Terapiile cognitiv-comportamentale:

 toate comportamentele, adaptative sau

neadaptative, sunt rezultatul unor scheme
implicite;
 cognitiile: ideii, credinte, semnificatii ce
mediaza comportamentul in mod direct;
 tulburarile de comportament rezulta dintr-o
perturbare a proceselor cognitive. Terapia isi
propune identificarea, provocarea si schimbarea
acestora.
TCC sunt “contractuale şi transparente” în măsura
în care ele sunt explicite în privinţa finalităţilor, a
mijloacelor de acţiune şi a modurilor de relaţie
terapeut-client.
In TCC:
 accentul cade pe tehnicile utilizate;
 terapeutul adopta o atitudine colaborativa. Raportul de
colaborare se defineşte prin relaţia dintre psihoterapeut şi
pacient în care cei doi lucrează impreună într-o manieră
activă, pentru a rezolva problemele prezentate în cadrul
psihoterapiei
Rolul terapeutului:
• orienteaza, ghideaza, colaboreaza, este partenerul
pacientului;
•Explica, informeaza asupra dobandirii comportamentelor
inadaptate, mentinerii lor, asupra tehnicilor terapeutice
utilizate;
• alege strategia terapeutica;
• stimuleaza motivatia de participare a pacientului;
•Aplica tehnici terapeutice
•Stabileste numarul de sedinte si momentul in care terapia
se termina
Empatie
Autenticitate
Cordialitate
Profesionalism
Empatic-intelege realitatea traita de pacient
Autentic-aptitudinea terapeutului de a se simti in largul
sau(emotii, sentimente, proasta dispozitie)
Cordial-apare spontan odata cu empatia(consider
pacientul simpatic)
Cu cat este mai profesionist cu atat isi poate permite sa fie
E.A.C.
În cadrul unei şedinţe individuale şi cu scopul de a stabili
un raport de colaborare, terapeutul trebuie să ţină cont de
cele 3 dimensiuni :

TERAPEUT PACIENT

RELAŢIE
 Terapeut

Terapeut Pacient

Relaţie

-Emoţii şi sentimente -Simetrică

-Gânduri automate şi -Complementară -Non-verbal
-ipoteze -Verbal
Verbală : conţinutul semantic al mesajului.
Nonverbală: forma mesajului, maniera în care este emis acesta.
Nonverbalul pacientului indică adesea dacă relaţia de colaborare
se instalează sau nu.
Autoobservarea terapeutului
Reacţiile terapeutului pe parcursul terapiei sunt
inevitabile, de aceea el trebuie să dispună de o bună
capacitate de autoobservare, de metode care sa-i
permită să-şi folosească emoţiile, sentimentele,
gândurile şi comportamentele în direcţia terapiei.
Emoţiile şi sentimentele terapeutului: Metoda “avantaje,
inconveniente, riscuri”
Gândurile automate ale terapeutului
Obsevarea relaţiei cu pacientul
Obsevarea stilului relaţional ne permite adesea să
corectăm metodele folosite, deci să diminuăm
rezistenţele, reactanţele şi poate favoriza o relaţie de
colaborare.
Relaţia terapeutică poate fi :
 Simetrică

 Complementară
Tipuri de relaţii
Relaţia simetrică: pacientul şi terapeutul adoptă un
comportament “în oglindă”.

Relaţia complementară : fiecare persoană adoptă un

comportament care îl completează pe al celeilalte.
Complementarităţile sunt frecvente în cadrul
terapiilor şi maschează, uneori, puternice rezistenţe la
schimbare.
Simetrii şi complementarităţi
O relaţie de colaborare bine stabilită presupune o
alternanţă, adaptată procesului terapeutic, de simetrii
şi complementarităţi.
Dacă simetria este pe primul plan – terapeutul aplică
afirmarea sinelui empatic, însoţită de o atitudine
persistentă ceea ce dezamorsează escalada simetrică.
Atunci când complementaritatea este pe primul plan
terapeutul poate recurge la două metode:
 SIMETRIZAREA

 INVERSIUNEA COMPLEMENTARITĂŢII ( terapeutul

inversează poziţiile pentru a-i oferi pacientului o poziţie de
specialist în legătură cu sine şi cu situaţia în care se
găseşte).
Tehnicile de convorbire în cadrul
consultaţiilor individuale
Metoda celor “4R”
Interogarea socratică

 Metoda celor “4R” –permite stabilirea rapidă a unei bune relaţii de

colaborare.
 1. Recontextualizarea constă in a repune în context
 Centrează atenţia pacientului asupra stărilor sale decât asupra

relaţiei cu terapeutul
 Îi permite terapeutului să înţeleagă mai bine ceea ce trăieşte

pacientul
 Facilitează analiza funcţională sincronică pornind de la o

situaţie precisă
A recontextualiza nu inseamna a intelege, nici a
explora, inseamna a repune in context pentru ca:
- atentia pacientului sa se centreze pe problema
evocata mai degarba decat asupra relatiei cu
terapeutul;
-terapeutul sa-si dezvolte empatia.
A explora inainte ca relatia de colaborare sa fie bine
stabilita prezinta riscul de a intari rezistenta sau
reactanta pacientului.
Reformularea
 A relua cuvânt cu cuvânt ceea ce spune pacientul permite o bună recentrare a terapiei în
cadrul relaţiei de colaborare.
 Tipuri de reformulare:
 Repetitia: este intr-o oarecare masura “metoda papagal”, terapeutul verbalizeaza cuvant
cu cuvant, cat mai exact posibil ceea ce spune pacientul. Acesta asculta ceea ce tocmai a
spus, focalizandu-si atentia asupra celor traite mai degraba decat asupra terapeutului
sau asupra relatiei cu acesta.
 Unor terapeuti le este teama sa repete exact ceea ce a spus pacientul, folosind adesea
sinonime , formulari diferite sau se incurca in cuvinte si expresii inutile .
 A nu repeta exact ceea ce spune pacientul diminueaza considerabil impactul
reformularii:
 - terapeutul risca sa traduca in mod diferit ceea ce pacientul verbalizeaza
 - pacientul isi focalizeaza atentia asupra formularii si asupra terapeutului mai degarba decat
asupra trairii sale
 Precizarea termenilor: atunci cand pacientii nu-si gasesc cuvintele sau
verbalizeaza greu ceea ce resimt ori doresc sa spuna, terapeutul poate sa-I
ajute sa-si precizeze gandurile. Precizarea termenilor trebuie sa fie clara si
concisa, cat mai aproape posibil de ceea ce spune pacientul si este insotita de
o verificare a pertinentei. Daca metoda este bine aplicata, atentia pacientului
ramane focalizata asupra realitatii sale mai degraba decat asupra relatiei sau
asupra a ceea ce verbalizeaza terapeutul.
 Formularea ipotezelor: o ipoteza trebuie sa fie congruenta cu desfasurarea
terapiei. Ea este prezentata intr –o maniera clara si precisa. Terapetul verifica
acordul pacientului. Ipotezele trebuie stabilite pornind de la realitatea pe care
o traieste pacientul. Terapeutul trebuie sa verifice daca pacientul are aceeasi
ipoteza si va adapta ipoteza in functie de verificarea pe care o va face ipreuna
cu pacientul.
3. Rezumatul
 Rezumatul – este o reformulare lărgită. Rezumatul permite:
 - obtinerea unor comentarii din partea pacientului, ceea ce
favorizeaza relatia de colaborare.
 - stabilirea faptului ca o lista de probleme are un inceput si un sfarsit
 - verificarea faptului ca pacientul si terapeutul sunt “pe aceeasi
lungime de unda”, ca inteleg lucrurile in acelasi mod.
 In practica, a face un rezumat este util atunci cand nu stii ce sa spui
sau cum sa continui sedinta si mai bine sa se procedeze la acest mod
decat sa se puna intrebari suplimentare adesea inutile.
4. Întărirea
 Întărirea – este definită în raport cu ceea ce este de dorit să se dezvolte:
“trebuie să udăm ceea ce dorim să vedem crescând”.
 O intarire pozitiva amplifica probabilitatea manifestarii unui
comportament de apropiere de stimulul discriminatoriu. O intarire
negativa amplifica probabilitatea manifestarii unui comportament de
indepartare de stimul.
 Întăriri privind faptele, intarirea este aplicata in legatura cu o actiune
savarsita de catre pacient (expl. Felicitarea pacientului cand a indeplinit o
sarcina/tema pentru acasa)
 Întăriri asupra per soanei consta in intarirea uneia dintre calitatile sale.
Reactiile afective ale pacientului sunt, in aceasta situatie mai puternice si de
aici provine periculozitatea dar si forta acestei metode. Expl. Amabilitatea
este o calitate pe care o aveti si pe care n-ar trebui sa o pierdeti.
Intarirea incearca sa dezvolte participarea activa a pacientului.
Interogarea socratică – formularea unor întrebări
pentru a-l ajuta pe interlocutor să perceapă o
problemă din diverse perspective:
 - reperarea gandirii automate
 - evaluarea procentajului de credinta in gandirea automata.

 - de ce procentajul nu este 100%(daca pacientul are

00%credinta, intrebarea devine: de ce 100% si nu 80%)

 - definirea termenilor

 - discutarea argumentelor pro sau contra

 - identificarea alternativelor
Pe masura ce interogarea socratica scoate in evidenta
gandurile automate, apoi antreneaza restructurarea
cognitiva, terapeutul ii permite pacientului sa
perceapa cele doua perspective posibile . Relatia de
colaborare marcata de participarea activa a
pacientului la terapie se instaleaza fara rezistenta si
fara reactanta.
Poate genera o puternica rezistenta sau o puternica reactanta.
Atitudinea adecvata ar fi punerea intrebarilor intr-o maniera
socratica si empatica, centrandu-se pe realitatea traita de
pacient.
Uneori certitudinile terapeutului dau nastere unei dezbateri cu
pacientul. Riscul unei escalade simetrice creste, aceasta putand
duce la esecul terapiei.
Terapeutii pun adese intrebari pentru a obtine informatii, cu riscul ca aceste
intrebari sa semene cu o interogare administrativa. Aceasta maniera, desi
uneori utila, risca sa contribuie la pierderea relatiei de colaborare si la
intarirea rezistentelor, ceea ce diminueaza accesul la informatii.
Este de preferat inlocuirea cu iterogarea empatica.
Se intampla uneori ca terapeutul sa-si urmeze ideile si sa
doreasca sa primeasca de la pacient raspunsuri congruente cu
asteptarile sale.
Problemele pe care le evoca pacientul trebuie luate intotdeauna
in serios.
Un terapeut care lucreaza prea mult are intotdeuna in fata lui un pacient care nu lucreaza
destul.
Consecinte: terapeutul oboseste iar pacientul conteaza prea mult pe terapeut pentru a-si
rezolva problemele.
Terapeutul cauat modalitati de implicare si colaborare activa a pacientului, propunandu-I in
acelasi timp ajutorul sau.
Exista tendinta de a aplica prea repede metodele, fara a verifica
etapele procesului terapeutic, mai ales in perioada de
supervizare.
Aceasta capcana este mai putin frecventa dar este reala, mai ales pentru terapeutii care
doresc sa fie siguri ca aplica cu precizie metoda potrivita.
Insa un exces de certitudine nu este necesar pentru ca “toate drumurile duc la Roma” si
pentru ca este mai bine sa adaptam metodele la terapie decat terapia la metode.
Sentimentul de securitate trebuie sa vina mai degraba din capacitatea de a “pilota” terapia.
Misch(2000)-tehnici ce pot contribui la
dezvoltarea unei aliante terapeutice
eficiente
Asumarea rolului de ,,parinte bun”-sustinere in
realizarea obiectevelor pe care si le propune si nu
impune
Promovarea si protejarea aliantei terapeutice-tratarea
clientului asa cum am dori noi sa fim tratati intr-o
situatie similara
Sublette si Novick(2004)
principii generale
Petreceti majoritatea timpului ascultand si observand
Nu puteti da o mana de ajutor clientul daca nu sunteti
empatic fata de el
Clarificati ceea ce vi se pare vag, neobisnuit sau lipsit de
claritate
Confruntati clientul cu acele comportamente care sunt
nocive
Nu interpretati comportamentele decat dupa ce acestea s-
au manifestat in repetate randuri
Fiti pregatit in a revizui comentariile dvs.
Fiti pregatiti sa faceti greseli
CONCLUZII
Perspectivelele, maniera de a conceptualiza
problemele, acţiunile terapeutice sunt alese în funcţie
de 2 principii:
Primum non nocere (În primul rând nu dăuna)
Parcimonia (Să obţii maximum posibil cu minimum
de efort posibil).