate economic şi al posesorilor de
diplome superioare, o logică a perenităţii permite continuarea contactelor copiilor cu tatăl biologic care
rămâne educatorul copiilor săi; noul partener al mamei nu se implică (sau se implică ocazional) în
educaţia copiilor acesteia, mai ales dacă are el însuşi copii. În oricare din cazuri, exercitarea rolului
patern este dificilă, iar apropierea între copil şi noul tată se realizează greu.
Dacă în cele din urmă copilul îl acceptă pe noul partener al mamei, acest fapt nu afectează
relaţiile cu tatăl biologic: dacă vizitele erau regulate înainte de recăsătorire, ele continuă şi după aceea.
Numeroasele cercetări arată că cel de-al doilea tată este mai repede acceptat atunci când copilul are o
vârstă mai mică de 8 ani şi, cu toate că, în general, fetele manifestă atitudini de respingere mai puternice
decât băieţii, la vârste mici ele se dovedesc sensibile la admiraţia şi deschiderea către ele al noului
partener al mamei7.
Deci, am observat că taţii joacă un rol important în cadrul familiei, ca agent al educaţiei. De
aceea, s-au ridicat o serie de probleme determinate de absenţa tatălui: explozia ratelor divorţialităţii şi
prioritatea maternă în încredinţarea copiilor, creşterea numărului copiilor născuţi în afara instituţiei
căsătoriei, ca şi numărul mare al femeilor care se recăsătoresc sau aleg variantă coabitării cu un bărbat
care nu este tatăl natural al copiilor lor, i-a condus pe psihologi, sociologi, jurişti, lucrători sociali către
noi piste de cercetare, cum sunt fenomenele “deprivării paterne” în familiile monoparentale, ca şi al
inflaţiei de taţi în familiile reconstituite8.
b)Mame vitrege
Se consideră că numărul familiilor în care noul părinte este mama este mult mai mic, întrucât
numai într-unul din zece cazuri de separare a părinţilor copilul este încredinţat tatălui9. Totuşi, dacă
ţinem cont de faptul că rata recăsătoririlor este mai mare la bărbaţi decât la femei şi că numărul
recăsătoririlor succesive pe care le contractează bărbaţii este, de regulă, mai mare , raportul între
numărul taţilor “vitregi” şi cel al mamelor “vitrege” se diminuează.
Cercetătorii descriu trei tipuri de conduite ale mamelor vitrege, similare celor ale taţilor
vitregi10.Ele pot acţiona după o logică a substituţiei mamei biologice, asumându-şi în întregime
responsabilităţile şi dreptul de control şi disciplinare în raport cu copilul, preocupându-se de bunăstarea
lui fizică şi emoţională. Dar, în cele mai multe cazuri, copilul este rezistent la încercările de substituire a
mamei naturale, pentru că, el îşi construieşte o imagine a mamei naturale ca unica sursă a căldurii,
dragostei şi înţelegerii şi nu doreşte, respectiv refuză, un surogat matern. Din alt punct de vedere, mama
vitregă poate încerca să joace rolul unei alte mame, dublând rolul matern pe care mama biologică
continuă să-l exercite, pretinzând respectul asociat statutului matern şi asumându-şi responsabilităţile
aferente. Totuşi, triunghiul mamă biologica-copil-mama vitregă situează copilul la intersecţia a două
modele culturale şi de identificare, generând confuzie şi frustrare, precum şi o reacţie de apărare , care
se manifestă, adesea , prin stimularea unor conflicte mai mult sau mai puţin deschise între cele două
mame şi prin apelul la tată în calitate de “arbitru”, fapt care poate conduce la deteriorarea noii relaţii
conjugale. O a treia figură maternă este aceea a mamei vitrege-prietene care încearcă să câştige
afecţiunea copilului, dar nu şi să-l disciplineze. Ea speră să devină un confident şi un sfătuitor de
încredere, este îngăduitoare şi evită să judece şi să critice comportamentele copilului. Chiar dacă acest
model de mamă “vitregă” poate să pară multora cel mai indicat, el este foarte greu de pus în practică:
multe femei trăiesc o senzaţie de disconfort jucând rolul mamei-prietene, au dificultăţi în controlul
limitelor unei relaţii de acest gen , iar copilului însuşi ideea unui egal-adult i se poate părea lipsită de
sens.
În familiile compuse în care mama este noul venit există cele mai multe probleme decât în
toate celelalte tipuri de familie, iar rolul de mamă vitregă este mai greu decât orice alt rol parental. Ea
trebuie să răspundă aşteptărilor sociale care atribuie mamei cea mai mare parte din responsabilitatea
vieţii domestice cotidiene, şi care fac din relaţia afectivă mamă-copil esenţa rolului matern.
Un părinte divorţat care se ocupă de copii singur sau împreună cu noul partener, poate opune
o puternică rezistenţă ca celălalt părinte să mai continue contactul cu copiii, mai ales dacă respectivul
părinte avusese puţin de-a face cu copiii înainte de separare. Copiii trebuie să ştie că părinţii lui încă se
mai îngrijesc de ei şi că nu i-au respins, chiar dacă unul din părinţi este înlocuit cu un alt partener al
părintelui.
c)Copiii în familiile vitrege
În urma unor divorţuri succesive, unii copii pot să fie crescuţi şi educaţi consecutiv de mai
mulţi “taţi”, Sau, ca urmare a jocului nesfârşit de-a căsătoria, să ajungă pe mâna unor persoane care
înlocuiesc ambii părinţi fireşti. Lipsa de afecţiune părintească, de grija atentă şi control echilibrat,
brutalitatea şi indiferenţa, climatul relaţional rece şi neprimitor nu numai că provoacă mari modificări în
planul psihologic şi afectiv, în modul lor de a vedea lumea şi de a se raporta la ea ci fac din ea, adesea,
victimile delicvenţei11. Nu trebuie, însă, să ajungem la generalizări pripite, că ori de câte ori este vorba
de recăsătorirea părinţilor divorţaţi sau rămaşi văduvi, automat se conturează o atmosferă negativă.
“Fiziologia” noului climat familial pentru copil depinde de mijloacele de ordin psihologic şi afectiv
folosite de înlocuitorii părinţilor lui fireşti în a-l atrage şi a-l integra în noul sistem relaţional
intrafamilial.
Adeseori, părinţii vitregi au un comportament neadecvat faţă de copii vitregi, mai ales legat
de atitudinile şi relaţiile acestora cu părinţii naturali. Pe de altă parte, pentru copil, recăsătorirea
părintelui creează câteva probleme reale, cum ar fi următoarele12:
-copilul se confruntă cu situaţia de “a-şi împărţi” efectiv părintele cu noul soţ al acestuia.
Problema poate fi, în special dificilă pentru băieţii care au o atitudine înalt posesivă şi protectivă faţă de
mama lor divorţată şi recăsătorită;
-copilul se poate teme de o modificare a regulilor în nouă familie, ceea ce este, după
terminarea divorţului, o idee şi o aşteptare realistă;
-copilul poate resimţi din partea părintelui vitreg asemănător sau diferit, modul de disciplinare
pentru comportamente, moduri de a face şi gândi cu care s-a deprins sau care erau de la părintele
natural;
-copilul se poate învinovăţi dacă se simte atras sau iubeşte părintele vitreg, deoarece s-ar simţi
simultan neloial faţă de părintele necustodial (care poare fi deja în postura de vizitator de drept);
-copilul trebuie să renunţe la visul său de a-şi revedea părinţii împreună, şi aceasta nu-i uşor
de făcut. în consecinţă, el poate avea tendinţa să-şi crească ostilitatea faţă de părintele vitreg.
Unii copii reacţionează prin respingerea părintelui pe care îl percep ca fiind vinovat,
responsabil de producerea rupturii şi de refacerea familiei în alte limite, alţii fac vizite secrete părintelui
absent pe la spatele părintelui căruia i-au fost încredinţaţi, în noua sa familie, şi chiar copiii mici fug
uneori de acasă în căutarea unui părinte pe care l-au idealizat în imaginea lor13. Persoana pe care o
găsesc ar putea să ajungă la un trist eşec, în încercarea de a se potrivi fanteziei lor. O anumită rebeliune
împotriva autorităţii parentale în familia vitregă, este o reacţie normală la adolescenţi, şi o parte din
modul lor de a-şi preciza propria identitate şi autonomie. Părinţii vitregi pot să suprareactioneze la
comportamentul tipic adolescentin, uitând că ar fi avut aceleaşi probleme şi în legătură cu proprii copii.
 Părinţii biologici care intră în competiţie pentru afecţiunea copiilor lor, fiind în familii vitrege
diferite, nu oferă limitele sigure ale sprijinului şi controlului părintesc de care adolescenţii au nevoie ca
să înveţe să se bazeze pe propriul lor control. Un adolescent rebel poate fi tentat să alerge de la părintele
care exercită un control mai strâns asupra lui, la cel care pare a fi mai permisiv, învăţând astfel un mod
negativ de evitare a autorităţii, ori de câte ori aceasta devine stânjenitoare14.
Una dintre problemele familiilor reconstituite este aceea a modelelor multiple. Victimizarea copiilor
şi culpabilizarea părinţilor nu mai este o atitudine de actualitate; după o perioadă de acomodare, copiii
vitregi nu au mai multe dificultăţi şcolare, de relaţionare şi de integrare socială decât ceilalţi copii.
Culpabilizarea şi victimizarea copiilor este produsul unei concepţii care consideră copilul “un mic
inocent” care nu greşeşte nimic pentru că actele Să le se supun raţionalităţii adulte. Or, copilul se
manifestă ca actor, iar conduitele Să le se supun unei raţionalităţi proprii, diferite de raţionalitatea
adultă. Complexitatea familiilor compuse şi a rolurilor părinţilor “de-al doilea” poate fi înţeleasă numai
dacă este analizată “noua fratrie” în spaţiul căreia geloziile, rivalităţile, alianţele se exprimă în forme
mai violente, care pot fi cu greu controlate. Copiii nu sunt întotdeauna pregătiţi înainte de căsătorie să
împartă spaţiul personal, jucăriile şi mai ales afecţiunea părintelui cu alţi copii; uneori ei au sentimentul,
justificat de conduite reale ale adulţilor sau rod al propriilor temeri şi fantezii, de a fi supuşi unui
tratament diferenţiat15. În concluzie, complexitatea raporturilor dintre copil, părintele biologic şi
părintele social rămâne certă.
e)Puterea parentală în familiile vitrege
Exercitarea autoritatai şi impunerea unei discipline în familiile vitrege sunt aspectele cele mai
delicate ale rolurilor parentale. Copiii acceptă adesea o relaţie bazată pe afecţiune şi încredere, acceptă
ajutorul, dar resping apelul la ordine, mai ales dacă acesta intervine după un timp în care părintele vitreg
nu a făcut nici o tentativă de disciplinare.
În absenţa tatălui biologic, singura persoană a cărei autoritate o recunoaşte fără ezitare copilul
este mama. Tatăl vitreg trebuie să cucerească dreptul de exercitare a autorităţii, iar acolo unde aceasta se
întâmplă, el face un angajament personal, exeptional şi de durata care ascultă de o etică a afecţiunii şi nu
de una a datoriei. Din acest motiv, el este reprezentantul idealului de familie “electivă”, iar familia
compusă corespunde cel mai bine idealului electiv al familiei relaţionare16. Ambiguitatea rolului patern
în familiile vitrege este constatată de mulţi autori, determinant fiind ca nici limbajul, nici obiceiurile şi
nici legea nu oferă linii orientative pentru felul în care un cuplu recăsătorit şi copiii săi ar putea soluţiona
problemele lor specifice. Părinţii sunt implicaţi şi obligaţi să conştientizeze permanent problemele care
apar şi să negocieze soluţii. Dar cu toate acestea, menţinerea coeziunii a noii distribuţii familiale este
greu de realizat, neputând să se refere la norme exterioare, fiind mai mult o chestiune centrală. Familiile
vitrege sunt veritabile laboratoare de producţie normativă şi de organizare socială.
Copiii au puterea de a-l atâta pe părintele biologic impotriva părintelui vitreg, pe fraţi
împotriva părinţilor şi pe fraţii vitregi impotriva fraţilor.
 Bibliografie
1. Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian – Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei, Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1998
2. Giddens, Anthony – Sociologie, Editura BICC ALL, Bucureşti, 2000
3. idem
4. Parkinson, Lisa – Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993
5. idem
6. Parkinson, Lisa – Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993
7. Stănciulescu, Elisabeta – Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1993
8. Bătrânu, Emilia – Educaţia în familie, Editura Politică, Bucureşti, 1980
9. Saxton apud Stănciulescu, Elisabeta – Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1993,
p. 156
10. Stănciulescu, Elisabeta – Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1993
11. Mitrofan, Nicolae – Dragostea şi căsătoria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
12. Mitrofan, Iolanda, Ciuperca, Cristian – Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei, Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1998
13. Parkinson, Lisa – Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993
14. idem
15. Stănciulescu, Elisabeta – Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1993
16. Idem