Conceptele de Transfer și Contratransfer

Transferul este o legătură care se instaurează în mod automat în legătura pacient-terapeut,

reprezintă tot ceea ce simte pacientul în prezența și în relația cu analistul, tot ceea ce retrăiește el
în relația analitică și în raport cu analistul său.

Paralel, termenul de contratransfer constă în suma reacțiilor afective pe care le are analistul în
raport cu pacientul sau cu relația analitică. Comparativ cu cele abordate privind fenomenul
transferului, contratransferul este relativ puțin discutat și abordat. Dezvoltarea acestui fenomen a
venit ca urmare a recunoașterii faptului că analistul nu este, și nu poate fi neutru și obiectiv.

Pe scurt, așa cum tranferul constă din reacții iraționale ale pacientului la terapeut, astfel
contratransferul constă din reacții iraționale ale terapeutului față dde pacient.

Cele mai multe discuții despre contratransfer în mod clar reflectă faptul că reacțiile
transferului emise de analist pentru pacient sunt puține și slabe în comparație cu cele ale
pacientului vis-a-vis de analist. Acest lucru poate fi atât în psihanaliză, cât şi în alte forme de
terapie. Berman prevede că, din cauza analizei de formare, atitudinile și răspunsurile emoționale
ale analistului vor fi mai puțin intense și mai scurte ca durată decât cele ale altor persoane.
Cu toate acestea, amploarea și semnificația reacțiilor emoționale ale analistului faţă de client au
fost din ce în ce mai recunoscute, și, deși aceste reacții variază în natură, acestea au avut tendința
de a fi incluse în rândul reacțiilor contratransferențiale. S-au purtat mai multe discuții cu
psihanaliști, inclusiv cele cu Heimann, Micul, Reich, Cohen, Gitelson și Racker, care au o
valoare pentru toţi terapeuţii. Deși pare că transferul constituie mai puțin decăt o problemă în alte
terapii decât în analiză, contratransferul, în linii mari definit ca atitudine nejustificată sau
excesivă, reacție emoțională față de client, este o problemă semnificativă în toate terapiile.
Cu toate acestea, ar fi oportună considerarea modului în care terapeutul poate să recunoască și să
se ocupe cu propriile reacții emoționale în terapie. Asemenea transferului, contratransferul este
văzut de către analiști ca fiind atât un pericol și un moment pozitiv. Deși ar părea să fie cel mai
adesea un obstacol, recent, a fost privit ca un ajutor, dar utilizarea sa nu a fost suficient descrisă
sau explorată.
Având în vedere că nevoile pe care terapeutul posibil le satisface, în relația terapeutică nu ajung,
de obicei, la conștientizare, cum poate terapeutul deveni conștienți de ele? Uneori, desigur, ele
sunt însoțite de sentimente puternice sau clare. Acest lucru sugerează faptul că terapeutul ar
trebui să examineze orice emoții puternice sau neobișnuite care apar în el însuși în timpul
tratamentului. Dezvoltarea unui gustul puternic de antipatie faţă de client ar trebui să fie
examinate. Pe de o parte, terapeutul se poate identifica cu clientul, astfel că empatia a devenit
simpatie. Pe de altă parte, el poate să fie iritat și nerăbdător, la lipsa de progres a situaţiei
clientului, care poate fi un pericol pentru conceptul său despre sine, ca un terapeut de succes,
competent. Reacțiile de dragoste sau ură pot sau nu trebuie să fie legată de personalitatea reală
sau comportamentul clientului, dar, în orice caz, acestea ar trebui să fie examinate.
Reacțiile emoționale puternice ale clientului nu ar trebui să fie acceptate în mod automat
sau interpretate ca reacții transferenţiale.Terapeutul trebuie să se examineze pentru a vedea dacă
propriul său comportament sau personalitate nu a trezit reacția. Din moment ce vedem ceea ce
vrem să vedem, în terapie, ca și în alte situații, este prea ușor să atribui reacțiile clientului la
transfer, mai degrabă decât să le examinezi în termeni de personalitate proprie și comportament
propriu. Terapeutul poate proiecta propriile idei și nevoi în comportamentul clientului. Benedek
subliniază faptul că clientul poate face răspunsuri valide terapeutului ca o persoană, pe care
terapeutul le etichetează ca transfer, fapt pentru ca să le accepte l-ar obliga să renunțe la poziția
sa ca un agent impersonal, sau ecran.
Vedem atunci că reacțiile emoționale ale clientului şi terapeutului trebuie să fie examinate din
punct de vedere a răspunsurilor realităţii unuia la celălalt și trebuie să fie înțelese ca atare pentru
un progres în terapie. Cohen sugerează, în acest sens, că „probabil, pierderea sentimentului că
comunicarea este eficientă este semnalul cel mai frecvent utilizat care provoacă analistul la o
căutare pentru ceea ce are loc greșit, o căutare care începe cu sine însuși. Mabel Cohen sugerează
o definiție utilă a contratransferului pentru toţi terapeuţii: „Atunci când, în relația pacient-analist,
anxietatea este trezită în analist, cu efectul pe care comunicarea între cele două părţi este
perturbată de unele modificări în comportamentul analistului (verbal sau în alt mod), atunci
contratransferul este prezent”. Ea clasifică situațiile anxioase stârnite, în trei categorii, prima
include factori situaționali sau evenimente de realitate, în viața analistului, inclusiv necesitatea
de succes sau recunoaștere a sa ca un terapeut competent.

A doua categorie include probleme nerezolvate nevrotice ale terapeutului. Cea de-a treia constă
în comunicarea anxietăţii pacientului la terapeut, prin mijloace verbale sau nonverbale.
Relația terapeutică este una complexă. Atât terapeutul cât și clientul reacționează unul la
altul în ceea ce privește diferite gradaţii ale realităţii şi ale proiecției sau transferului. Fiecare
reacţioneaza vis-a-vis de celălalt în termeni de percepții și percepții greșite, precum și percepțiile
și percepțiile greșite pe care celălalt le are de la primul. Nu este de mirare astfel că relația este
complexă, iar analiza ei este dificilă și adesea confuză. De asemena este firesc că neînțelegerile
se dezvolte în relație.
O condiție necesară a flexibilităţii terapeutice este prezența înțelegerii, care se bazează pe o
comunicare eficientă. Tot ce facilitează canalele de comunicare este dorit în terapie. Terapeutul
trebuie să țină în permanență în minte necesitatea comunicării și înțelegerii reciproce în a decide
ceea ce el trebuie să introducă în situația terapeutică în raport cu propriile lui sentimente și
reacții.