JOURNAL OF PSYCHOTHERAPY PRACTICE AND RESEARCH•VOLUME 3•NUMBER 4•FALL

1994
Hate in the Counter-Transference

Ura în Contratransfer

D.W. Winnicott

Traducere: Magda Suslov

În acest articol doresc să examinez un anumit aspect al subiectului mai larg al ambivalenței, și
anume ura în contratransfer. Cred că sarcina analistului (să-l numim analist cercetător) care își
asumă analizarea unui psihotic e serios împovărată de acest fenomen, și că analizarea psihoticilor
devine imposibilă dacă propria ură a analistului nu e clar diferențiată și conștientă. Este echivalent cu
a spune că un analist trebuie el însuși analizat, dar și că analizarea unui psihotic e obositoare în
comparație cu cea a unui nevrotic, iar asta e inerent.
În afară de tratamentul psihanalitic, gestionarea unui psihotic e menită să fie obositoare. Din
când în când 1,2, am făcut remarci foarte critice la adresa curentelor moderne din psihiatrie, cu prea
ușor folositele lor șocuri electrice și prea drasticele lor lobotomii. Din cauza criticilor pe care le-am
exprimat, aș vrea să fiu primul care recunoaște dificultatea extremă inerentă sarcinii de psihiatru, și
mai ales celei de asistentă de psihiatrie. Trebuie că pacienții alienați mintal sunt o grea povară
emoțională pentru cei care îi îngrijesc. Cei care fac această muncă pot fi iertați dacă fac lucruri
groaznice. Asta nu înseamnă însă că trebuie să acceptăm că tot ce fac psihiatrii și neurochirurgii e
întemeiat din punct de vedere al principiilor științei.
Prin urmare, ceea ce urmează, deși e despre psihanaliză, are valoare pentru psihiatru, chiar și
pentru cel a cărui activitate nu-l implică într-o relație de tip analitic cu pacienții.
Pentru a-l ajuta pe psihiatru, psihanalistul nu doar că trebuie să studieze stadiile primitive ale
dezvoltării emoționale la individul bolnav, ci trebuie să studieze și natura poverii emoționale pe care o
poartă psihiatrul în activitatea sa. Ceea ce noi analiștii numim contratransfer trebuie înțeles și de către
psihiatru. Oricât și-ar iubi acesta pacienții, el nu poate evita să-i urască și să-i fie frică de ei, și cu cât
știe asta mai bine, cu atât mai mic va fi rolul urii și fricii în ceea ce le face pacienților.

INTRODUCEREA TEMEI

Fenomenele de contratransfer se pot clasifica astfel:

1. Anormalitate în sentimentele de contratransfer și relații și identificări reprimate de către

analist. Comentariul aici e că analistul are nevoie de mai multă analiză și credem că asta
constituie mai puțin o problemă printre psihanaliști decât printre psihoterapeuți în general.
2. Identificările și tendințele care aparțin experienței și dezvoltării personale a analistului și care
oferă un cadru pozitiv pentru travaliul lui analitic și îi diferențiază munca de a oricărui alt
analist.
3. Din acestea două discern contratransferul cu adevărat obiectiv, sau dacă asta e dificil,
dragostea și ura analistului ca reacție la personalitatea și comportamentul reale ale pacientului,
pe baza observației obiective.
Sugerez că, dacă e ca un analist să analizeze psihotici și antisociali, el trebuie să fie atât de
riguros conștient de contratransfer, încât să-și diferențieze clar și să-și studieze reacțiile obiective față
de pacient. Acestea vor include și ura. Fenomenele de contratransfer vor fi la un moment dat ceea ce
contează în analiză.

1
MOTIVUL IMPUTAT DE ANALIST PACIENTULUI

Doresc să sugerez că pacientul poate vedea la analist numai ceea ce el însuși e capabil să
simtă. În materie de motive, obsesivul va tinde să gândească că analistul își face treaba într-un mod
obsesiv ineficient. Un pacient hipomaniac care e incapabil să fie deprimat, cu excepția unei schimbări
severe de dispoziție, și la care poziția depresivă în dezvoltarea emoțională nu a fost atinsă cu succes,
care nu poate simți profund vina, grija sau responsabilitatea, e incapabil să vadă munca analistului ca
pe o încercare a acestuia de reparație în raport cu propriile lui sentimente de vină (ale analistului). Un
pacient nevrotic tinde să-l vadă pe analist ca ambivalent față de el și se așteaptă ca analistul să
manifeste un clivaj al dragostei și urii; acest pacient, dacă are noroc, primește dragostea, pentru că
altcineva primește ura analistului. Nu urmează oare că, dacă psihoticul e într-o stare de ”coincidență
a iubirii-urii”, atunci el trăiește convingerea profundă că și analistul e capabil de aceeași relație crudă
și periculoasă de iubire-ură? Dacă analistul și-ar manifesta dragostea, atunci cu siguranță în același
moment l-ar omorî pe pacient.
Această coincidență a iubirii și a urii e ceva ce se repetă în mod caracteristic în analiza
psihoticilor, dând naștere unor probleme de gestionare care pot cu ușurință să-l ducă pe analist
dincolo de resursele proprii. Această coincidență a iubirii și urii la care mă refer e ceva diferit de
componenta agresivă care complică impulsul primitiv al iubirii, și arată că în istoricul pacientului a
existat un eșec al mediului la momentul când s-au manifestat primele impulsuri instinctuale de găsire
a obiectului.
Dacă e ca analistul să fie acuzat de cruzime emoțională, el e pus în gardă și e astfel pregătit,
fiindcă e necesar să tolereze să fie pus în acea poziție. Mai presus de toate, nu trebuie să nege ura
care există realmente în el. Ura care e justificată în cadrul din prezent trebuie diferențiată limpede și
ținută sub rezervă, disponibilă pentru o eventuală intepretare.
Dacă e să devenim capabili să fim analiștii unor pacienți psihotici, trebuie să fi coborât la lucruri
foarte primitive din noi înșine, iar acesta nu e decât un alt exemplu al faptului că răspunsul la multe
probleme obscure din practica psihanalitică se află în analizarea în continuare a analistului.
(Cercetarea psihanalitică poate că e întotdeauna, într-o oarecare măsură, o încercare din partea
analistului de a-și duce propria analiză mai departe de punctul până la care l-ar putea duce analistul
lui).
O sarcină principală a analistului oricărui pacient e să-și păstreze obiectivitatea cu privire la tot
ceea ce aduce pacientul, iar un caz special este necesitatea ca analistul să poată să-l urască pe
pacient în mod obiectiv.
Nu există oare multe situații, în practica noastră obișnuită, în care ura analistului e justificată?
Un pacient de-al meu, grav obsesiv, mi-a fost aproape scârbos vreme de câțiva ani. Îmi părea rău de
asta, până când analiza a căpătat o altă turnură și pacientul a devenit agreabil, și atunci am realizat
că această antipatie fusese un simptom activ, determinat inconștient. A fost o zi minunată pentru
mine (mult mai târziu după aceea) când am putut să-i spun pacientului că eu și prietenii lui ne
simțiserăm dezgustați de el, dar că fusese mult prea bolnav ca să-i spunem asta. Aceea a fost o zi
importantă și pentru el, un progres uriaș în ajustarea lui la realitate.
Într-o analiză obișnuită, analistul nu are dificultăți în a-și gestiona propria ură. Aceasta rămâne
latentă. Desigur, cel mai important e că, prin propria analiză, el s-a eliberat de vastele rezervoare de
ură inconștientă aparținând trecutului și conflictelor interioare. Există alte motive pentru care ura
rămâne neexprimată și chiar ne-simțită ca atare:

1. Analiza e meseria pe care mi-am ales-o, e modul în care simt că pot să gestionez cel mai bine
propria mea vină, modul în care mă pot exprima constructiv.
2. Sunt plătit, sau mă formez pentru a obține un loc în societate prin activitatea psihanalitică.
3. Descopăr lucruri noi.
4. Obțin recompense imediate prin identificarea cu pacientul care face progrese și previzionez
recompense și mai mari în viitor, după încheierea tratamentului.
5. Mai mult, ca analist, dețin modalități de a-mi exprima ura. Ura se exprimă prin existența
sfârșitului ”orei”.

2
 Cred că asta e adevărat chiar și când nu există dificultăți, iar pacientul e mulțumit să plece. În
multe analize aceste lucruri pot fi considerate de la sine înțelese, așa că sunt puțin menționate, iar
munca analitică se face prin interpretări verbale ale transferului inconștient al pacientului, atunci când
iese la suprafață. Analistul preia rolul uneia sau alteia dintre figurile care l-au ajutat pe pacient în
copilărie. El încasează rezultatele succesului celor care au făcut treaba murdară când pacientul era
bebeluș.
Aceste lucruri sunt o parte din descrierea muncii psihanalitice obișnuite, care e preocupată, în
cea mai mare parte, de pacienții cu simptome nevrotice.
În analiza psihoticilor însă, efortul depus de analist e destul de diferit, inclusiv ca intensitate, și
voi descrie mai departe exact acest efort diferit.

ILUSTRAREA ANXIETĂȚII DE CONTRATRANSFER

Recent, vreme de câteva zile, m-am descoperit că făceam treabă proastă. Făceam greșeli în
raport cu fiecare dintre clienții mei. Dificultatea era în interiorul meu și era parțial personală, asociată
în principal cu un apogeu atins în relația cu un anumit pacient psihotic (din cercetare). Dificultatea s-a
limpezit atunci când am avut ceea ce se numește un vis ”vindecător”. (În paranteză fie spus, în timpul
analizei mele și în anii care au urmat după încheierea acesteia, am avut o lungă serie de astfel de
vise vindecătoare care, deși în multe cazuri erau neplăcute, fiecare dintre ele a marcat intrarea mea
într-un nou stadiu al dezvoltării emoționale).
Cu această ocazie anume, am devenit conștient de sensul visului chiar când m-am trezit sau
înainte de trezire. Visul a avut două faze. În prima, mă aflam la galeria unui teatru și mă uitam la
oamenii înșirați departe în staluri. Am simțit o anxietate intensă, ca și cum mi-aș fi pierdut un braț.
Aceasta era asociată cu senzația pe care am avut-o în vârful Turnului Eiffel că dacă întind mâna
peste margine, o să-mi cadă pe asfaltul de dedesubt. Aceasta ar fi o anxietate de castrare obișnuită.
În ce-a de-a doua fază, eram conștient că oamenii din staluri urmăreau o piesă și am devenit
legat de ceea ce se petrecea pe scenă, prin intermediul lor. A apărut un nou fel de anxietate. Știam
că nu mai aveam partea dreaptă a corpului. Acesta nu era un vis de castrare. Era senzația că nu
aveam acea parte a corpului.
Trezindu-mă, am conștientizat că am înțeles la un nivel foarte profund care era dificultatea
mea la acel moment. Prima parte a visului reprezenta anxietățile obișnuite, ce puteau apărea în raport
cu fanteziile incoștiente ale pacienților mei nevrotici. Aș fi fost în pericol de a-mi pierde mâna sau
degetele dacă acești pacienți ar fi devenit interesați de ele. Cu acest fel de anxietate eram familiarizat
și, prin comparație, era tolerabil.
Dar ce-a de-a doua parte se referea la relația cu pacientul psihotic. Această pacientă îmi
solicita să nu am niciun fel de relație cu corpul ei, nici măcar una imaginară; nu exista un corp pe care
să-l recunoască ca fiind al ei, iar dacă era ca ea să existe, nu putea să fie decât o minte. Orice
referire la corpul ei îi producea anxietăți paranoide, fiindcă a susține că avea un corp însemna să fie
persecutată. Ce avea ea nevoie de la mine era să am doar o minte care să vorbească cu mintea ei.
La apogeul dificultăților mele, în seara dinaintea visului, am devenit iritat și i-am spus că ce avea
nevoie de la mine era ceva mai mult decât împărțitul firului în patru. Acest comentariu a avut un efect
dezastruos și au fost necesare mai multe săptămâni de analiză pentru recuperare după alunecarea
mea. Lucrul esențial însă a fost ca eu să-mi înțeleg propria anxietate, iar asta a fost reprezentat în vis
de absența părții drepte a corpului meu atunci când am încercat să intru în legătură cu piesa la care
se uitau oamenii din staluri. Această parte dreaptă a corpului meu era legată de această pacientă
anume și era deci afectată de nevoia ei de a nega la modul absolut chiar și o relație imaginară între
corpurile noastre. Negarea îmi producea această anxietate de tip psihotic, mult mai puțin tolerabilă
decât anxietatea de castrare obișnuită. Oricare ar fi alte interpretări ale visului, rezultatul faptului că l-
am visat și că mi l-am amintit a fost acela că am putut să reiau analiza și chiar să vindec răul făcut de
iritarea mea, care își avea originea într-o anxietate reactivă corespunzătoare contactului cu un pacient
fără corp.

3
AMÂNAREA INTERPRETĂRII
Analistul trebuie să fie pregătit să susțină un efort fără așteptarea ca pacientul să știe ceva
despre asta, posibil pe o perioadă lungă de timp. Pentru a face asta, el trebuie să-și conștientizeze cu
ușurință propria frică și ură. El se află în postura mamei unui copil nenăscut sau nou-născut. În cele
din urmă, el ar trebui să fie capabil să-i împărtășească pacientului prin ce-a trecut în numele acestuia,
dar e posibil ca o analiză să nu ajungă atât de departe. Se poate ca în trecutul pacientului să fie prea
puține lucruri bune pe baza cărora să se lucreze. Dacă nu există nicio relație satisfăcătoare din
copilăria foarte mică pe care analistul s-o folosească în transfer?
Există o diferență uriașă între acei pacienți care au avut experințe timpurii satisfăcătoare ce pot
fi descoperite în transfer și cei ale căror experiențe timpurii au fost atât de deficiente sau distorsionate
încât analistul trebuie să fie primul din viața pacientului care să-i ofere anumite lucruri de primă
necesitate. Tot felul de detalii din tehnica analitică, de la sine înțelese în tratamentul primilor, capătă o
importanță vitală în tratamentul celor din urmă.
Am întrebat un analist orientat spre nevrotici dacă face analiză pe întuneric și-a zis ”Bine-
nțeles că nu! Treaba noastră e să oferim un mediu banal, iar întunericul ar fi extraordinar”. A fost
surprins de întrebarea mea. El era orientat spre analiza nevroticilor. Dar asigurarea unui mediu banal
poate avea, în sine, o importanță vitală în analiza psihoticilor, iar uneori poate fi, de fapt, chiar mai
importantă decât interpretările verbale care trebuie date și ele. Pentru nevrotic, canapeaua, căldura și
confortul pot simboliza dragostea mamei; pentru psihotic, ar fi mai aproape de adevăr să spunem că
acestea sunt expresia fizică a dragostei analistului. Canapeaua este sânul sau pântecele analistului,
iar căldura e căldura vie a corpului analistului. Și așa mai departe.

TESTAREA URII OBIECTIVE

Există, sper, o progresie în expunerea subiectului meu. Ura analistului e, în mod obișnuit,
latentă și menținută cu ușurință latentă. În analiza psihoticilor, analistul susține un efort mai mare
pentru a-și păstra ura latentă și poate face asta doar fiind foarte conștient de ea. Vreau să adaug că
în anumite stadii ale anumitor analize, ura analistului e de fapt căutată de pacient, iar ce e necesar
atunci e o ură obiectivă. Dacă pacientul caută o ură obiectivă sau justificată, el trebuie să poată s-o
obțină, altfel nu poate simți că poate obține dragostea obiectivă.
Poate că e relevant aici de citat cazul copilului provenit dintr-o familie destrămată, sau al
copilului fără părinți. Un astfel de copil își petrece timpul căutându-și inconștient părinții. E de
notorietate faptul că e nepotrivit să iei un astfel de copil acasă și să-l iubești. Ceea ce se întâmplă e
că, după o vreme, copilul adoptat în acest fel începe să spere și apoi începe să testeze mediul pe
care tocmai l-a găsit; începe să caute dovezi ale capacității tutorilor lui de a urî obiectiv. Se pare că el
poate să creadă că e iubit numai după ce a obținut mai întâi ura.
În timpul celui de-al doilea război mondial, un băiat de nouă ani a sosit la un azil pentru copii
evacuați, trimis de la Londra nu din cauza bombelor, ci din cauză că chiulea de la școală. Am sperat
să-i pot oferi tratament în timpul șederii la azil, dar simptomele lui au câștigat și el a fugit, așa cum
făcuse din toate celelalte locuri, începând de la vârsta de șase ani când fugise, prima dată, de-acasă.
Cu toate astea, stabilisem un contact cu el, într-un interviu în care, prin intermediul unui desen al lui,
am văzut și am interpretat fuga lui ca pe o salvare inconștientă a căminului lui și o protejare a mamei
lui de agresiuni, precum și ca o îndepărtare de lumea lui interioară plină de persecutori.
N-am fost foarte surprins când a apărut la o secție de poliție foarte aproape de locuința mea.
Aceasta era una dintre puținele secții care nu-l cunoștea îndeaproape. Soția mea, foarte generoasă, l-
a luat și la ținut la noi trei luni, trei luni de iad. Era cel mai simpatic, și cel mai exasperant copil,
deseori nebun de legat. Din fericire, știam la ce să ne așteptăm. Am gestionat prima fază oferindu-i
libertate totală și un șiling de câte ori ieșea pe-afară. Nu trebuia decât să sune și-l culegeam de la
orice secție de poliție la care era reținut.
Curând, s-a produs schimbarea așteptată – simptomul chiulului s-a răsucit, iar băiatul a
început să pună în scenă agresiunea din interior. Era cu adevărat o slujbă cu normă întreagă pentru
amândoi împreună, iar când eu eram ieșit, se petreceau cele mai rele episoade.

4
 Interpretarea trebuia făcută la orice minut din zi și din noapte, și deseori singura soluție într-un
moment de criză era să facem interpretarea corectă, ca și cum băiatul era în analiză. Interpretarea
corectă era ceea ce el prețuia mai presus de toate.
Ceea ce e important pentru acest articol e modul în care evoluția personalității băiatului a
stârnit în mine ură, și ce-am făcut eu în legătură cu asta.
L-am bătut? Răspunsul e nu, nu fac asta niciodată. Dar aș fi procedat așa dacă n-aș fi știut
despre ura mea și dacă nu l-aș fi lăsat să afle și el despre ea. În momentele de criză îl prindeam fizic
cu forța și, fără furie sau învinovățire, îl depuneam în fața ușii de la intrare, indiferent cum era vremea
afară sau ce ora din zi sau noapte era. Exista o sonerie la care putea să sune și știa că, dacă suna,
era primit înăuntru și nu se mai pomenea nimic despre trecut. O folosea de cum își revenea din atacul
maniacal.
Important e că, de fiecare dată, de cum îl duceam afară, îi spuneam ceva: îi spuneam că ceea
ce s-a întâmplat m-a făcut să-l urăsc. Era ușor, pentru că era adevărat.
Cred că aceste cuvinte erau importante din punct de vedere al progresului lui, dar erau în
special importante în a-mi permite mie să tolerez situația fără a răbufni, fără a-mi pierde cumpătul și
fără a-l ucide din când în când.
Povestea completă a acestui băiat nu poate fi spusă aici. A mers la o Școală de Corecție.
Relația lui profundă cu noi a rămas unul dintre puținele lucruri stabile din viața lui. Acest episod din
viața obișnuită poate fi folosit pentru a ilustra tema generală a urii justificate în prezent; aceasta
trebuie diferențiată de ura justificată dintr-un alt cadru, dar care e răscolită de o acțiune sau alta a
pacientului (copilului).

DRAGOSTEA ȘI URA UNEI MAME

Din toată complexitatea problemei urii și a rădăcinilor ei, vreau să salvez un lucru, pentru că
cred că are importanță pentru analistul unui pacient psihotic. Sugestia mea e că mama îl urăște pe
copil înainte ca copilul s-o urască pe mamă și înainte că copilul să cunoască ura mamei lui. Înainte de
a dezvolta acest subiect, vreau să fac referire la remarcile lui Freud. În Instincts and Their
Vicissitudes (1915) (unde spune atâtea lucruri originale și clarificatoare despre ură), Freud
comentează: ”la nevoie, putem zice despre un instinct că ”iubește” obiectul după care tânjește în
scopul satisfacției, dar să spunem că ”urăște” obiectul ni se pare ciudat, așa că ne dăm seama că nu
putem susține că atitudinile de iubire și de ură ar caracteriza relațiile instinctelor cu obiectele lor, ci ele
sunt rezervate pentru relațiile dintre eul ca întreg și obiecte...” Cred că asta e adevărat și important.
Nu înseamnă asta că personalitatea trebuie să fie integrată înainte de a spune că bebelușul
urăște? Oricât de devreme s-ar dobândi integrarea – poate că integrarea se produce cel mai devreme
la apogeul entuziasmului sau al furiei – există un stadiu teoretic mai timpuriu în care orice ar face rău
copilul, el nu o face cu ură. Am folosit cuvântul ”dragoste nemiloasă” pentru a descrie acest stadiu. E
acceptabil? Pe măsură ce copilul devine capabil să simtă o persoană întreagă, cuvântul ură își
dezvoltă sensul prin care descrie un anumit grup de sentimente pe care copilul le are.
Mama, însă, își urăște copilul de la bun început. Cred că Freud a considerat posibil ca o
mamă, în anumite circumstanțe, să aibă doar dragoste pentru băiețelul ei; dar ne putem îndoi de asta.
Cunoaștem dragostea de mamă și apreciem realitatea și forța ei. Lăsați-mă să vă dau câteva motive
pentru care mama își urăște bebelușul, fie el chiar și băiețel.
A. Copilul nu e propria ei concepție (mintală).
B. Copilul nu e cel din jocul din copilărie, copilul tatălui, copilul fratelui etc.
C. Copilul nu e produs în mod magic.
D. Copilul e un pericol pentru corpul ei, în timpul sarcinii și la naștere.
E. Copilul e o interferență în viața ei privată, o dificultate de gestionat.
F. Într-o măsură mai mare sau mai mică, o mamă simte că propria ei mamă pretinde un bebeluș, așa
că copilul ei e produs pentru a o împăca pe mamă.
G. Bebelușul îi rănește sfârcurile prin supt, care la început e o acțiune de mestecare.
H. N-are niciun pic de milă, o tratează ca pe un gunoi, o servitoare neplătită, o sclavă.

5
I. Ea trebuie să-l iubească, cu excrețiile lui și toate cele, fără măsură la început, până când el are
dubii despre sine.
J. El încearcă s-o rănească, o mușcă regulat, și totul din dragoste.
K. Își arată deziluzia față de ea.
L. Iubirea lui entuziastă e prefăcută, așa încât, obținând ce vrea, o aruncă pe mamă ca pe o coajă de
portocală.
M. La început, bebelușul trebuie să domine, trebuie protejat, viața trebuie să se desfășoare în ritmul
lui, și pentru toate astea are nevoie de atenția continuă și detaliată a mamei. Spre exemplu, ea nu
trebuie să fie anxioasă când îl ține în brațe, etc.
N. La început, el nu știe deloc ce face sau ce sacrifică ea pentru el. În special, nu poate permite ura.
O. E suspicios, refuză mâncarea ei bună și o face să se îndoiască de ea, dar mănâncă fără probleme
cu mătușa.
P. După o dimineață îngrozitoare, ea îl scoate pe-afară și el îi zâmbește unui străin care spune: ”Nu-i
așa că e drăguț!”
Q. Dacă îl dezamăgește la început, ea știe că va plăti pe viață.
R. O excită, dar o frustrează – ea nu trebuie să-l mănânce sau se angajeze sexual cu el.
Cred că în analiza psihoticilor, și în ultimele stadii de analiză, chiar ale unei persoane normale,
analistul trebuie să se afle într-o poziție comparabilă cu cea a mamei față de nou-născut. Atunci când
e profund regresat, pacientul nu se poate identifica cu analistul și nu-i poate înțelege punctul de
vedere mai mult decât poate un fetus sau un nou-născut să empatizeze cu mama.
O mamă trebuie să fie capabilă să-și tolereze ura față de copil fără să facă nimic în legătură cu
asta. Nu și-o poate exprima față de el. Dacă, de frica a ceea ce-ar fi în stare să facă, ea nu-l poate urî
în mod adecvat atunci când o rănește, atunci trebuie să recurgă la masochism, și cred că asta e ceea
ce dă naștere falsei teorii a unui masochism natural la femei. Cel mai remarcabil lucru la o mamă e
abilitatea ei de a se lăsa atât de mult rănită de copil și de a-l urî foarte mult fără a i-o plăti, precum și
capacitatea ei de a aștepta recompense care pot să vină sau să nu vină mai târziu. Poate că primește
ajutor de la cântecele de leagăn pe care i le cântă, de care copilul se bucură dar pe care, din păcate,
nu le înțelege?
Nani, nani, pui de om,
Nani, nani-n vârf de pom!
Vântu’ când îl bate,
Pătucu’ se zbate;
Craca de s-o rupe
Pătucu’-o să-l surpe.
Buf, puiul de om
Și patul din pom!
Mă gândesc la o mamă (sau un tată) care se joacă cu bebelușul; copilul se bucură de joacă
fără să știe că părintele își exprimă ura în cuvinte, eventual prin simbolismul nașterii. Acestea nu sunt
versuri sentimentale. Sentimentalitatea e inutilă pentru părinți, pentru că conține o negare a urii, iar
sentimentalitatea mamei nu e bună deloc din punctul de vedere al copilului.
Mi se pare îndoielnic că un copil crescut astfel e capabil să-și tolereze în întregime propria ură
într-un mediu sentimental. Are nevoie de ură pentru a urî.
Dacă e adevărat, atunci un pacient psihotic aflat în analiză nu e de așteptat să-și tolereze ura
față de analist decât dacă analistul poate să-l urască.

O PROBLEMĂ PRACTICĂ A INTERPRETĂRII

Dacă se acceptă toate acestea, mai rămâne în discuție chestiunea interpretării urii analistului
față de pacient. Evident, acesta e un subiect încărcat de pericole și necesită cea mai atentă
sincronizare. Dar cred că o analiză e incompletă dacă nici măcar spre final nu e posibil ca analistul
să-i spună pacientului ceea ce el, analistul, a făcut pentru pacient, fără ca acesta să știe, în timp ce
era bolnav, în primele stadii. Până ce se face interpretarea, pacientul e menținut într-o oarecare
măsură în poziția de bebeluș, care nu înțelege ce-i datorează mamei.

6
REZUMAT

Un analist trebuie să manifeste toată răbdarea, toleranța și soliditatea unei mame devotate
bebelușului ei, trebuie să recunoască dorințele pacientului ca nevoi, trebuie să lase deoparte alte
interese pentru a fi disponibil, punctual și obiectiv, și trebuie să pară că vrea să dea ceea ce dă, în
realitate, numai din cauza nevoilor pacientului.
Poate exista o perioadă inițială lungă în care punctul de vedere al analistului nu poate fi (chiar
și inconștient) înțeles de pacient. Recunoașterea nu e de așteptat, pentru că la rădăcina primitivă a
pacientului nu există capacitatea de identificare cu analistul, și cu siguranță pacientul nu poate vedea
că ura analistului e provocată chiar de lucrurile pe care pacientul le face în modul lui crud de a iubi.
În analiză (analiza de cercetare) sau în gestionarea obișnuită a celui mai psihotic tip de
pacienți, pe umerii analistului (psihiatru, asistentă de psihiatrie) se află o mare povară și e important
să fie studiate modurile în care anxietatea de tip psihotic, precum și ura, se produc în cei care
lucrează cu pacienții grav bolnavi. Numai în acest fel există speranța că terapia nu e adaptată
nevoilor terapeutului, ci nevoilor pacientului.

Referințe

1. British MedicalJournal correspondence (1947); and “Physical Therapy of Mental Disorder.” British Medical Journal, May
17, 1947; 1:688
2. Leucotomy. British Medical Students’ Journal, Spring 1949; 3,2,35