313.

REGULI PENTRU A SIMŢI ŞI CUNOAŞTE ÎNTRUCÂTVA DIFERITELE MIŞCĂRI

CARE SE PETREC ÎN SUFLET: CELE BUNE PENTRU A FI PRIMITE, CELE RELE
PENTRU A FI ÎNDEPĂRTATE. ACESTEA SUNT MAI POTRIVITE PENTRU
SĂPTĂMÂNA ÎNTÂI.

314. Prima regulă. Duşmanul obişnuieşte să ademenească cu plăceri amăgitoare persoanele care
merg dintr-un păcat de moarte într-altul, făcându-i să-şi imagineze desfătări şi plăceri senzuale,
pentru a-i păstra şi a-i face să se afunde şi mai mult în viciile şi păcatele lor; în aceste persoane,
spiritul cel bun acţionează invers, înţepându-i şi dându-le remuşcări de conştiinţă prin puterea de
judecată a raţiunii.
315. A doua regulă. Persoanelor care se curăţesc cu râvnă de păcatele lor, iar în slujirea lui
Dumnezeu, Domnul nostru, merg din bine în mai bine, se va aplica contrariul primei reguli;
pentru că aici este propriu spiritului rău să muşte, să întristeze şi să pună piedici, neliniştind cu
motive neîntemeiate ca nu cumva să înainteze; şi propriu celui bun să încurajeze, să întărească,
să aducă consolare, lacrimi, inspiraţii şi linişte, uşurând şi îndepărtând orice piedică, ca să
înainteze în toată lucrarea cea bună.

316. A treia regulă, despre consolarea spirituală. Numesc consolare atunci când în suflet este
cauzată vreo mişcare lăuntrică, cu care sufletul ajunge să se înflăcăreze de iubire pentru
Creatorul şi Domnul său; şi, prin urmare, nu poate iubi nici o creatură de pe faţa pământului în
sine, ci numai întru Creatorul tuturora. La fel, când varsă lacrimi care mişcă spre iubire pentru
Domnul său, sau din durere pentru păcatele sale sau pentru pătimirea lui Cristos, Domnul nostru,
sau pentru alte lucruri drept orânduite spre slujirea şi lauda Sa. În sfârşit, numesc consolare orice
creştere în speranţă, credinţă şi iubire şi orice bucurie lăuntrică care cheamă şi atrage spre cele
cereşti şi spre propria mântuire a sufletului, dându-i tihnă şi pace în Creatorul şi Domnul său.

317. A patra regulă: despre dezolarea spirituală. Numesc dezolare tot ce se opune celei de-a treia
reguli, precum întunecarea sufletului, tulburarea din el, pornirea spre lucruri josnice şi lumeşti,
neliniştea pricinuită de felurite tulburări şi ispite, împingând spre necredinţă, fără speranţă, fără
iubire, întru totul cuprins de delăsare, nepăsare, tristeţe şi ca şi cum ar fi despărţit de Creatorul şi
Domnul său. Pentru că, aşa cum consolarea se opune dezolării, tot la fel gândurile care se nasc
din consolare sunt se opun gândurilor care se nasc din dezolare.
318. A cincea regulă. În vreme de dezolare să nu se facă niciodată schimbări, ci să se rămână
ferm şi statornic în propunerile şi hotărârea în care se afla în ziua de dinaintea unei astfel de
dezolări sau în hotărârea în care se afla în consolarea de dinainte. Pentru că, aşa cum în consolare
ne îndrumă şi ne sfătuieşte îndeosebi spiritul cel bun, tot aşa în dezolare, cel rău, cu ale cărui
sfaturi nu putem lua calea cea dreaptă.
319. A şasea regulă. Deşi pe timp de dezolare nu trebuie să ne schimbăm propunerile de dinainte,
este de mare folos să reacţionăm cu putere împotriva dezolării, ca de pildă, stăruind mai mult în
rugăciune, meditaţie, într-o cercetare îndelungată, sporind într-un mod potrivit pocăinţa.
320. A şaptea regulă. Cel care se află în dezolare să creadă că Dumnezeu l-a lăsat pe seama
puterilor sale, în încercare, ca să ţină piept feluritelor tulburări şi ispite ale duşmanului; căci este
în stare de aceasta cu ajutorul dumnezeiesc, care îi rămâne mereu, deşi nu-l simte în mod clar:
pentru că Dumnezeu l-a lăsat fără multa evlavie, marea iubire şi harul îmbelşugat, lăsându-i
totuşi îndeajuns har pentru mântuirea veşnică.
321. A opta regulă. Cel care se află în dezolare să se străduiască să rămână în răbdare, care se
opune umilirilor care îl asaltează, şi să se gândească la faptul că va fi în curând consolat,
îndreptându-şi toată strădania împotriva unei astfel de dezolări, precum s-a spus în a şasea
regulă.
322. A noua. Suntem dezolaţi din trei cauze principale: prima, pentru că suntem delăsători,
nepăsători sau neglijenţi în exerciţiile noastre spirituale, şi astfel, din pricina greşelilor noastre,
consolarea spirituală se îndepărtează de la noi. A doua, ca să fim puşi la încercare în ceea ce
suntem şi în generozitatea noastră în a-L sluji şi a-L lăuda, chiar şi fără răsplata consolărilor şi a
harurilor îmbelşugate; a treia, pentru a ne da adevărata înţelegere şi cunoaştere prin ceea ce
simţim înlăuntrul nostru că nu depinde de noi să obţinem şi să avem o evlavie din ce în ce mai
mare, o iubire intensă, lacrimi şi nici o altă consolare spirituală, ci că totul este dar şi har de la
Dumnezeu, Domnul nostru; şi, ca să nu ne facem cuib în lucru străin, ridicându-ne înţelegerea
până la vreo trufie sau faimă deşartă, atribuindu-ne nouă înşine evlavia sau celelalte părţi ale
consolării spirituale.
323. A zecea regulă. Cine se află în consolare să se gândească cum se va afla în dezolarea care
va veni după aceea, adunând puteri pentru atunci.
324. A unsprezecea. Cine este consolat să se străduiască să se umilească şi să se înjosească cât îi
stă în putinţă, gândindu-se cât e de neputincios în dezolare fără acest har sau consolare.
Dimpotrivă, să se gândească cel care se află în dezolare că poate multe, cu ajutorul harul
îndestulător, ca să ţină piept tuturor duşmanilor săi, adunând puteri în Creatorul şi Domnul său.
325. A douăsprezecea. Duşmanul se poartă ca o femeie, fiind slab în puteri dar îndărătnic.
Deoarece, aşa cum de obicei o femeie, când se ceartă cu vreun bărbat, îşi pierde curajul şi dă bir
cu fugiţii atunci când bărbatul se arată neclintit; şi, dimpotrivă, dacă bărbatul începe să dea
înapoi şi-şi pierde curajul, atunci furia, dorinţa de răzbunare şi sălbăticia femeii creşte şi devine
nemăsurată, tot la fel obişnuieşte şi duşmanul să slăbească şi să-şi piardă curajul, ispitele
îndepărtându-se atunci când persoana care stăruie în cele spirituale se arată neclintită în faţa
ispitelor duşmanului, opunându-i-se în toate; şi dimpotrivă, dacă persoana care face exerciţiile
începe să se teamă şi să-şi piardă curajul în a lupta cu ispitele, nu există fiară mai fioroasă pe faţa
pământului precum duşmanul firii omeneşti în urmarea blestematului său plan cu o tot mai mare
răutate.
326. A treisprezecea regulă. Se poartă la fel ca un curtezan şiret care doreşte să se ascundă şi să
nu fie dat în vileag: Deoarece, aşa cum bărbatul şiret care, ducând-o cu vorba, îi cere fiicei unui
om cinstit sau soţiei unui soţ cinstit, ca vorbele şi ademenirile sale să rămână ascunse: şi,
dimpotrivă, nu-i convine atunci când fiica îi descoperă tatălui sau soţia soţului ademenirile şi
intenţiile sale perfide, deoarece îşi dă seama cu uşurinţă că nu-şi va putea duce la îndeplinire ce a
pus la cale: tot la fel, atunci când duşmanul firii omeneşti se apropie cu vicleniile şi ademenirile
sale de sufletul drept, vrea şi doreşte ca ele să fie primite şi ţinute în taină; în schimb, dacă acesta
le dezvăluie confesorului său bun sau altei persoane spirituale care îi cunoaşte înşelăciunile şi
răutăţile, aceasta îi dă o lovitură puternică; deoarece îşi dă seama că nu poate duce la capăt
răutatea cu care a început, fiind date în vileag înşelăciunile sale izbitoare.

327. A paisprezecea regulă. De asemenea, el se poartă şi ca un conducător care, pentru a învinge

şi prăda ceea ce doreşte; pentru că, aşa cum un căpitan şi conducător de oşti îşi aşează tabăra,
cercetând întăriturile şi aşezarea unui castel, îl atacă din partea cea mai slabă; tot la fel, duşmanul
firii omeneşti, dând târcoale, priveşte rând pe rând toate virtuţile noastre teologale, cardinale şi
morale, şi acolo unde ne află mai slabi şi mai nevoiaşi pentru mântuirea noastră veşnică, tocmai
acolo ne atacă şi caută să ne cucerească.