Transactional Analysis Journal Vol. 24. No.2.

April 1994
Shame and Self-Righteousness: Transactional Analysis Perspectives and Clinical Interventions

Rușine și Infatuare:
Perspective dinspre Analiza Tranzacțională
și Intervenții Clinice

Richard G. Erskine

Traducere: Magda Suslov

Sumar

Rușinea și infatuarea sunt două dinamici intrapsihice care îl ajută pe individ să se apere
împotriva unei rupturi de relație. Acest articol discută modul în care, din punctul de vedere al
scenariului, rușinea cuprinde credința de scenariu ”Ceva e în neregulă cu mine”, formată ca rezultat al
mesajelor și deciziilor, precum și o serie de concluzii apărute ca răspuns la solicitări imposibile,
împreună cu o speranță și un control defensive. În plus, din punct de vedere al stărilor eului, rușinea
presupune o imagine de sine diminuată în acord cu criticile, o transpoziție defensivă a tristeții și fricii
și o negare a furiei. Mai mult, rușinea arhaică poate fi o fixație din Copil sau din Părinte. Se sugerează
că infatuarea este o negare e nevoii de relație. Este sugerată necesitatea unei relații psihoterapeutice
orientată spre contact, care subliniază o serie de metode de investigare, acordaj și implicare.
___________________________________

Rușinea și infatuarea sunt mecanisme de protecție care îl ajută pe individ să evite

vulnerabilitatea la umilire și pierderea contactului din relație. Când o relație e atinsă de critică,
ridiculizare, învinovățire, definire, ignorare sau alte comportamente umilitoare, rezultatul este o
vulnerabilitate crescută în relație. Contactul sau atașamentul sunt perturbate. Rușinea și infatuarea
apar din afrontul umilitor, sau din reproș, și din pierderea stimei de sine.
Atât rușinea, cât și infatuarea, reflectă apărări pe care individul le folosește pentru a evita să
simtă cât de vulnerabil și lipsit de putere este față de pierderea relației. Simultan, rușinea este o
expresie a speranței inconștiente că cealaltă persoană va prelua responsabilitatea reparării rupturii
din relație. Infatuarea presupune o negare a nevoii de relație.

O Experiență Personală

Acum câțiva ani, un coleg mi-a telefonat și mi-a criticat comportamentul, definindu-mi
motivațiile ca fiind patologice. Deși mi-am cerut scuze, am încercat să explic situația și am căutat să
rectific problema în scris, relația anterioară caldă și respectuoasă s-a încheiat printr-o lipsă de
comunicare.
La fiecare încercare de a vorbi cu acea persoană, mă împiedicam în cuvinte, mă simțeam
stupid și evitam să vorbesc despre sentimentele mele și despre relația noastră. Experiența de a fi
umilit de un coleg respectat m-a lăsat cu o rușine debilitantă. Tânjeam după reconectare. Îmi doream
ca el să se intereseze de sentimentele mele și de lipsa noastră de contact, și să recunoască și să
răspundă empatic și reciproc la experiența umilitoare pe care o avusesem odată cu acea discuție
telefonică.
Sentimentul de rușine și de tânjire m-au determinat să-mi examinez reacțiile interne la umilire.
În ședințele de psihoterapie am retrăit experiențele de când eram în clasa a II-a sau a III-a și eram
profund rănit și înfricoșat de un profesor foarte critic la care căutam să mă adaptez. Beneficiul
terapeutic a fost acela că am putut să-mi revendic sensibilitatea la alții și la mine, precum și un

1
sentiment de mulțumire personală. Beneficiul profesional al rezolvării rușinii a constat într-un progres
al metodelor terapeutice și interacțiunilor din practica mea clinică. Aveam în față câteva întrebări:
Cum și când îi definesc pe oameni? Atribui eu motivații în loc de a-i facilita persoanei înțelegerea
propriului ei comportament? Care e efectul emoțiilor mele interne sau al comportamentului asupra
celeilalte persoane? Îi insinuez eu clientului, încercând să fiu terapeutic, că ”Ceva e în neregulă cu
tine”?
Ideile teoretice despre rușine și infatuarea defensivă, precum și intervențiile clinice prezentate
în acest articol sunt rezultatul a câțiva ani în care mi-am cercetat erorile făcute ca terapeut, rupturile
pe care le-am creat în relația terapeutică cu clienții și metodele care ar putea să amplifice sentimentul
de rușine al clienților. Investigarea cu respect a experienței fenomenologice a fiecărui client în raport
cu procesul nostru terapeutic mi-a dat ocazia de a-mi explora, tranzacție cu tranzacție, eșecurile
empatice, perceperea greșită a nivelurilor funcționale de dezvoltare și dezacordajele afective –
întreruperile de contact în relație.
Când îmi asum responsabilitatea pentru rupturile din relația terapeutică, terapia se
concentrează pe acordajul cu trăirea afectivă a clientului și pe a răspunde cu un afect reciproc.
Implicarea mea terapeutică constă în consecvență, responsabilitate și seriozitate. Prin explorarea și
rezolvarea rupturilor din relație pot fi foarte eficient în a descoperi credințele de scenariu centrale care
determină experiențele interpersonale semnificative din viața clientului meu.
Psihoterapia bazată pe analiză tranzacțională din anii 1970 și începutul anilor 1980 a fost
marcată de definirea comportamentelor clientului și a fost deformată de metode clinice care
promovau explicarea, confruntarea și schimbarea comportamentală. Astfel de metode pun deseori în
umbră aspectele latente legate de rușine și de infatuare. Să definești un sentiment al clientului ca fiind
racket, sau un comportament ca fiind un joc, este contrar rezolvării problemelor psihologice care își
au originea în experiențele de umilire, neglijare sau abuz.
Să definești pe cineva, chiar și cu exactitate, îl poate devaloriza și umili. Să cercetezi cu
sinceritate care e experiența celuilalt, motivația, autodefinirea și sensul comportamentului lui, duce la
evitarea unei potențiale umiliri. Să răspunzi cu empatie și acordaj îl încurajează pe celălalt să-și
exprime deplin sentimentele, gândurile, percepțiile și talentele. Investigarea, acordajul și implicarea
invită la dezvăluirea sensului latent și a motivației inconștiente ale celuilalt.
Practica clinică și dezvoltarea teoretică se alimentează una pe cealaltă în procesul de evoluție.
Intervențiile clinice care folosesc respectul (Erskine & Moursund, 1988); tranzacțiile empatice (Clark,
1991); angajarea emoțională (Cornell & Olio, 1992); investigarea, acordajul și implicarea (Erskine,
1991a; Erskine, 1993; Erskine & Trautmann, 1993) au arătat că rușinea și fanteziile autoprotectoare
sunt dominante în viața clienților. Totuși, aceste fenomene nu au fost adecvat integrate în teoria AT a
stărilor eului și a scenariului. Experiența clinică a ajutat la elaborarea unei concepții teoretice care
vede rușinea și infatuarea ca dinamici intrapsihice arhaice, destinate să-l protejeze pe individ de
reproș, de umilire și de pierderea contactului din relație. Rușinea arhaică nerezolvată amplifică
durerea oricărei critici din prezent. Conflictul intrapsihic arhaic adaugă o toxicitate care aduce, pe
lângă umilirea curentă, și o rușine debilitantă sau o infatuare defensivă.

Literatura

În literatura de analiză tranzacțională, rușinea și infatuarea au primit puțină atenție, fie ca

subiecte teoretice, fie ca arii de preocupare clinică. Berne (1972), Ernst (1971) și Erskine și Zalcman
(1979) au prezentat, cu toții, o bază teoretică pentru înțelegerea poziției existențiale și a credințelor de
scenariu referitoare la rușine. Descrierea de către Erskine a apărărilor din Copil împotriva conflictelor
intrapsihice, atunci când include și afecte și fantezii, oferă o teorie a stărilor eului care permite
înțelegerea dinamicii rușinii și infatuării.
English (1975) a abordat direct rușinea și controlul social, descriind rușinea ca ”prețul pe care îl
plătește copilul pentru că a internalizat un mesaj specific de control de la familia și cultura lui” (p. 26).
Ea continuă și spune că efectul este inhibarea, limitarea și controlul curiozității expansive. English a
subliniat că a-l face să-i fie rușine are ”funcția de a-l adapta pe copil la civilizația familiei, la bine și la
rău” (p. 26).

2
 Recent, Klein (1992) a definit infatuarea ca ”nucleul structurilor defensive ale eului nostru” (p.
76). Ea a legat indirect apărarea infatuării de rușine atunci când a descris infatuarea drept ”camuflare
a stimei noastre de sine negative” (p. 78).
Deși Berne (1972) și Ernst (1971) nu au scris specific despre rușine sau infatuare, dinamica
legată de aceste sentimente se reflectă în poziția existențială ”Eu nu sunt OK, Tu ești OK” sau în
apărarea ”Eu sunt OK, Tu nu ești OK”.
Literatura generală de psihoterapie despre rușine și infatuare este și ea precară, deși rușinea
primește de curând o atenție crescută. Goldberg a început să scrie Înțelegerea Rușinii (1991) găsind
originea cuvântului englez modern ”shame” în cuvântul indo-european ”schame”, care înseamnă ”a
ascunde” sau ”a acoperi”. El continuă cu exemple clinice ale modului cum indivizii își ascund și își
acoperă exprimarea deplină a sentimentelor care urmează unui incident insultător și ofensator.
Fiecare dintre exemplele de rușine ale lui Goldberg reflectă o experiență devalorizantă, degradantă
sau umilitoare generată de comportamentul unei alte persoane.
Potrivit lui Goldberg (1991), rușinea e cauzată de ”pierderea legăturii iubitoare cu un altul
semnificativ, de care ai nevoie sau crezi că ai nevoie pentru a supraviețui fizic și psihologic” (p. 59).
Rezultatul este pierderea stimei de sine și ascunderea, cu rol protector, a sentimentului de înjosire, de
alții și de orice posibil reproș și insultă viitoare. Rușinea reprezintă o frică specială – ”ca un instinct de
autoconservare” (p. 18), ”ca un mecanism de reducere la tăcere care păstrează suferința secretă” (p.
22). În esență, rușinea este o izolare, dar este autoprotectoare. Cu toate astea, Goldberg vede
rușinea și ca ”creuzetul libertății umane”, având potențial constructiv (1990, p. 591).
Lynd (1958), unul dintre autorii de început care au scris despre rușine, o definește ca leziune
provocată încrederii în sine și în alții. Lewis (1971) descrie rușinea ca o reducere a stimei de sine și a
stimei față de alții, ce duce la furie sau mânie cu scopul de a recupera sentimentul de a fi valorizat.
Wilson (1990), scriind pentru cititorii nespecialiști, spune: ”Rușinea e un puternic sentiment de a fi
diferit, în mod unic și lipsit de speranță, și de a fi mai puțin decât alte ființe umane” (p. 25).
Kaufman, în The Psychology of Shame (1989), scrie:

Fenomenologic, a simți rușine înseamnă a fi văzut într-un sens dureros de diminuat. (p. 17)

Rușinea este sursa a ceea ce se numește rană sau leziune narcisică a stimei de sine, imagine
de sine proastă sau imagine de sine diminuată. (p. 25)

Rușinea se activează ori de câte ori o așteptare fundamentală a unui altuia semnificativ (scene
imaginare ale nevoii interpersonale) sau o așteptare la fel de fundamentală personală (scene
imaginare ale unei realizări sau unui scop) sunt brusc devoalate ca greșite sau li se opune
rezistență. (p. 35)

Silvan Tomkins (1963) descrie rușinea ca unul dintre nouă afecte umane: ca ”afect al
nedemnității, al înfrângerii, al transgresiunii și alienării” (p. 118). Aflându-se printre primii psihologi
care au studiat serios emoțiile, Tomkins (1962, 1963, 1991) a inițiat o teorie care dă glas observațiilor
clinice ale multor psihoterapeuți legate de conexiunea dintre afect, percepție, cogniție, reacții
corporale și comportament. Tomkins era în special interesat de expresiile faciale, de respirație și de
gesturile corporale, pe care le considera manifestări ale diferitelor afecte, precum și de modul în care
emoțiile servesc ca sistem motivațional primar al ființelor umane. El descrie rușinea ca pe un afect ce
se află pe același continuum cu umilirea, rușinea având o intensitate mai mică, iar umilirea una mult
mai mare. Deși Tomkins a teoretizat că rușinea se află printre cele nouă afecte primare care
motivează cogniția și comportamentul, el o descrie ca apărând întotdeauna în prezența altor emoții.
Rușinea servește ca alternator sau ca impediment la exprimarea interesului, încântării sau bucuriei, și
interferează cu plăcerea experienței.
Nathanson (1992) a aplicat teoria afectului a lui Tomkins – în special legat de rușine și mândrie
– la descrierea vieții de zi cu zi și la psihoterapie și psihanaliză. Autorii psihanalitici au ignorat în
general subiectul rușinii. Din perspectiva lor, rușinea e o rezistență – o formațiune de reacție care

3
intenționează inversul experienței fenomenologice. Rușinea e văzută ca inhibând impulsurile
exhibiționiste prin ascunderea de conștiință a instinctelor și dorințelor interzise (Goldberg, 1991).
Erikson (1950, 1959, 1968) a fost unul dintre primii teoreticieni psihanaliști ai dezvoltării care a
renunțat la teoria lui Freud despre impulsul instinctual și importanța centrală a vinei. În schimb, a scris
despre dezvoltarea ontologică a identității pe tot parcursul vieții. El a descris opt stadii de dezvoltare,
sau crize, în care individul își formează și rafinează identitatea – o abordare personală a sinelui și a
lumii. Cel de-al doilea stadiu al lui Erikson se centrează pe sentimentul de autonomie versus rușine și
îndoială. El scrie (1968) că, așa cum autonomia și mândria emană dintr-o senzație de bunătate
interioară, tot așa îndoiala și rușinea derivă dintr-o senzație de răutate interioară: ”Sentimentul
autocontrolului fără pierderea stimei de sine este sursa ontogenetică a voinței libere. De la un
sentiment inevitabil al pierderii autocontrolului și de la controlul parental excesiv pleacă o înclinație
durabilă spre îndoială și rușine” (p. 109). Calitatea relației dintre copil și părinte e factorul principal în
a determina dacă copilul își dezvoltă un sentiment al valorii personale și competenței sau capătă un
sentiment de neputință, inhibiție și rușine. ”Calitatea autonomiei pe care o dezvoltă copiii depinde de
capacitatea părinților de a le oferi autonomie, cu demnitate și cu un sentiment al independenței
personale pe care și le extrag din propria lor viață” (Erskine, 1971, p. 60). Rușinea apare atunci când
părinții recurg la minimalizare sau necăjire, care îl fac pe copil să-și abandoneze dorințele și
interesele; îndoiala rezultă din controlul extern excesiv care îl prădează pe copil de sentimentul
eficienței – al faptului că e capabil să se controleze singur (Wolf, 1988).
Lewis (1971, 1987), urmând ideile lui Erikson, pare să fie unul dintre primii autori psihanalitici
care leagă fenomenul rușinii de practica clinică. Ea a scos în evidență eforturile de recâștigare a
sentimentului că ești valorizat în urma pierderii valorii sau stimei în ochii altuia sau în ochii proprii.
Wurmser (1981) descrie rușinea ca fiind legată de credința că ceva e în neregulă cu tine, cum ar fi
”Sunt slab”, ”Sunt murdar”, ”Sunt defect” (pp. 27-28). Basch (1988) a acordat rușinii un loc important
în teoria psihanalitică a sinelui. El descrie rușinea ca ”o emoție dureroasă... o manevră fundamental
protectoare” (p. 136) care pune capăt autoexprimării sau așteptărilor. Atât Kohut (1977, 1984), cât și
Morrison (1987), leagă originea rușinii de experiențele de eșec empatic din viața curentă, precum și,
foarte important, de sentimentele de nesiguranță care rezultă din eșecurile empatice din copilărie, ale
părinților.
Sullivan (1954) descrie dinamica rușinii prin cuvântul anxietate:

Așa cum folosesc eu cuvântul, anxietatea e un semn că stima de sine, imaginea de sine, e în
pericol... Anxietatea e un semn de pericol la adresa respectului de sine, la adresa poziției pe
care o ai în ochii persoanei semnificative, chiar dacă aceasta e o figură ideală din copilărie. (p.
207)

Sullivan descrie de asemenea și modul cum oamenii folosesc furia și ”neînțelegerea” pentru a evita
anxietatea unei ”diminuări anticipate a stimei de sine” (p. 207).
Infatuarea a primit chiar și mai puțină atenție decât rușinea în literatura de specialitate.
Literatura despre tratamentul tulburărilor narcisice este una dintre ariile în care autorii au sugerat o
legătură directă între umilire, rușine, autoevaluare scăzută, furie violentă și infatuare (Kohut, 1978;
Lewis, 1987; Modell, 1986; Morrison, 1986; Reich, 1986; Wurmser, 1987). Bursten (1973) descrie
adoptarea unei poziții de aroganță, de autoglorificare și de agresiune, ca fiind o modalitate de
reparare a rușinii. Bach (1985) definește fantezia narcisică grandioasă ca apărare împotriva unui
”defect peceput al sinelui care necesită o supracompensare neobișnuită” (p. 93).
Supracompensarea se realizează prin fantezii infatuate, care sunt o apărare împotriva rușinii și
a stimei de sine scăzute rezultate din experiențele umilitoare avute cu alții. Horowitz (1981) leagă
furia arogantă și atribuirea de vină altora de apărarea împotriva insultei și rușinii. Basch (1988) oferă
un exemplu clinic de inversare a insultei și rușinii în cazul unei femei care fusese îngrozitor de umilită
și care fantaza să se răzbune, negându-și astfel sentimentul de rușine. Goldberg (1991) leagă astfel
de fantezii arogante de încercarea de a dobândi control asupra neputinței. Wallace și Nosko (1993)
descriu cum furia și violența servesc ca mijloace de a evita sentimentul de abandon legat de rușine la
bărbații care își bat soțiile. Deși infatuarea nu a primit o atenție adecvată în literatura clinică sau

4
teoretică, autorii care totuși descriu fenomenul sugerează că infatuarea e un proces defensiv folosit
pentru a ține la distanță sentimentul de rușine și amintirile sau anticiparea unei umiliri sau a unui
reproș.
Metodele clinice de tratare a rușinii și infatuării care subliniază respectul, acordajul și relația
bazată pe contact sunt mult mai dezvoltate decât partea teoretică a acestui subiect. Distincția dintre
rușine și umilire trebuie clarificată. Este rușinea un afect uman înnăscut sau e o combinație de
procese intrapsihice care includ emoții, sisteme de credințe și procese defensive? Este rușinea o
reacție la comportamentul din prezent al altora, un rezultat al introiecțiilor și conformării arhaice, sau o
poziție existențială? Apoi, cum pot fi explicate aceste fenomene în cadrul teoriei analizei
tranzacționale?

Rușinea: Clarificare Teoretică

Rușinea e un proces autoprotector folosit pentru a evita afectele ce rezultă din umilire și
vulnerabilitatea la pierderea contactului din relația cu o altă persoană. Atunci când copiii, sau chiar și
adulții, sunt criticați, devalorizați sau umiliți de un altul semnificativ, nevoia de contact și
vulnerabilitatea în a menține relația pot produce un afect defensiv de autoprotecție și conformare la
definițiile minimalizatoare impuse. Rușinea e un proces complex care presupune:
1) o imagine de sine diminuată, o scădere a valorii de sine în conformitate cu umilirea externă și/sau
critica introiectată;
2) o transpoziție defensivă a tristeții și fricii; și
3) o negare a furiei.
Rușinea presupune o negare a furiei pentru a păstra aparența unei relații conectate cu persoana care
a inițiat tranzacția umilitoare. Când furia e negată, se pierde un aspect valoros al sinelui: nevoia de a
fi luat în serios și respectat, și nevoia de a avea un impact asupra celeilalte persoane. Respectul de
sine este diminuat.
Rușinea presupune și transpoziția tristeții și fricii: tristețea că nu ești acceptat așa cum ești – cu
propriile impulsuri, dorințe, nevoi, sentimente și comportamente - și frica că vei fi abandonat din cauza
a cine ești. Frica și pierderea unui aspect al sinelui (negarea furiei) alimentează conformarea – o
scădere a stimei de sine cu scopul de a permite confluența cu critica și/sau umilirea.
Conformarea la umilire, transpoziția fricii și tristeții, și negarea furiei produc sentimentul de
rușine și îndoială descris de Erikson (1950). Scriind dintr-o perspectivă feministă, și Miller (1987) și
Jordan (1989) validează această explicație prin asocierea rușinii cu pierderea conexiunii umane.

Cel mai important, rușinea este un sentiment că nu meriți să fii conectat, o senzație profundă
că nu meriți să fii iubit, împreună cu conștientizarea a cât de mult vrei să te conectezi cu alții. În
timp ce presupune o conștientizare extremă, rușinea semnalizează, de asemenea, și dorințe
relaționale puternice. (Jordan, 1989, p. 6)

Similar, și Kaufman (1989) afirmă că rușinea reflectă nevoia de contact în relație: ”În mijlocul rușinii
există o dorință ambivalentă de reunire cu cel care ne-a făcut să ne fie rușine” (p. 19). Rușinea este o
expresie a dorinței inconștiente ca celălalt să își asume responsabilitatea de a repara ruptura din
relație.
Tomkins (1963) scrie că rușinea e afectul prezent în caz de pierdere a demnității, de
înfrângere, de transgresiune și de alienare. El sugerează că rușinea e un afect diferit prin natură și
funcție de celelalte opt afecte din schema lui teoretică. Afectul rușinii, potrivit lui Tomkins (vezi
Nathanson, 1992) servește ca alternator sau ca impediment al celorlalte afecte – e o acoperire
defensivă pentru interes și bucurie. Ideea lui Tomkins e comparabilă cu observațiile lui Fraiberg
(1982/1983) despre formarea apărărilor psihologice la copii. Ea descrie procesul de ”transformare a
afectului” (p. 71) prin care un afect este substituit sau transpus cu un altul atunci când afectul original
nu reușește să creeze contactul dintre copil și adultul care îl îngrijește, uneori chiar și de la vârsta de
9 luni. Când copilul e umilit, frica de a pierde relația și tristețea de a nu fi acceptat sunt transpuse în

5
rușine. Rușinea se compune din tristețe și frică, negarea furiei și o imagine de sine inferioară –
conformarea la umilire.
Această conformare la umilire asigură continuarea relației și, paradoxal, e și ea tot o apărare.
Această diminuare autoprotectoare a respectului de sine e observabilă la animalele sălbatice atunci
când un exemplar se ghemuiește în fața altuia pentru a evita un atac și a-și asigura acceptarea.
Scăderea statutului e autoprotectoare atunci când e necesară împiedicarea agresiunii și a unei lupte
pentru dominație. Imaginea de sine inferioară sau autocritica care fac parte din rușine, diminuează
durerea rupturii din relație, păstrând în același timp aparența unei relații. Des citata frază a
antrenorilor de box ”Bate-l la puncte” ["Beat 'em to the punch" – în eng., în orig. – n.t.], descrie funcția
stimei de sine scăzute și a autocriticii folosite ca apărare împotriva unei posibile umiliri de la alții.
Totuși punctele sunt pe seama propriului respect de sine diminuat.

Rușinea și Infatuarea: O Perspectivă AT

Formularea unei teorii AT a rușinii și infatuării necesită ca aceste concepte să fie integrate în
teoria stărilor eului și teoria scenariului. Pentru a înțelege cum funcționează fenomenele rușinii și
infatuării în stările eului, este esențial ca conceptele folosite să fie clar definite. Berne (1972) a
recomandat ca discuția teoretică să rămână la un set dat de concepte și definiții, așa încât definițiile
folosite ”să aparțină aceluiași cadru de lucru sau să vină din același punct de vedere” (p. 412).
Definițiile care urmează ale stărilor eului sunt furnizate drept cadru de lucru conceptual în vederea
explorării teoretice. Multe dintre ele pleacă de la și se bazează pe materiale pe care le-am publicat
anterior (vezi Erskine, 1980, 1988, 1991b, 1993; Erskine & Moursund, 1988)

Stările Eului

În 1961, Berne a definit stările eului de Copil colective ca ego arhaic care constă în fixații ale
stadiilor timpurii de dezvoltare: ”vestigii ale copilăriei individului” (p. 77). Starea de Copil a eului este
întreaga personalitate a individului așa cum era el în acel stadiu de dezvoltare (Berne, 1958/1977,
1961, 1964). Atunci când funcționează din starea de Copil a eului, își percepe nevoile și senzațiile
interioare, precum și lumea exterioară, așa cum o făcea la o vârstă anterioară. ”Asta include nevoile,
dorințele, impulsurile și senzațiile; mecanismele de apărare; și procesele de gândire, percepțiile,
sentimentele și comportamentele din faza de dezvoltare când s-a produs fixația” (Erskine, 1988, p.
17). Fixațiile din starea de Copil a eului au apărut atunci când niște nevoi critice de contact din
copilărie n-au fost împlinite, iar folosirea de către copil a apărărilor împotriva disconfortului cauzat a
devenit obișnuință (Erskine, 1980).
Stările de Părinte ale eului sunt manifestări ale introiectării personalității unor oameni reali, așa
cum au fost ei percepuți de copil la momentul introiecției (Erskine, 1988; Loria, 1988). Introiecția e un
mecanism de apărare (care include negarea, contestarea și reprimarea) folosit frecvent atunci când
lipsește contactul psihologic complet dintre copil și adulții responsabili de nevoile lui psihologice.
Introiecția e o identificare inconștientă cu credințele, sentimentele, motivațiile, comportamentele și
apărările celuilalt. Celălalt, care e semnificativ, e făcut parte din sine (ego), iar conflictul care rezultă
din neîmplinirea nevoilor e internalizat așa încât aparent să fie gestionat mai ușor (Perls, 1977;
Rosenfeld, 1978).
Conținuturile din starea de Părinte a eului pot fi introiectate oricând pe parcursul vieții și, dacă
nu sunt reexaminate în procesul dezvoltării ulterioare, rămân neasimilate sau neintegrate în starea de
Adult. Stările de Părinte ale eului constituie bucăți străine de personalitate, imprimate în ego și
percepute fenomenologic ca și cum ar fi unele proprii, dar în realitate ele reprezintă o personalitate
împrumutată, aflată potențial în poziția de a avea o influență intrapsihică asupra stărilor de Copil ale
eului.
Starea de Adult a eului reprezintă o evoluție curentă, corespunzătoare vârstei din punct de
vedere emoțional, cognitiv și moral; abilitatea de a fi creativ; și capacitatea de a avea un contact
deplin prin angajare în relații semnificative. Starea de Adult a eului ține seama de ceea ce se întâmplă

6
în fiecare moment atât în interior, cât și în exterior, de experiențele trecute și efectele lor, de
influențele psihologice și identificările cu alți oameni semnificativi, și integrează toate acestea.
Rușinea arhaică e o expresie internă a conflictului intrapsihic dintre starea reactivă de Copil și
starea de Părinte care își exercită influența. Când o stare de Copil e activă (fie că e reperată
subiectiv, fie că e observabilă în comportament), inferența teoretică ne spune că și o stare de Părinte
e energizată și își manifestă influența (Berne, 1961; 1964). ”Individul manifestă o atitudine de
conformare ca de copil” (Berne, 1961, p. 76) și/sau se folosește de apărări din copilărie precum
evitarea, înghețarea sau lupta (Fraiberg, 1982/1983); clivarea eului (Fairbairn, 1954); transformarea
afectului și inversarea agresiunii (Fraiberg, 1982/1983); și fantezia (Erskine, 1988, p. 18; Erskine &
Moursund, 1988, p. 23).
Berne (1961) descrie dinamica intrapsihică a stărilor eului ca reprezentând ”vestigiile
bebelușului care a fost odată, aflate în luptă cu vestigiile părinților care au fost odată”, fiindcă ”repetă
luptele reale pentru supraviețuire din copilărie, dintre oameni reali; sau cel puțin asta e trăirea
pacientului” (p. 66).
Conflictul intrapsihic este parțial menținut de nevoia de relație (Fairbairn, 1954), de atașament
(Bowlby, 1969) sau de contact (Erskine, 1989) pe care o are copilul și de apărările fixate în Copil
împotriva conștientizării acestor nevoi de contact, de atașament și de relație. Aceste nevoi sunt
evidente în loialitatea psihologică față de Părintele care își exercită influența intrapsihică (Erskine,
1988, 1991b). Loialitatea se manifestă prin evitarea conștientizării faptului că ”Nevoile mele
psihologice nu au fost împlinite” sau prin fantezia inconștientă: ”Dacă sunt suficient de bun, nevoile
mele vor fi împlinite”.
Pentru a stabili o teorie AT care să descrie fenomenele de rușine și de infatuare, folosim aici
termenii de umilire și tranzacții umilitoare pentru a ne referi la interacțiunile care se produc între
oameni atunci când unul dintre ei îl înjosește, îl critică, îl definește sau îl ignoră pe altul. Termenii
rușine și infatuare sunt folosiți cu referire la dinamica intrapsihică care poate fi descrisă ca constând
în influență Parentală, conformare și/sau sisteme arhaice de apărare.
Când sentimentul de rușine se fixează, el reprezintă un conflict intrapsihic între o stare a eului
exteropsihică care-și exercită influența și o stare a eului arheopsihică care se conformează: copilul
care tânjea după relație. ”Fixația se referă la un tipar relativ durabil de organizare a afectelor,
comportamentului sau cogniției dintr-o stare timpurie de dezvoltare, care persistă în viața de mai
târziu și o poate domina” (Erskine, 1991b, p. 69). Apărările fixate sunt cele care țin eul în stări
separate și interferează cu integrarea experiențelor arhaice în starea de Adult (Erskine & Moursund,
1988).

O Fantezie Defensivă

Ca proces normal de dezvoltare, copilul folosește fantezia pentru a obține structură, control,
îngrijire sau orice percepe că-i lipsește sau că este inadecvat. Funcția fanteziei poate fi aceea de a
structura comportamentul pentru a oferi protecție față de consecințe sau de a furniza dragoste și
îngrijire atunci când îngrijitorii reali sunt reci, absenți sau abuzivi. Fantezia folosește ca amortizor între
figurile parentale reale și dorințele, nevoile sau sentimentele copilului mic. În familiile sau în situațiile
în care e necesar să fie reprimată conștientizarea nevoilor, sentimentelor și amintirilor cu scopul de a
fi acceptat sau de a supraviețui, fantezia autocreată se poate fixa și poate să nu fie integrată în
dezvoltarea ulterioară.
Cu timpul, fantezia funcționează ca o ”inversare” a agresiunii (Fraiberg, 1982/1983, p. 73):
critica, devalorizarea și umilirea la care poate fi supus un copil sunt amplificate și întoarse împotriva
sa însuși, ca în autocritică și în umilirea de sine. Astfel de fantezii bazate pe rușine au rostul de a
menține o iluzie de atașament într-o relație de grijă, când de fapt acea relație probabil că a fost
întreruptă prin umilire.
Mulți clienți raportează un sentiment persistent de rușine însoțit de autocritică devalorizantă. Își
imaginează în mod repetat eșecuri umilitoare în acțiunile sau în relațiile lor. În fantezie, ei amplifică
conformarea la critica și umilirea introiectate, și în același timp se apără împotriva amintirilor despre
tristețea inițială de a nu fi acceptat și despre frica de abandon. Atunci când amintirile afective ale

7
umilințelor timpurii sunt reprimate defensiv, ele pot să reapară în conștiință ca fantezii despre eșecuri
sau înjosiri viitoare. Critica de sine și fantezia eșecului umilitor au două funcții suplimentare: să
întrețină negarea furiei și să protejeze împotriva șocului unor posibile critici și înjosiri ulterioare.

Infatuarea: O Dublă Defensă

Infatuarea are o funcție încă și mai elaborată decât aspectele defensive ale rușinii. Infatuarea e
o fantezie autogenerată (manifestată ocazional în tranzacții deschise) care apără împotriva durerii
provocate de pierderea relației, oferind în același timp un pseudotriumf asupra umilirii și o inflație a
stimei de sine. În timp ce rușinea și fanteziile autocritice lasă persoana cu sentimentul lipsei de
valoare și al dorinței de reparare a relației, fanteziile de infatuare sunt o încercare disperată de a
scăpa de umilire și de rușine prin justificarea de sine. Infatuarea este: 1) o apărare împotriva tristeții și
a fricii de umilire, 2) o expresie a nevoii de a avea un impact și de a fi luat în serios și a fi tratat cu
respect, și 3) o apărare împotriva conștientizării nevoii ca celălalt să repare ruptura din relație (Bollas,
1987). Persoana are fantezia unei valori personale prin găsirea de defecte la ceilalți și apoi prin
pierderea conștientizării faptului că are nevoie de celălalt. Sinele propriu e perceput ca superior.
Așa cum descrie Alfred Adler, o fantezie de superioritate apără împotriva amintirilor umilirii
(Ansbacher & Ansbacher, 1956) și deviază rușinea în afară. Acest concept e ilustrat de următorul
exemplu clinic. Robert, 39 de ani, căsătorit și tată a doi copii, făcea terapie de grup de doi ani și
jumătate. El a relatat cum, conducând spre serviciu, avea deseori fantezii în care se certa cu colegii
sau cu supervizorul. Completa adesea aceste fantezii cu discursuri lungi și bine încondeiate ținute în
fața consiliului director. În argumentarea din fantezia lui, el scotea în evidență erorile celorlalți, arăta
cum criticile lor la adresa lui erau nedrepte și, cel mai important, cum ei făceau greșeli pe care Robert
nu le-ar fi făcut niciodată. În fantezia lui Robert, consiliul director era profund mișcat de argumentele
lui elocvente și convigătoare. Avea să fie exonerat de toate criticile, iar ceilalți aveau să fie învinovățiți
atât fiindcă l-au criticat pe el, cât și pentru propriile lor greșeli. Aceste fantezii obsesive erau deseori
puse în mișcare de câte o critică pe care o primea fără a i se da posibilitatea de a-și explica motivele.
Lipsa de dialog cu oamenii părea să-l propulseze într-o fantezie obsesivă în care avea posibilitatea să
intre în dezbatere cu celălalt în fața unei audiențe care, la final, cădea de acord că Robert avea
dreptate.
Aceste fantezii s-au diminuat treptat și au încetat în final, când am explorat umilințele pe care
le trăise în școala primară, atunci când avusese o tulburare de vorbire. Atât profesorii, cât și copiii, se
distraseră pe seama tulburării lui. Deși în terapie nu și-a putut aminti o batjocură anume, știa că
fusese ridiculizat. Avea o senzație permanentă că reacția celorlalți la el sugera că ”E ceva în neregulă
cu tine”.
De-a lungul anilor, lucrase cu îndârjire să-și îmbunătățească vorbirea, își depășise tulburarea
și, în cele din urmă, ajunsese la o dicție impecabilă. Cu toate astea, conformându-se la umilirea trăită
în copilărie, el adoptase credința de scenariu ”Ceva e în neregulă cu mine” ca explicație pentru faptul
că pierduse niște prietenii apropiate cu alți copii și pierduse aprobarea profesorilor săi. Se apărase
împotriva conștientizării acestei credințe prin perfecționarea vorbirii. Și totuși, indiferent cât de
perfectă era vorbirea lui ca adult, de câte ori îl critica cineva, el asculta cu atenție comentariile lor.
Criticile din prezent activau amintirile emoționale ale umilirilor din trecut, în care criticile introiectate
influențau intrapsihic starea de Copil a eului și potențau criticile actuale. Pentru a se alina, a doua zi
în drum spre lucru se apăra obsesiv de remarcile colegilor și ale supervizorului, tânjind după cineva
(consiliul director) care să spună că avea dreptate.
În cazul lui Robert, procesul defensiv de negare a furiei, conformarea, transpoziția afectelor și
fantezia se fixaseră în același fel ca orice alt proces defensiv căruia nu i se răspunde încă de la
început cu empatie și cu o relație acordată afectiv (Erskine, 1991a, 1993). Prin respect față de stilul
lui Robert de a relaționa cu oamenii și prin cercetarea cu blândețe și cu sinceritate a experienței lui, a
început să dezvăluie existența fanteziilor lui obsesive. Fanteziile de infatuare îl apărau împotriva
dorinței naturale de contact și a nevoii ca alții să repare relația ruptă. Prin acordaj și tranzacții
empatice, el a putut să-și trăiască rușinea originală – tristețea, frica, furia și conformarea ca răspuns
la umilire. Când și-a exprimat tristețea și frica față de pierderea contactului din relația cu profesorii și

8
cu copiii, el a redescoperit că tânjea să fie conectat cu alții. Fanteziile defensive au încetat. Implicarea
blajină din partea terapeutului și a altor membri ai grupului a făcut posibil ca Robert să-și perceapă
nevoia de a avea contact emoțional apropiat ca fiind naturală și dezirabilă.

Sistemul de Scenariu

Conceptul de scenariu al lui Berne a fost explicat și extins de mulți autori de la apariția sa
(English, 1972; Erskine, 1980; Erskine & Zalcman, 1979; Goulding & Goulding, 1979; Holloway, 1977;
Kahler with Capers, 1974; Steiner, 1971; Woollams, 1973). Fiecare autor și-a prezentat ideile sale
unice și a oferit perspective teoretice interesante, direcții utile, și noi dimensiuni ale practicii clinice.
Dar numai câteva dintre aceste contribuții teoretice sunt concordante cu perspectiva lui Berne asupra
scenariului ca fenomen de transfer sau cu teoria lui intrapsihică și de dezvoltare despre stările eului
(Erskine, 1991b). Diferite modele ale stărilor eului (Trautmann & Erskine, 1981) au fost folosite ca
bază pentru alcătuirea de matrici de scenariu, dar fără a face referire la conceptele originale ale lui
Berne despre stările eului și fără a defini rațiunea reformulării teoriei stărilor eului și scenariului. Berne
(1972) însuși a contribuit la această inconsecvență teoretică prin amestecarea conceptelor și
modelelor în scrierile de mai târziu. A diminuat impactul teoriilor lui despre dezvoltare și despre relații
și a minimalizat, în felul acesta, propria prelungire creativă a teoriei psihanalitice și psihoterapeutice.
În psihoterapia rușinii și a infatuării, ca și cu alte tulburări psihice ce-și au rădăcinile în
perturbările relaționale, terapia este ajutată dacă psihoterapeutul are o bază teoretică coerentă și
orientată spre relație, cu ajutorul căreia să determine planul de tratament și intervențiile clinice
ulterioare. Deși există câteva definiții ale scenariului în literatura de analiză tranzacțională (Cornell,
1988; Massey, 1989), definiția (Erskine, 1980) care urmează e oferită ca bază pentru corelarea
definițiilor originale ale stărilor eului ale lui Berne cu o definiție operațională a scenariului de viață și ca
teren de discuție pentru metodele psihodinamice și psihoterapeutice: Scenariul e un plan de viață
bazat pe introiecții și/sau pe reacții defensive apărute sub presiune, în orice stadiu al dezvoltării, care
inhibă spontaneitatea și limitează flexibilitatea în rezolvarea de probleme și în relaționarea cu
oamenii.
Aceste introiecții și/sau reacții defensive se produc sub presiunea eșecurilor care apar în
relațiile de contact și de susținere. Nevoile de contact și sentimentele asociate cu pierderea relației
sunt negate și suprimate prin adoptarea reacțiilor defensive și a introiecțiilor. Acest proces defensiv
formează ”nucleul intrapsihic al scenariului” (Erskine, 1980, p. 104).
De la prezentarea inițială din 1975 de către Erskine și Zalcman și publicarea din 1979 ca ”The
Racket System: A Model for Racket Analysis” (Erskine & Zalcman), a devenit clar că termenul
american ”racket” nu poate fi tradus direct în alte limbi. Pentru a oferi o uniformitate internațională în
teoria și terminologia analizei tranzacționale, recomand folosirea termenului de sistem de scenariu în
loc de sistem racket și de analiză intrapsihică în loc de analiză a racketului. Conceptele rămân
aceleași; doar termenii sunt diferiți.
Sistemul de scenariu (publicat inițial ca sistem racket) oferă un model de înțelegere a dinamicii
intrapsihice dintre dimensiunile intrapsihică, comportamentală și fiziologică ale scenariului de viață. El
oferă o diagramă a modului cum reacțiile intrapsihice (concluzii și decizii defensive) și introiecțiile care
alcătuiesc nucleul scenariului sunt organizate sub formă de credințe de scenariu; cum aceste credințe
se manifestă în comportament, în fantezie și în tensiunile fiziologice; și cum își structurează individul
percepțiile și interpretările despre experiență pentru a-și consolida credințele de scenariu. Descrie
grafic o secțiune transversală a scenariului – modul cum e trăit scenariul aici și acum.
Sistemul de scenariu de corelează cu teoria stărilor eului, și oferă în același timp o perspectivă
alternativă asupra organizării introiecțiilor și/sau reacțiilor defensive – fixațiile exteropsihice și
arheopsihice ale eului. Aceste fixații, sub forma credințelor de scenariu, servesc ca apărări cognitive
împotriva conștientizării nevoilor și sentimentelor prezente într-un stadiu timpuriu, când contactul
interpersonal care trebuia să împlinească nevoile a lipsit și a permis formarea sau introiectarea
credințelor de scenariu. Atunci când este operațional, sistemul de scenariu ilustrează contaminarea
Adultului cu stările de Părinte și de Copil.

9
 Sistemul de scenariu este definit ca ”un sistem distorsionat și autoconsolidat de sentimente,
gânduri și acțiuni întreținute de indivizii condiționați de scenariu” (Erskine & Zalcman, 1979, p. 53).
Încercând să dea sens lipsei de contact din relație, copilul trebuie să răspundă la întrebarea: ”Ce face
o persoană ca mine cu oameni ca tine într-o lume ca asta?” Când copilul se află sub presiunea lipsei
unui contact care să-i recunoască, să-i valideze sau să-i împlinească nevoile, fiecare dintre cele trei
părți ale întrebării primește ca răspuns o reacție defensivă și/sau o identificare cu celălalt care e
defensivă și inconștientă și care se constituie într-o introiecție.
Când introiecțiile și concluziile și deciziile defensive nu primesc un răspuns de contact și
empatic din partea unei alte persoane, ele devin adesea, în încercarea individului de autosusținere,
credințe fixate despre sine, despre alții și despre calitatea vieții – nucleul scenariului de viață. Aceste
credințe de scenariu funcționează ca apărări cognitive împotriva sentimentelor și nevoilor de contact
cărora nu li s-a răspuns adecvat în momentul formării credințelor. Prezența credințelor de scenariu
indică o apărare continuă împotriva conștientizării nevoilor de contact în relație și împotriva amintirii
întreruperilor din relație.
Manifestarea scenariului constă în toate comportamentele externe și interne care reprezintă
credințele de scenariu și sentimentele și nevoile negate. Manifestarea scenariului mai include și
experiențele interioare de tensiune fiziologică, precum și fanteziile care susțin credințele de scenariu
prin oferirea de experiențe confirmatoare. Experiențele confirmatoare sunt amintiri selectate ale
tranzacțiilor, fanteziilor și senzațiilor corporale care consolidează credința de scenariu. Acele
experiențe care nu consolidează credințele de scenariu sunt deseori ignorate (Erskine & Moursund,
1988, pp. 33-36).
În cazul lui Robert, în timpul școlii primare, el a adoptat credința de scenariu centrală ”Ceva e
în neregulă cu mine” ca să se conformeze la umilirea din partea copiilor și a profesorilor și ca
pseudosatisfacere a nevoii de a fi acceptat de ei. Din perspectiva teoriei stărilor eului, nucleul rușinii
lui Robert constă în transpoziția defensivă a tristeții și fricii, în negarea furiei că nu e tratat cu respect,
într-o imagine de sine diminuată care s-a fixat în conformitate cu criticile introiectate, și în nevoia de
contact în relație. Această nevoie naturală de relație ține starea de Copil dependentă și loială față de
starea de Părinte și asigură conformarea la umilirea introiectată. Când durerea de a nu fi acceptat așa
cum ești este prea mare, ca în cazul lui Robert, poate fi folosită o fantezie defensivă infatuată, pentru
a nega nevoia de relație, dar și, simultan, pentru a exprima nevoia de a avea un impact și de a fi tratat
cu respect.
Din perspectiva teoriei scenariului, rușinea e alcătuită din credința centrală de scenariu ”Ceva
e în neregulă cu mine”, care servește ca apărare cognitivă ca să nu conștientizeze nici nevoia de
relație, nici sentimentele de tristețe și frică prezente în momentul experienței umilitoare.
Când credința ”Ceva e în neregulă cu mine” este operațională, comportamentele externe ale
scenariului sunt deseori descrise ca inhibate sau inadecvate: timiditate, lipsa contactului vizual în
conversație, lipsa autoexprimării, exprimarea diminuată a dorințelor sau nevoilor naturale, sau orice
inhibare a unei expresii naturale a sinelui care poate constitui subiect de critică.
Fanteziile pot include inadecvare anticipativă, eșecuri în acțiuni, sau critici care duc la o
consolidare a credinței de scenariu ”Ceva e în neregulă cu mine”. Alte fantezii pot include reluări ale
unor evenimente și alterări ale amintirilor astfel încât să întărească credințele centrale de scenariu. În
unele cazuri, credința de scenariu se manifestă prin constrângeri fiziologice cum ar fi durerile de cap,
tensiunile stomacale sau alte disconforturi fizice care îl împiedică pe un individ să se comporte în
vreun fel ce-ar da naștere la comentarii umilitoare din partea altora, și care, simultan, îi oferă dovada
internă că ”Ceva e în neregulă cu mine”. Deseori amintirile unor experiențe umilitoare sunt
rememorate pentru a păstra homeostazia cu credințele centrale de scenariu și cu negarea nevoilor și
sentimentelor originale. Și totuși, inhibarea de sine și fanteziile autocritice conțin, ascunsă, nevoia de
contact, ca o speranță inconștientă de restabilire a relației și de acceptare completă din partea
celuilalt. E ca și cum ar spune celor care-l ridiculizează: ”Dacă devin cine mă definești tu că sunt, o să
mă iubești?”
Robert, ca exemplu de persoană care folosește dinamica dublă a infatuării, intrase în terapie
fără conștientizarea niciunei speranțe sau nevoi de relație. Manifestarea scenariului părea să fie
complet opusă credinței de scenariu. Își perfecționase vorbirea și comportamentul astfel încât nu

10
exista nicio dovadă că ”Ceva e în neregulă cu mine”. Fanteziile lui erau infatuate, concentrându-se pe
ce era în neregulă cu alții. Rămăsese hipersensibil la critică, cu o puternică dorință neconștientizată
ca cineva cu autoritate să-i spună că e OK.

”Ceva E în Neregulă cu Mine”

Continua întărire a credinței de scenariu că ”Ceva e în neregulă cu mine” îi furnizează

terapeutului provocări complexe, specifice și unice pentru psihoterapia rușinii și a infatuării. În multe
cazuri clinice această credință specifică este inflexibilă față de metodele uzuale de analiză
tranzacțională care folosesc explicarea, confruntarea și interpretarea; redecizia programată;
schimbarea comportamentală sau reparentarea dogmatică. Fiecare dintre aceste seturi de metode
oferă doar o schimbare parțială sau temporară a frecvenței sau a intensității credinței care se află în
centrul rușinii și infatuării. De fapt, chiar folosirea acestor metode transmite ”Ceva e în neregulă cu
tine”, ceea ce întărește credința de scenariu, amplifică negarea nevoii de contact și, în acest fel,
amplifică sentimentul de rușine sau infatuarea. Prin folosirea metodelor care accentuează respectul
(Erskine & Moursund, 1988); prin tranzacții empatice (Clark, 1991); prin implicare emoțională (Cornell
& Olio, 1992); prin investigare blândă, acordaj afectiv și implicare (Erskine, 1991a; Erskine, 1993;
Erskine & Trautmann, 1993), posibilitatea ca credința de scenariu să fie consolidată în terapie scade
considerabil.
Pentru a facilita planificarea tratamentului și a rafina intervențiile clinice, e esențial să fie
identificate funcțiile intrapsihice, precum și originea istorică a credinței. Originea istorică complexă a
credinței ”Ceva e în neregulă cu mine” din starea de Copil a eului poate fi înțeleasă din trei
perspective:
- mesaje cu decizii de conformare;
- concluzii ca răspuns la o imposibilitate; și
- reacții defensive de speranță și control.
Fiecare dintre modurile în care s-a format credința are funcții intrapsihice unice, care necesită
evidențiere specifică în psihoterapie.
Conceptele de injoncțiune și contrainjoncțiune, atribuiri răuvoitoare, și mesaje parentale letale
cu decizii de conformare corespunzătoare, sunt bine stabilite în teoria formării scenariului (Berne,
1972; Goulding & Goulding, 1979; Steiner, 1971). În fața unei potențiale pierderi a relației, copilul
poate fi forțat să ia o decizie defensivă și conformatoare de acceptare că identitatea lui este acea
definire pe care i-au dat-o cei de care e dependent. Aceasta poate fi o adaptare sau o conformare la
mesajul explicit sau implicit ”Ceva e în neregulă cu tine”. În multe cazuri, mesajul e livrat sub forma
unei întrebări critice: ”Ce e în neregulă cu tine?”. Mesajul psihologic este ”Nu ai face ce faci, dacă ai fi
normal (sau OK)”. Astfel de critici nu valorizează comportamentul natural și spontan al copilului, nu
înțeleg motivația copilului și nu cercetează dacă lipsește ceva din relația dintre copil și cel ce-l critică.
Copilul care își formează o astfel de credință de scenariu pentru a se conforma criticii devine
hipersensibil la critică, anticipează critici în fantezie, și colecționează amintiri despre critici din trecut.
Funcția intrapsihică e aceea de a păstra o senzație de atașament, în detrimentul vitalității naturale și
al spontaneității.
Când copiii sunt puși în fața unei sarcini imposibile, ei conchid deseori ”E ceva în neregulă cu
mine”. Cu o astfel de concluzie, ei se pot apăra de disconfortul creat de lipsa contactului și păstrează
o aparență de relație. Familiile disfuncționale le transmit deseori copiilor solicitări imposibile. Îi este
imposibil unui copil să-și oprească tatăl alcoolic să se îmbete, sau unui bebeluș să vindece depresia,
sau unui școlar să fie terapeut marital. Îi este imposibil unui copil să-și schimbe sexul ca să le
împlinească părinților un vis. Fiecare dintre aceste exemple reprezintă o inversare a responsabilității
îngrijitorului față de binele copilului și o pierdere a contactului din relație. Întreruperile ulterioare sunt
resimțite ca ”vina mea”, și deviază conștientizarea nevoilor și sentimentelor prezente atunci când
binele copilului nu e satisfăcut.
Credința că ”Ceva e neregulă cu mine” se poate forma și-ntr-un al treilea mod – ca reacție
defensivă de control și speranță, speranța unei relații de contact care continuă. Când relațiile familiale
sunt disfuncționale, copilul, având nevoie de contact în relație, își poate imagina că problemele

11
adultului sunt din vina lui: ”L-am făcut pe tata să se îmbete” sau ”Mama e deprimată din cauza mea”
sau ”Din cauza mea am fost abuzat sexual... deci trebuie să fie ceva în neregulă cu mine!”.
Asumându-și vina, copilul nu e numai sursa problemei, dar își poate imagina că el poate să o și
rezolve: ”Voi fi foarte bun!”, ”O să mă grăbesc și o să cresc”, ”Pot să mă duc la terapie ca să fiu
reparat” sau ”Dacă toate merg spre rău, pot să mă sinucid, fiindcă totul e din vina mea”. Funcția unor
astfel de reacții e să creeze o speranță iluzorie că există niște îngrijitori care-i împlinesc nevoile,
speranță ce-l apără ca să nu conștientizeze că nevoile nu-i sunt de fapt împlinite. Îngrijitorii sunt
percepuți ca buni și iubitori, iar ignorarea, criticile, bătăile sau chiar violul sunt din cauză că ”E ceva în
neregulă cu mine”. Aici, credința centrală de scenariu poate să funcționeze ca un control defensiv al
sentimentelor de vulnerabilitate din relație.
În stările de Copil ale eului, fiecare dintre aceste trei origini ale credinței de scenariu are funcții
specifice de identitate, stabilitate și continuitate. Pentru o anumită persoană, poate să fie numai un
mod în care s-a format credința de scenariu. Dar cel mai frecvent există mai mult de o origine și mai
multe funcții intrapsihice. Orice combinație a acestor trei reacții defensive apărute sub presiune
amplifică complexitatea funcțiilor. Credința centrală de scenariu ”E ceva în neregulă cu mine” e
deseori alcătuită din mai multe funcții.
E esențial pentru o psihoterapie de profunzime a scenariului să fie evaluate originile și funcțiile
intrapsihice ale unei credințe de scenariu și să se acorde importanță semnificației modului în care
acele funcții multiple îl ajută pe client să-și păstreze homeostazia psihologică. Psihoterapia rușinii și a
infatuării este complexă din cauza numeroaselor funcții intrapsihice care se consolidează continuu.
Doar identificarea credinței și încercarea unor metode de schimbare sau redecizie nu sunt suficiente,
dacă se trec cu vederea funcțiile intrapsihice ale formării și menținerii credinței de scenariu. Eforturile
n-ar face decât să crească intensitatea funcției intrapsihice și pot face ca nucleul fixat să fie și mai
puțin flexibil.
Pentru a afla combinația unică de funcții intrapsihice e necesară investigarea cu respect și cu
răbdare a experienței fenomenologice a clientului. Apoi, sarcina terapetului orientat spre relație e
aceea de a stabili un acordaj afectiv și o implicare corespunzătoare dezvoltării, care permit
transferarea funcțiilor defensive intrapsihice în relația cu terapeutul. Datorită consecvenței
terapeutului, seriozității și responsabilității acestuia, clientul poate relaxa procesele defensive și poate
integra stările fragmentate ale eului (Erskine, 1991a). Funcțiile sunt servite prin contact într-o relație
interpersonală și nu mai sunt autoprotectoare.

Rușinea din Stările de Părinte ale Eului

Atunci când credința centrală de scenariu din starea de Copil se formează fie ca o decizie de
conformare, fie ca o concluzie la o imposibilitate, fie ca reacție defensivă de speranță și control, sau
orice combinație a acestora trei, cel mai probabil din relație lipsesc grija, înțelegerea și comunicarea.
Când contactul psihologic deplin între copil și adulții responsabili lipsește, se folosește frecvent
apărarea prin introiecție.
Prin identificarea defensivă și neconștientizată care reprezintă o introiecție, credințele,
atitudinile, sentimentele, motivațiile, comportamentele și apărările persoanei de care copilul e
dependent sunt transformate în părți ale eului copilului care iau forma unei stări exteropsihice
fragmentate. Funcția introiecției e aceea de a reduce conflictul exterior dintre copil și persoana de
care depinde în împlinirea nevoilor. Starea de Părinte introiectată poate fi activă în tranzacțiile cu alții,
își poate exercita influența la nivel intrapsihic sau poate fi percepută fenomenologic ca fiind propriul
sine.
Starea de Părinte activă poate tranzacționa cu membrii familiei sau cu colegii așa cum făcea în
trecut persoana introiectată, transmițând, de pildă, ”E ceva în neregulă cu tine!”. Funcția unei astfel de
tranzacții e aceea de a oferi stării de Copil o ușurare temporară față de criticile stării de Părinte și de a
continua negarea nevoii originale de contact în relație.
Starea de Părinte care își exercită influența la nivel intrapsihic este o repetare a criticii
introiectate în trecut. Perpetuează ciclul de conformare la critică, precum și apărarea împotriva tristeții

12
și fricii din starea de Copil. Acest ciclu defensiv al rușinii acționează pentru a menține o iluzie de
atașament și o loialitate față de persoana de la care copilul își dorea inițial contactul din relație.
Rușinea din starea de Părinte poate nu numai să fie activă și/sau să-și exercite influența, dar
poate și să fie percepută ca propriul sine. Se poate ca rușinea părintelui să fi fost introiectată. Prin
energizarea introiecției, rușinea e identificată greșit ca fiind una proprie (Erskine, 1977). Credința de
scenariu ”E ceva în neregulă cu mine” se poate să existe de fapt într-o stare de Părinte a eului. Ciclul
rușine-conformare la critică, transpoziție a tristeții și fricii, negare a furiei, tânjire după relație – poate
să fie al mamei sau al tatălui. Infatuarea defensivă poate să fie și ea tot rezultatul energizării unei
introiecții.
De pildă, Susan suferea de mulți ani de o rușine debilitantă fiindcă se simțea inadecvată,
având o mamă care alterna între depresie și furie, și fiindu-i teamă că într-o zi o să fie și ea ”nebună”.
Faza inițială a terapiei a reprezentat recunoașterea nevoii ei de atenție, validarea neglijării emoționale
din copilărie, și normalizarea procesului defensiv al credinței ”Ceva e în neregulă cu mine”. Apoi
terapia s-a focusat pe rușinea introiectată care fusese la origine a mamei. Prin psihoterapia de
profunzime și orientată spre contact cu Părintele, care folosește investigarea, acordajul și implicarea,
Susan a putut să-și amintească foarte viu cum voia să poarte povara mamei pentru ca aceasta să nu
mai sufere. În timpul unui dialog între Copil și Părinte, ea a descris succint procesul: ”Te iubesc atât
de mult, mamă, o să port eu rușinea pentru tine!”

Intervenții Clinice

Psihoterapia rușinii și a infatuării începe cu descoperirea de către terapeut a psihodinamicii

unice a clientului. Fiecare client condiționat de rușine va avea conglomerate diferite de
comportamente, fantezii, funcții intrapsihice și apărări autoprotectoare. Perspectivele teoretice
descrise în acest articol sunt generalizări din practica clinică și prezintă interogări ale unor concepte
teoretice. Teoria nu e destinată să fie o declarație a ceea ce este, ci să servească ca ghid în procesul
terapetic de investigare, acordaj și implicare. Important, fenomenele de rușine și infatuare explicate
din perspectiva teoriei analizei tranzacționale îi pot încuraja pe analiștii tranzacționali să exploreze cu
fiecare client experiența unică a acestuia în raport cu rușinea și să adopte o abordare
psihoterapeutică orientată pe relație.
O investigare făcută cu respect și răbdare a experienței fenomenologice a clientului le va oferi
și clientului și terapeutului o înțelegere din ce în ce mai largă a cine este clientul și a experiențelor pe
care acesta le-a avut. Procesul de investigare trebuie să fie sensibil la trăirea subiectivă a clientului și
la dinamica intrapsihică neconștientizată ca să fie eficient în descoperirea și dezvăluirea nevoilor,
sentimentelor, fanteziilor și apărărilor. Focusul major al unei investigări făcute cu blândețe este
descoperirea de către client a tânjirii după relație, a întreruperilor de contact (atât intern, cât și extern)
și a amintirilor care, din necesitate, au fost excluse în trecut din planul conștient. Un focus important
dar mai mic este înțelegerea de către psihoterapeut a experienței fenomenologice a clientului și a
funcționării lui intrapsihice. În multe cazuri s-a dovedit important ca clienții să-și dea seama că
terapeutul e în mod sincer interesat să-i asculte și să afle cine sunt. Astfel de descoperiri despre
relația cu terapeutul prezintă o juxtapunere (Erskine, 1993) între contactul disponibil aici și acum și
amintirea a ceea ce-a lipsit în trecut. Juxtapunerea oferă ocazia de a fi recunoscute nevoile și de a fi
validat faptul că sentimentele și stima de sine pot fi legate de calitatea relației cu niște persoane
semnificative.
Rușinea poate fi o dinamică semnificativă pentru multe dificultăți din relații, inclusiv pentru
depresie, anxietate, obezitate, adicții și tulburări de caracter. Acordajul terapeutului la sentimentul de
rușine neexprimat le oferă clienților ocazia să-și dezvăluie procesele emoționale interioare, fanteziile,
dorințele și apărările. Acordajul presupune o conștientizare deplină a nevoilor condiționate de
dezvoltare, a afectelor și a dinamicii autoprotectoare – o simțire chinestezică și emoțională a ce
înseamnă să trăiești cu acele experiențe. Acordajul se produce atunci când terapeutul respectă
nivelul de dezvoltare la care clientul a trebuit să suporte rușinea și evită să definească sau să
categorisească fanteziile clientului, motivațiile sau comportamentul acestuia.

13
 Acordajul presupune și comunicarea cu sensibilitate de către terapeut a faptului că e conștient
de lupta interioară a clientului – că clientul nu e singur în tristețea de a nu fi fost acceptat așa cum e,
și în frica de a pierde relația din cauza a cine este. Procesele terapeutice de acordaj și implicare
recunosc dificultatea clientului de a-și dezvălui confuzia și lupta interioară, valorizează încercarea
disperată de autosusținere și de a face față, și oferă în același timp suportul pentru a simți prezența
terapeutului.
Unii clienți condiționați de rușine nu au experiența de a vorbi despre nevoi sau nu au limbajul
necesar legat de afecte și procesele interioare. În unele familii, a avea nevoi și a exprima emoții poate
duce la ignorarea sau ridiculizarea copilului. În lipsa acordajului, recunoașterii sau validării nevoilor și
sentimentelor în familie sau în sistemul școlar, clientul e posibil să nu dețină vocabularul de relație cu
care să comunice despre afectele și nevoile lui (Basch, 1988; Tustin, 1986). Deseori în astfel de
familii sau sisteme școlare e absent contactul afectiv interpersonal (o tranzacție non-verbală) prin
care exprimarea unui afect de către o persoană să stimuleze un afect reciproc corespunzător la
cealaltă.
Afectul e tranzacțional-relațional prin natura lui și necesită ca răspuns un afect corespunzător.
Exprimarea afectului tristeții necesită un afect reciproc de compasiune și posibil chiar un act de
compasiune; exprimarea afectului furiei necesită afecte reciproce de atenție, seriozitate și
responsabilitate și posibil chiar acțiuni corective; exprimarea afectului fricii necesită afecte reciproce și
acțiuni legate de siguranță; iar exprimarea afectului bucuriei necesită afecte reciproce de vitalitate și
exprimare a plăcerii.
Acordajul presupune ca terapeutul să simtă afectul clientului și e stimulat, reciproc, să exprime
un afect corespunzător și un comportament rezonant, proces similar cu cel descris de Stern (1985) ca
fiind interacțiunea sănătoasă dintre bebeluș și mama lui. Afectul reciproc al terapeutului poate fi
exprimat prin recunoașterea afectului clientului și poate duce la validarea faptului că acel afect are o
funcție în relația lor. Este esențial ca terapeutul să recunoască și să fie acordat la nivelul de
dezvoltare al clientului la care acesta își exprimă emoțiile. Clientul poate avea nevoie ca afectele și
nevoile lui să fie recunoscute, dar poate să-i lipsească limbajul social prin care să-și exprime emoțiile
în conversație. Poate fi necesar ca terapeutul să-l ajute pe client să-și numească sentimentele,
nevoile sau experiențele, ca pas inițial în dobândirea sentimentului că are un impact în relație.
Implicarea începe cu angajamentul terapeutului față de binele clientului și cu respectul față de
experiența fenomenologică a acestuia. Ea apare din investigarea empatică a experienței clientului și
se dezvoltă prin intermediul acordajului la afectele clientului și al validării nevoilor. Implicarea este
rezultatul faptului că terapeutul este deplin în contact cu clientul și pentru client, într-o manieră care
corespunde nivelului de dezvoltare la care funcționează acesta (Clark, 1991).
Rușinea și infatuarea sunt procese defensive prin care valoarea individului e desconsiderată,
iar existența, semnificația și/sau posibilitatea de rezolvare a perturbărilor din relație e distorsionată
sau negată. Implicarea terapeutului prin folosirea recunoașterii, validării, normalizării și prezenței
diminuează desconsiderarea internă (Schiff & Schiff, 1971) care face parte din negarea defensivă ce
însoțește rușinea.
Prin sensibilitate față de manifestarea rușinii și prin înțelegerea funcțiilor intrapsihice ale rușinii
și infatuării, psihoterapeutul îl poate ghida pe client să-și recunoască și să-și exprime sentimentele și
nevoile de relație. Recunoașterea este antidotul terapeutic la desconsiderarea existenței unei
perturbări în relație. Recunoașterea devine internă și dizolvă negarea afectului sau a nevoii atunci
când există un altul receptiv care știe și comunică despre nevoi și sentimente.
Validarea apare atunci când sentimentul de rușine, respectul de sine diminuat și fanteziile
defensive sunt percepute ca efecte ale unei perturbări semnificative în relație. Validarea este
conectarea cognitivă a cauzei cu efectul, este răspunsul terapeutic la desconsiderarea semnificației
perturbării din relație. Validarea acordă valoare trăirii fenomenologice a clientului și, prin urmare, duce
la o stimă de sine mai crescută.
Normalizarea înseamnă că desconsiderarea posibilității de rezolvare a unei perturbării trebuie
să fie depatologizată și contracarată. Multor clienți, atunci când erau copii, li s-a spus ”E ceva în
neregulă cu tine” sau, când s-au lovit de imposibilitatea de a fi responsabili pentru binele părinților, au
tras concluzia că ”Ceva e în neregulă cu mine”. Povara responsabilității pentru ruptura din relație a

14
fost în mod fals pusă pe umerii copilului și nu pe cei ai îngrijitorului adult. Antidotul terapeutic la faptul
că se desconsideră posibilitatea de rezolvare a problemei este atribuirea responsabilității pentru
relație. Este imperativ ca terapeutul să-i transmită clientului că rușinea lui, autocritica și ridiculizarea
anticipată sunt reacții normale de apărare față de umilire sau ignorare, și că aceste răspunsuri nu
sunt patologice.
Atribuirea responsabilității poate începe cu terapeutul care își asumă activ responsabilitatea
pentru orice breșă din relația terapeutică. Cele mai multe întreruperi terapeutice apar atunci când
terapeutul nu reușește să se acordeze la comunicarea afectivă sau non-verbală a clientului (Kohut,
1984). Când un client poartă responsabilitatea pentru relație, desconsiderarea posibilității de
rezolvare continuă și sentimentul de rușine e întărit. Poate deveni necesar ca terapeutul să-și asume
întreaga responsabilitate pentru lipsa de înțelegere a trăirii fenomenologice a clientului, pentru ne-
valorizarea procesului defensiv al acestuia sau pentru ne-acordajul la afectele și nevoile clientului.
Prezența este implicarea terapeutică care servește ca antidot la desconsiderarea respectului
de sine al clientului. Prezența terapeutică e oferită prin investigarea empatică susținută (Stolorow,
Brandschaft, & Atwood, 1987) și prin acordajul consecvent la nivelul de dezvoltare al afectelor și
nevoilor clientului. Prezența presupune atenția și răbdarea terapeutului. Ea transmite faptul că
psihoterapeutul e responsabil, serios și de încredere. Prezența se manifestă atunci când
comportamentul și comunicarea din partea terapeutului respectă întotdeauna și îmbunătățește
respectul de sine al clientului. Prezența e amplificată de disponibilitatea terapeutului de a fi influențat
de afectele și de trăirea fenomenologică a clientului – să ia în serios experiența clientului.
Implicarea psihoterapeutului, prin tranzacții care recunosc, validează și normalizează trăirea
fenomenologică a clientului, este antidotul la desconsiderarea toxică a existenței, semnificației sau
responsabilității față de rezolvarea întreruperilor de contact din relație. Prezența de încredere și
acordată a terapeutului e antidotul la desconsiderarea valorii individului (Bergman, 1991; Jordan,
1989; Miller, 1987; Surrey, 1985).
Terapia eficientă a rușinii și infatuării necesită ca terapeutul să fie dedicat contactului-în-relație,
să aibă răbdare și să înțeleagă că o astfel de terapie e complexă și necesită un timp considerabil.
Investigarea, acordajul și implicarea presupun o orientare mintală, un mod de a fi în relație, precum și
niște seturi de abilități terapeutice. Când sunt folosite în rezonanță cu nivelul de dezvoltare la care
funcționează clientul, acestea sunt metode de a oferi o relație de grijă și înțelegere care-i permite
clientului să-și exprime valoarea de sine care poate n-a fost niciodată exprimată. Investigarea,
acordajul și implicarea sunt descrieri ale interacțiunilor respectuoase care încurajează contactul-în-
relație. Psihoterapia relațională orientată spre contact permite ca dinamica protectoare a rușinii și
infatuării să fie revelată și dizolvată. Focusul terapeutic pe contact-în-relație crește sentimentul
individului că e OK.

REFERINȚE

Ansbacher, H. L., & Ansbacher, R. R. (1956). The individual psychology of Alfred Adler. New York: Basic Books.
Bach, S. (1985). Narcissistic states and the therapeutic process. New York: Jason Aronson.
Basch, M. (1988). Understanding psychotherapy. New York: Basic Books.
Bergman, S. J. (1991). Men's psychological development: A relational perspective. Work in Progress, #48.
Wellesley, MA: Stone Center Working Paper Series.
Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social psychiatry. New
York: Grove Press.
Berne, E. (1964). Games people play: The psychology of human relationships. New York: Grove Press.
Berne, E. (1972). What do you say after you say hello?: The psychology of human destiny. New York: Grove
Press.
Berne, E. (1977). Transactional analysis: A new and effective method of group therapy. In P. McCormick (Ed.),
Intuition and ego states (pp, 145-158). SanFrancisco: TA Press. (Original work published in The American Journal of
sychotherapy, 12, 735-743, 1958)
Bollas, C. (1987). The shadow of the object. New York: Columbia University Press.
Bowlby, J. (1969). Attachment: Vol. 1. Attachment and loss. New York: Basic Books.
Bursten, B. (1973). Some narcissistic personality types. International Journal of Psycho-analysis. 54. 287-300.

15
 Clark, B. D. (1991). Empathic transactions in the deconfusion of child ego states. Transactional Analysis Journal.
21, 92-98.
Cornell, W. F. (1988). Life script theory: A critical review from a developmental perspective. Transactional Analysis
Journal, 18. 270-282.
Cornell, W. F., & Olio, K. A. (1992). Consequences of childhood bodily abuse: A clinical model for affective
interventions. Transactional Analysis Journal. 22, 131-143.
English, F. (1972). Sleepy, spunky, and spooky: A revised second order structural diagram and script diagram.
Transactional Analysis Journal, 2(2), 64-67.
English, F. (1975). Shame and social control. Transactional Analysis Journal, 5. 24-28.
Erikson, E. (1950). Childhood and society. New York: Norton.
Erikson, E. (1959). Identity and the life cycle. Psychological Issues. 1. 18-171.
Erikson, E. (1968). Identity: Youth and crisis. New York: Norton.
Ernst, F. H., Jr. (1971). The OK corral: The grid for get-on- with. Transactional Analysis Journal, 1(4), 33-42.
Erskine, R. G. (1971). The effects of parent-child interaction on the development of a concept of self: An
Eriksonian view. Unpublished manuscript, Purdue University, Department of Clinical Psychology, Lafayette, Indiana.
Erskine, R. G. (1977). The fourth degree impasse. In C. Moiso (Ed.), TA in Europe: Contributions to the European
Association of Transactional Analysis Summer Conferences. 1977-1978 (pp. 33-35). Geneva, Switzerland: European
Association for Transactional Analysis.
Erskine, R. G. (1980). Script cure: Behavioral, intrapsychic and physiological. Transactional Analysis Journal, 10,
102-106.
Erskine, R. G. (1988). Ego structure, intrapsychic function, and defense mechanisms: A commentary on Eric
Berne's original theoretical concepts. Transactional Analysis Journal. 18. 15-19.
Erskine, R. G. (1989). A relationship therapy: Developmental perspectives. In B. R. Loria (Ed.), Developmental
theories and the clinical process: Conference proceedings of the Eastern Regional Transactional Analysis Association
Conference (pp. 123-135). Stamford, CT: Eastern Regional Transactional Analysis Association.
Erskine, R. G. (1991a). The psychotherapy of dissociation: Inquiry, attunement and involvement. In B. R. Loria
(Ed.), The Stamford papers: Selections from the 29th annual 1TAA conference (pp, 53-58). Madison, WI: Omnipress,
Erskine, R. G. (199Ib). Transference and transactions: Critique from an intrapsychic and integrative perspective.
Transactional Analysis Journal. 21. 63-76.
Erskine, R. G. (1993). Inquiry, attunement, and involvement in the psychotherapy of dissociation. Transactional
Analysis Journal, 23. 184-190.
Erskine, R. G., & Moursund, J. P. (1988). Integrative psychotherapy in action. Newbury Park, CA: Sage
Publications.
Erskine, R. G., & Trautmann, R. L (1993). The process of integrative psychotherapy. In B. R. Loria (Ed.), The
boardwalk papers: Selections from the 1993 Eastern Regional Transactional Analysis Association Conference (pp. 1-26).
Atlantic City, NJ: Eastern Regional Transactional Analysis Association.
Erskine, R. G., & Zalcman, M. J. (1975, August). Rackets: Beliefs and feelings. Presentation at the 13th
International Transactional Analysis Conference, San Francisco, CA.
Erskine, R. G., & Zalcman, M. J. (1979). The racket system: A model for racket analysis. Transactional Analysis
Journal, 9, 51-59.
Fairbairn, W. R. D. (1954). Psychoanalytic studies of the personality. New York: Basic Books.
Fraiberg, S. (1983, Fall). Pathological defenses in infancy. Dialogue: A Journal of Psychoanalytic Perspectives,
65-75. (Original work published in Psychoanalytic Quarterly, 51, 612-635, 1982)
Goldberg, C. (1990). The role of existential shame in the healing endeavor. Psychotherapy, 27, 591-599.
Goldberg, C. (1991). Understanding shame. Northvale, NJ: Jason Aronson.
Goulding, M. M., & Goulding, R. L. (1979). Changing lives through redecision therapy. New York: Brunner/Mazel,
Holloway, W. H. (1977). Transactional analysis: An integrative view. In G. Barnes (Ed.), Transactional analysis
after Eric Berne: Teachings and practices of three TA schools (pp, 169-221). New York: Harper's College Press.
Horowitz, M. (198 I). Self-righteous rage and attribution ofblame. Archives of General Psychiatry, 38, 1233-1238.
Jordan, J. V. (1989). Relational development: Therapeutic implications of empathy and shame. Work in Progress,
No. 39. Wellesley, MA: Stone Center Working Paper Series.
Kahler, T., with Capers, H. (1974). The miniscript. Transactional Analysis Journal, 4(1), 26-42.
Kaufman, G. (1989). The psychology of shame. New York: Springer.
Klein, M. (1992). The enemies of love. Transactional Analysis Journal, 22, 76-81.
Kohut, H. (1977). The restoration of the self. New York: International Universities Press.
Kohut, H. (1978). Thoughts on narcissism and narcissistic rage. In P. Ornstein, (Ed.) The search for the self:
Selected writings of Heinz Kohut, 1950-1978 (VoL 2) (pp. 615-658). New York: International Universities Press.
Kohut, H. (1984). How does analysis cure? Chicago, IL: University of Chicago Press.
Lewis, H. B. (1971). Shame and guilt in neurosis. New York: International Universities Press.
Lewis, H. B. (1987). Shame and the narcissistic personality. In D. L Nathanson (Ed.), The many faces of shame
(pp. 93-132). New York: Guilford.
Loria, B. R. (1988). The parent ego state: Theoretical foundations and alterations. Transactional Analysis Journal,
18, 39-46.

16
 Lynd, H. (1958). On shame and the search for identity. New York: Wiley.
Massey, R. F. (1989). Script theory synthesized systemically. Transactional Analysis Journal, 19, 14-25.
Miller, J. B. (1986). What do we mean by relationship? Work in Progress, No. 22. Wellesley, MA: Stone Center
Working Paper Series.
Miller, J. B. (1987). Toward a new psychology of women (2nd ed.). Boston: Beacon.
Modell, A. H. (1986). A narcissistic defense against affects and the illusion of self-sufficiency. In A. P. Morrison
(Ed.), Essential papers on narcissism (pp, 293-307). New York: New York University Press.
Morrison, A. P. (1986). Shame, ideal self, and narcissism. In A. P. Morrison (Ed.), Essential papers on narcissism
(pp. 348-371). New York: New York University Press.
Morrison, A. P. (1987). The eye tuned inward: Shame and the self. In D. L. Nathanson (Ed.), The many faces of
shame (pp. 271-291). New York: Guilford.
Nathanson, D. (1992). Shame and pride: Affect, sex, and the birth of the self. New York: Norton.
Perls, L. (1977, July). Conceptions and misconceptions in Gestalt therapy. Keynote address presented at the
European Association for Transactional Analysis Conference, Seefeld, Austria.
Reich, A. (1986). Pathologic forms of self-esteem regulation. In A. P. Morrison (Ed.), Essential papers on
narcissism (pp. 44-60). New York: New York University Press.
Rosenfeld, E. (1978). An oral history of Gestalt therapy, Part I: A conversation with Laura Perls. The Gestalt
Journal. 1(1), 8-31.
Schiff, A. W., & Schiff, J. L. (1971). Passivity. Transactional Analysis Journal, 1(1), 71-78.
Steiner. C. (1971). Games alcoholics play. New York: Grove Press.
Stem, D. N. (1985). The interpersonal world of the infant. New York: Basic Books.
Stolorow, R. D., Brandschaft, 8., & Atwood, G. (1987). Psychoanalytic treatment: An intersubjective approach.
Hillsdale, NJ: The Analytic Press.
Sullivan, H. S. (1954). Problems of communication in the interview. In H. S. Perry & M. L. Gawel (Eds.), The
psychoanalytic interview (pp. 206-226). New York: Norton.
Surrey, J. L. (1985). The "self-in-relation": A theory of women's development. Work in Progress. No. 13.
Wellesley, MA: Stone Center Working Paper Series.
Tomkins, S. (1962). Affect, imagery, consciousness: Vol 1. The positive affects. New York: Springer.
Tomkins, S. (1963). Affect, imagery, consciousness: Vol. 2. The negative affects. New York: Springer.
Tomkins, S. (1991). Affect, imagery. consciousness: Vol. 3. The negative affects: Anger and fear. New York:
Springer.
Trautmann, R. L., & Erskine, R. G. (1981). Ego state analysis: A comparative view. Transactional Analysis
Journal, 11, 178-185.
Tustin, F. (1986). Autistic barriers in neurotic patients. London: Karnac.
Wallace, B., & Nosko, A. (1993). Working with shame in the group treatment of male batterers. International
Journal of Group Psychotherapy, 43. 45-61.
Wilson, S. D. (1990). Release from shame: Recovery for adult children of dysfunctional families. Downers Grove,
IL: Interuniversity Press.
Wolf, E. S. (1988). Treating the self: Elements of clinical self psychology. New York: Guilford.
Woollams, S. J. (1973). Formation of the script. Transactional Analysis Journal, 3(1), 31-37.
Wurmser, L. (1981). The mask of shame. Baltimore: John Hopkins University Press.
Wurmser, L. (1987). Shame-the veiled companion of narcissism. In D. L. Nathanson (Ed.), The many faces of shame (pp.
64-92). New York: Guilford.

17