Teoria

Comunicării
nonviolente

Marshall Rosenberg şi inovarea unei teorii

Marshall B. Rosenberg a dorit să ofere oamenilor viziunea pro-
prie privind agresivitatea, violenţa întâlnite încă din primii ani ai
copilăriei petrecute la Detroit, Michigan. În lumea întreagă, teoria
Comunicării Nonviolente (CNV) serveşte acum drept resursă valo-
roasă pentru comunităţile în care există violenţe şi puternice tensiuni
etnice, religioase sau politice. M. Rosenberg şi-a aplicat şi confruntat
teoria în organizaţii politice şi militare din Israel, Palestina, Nigeria,
Sierra Leone, în traininguri special create în Croaţia, Bosnia, Serbia şi
mai nou în România când a vizitat ţara în 2007.
Ca fost discipol al lui C. Rogers, autorul terapiei centrate pe cli-
ent, M. Rosenberg traduce în practica întâlnirii cu celălalt conceptul
de empatie printr-o formă simplă a sentimentelor şi nevoilor indivi-
duale, a unicităţii şi autenticităţii prezenţei şi interacţiunii.
În realizarea teoriei sale, Rosenberg sintetizează concepţii
din psihoterapia rogersiană şi elemente din Gestaltterapie astfel
încât noul produs apare ca un insight ale cărui caracteristici sunt
accesibi-litatea şi simplitatea aplicării.
152
3. Teorii inspirate din psihoterapie 153

CNV şi terapeutica modernă

Teoria,,Comunicării Nonviolente“ s-a născut relativ recent din
preocupările autorului său, psihiatrul şi psihologul Marshall B. Ro-
senberg în efortul de optimizare a naturii umane şi de a răspunde la
întrebarea privind motivaţia individului în păstrarea contactului
afectiv cu semenii lui. De la începuturile elaborării sale, din anii
‚60,,,Comunicarea Nonviolentă“ (CNV) şi-a experimentat şi afirmat
rolul în medierea conflictelor umane din diferite domenii, de la cel
militar la cel educaţional. Actualmente este studiată cu succes în
şco-li din SUA, Danemarca, Italia, Serbia şi Israel şi este aplicată în
trata-tive politice din zone de conflict din lumea a treia.
În opinia părintelui CNV, cauzele agresivităţii sunt legate de
limbajul care acuză şi critică, dar CNV nu îşi propune clarificarea
largă a cauzelor agresivităţii – formă complexă a comportamentului
care sfidează simple explicaţii – considerând-o manifestare
naturală, ci, specific abordărilor terapeutice moderne, direct,
optimizarea comportamentală. În aceeaşi măsură ca agresivitatea,
nonviolenţa este şi ea înnăscută, văzută ca starea firească de
compasiune, iar CNV nu face decât să o developeze, să aducă, prin
urmare, la supra-faţă atitudinile pozitive. Astfel, teoria încearcă să
găsească un posibil răspuns la incidentele şi conflictele umane prin
potenţarea disponi-bilităţilor creative de interrelaţionare.
Considerăm că nota caracteristică a teoriilor comunicării atunci
când au drept scop terapeutizarea psihicului, şi CNV se încadrează pe
această linie, este schimbarea profunzimilor acestuia pornind de la
straturile de,,suprafaţă“. Se elimină astfel, anxietăţile provocate de
multe ori de psihoterapiile abisale precum cele psihanalitice pentru
simplul fapt că mecanismele de apărare sunt depăşite fără a fi afectat
154 Teorii ale comunicării
sentimentul de siguranţă. În acest sens, CNV seamănă cu ceea ce
ex-prima cândva S. Ginger (2002) prin analogia dintre terapiile
moder-ne şi curăţenia unei casei:,,pentru a ne bucura de casa în
care trăim putem la început curaţa pivniţa de vechiturile cele mai
apăsătoare şi apoi să reamenajem încăperile de la parter. Aici ne
vom recupera energia şi va fi oricând posibil să continuăm
curăţenia în detaliu şi cu minuţiozitatea pe care o dorim.“ (p. 37)
Interpretăm CNV ca abordarea aflată la intersecţia dintre
terapianondirectivă (de la care împrumutăviziunea despre relaţionarea
em-patică), Gestaltterapie (cu care se aseamănă în privinţa modului de
structurare a contactelor interumane) şi teoria cognitivă (cu care îm-
părtăşeşte tehnici şi principii ale transformării individuale) – pentru a
numi doar sistemele majore cu care prezintă similarităţi conceptu-ale.
De asemenea, situăm CNV ca teorie care se înscrie în paradigma
structurală a comunicării, cea care generează psihologia proceselor
intrapsihice. În cele ce urmează încercăm să delimităm câteva contri-
buţii ale teoriei CNV la psihologia interacţiunii sociale.

Comunicarea alienantă
Generarea multora, dacă nu chiar a tuturor actelor violente co-
relează cu modul de gândire şi exprimare care situează neânţelege-rea,
incidentul sau conflictul pe seama faptului că interlocutorul este cel
care greşeşte. A. Moreau (2006), psihoterapeut Gestaltist, explică
această situaţie prin termenul de proiecţie, pentru a arăta importanţa
atitudinii în comunicare: dacă îl cataloghezi pe celălalt ca fiind bun,
capabil etc., acesta va răspunde ca atare. O ilustrare a situaţiei o gă-sim
la nivel politic, ceea ce el numeşte,,transferul secolului“, de la Stalin
care îi vedea pe americani proprii duşmani la Gorbaciov care
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 155

îşi imaginează că aceştia i-ar putea deveni parteneri – proiecţie

prin care agresivitatea tradiţională a ruşilor se atenuează şi astfel
se pro-duce comunicarea cu americanii.
Relaţia dintre acest limbaj alienant de care se face vorbire mai
sus şi violenţă face parte, într-un fel, din concepţiile despre natura
umană care şi-au exercitat influenţa de secole. Aşa, de pildă, în Evul
Mediu exista necesitatea unei educaţii care să controleze natura
noastră indezirabilă. De asemenea, comunicarea alienantă este
speci-fică societăţilor şi organizaţiilor bazate pe ierarhie sau
dominaţie şi îndepărtate de contactul cu trăirile emoţionale aşa cum
se întâmplă în democraţiile individuale. În alţi termeni această idee
confirmă te-oria mai veche a lui Karl Popper (1979) privind trecerea
omenirii de la societatea închisă, supusă forţelor magice la
societatea deschisă care eliberează iniţiativa, capacităţile critice ale
indivizilor, sensibili-tatea la emoţiile celorlalţi şi în care aceştia sunt
confruntaţi cu propri-ile decizii.
Dar care este, mai exact, conţinutul comunicării alienante 1?
Câ-teva caracteristici ale acesteia ne ajută să înţelegem de ce
constituie un act de violenţă şi contribuie la crearea unui proces
uriaş de sufe-rinţă umană. Prin urmare, este vorba de:
– – emiterea de judecăţi (de exemplu: Eu am dreptate…Tu gre-şeşti…
Noi suntem buni…Ei sunt răi…etc.) care, în general, plea-că de la
premisa că cei care nu acţionează în conformitate cu valorile
noastre greşesc, că atunci când noi suntem diferiţi de alţii este un
lucru pozitiv, când alţii sunt diferiţi de noi, este

1
În CNV limbajul care generează violenţă este denumit şi Limbajul Şacal de la
faptul că şacalul este un animal care stă numai cu nasul în pământ, astfel că
privirea lui este limitată şi se comportă asemănător cu momentele în care oamenii
îşi pun ,,ochelari de cal“.
156 Teorii ale comunicării

rău. Cercetările psihologice (Teresa Amabile, 1997) au

demon-strat faptul că simpla evaluare chiar făcută la
modul pozitiv subminează spontaneitatea comunicării şi îi
face pe indivizi să adopte,,masca“ controlului. Explicaţia
este legată de faptul că oamenii îşi percep relaţionarea ca
fiind determinată exterior şi nu realizată în mod autentic.
– – etichetarea negativă a indivizilor, care mai devreme sau
mai târziu contribuie la profeţia autoâmplinită şi îi face pe
cei în cauză să se comporte ca atare;
– – negarea posibilităţilor de alegere, a responsabilităţii
acţiuni-lor proprii, atribuirea acţiunilor unor forţe
impersonale, auto-rităţii, impulsurilor necontrolabile,
rolurilor sociale sau legate de vârstă, etc.;
– – folosirea comparaţiilor, uitându-se că fiecare din noi repre-
zintă o individualitate;
– – exprimarea dorinţelor sub formă de pretenţii mai ales de
cei care deţin poziţii de autoritate. Orice pretenţie în mod
implicit sugerează că ascultătorul va fi sancţionat dacă nu
se confor-mează;
– – nediferenţierea între judecăţi de valoare şi judecăţi morale;
tendinţa de mixare a acestora astfel încât sunt generalizate
eti-chete sub forma judecăţilor de valoare.

Procesualitatea comunicării
Soluţia propusă de CNV constă în distingerea între etapele
după care se desfăşoară o interacţiune pentru a fi optimă. Astfel,
procesul comunicării are în vedere formarea unei culturi
interpersonale prin confruntarea indivizilor cu stările,
sentimentele şi nevoile personale şi ale celorlalţi.
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 157

Într-un registru mai tehnic, pentru a se forma un,,flux al

comu-nicării“ este necesar să distingem între:
– Observaţia fără evaluare – detaşare de subiectivitatea
proprie; Comunicarea nonviolentă – arată Marshall Rosenberg –
nu presupu-ne să rămânem complet obiectivi şi să ne abţinem de
la evaluare.,,Im-plică doar să menţinem o separare între
observaţie şi evaluările noastre “ (p. 46)
– Trăirea afectivă, exprimarea sentimentelor, a emoţiilor, stări-
lor prin care trecem chiar dacă acestea se înscriu în categoria vulne-
rabilizării individului. Problema care se pune aici este de formare a
unei rutine în vederea recunoaşterii stărilor reale în care se află indi-
vidul, pentru că de multe ori gândurile sunt deghizate în
sentimente sau apar false sentimente. Dificultatea în identificarea şi
exprimarea sentimentelor este mai mare la cei care au primit
educaţie bazată pe reguli şi pe descurajarea emoţiilor;
– Exprimarea directă a nevoilor care generează, de fapt,
stările afective. Identificarea nevoilor personale este considerat
un act cu numeroase beneficii (Sura Hart, Victoria Kindle
Hodson, 2006). Con-form autoarelor menţionate, acestea se
referă la mobilizarea persoa-nei spre activitate, conferă putere
prin acţiune eficientă şi satisfăcă-toare în sensul că putem alege
modul în cae acţionăm, gândim şi comunicăm;
– Cererea de lucruri care ne-ar îmbogăţi viaţa. Important este ca
aceste cereri să fie afirmative, centrate pe acţiunea concretă şi să dife-re
clar de pretenţii autoritare. Când este folosit un limbaj al acţiunii
capabil de a fi executat, există mai multe şanse pentru a fi stabilită o
legătură între interlocutori. Ne dăm seama dacă sunt pretenţii în
funcţie de cum acţionează vorbitorul: dacă acesta consideră că este
158 Teorii ale comunicării

blamat sau sancţionat când nu se conformează, afirmaţiile sunt

mai degrabă resimiţite ca pretenţii decât ca cerinţe.

Tipuri de limbaj
Pe lângă limbajul de tip şacal amintit mai sus există şi un alt tip de
limbaj, limbajul Girafă2 la fel de eficient când este orientat cu ure-chile
spre interioritate sau spre interlocutor. La o primă privire situ-ăm
limbajul Girafă ca denumirea terre-à-terre şi mai,,umanistă“ pen-tru
combinaţia unor noţiuni psihologice precum asertivitate, Inteligenţă
emoţională, comunicare empatică, competenţă interper-sonală etc.,
toate punând accentul pe legătura mai profundă cu noi şi ceilalţi, pe
cunoaşterea sinelui şi adaptarea armonioasă în faţa stări-lor şi
temperamentului celor cu care intrăm în contact. La o privire
concretă,,,Girafa“ înseamnă centrarea pe structura atitudinală a psi-
hicului (emoţii, nevoi şi utilizarea lor în mod productiv):
Exprimarea,,Girafă“ –,,urechile“ cu care ascultăm sunt îndreptate
spre cunoaşterea propriei interiorităţi şi semnifică centrarea sinceră pe
sentimentele şi nevoile personale (Simt…pentru căam nevoie să…)
Ascultarea,,Girafă“ (,,urechile“ spre exterior) priveşte
identifi-carea cât mai exactă a sentimentelor şi nevoilor celuilalt
(Tu simţi….. pentru că ai nevoie de …?)
Limbajul Girafă dezvoltă sensibilitatea interpersonală (reacţiile
şi interesele pozitive în faţa comportamentului celorlalţi), abilităţile
de ascultare activă şi încurajare activă a autodezvăluirii, dispoziţia

2Denumirea Girafă vine de la faptul că respectivul animal este atât de înalt încât
acest lucru îi conferă o perspectivă largă şi poate să vadă multiple căi de satisfacere
a situaţiilor. Totodată, distanţa mare la care străbate privirea girafelor le face să
observe efectele alegerilor făcute, în prezent şi în viitor.
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 159

spre cooperare, eficienţa intersocială şi capacitatea de a gândi

acţiuni cât mai adecvate.

Empatia – element cheie al conectării afective

Din punct de vedere teoretic, termenul de empatie a rămas ne-
schimbat faţă de definiţia dată de Carl Rogers în 1968 când introduce
conceptul, cu provenienţă estetică, în practica medicală: a fi empatic
înseamnă,,a percepe cadrul de referinţă al altuia cu acurateţe, cu toa-te
componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin caşicum
eşti cealaltăpersoană, dar fărăa pierde din vedere condiţia de caşi
cum.“ Din punct de vedere al interpretării aplicării termenului în-tr-o
relaţie interpersonală lucrurile au suscitat mai multe modificări: dacă
în psihanaliză, de pildă, se vorbea de neutralitatea binevoitoare a
psihoterapeutului ca regulă de aur în conducerea terapiei, C. Ro-gers în
terapia nondirectivă include empatia în cadrul mai larg al securităţii
psihologice a individului care asigurăstimularea potenţiali-tăţilor
acestuia în special a aptitudinilor creative. Mai târziu, pentru F. Perls
(1970), fondator al Gestaltterapiei, cel care terepeutizează se constituie
în prieten care îşi împărtăşeşte ideile şi sentimentele în mod liber dar
controlat, fără să exprime tot ce simte dar simte tot ce exprimă într-o
atitudine de autenticitate.
În cazul lui Marshall Rosenberg, în CNV se face un pas înainte, în
sensul că deschiderea propusă de autor, funcţionabilă în orice re-
laţionare, şi în cea terapeutică, desigur, constă în mărturisirea de că-tre
terapeut a propriilor trăiri şi nevoi astfel încât el îşi acordă cu
precădere rolul de confesor. Aşadar, în CNV, în loc de interpretarea
celuilalt, a clientului în cazul terapiei, se cere empatie, în loc de dia-
gnosticare, se procedează la dezvăluirea trăirilor de către psihotera-
160 Teorii ale comunicării

peut, ca unalter egoal pacientului, totul în vederea construirii relaţii-lor

de reciprocitate şi autenticitate. Definirea empatiei este înţeleasă pe
scară largă ca vizualizare din perspectiva celuilalt, modul cum se
realizează acest lucru ni-l dă CNV într-o interpretare specifică: em-
patia trebuie desprinsă de comportamentul care ne împiedică ten-
dinţele de a găsi soluţii în rezolvarea problemelor cu care ne con-
fruntăm, de a da sfaturi, de a compătimi, consola sau interoga. În
primul rând, empatia se construieşte pe conştientizarea de sine; cu cât
suntem mai analitici faţă de propriile trăiri afective cu atât se dez-voltă
abilitatea de a le interpreta. În al doilea rând, empatia înseam-nă
concentrarea întregii atenţii asupra mesajului vorbitorului, în-seamnă
să fii prezent cu toate simţurile în faţa celuilalt, ceea ce într-un fel
Martin Buber enunţa prin celebra relaţie Eu – Tu.
Concret, empatia înseamnă ascultare cu atenţie, buna observa-re,
transpunere în situaţia celuilalt cu ajutorul întrebărilor de tip, Ce aş
face eu dacă aş fi în această situaţie? Ce aş dori să facă cei de lângă
mine?, şi chiar, descoperirea positum-ului, a părţii pozitive din ca-drul
unei experianţe negative. Redăm în continuare un exemplu de empatie
(după Rosenberg) în dialogul dintre două persoane:
Persoana A: Am făcut o cădere nervoasăde când planific
nuntafetei mele. Familia logodnicului ei nu mă ajută. Aproape în
fiecare zi se răzgândesc cu privire la felul în care vor să fie nunta.
Persoana B: Eşti agitatăîn legăturăcu aranjamentele pentru
nun-tă şi ai aprecia dacă viitorii tăi cuscrii ar fi mai conştienţi de
compli-caţiile pe care le creează indecizia lor?

Opţiuni şi nu normative
Violenţa nu este numai exterioară; să fii intrapunitiv, să renunţi la
propriile dorinţe, în favoarea celorlalţi, să te autosancţionezi are
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 161

acelaşi efect de suferinţă ca şi agresivitatea exterioară. În astfel de

cazuri, CNV susţine că fiinţa umană are nevoie să-şi acorde sieşi
em-patia şi compasiunea care o vor elibera de tensiunile psihice.
În aceeaşi măsură, pretenţiile interioare pot fi dezastruoase ca şi
cele auzite din exterior. O expresie a pretenţiilor interioare apare în
autoevaluările negative asociate cu trimiteri normative. Utilizarea
verbului trebuie – un verb aflat la nivelul instanţelor morale din fieca-re
persoană, al coerciţiilor impuse de părinţi etc. ne face, din punct de
vedere psihologic, să opunem rezistenţă pentru că ne ameninţă
autonomia – nevoia puternică de alegere. Pentru aceasta, teoria CNV
recomandă traducerea judecăţilor de sine şi a pretenţiilor interioare în
opţiuni. În acest punct, CNV se întîlneşte teoretic şi tehnic cu teoria
cognitivă care exprimă un program asemănător al dezvoltării com-
portamentale: conştientizarea şi stoparea gândurilor negative şi apoi
comutarea ei în alternativă pozitivă. Tehnica de comutare a lui,,tre-buie
să…“ în,,aleg să…“ nu înseamnăeliminarea activităţilor care nune fac
plăcere, deşi de multe ori se poate ajunge la această situaţie, nici
introiectarea (încorporarea pasivă a ceea ce este furnizat de me-diu)
lucrurilor pe care le facem pentru că avem impresia că nu putem altfel.
Este vorba de a vedea partea pozitivă a acţiunilor pe care le
întreprindem.
Singura acţiune la care trebuie să apară,,trebuie“, arată M.
Ro-senberg este alegerea motivată doar de,,dorinţa de a ne
respecta pe noi, de a lucra din plăcere nu din obligaţie şi,,de a
contribui la viaţă“ (p. 176), adică,,totul trebuie să fie joc“;
atitudinea ludică ce mobili-zează creativitatea personală să fie
permanent prezentă chiar în muncile cele mai grele.
Un alt aspect al compasiunii faţă de sine este procesul de doliu
– intrarea în contact cu nevoile şi sentimentele nesatisfăcute stimula-te
de acţiuni din trecut pe care acum le regretăm. Este trăirea unui
162 Teorii ale comunicării

regret care ne ajută să învăţăm din acţiunile trecute fără să ne

bla-măm sau să ne detaşăm de noi înşine.

Hărţi diferite – teritorii identice

Se cuvine să subliniem sumar dar reprezentativ complementari-
tatea teoriilor-piloni ai terapeuticii moderne în efortul lor de decela-re
a naturii umane şi de maximizare a latenţelor acesteia. Elementele
comune principalelor viziuni (Comunicarea Nonviolentă, Gestaltte-
rapia, Analiza Tranzacţională) pot fi listate astfel:
– reţinerea/afirmarea unei scheme explicative cuprinzînd etape-
le comunicării propusă ca optimizatoare (aşa cum este în
CNV) şi ca existentă (în Gestalt): pentru CNV – observaţia,
trăirea afectivă, exprimarea nevoilor şi acţiunea prin cerinţe,
pentru Gestaltterapie, percepţia, evaluarea, dar evaluarea cât
mai apropiată de realitate şi trăirea afectivă;
– avansarea unui tip de limbaj care explică în Analiza
Tranzacţi-onală o stare, cea de Adult (înţelegerea lumii în
mod obiectiv, raţional şi fără părtinire) şi în CNV,
concretizarea limbajului prin centrarea pe latura afectiv
reglatorie a sistemului psihic (sentimente şi nevoi);
– concentrarea atenţiei asupra conceptului de empatie, atât de
uzitat în terapia nondirectivă rogersiană şi în CNV, echivalent
în Gestaltterapie cu trăirea prezentului, a lui aicişi acum (mo-
dul de percepţie şi trăire individuală a momentului, fără
impli-carea perturbatoare a influenţelor trecutului).

Epilog
Câteva concluzii se impun. Esenţa CNV consistă în faptul că fi-
ecare dintre noi are dreptul la satisfacerea nevoilor. Decurge de aici
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 163

înţelegerea pe care CNV o acordă armonizării perspectivelor

fiecărei persoane şi delimitarea de gândirea tradiţională în care
individul de-ţine punctul lui de vedere,,corect“ în
interrelaţionare. Se pare că toc-mai acest aspect oferă siguranţa
emoţională a unui mediu construit pe acceptare, încurajare şi
protecţie în care agresivitatea devine ex-trem de atenuată.
CNV este mai mult decât un limbaj şi decât o simplă modalitate
de dezamorsare a situaţiilor potenţial violente. CNV preconizează un
stil de viaţă care ne permite să rămînem umani. Faptul că teoria CNV
pune accentul aşa cum am arătat pe structura şi expresivitatea
relaţionării (este vorba de organizarea internă care modelează expri-
mările subiectului), ne face să considerăm că avansează un unghi de
vedere integrator, acela al conduitei comunicaţionale înalte/de alti-
tudine, atât timp cât reclamă sinergia dintre autocunoaşterea eului
(sentimente şi nevoi) şi manifestarea lor.

Bibliografie
1. Amabile, T., Creativitatea ca mod de viaţă, Bucureşti, Ştiinţă şi
Tehnică, 1997.
2. Ginger, S., Gestaltterapia. Arta contactului. Bucureşti, Editura
Herald, 2002.
3. Hart, S., Hodson Kindle V., Ora de comunicare nonviolentă,
Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2006.
4. Moreau, A., Ca sătrăieşti mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul,
Bucureşti, Editura Trei, 2006.
5. Perls, F., Four lectures în J. Fagen, I. Shepherd (eds.), Gestalt
Therapy Now, Palo Alto, Ca: Science and Behavior Books, 1970.
6. Popper, K., La societe ouverte et ses ennemis, Paris, Editions du Seuil,
vol. I, 1979.
7. Rogers, C.L., Le devéloppment de la personne, Paris, Dunord, 1968.
8. Rosenberg, M.B., Comunicarea Nonviolentă– un limbaj al vieţii, Bucureşti,
Editura Elena Francisc Publishing, 2005.
Teoria
Comunicării
nonviolente

Marshall Rosenberg şi inovarea unei teorii

Marshall B. Rosenberg a dorit să ofere oamenilor viziunea pro-
prie privind agresivitatea, violenţa întâlnite încă din primii ani ai
copilăriei petrecute la Detroit, Michigan. În lumea întreagă, teoria
Comunicării Nonviolente (CNV) serveşte acum drept resursă valo-
roasă pentru comunităţile în care există violenţe şi puternice tensiuni
etnice, religioase sau politice. M. Rosenberg şi-a aplicat şi confruntat
teoria în organizaţii politice şi militare din Israel, Palestina, Nigeria,
Sierra Leone, în traininguri special create în Croaţia, Bosnia, Serbia şi
mai nou în România când a vizitat ţara în 2007.
Ca fost discipol al lui C. Rogers, autorul terapiei centrate pe cli-
ent, M. Rosenberg traduce în practica întâlnirii cu celălalt conceptul
de empatie printr-o formă simplă a sentimentelor şi nevoilor indivi-
duale, a unicităţii şi autenticităţii prezenţei şi interacţiunii.
În realizarea teoriei sale, Rosenberg sintetizează concepţii
din psihoterapia rogersiană şi elemente din Gestaltterapie astfel
încât noul produs apare ca un insight ale cărui caracteristici sunt
accesibi-litatea şi simplitatea aplicării.
152
3. Teorii inspirate din psihoterapie 153

CNV şi terapeutica modernă

Teoria,,Comunicării Nonviolente“ s-a născut relativ recent din
preocupările autorului său, psihiatrul şi psihologul Marshall B. Ro-
senberg în efortul de optimizare a naturii umane şi de a răspunde la
întrebarea privind motivaţia individului în păstrarea contactului
afectiv cu semenii lui. De la începuturile elaborării sale, din anii
‚60,,,Comunicarea Nonviolentă“ (CNV) şi-a experimentat şi afirmat
rolul în medierea conflictelor umane din diferite domenii, de la cel
militar la cel educaţional. Actualmente este studiată cu succes în
şco-li din SUA, Danemarca, Italia, Serbia şi Israel şi este aplicată în
trata-tive politice din zone de conflict din lumea a treia.
În opinia părintelui CNV, cauzele agresivităţii sunt legate de
limbajul care acuză şi critică, dar CNV nu îşi propune clarificarea
largă a cauzelor agresivităţii – formă complexă a comportamentului
care sfidează simple explicaţii – considerând-o manifestare naturală,
ci, specific abordărilor terapeutice moderne, direct, optimizarea
comportamentală. În aceeaşi măsură ca agresivitatea, nonviolenţa
este şi ea înnăscută, văzută ca starea firească de compasiune, iar
CNV nu face decât să o developeze, să aducă, prin urmare, la supra-
faţă atitudinile pozitive. Astfel, teoria încearcă să găsească un
posibil răspuns la incidentele şi conflictele umane prin potenţarea
disponi-bilităţilor creative de interrelaţionare.
Considerăm că nota caracteristică a teoriilor comunicării atunci
când au drept scop terapeutizarea psihicului, şi CNV se încadrează pe
această linie, este schimbarea profunzimilor acestuia pornind de la
straturile de,,suprafaţă“. Se elimină astfel, anxietăţile provocate de
multe ori de psihoterapiile abisale precum cele psihanalitice pentru
simplul fapt că mecanismele de apărare sunt depăşite fără a fi afectat
154 Teorii ale comunicării

sentimentul de siguranţă. În acest sens, CNV seamănă cu ceea ce

ex-prima cândva S. Ginger (2002) prin analogia dintre terapiile
moder-ne şi curăţenia unei casei:,,pentru a ne bucura de casa în
care trăim putem la început curaţa pivniţa de vechiturile cele mai
apăsătoare şi apoi să reamenajem încăperile de la parter. Aici ne
vom recupera energia şi va fi oricând posibil să continuăm
curăţenia în detaliu şi cu minuţiozitatea pe care o dorim.“ (p. 37)
Interpretăm CNV ca abordarea aflată la intersecţia dintre
terapianondirectivă (de la care împrumutăviziunea despre relaţionarea
em-patică), Gestaltterapie (cu care se aseamănă în privinţa modului de
structurare a contactelor interumane) şi teoria cognitivă (cu care îm-
părtăşeşte tehnici şi principii ale transformării individuale) – pentru a
numi doar sistemele majore cu care prezintă similarităţi conceptu-ale.
De asemenea, situăm CNV ca teorie care se înscrie în paradigma
structurală a comunicării, cea care generează psihologia proceselor
intrapsihice. În cele ce urmează încercăm să delimităm câteva contri-
buţii ale teoriei CNV la psihologia interacţiunii sociale.

Comunicarea alienantă
Generarea multora, dacă nu chiar a tuturor actelor violente co-
relează cu modul de gândire şi exprimare care situează neânţelege-rea,
incidentul sau conflictul pe seama faptului că interlocutorul este cel
care greşeşte. A. Moreau (2006), psihoterapeut Gestaltist, explică
această situaţie prin termenul de proiecţie, pentru a arăta importanţa
atitudinii în comunicare: dacă îl cataloghezi pe celălalt ca fiind bun,
capabil etc., acesta va răspunde ca atare. O ilustrare a situaţiei o gă-sim
la nivel politic, ceea ce el numeşte,,transferul secolului“, de la Stalin
care îi vedea pe americani proprii duşmani la Gorbaciov care
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 155

îşi imaginează că aceştia i-ar putea deveni parteneri – proiecţie

prin care agresivitatea tradiţională a ruşilor se atenuează şi astfel
se pro-duce comunicarea cu americanii.
Relaţia dintre acest limbaj alienant de care se face vorbire mai
sus şi violenţă face parte, într-un fel, din concepţiile despre natura
umană care şi-au exercitat influenţa de secole. Aşa, de pildă, în Evul
Mediu exista necesitatea unei educaţii care să controleze natura
noastră indezirabilă. De asemenea, comunicarea alienantă este
speci-fică societăţilor şi organizaţiilor bazate pe ierarhie sau
dominaţie şi îndepărtate de contactul cu trăirile emoţionale aşa cum
se întâmplă în democraţiile individuale. În alţi termeni această idee
confirmă te-oria mai veche a lui Karl Popper (1979) privind trecerea
omenirii de la societatea închisă, supusă forţelor magice la
societatea deschisă care eliberează iniţiativa, capacităţile critice ale
indivizilor, sensibili-tatea la emoţiile celorlalţi şi în care aceştia sunt
confruntaţi cu propri-ile decizii.
Dar care este, mai exact, conţinutul comunicării alienante 1?
Câ-teva caracteristici ale acesteia ne ajută să înţelegem de ce
constituie un act de violenţă şi contribuie la crearea unui proces
uriaş de sufe-rinţă umană. Prin urmare, este vorba de:
– – emiterea de judecăţi (de exemplu: Eu am dreptate…Tu gre-şeşti…
Noi suntem buni…Ei sunt răi…etc.) care, în general, plea-că de la
premisa că cei care nu acţionează în conformitate cu valorile
noastre greşesc, că atunci când noi suntem diferiţi de alţii este un
lucru pozitiv, când alţii sunt diferiţi de noi, este

1
În CNV limbajul care generează violenţă este denumit şi Limbajul Şacal de la
faptul că şacalul este un animal care stă numai cu nasul în pământ, astfel că
privirea lui este limitată şi se comportă asemănător cu momentele în care oamenii
îşi pun ,,ochelari de cal“.
156 Teorii ale comunicării

rău. Cercetările psihologice (Teresa Amabile, 1997) au

demon-strat faptul că simpla evaluare chiar făcută la
modul pozitiv subminează spontaneitatea comunicării şi îi
face pe indivizi să adopte,,masca“ controlului. Explicaţia
este legată de faptul că oamenii îşi percep relaţionarea ca
fiind determinată exterior şi nu realizată în mod autentic.
– – etichetarea negativă a indivizilor, care mai devreme sau
mai târziu contribuie la profeţia autoâmplinită şi îi face pe
cei în cauză să se comporte ca atare;
– – negarea posibilităţilor de alegere, a responsabilităţii
acţiuni-lor proprii, atribuirea acţiunilor unor forţe
impersonale, auto-rităţii, impulsurilor necontrolabile,
rolurilor sociale sau legate de vârstă, etc.;
– – folosirea comparaţiilor, uitându-se că fiecare din noi repre-
zintă o individualitate;
– – exprimarea dorinţelor sub formă de pretenţii mai ales de
cei care deţin poziţii de autoritate. Orice pretenţie în mod
implicit sugerează că ascultătorul va fi sancţionat dacă nu
se confor-mează;
– – nediferenţierea între judecăţi de valoare şi judecăţi morale;
tendinţa de mixare a acestora astfel încât sunt generalizate
eti-chete sub forma judecăţilor de valoare.

Procesualitatea comunicării
Soluţia propusă de CNV constă în distingerea între etapele
după care se desfăşoară o interacţiune pentru a fi optimă. Astfel,
procesul comunicării are în vedere formarea unei culturi
interpersonale prin confruntarea indivizilor cu stările,
sentimentele şi nevoile personale şi ale celorlalţi.
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 157

Într-un registru mai tehnic, pentru a se forma un,,flux al

comu-nicării“ este necesar să distingem între:
– Observaţia fără evaluare – detaşare de subiectivitatea
proprie; Comunicarea nonviolentă – arată Marshall Rosenberg –
nu presupu-ne să rămânem complet obiectivi şi să ne abţinem de
la evaluare.,,Im-plică doar să menţinem o separare între
observaţie şi evaluările noastre “ (p. 46)
– Trăirea afectivă, exprimarea sentimentelor, a emoţiilor, stări-
lor prin care trecem chiar dacă acestea se înscriu în categoria vulne-
rabilizării individului. Problema care se pune aici este de formare a
unei rutine în vederea recunoaşterii stărilor reale în care se află indi-
vidul, pentru că de multe ori gândurile sunt deghizate în
sentimente sau apar false sentimente. Dificultatea în identificarea şi
exprimarea sentimentelor este mai mare la cei care au primit
educaţie bazată pe reguli şi pe descurajarea emoţiilor;
– Exprimarea directă a nevoilor care generează, de fapt,
stările afective. Identificarea nevoilor personale este considerat
un act cu numeroase beneficii (Sura Hart, Victoria Kindle
Hodson, 2006). Con-form autoarelor menţionate, acestea se
referă la mobilizarea persoa-nei spre activitate, conferă putere
prin acţiune eficientă şi satisfăcă-toare în sensul că putem alege
modul în cae acţionăm, gândim şi comunicăm;
– Cererea de lucruri care ne-ar îmbogăţi viaţa. Important este ca
aceste cereri să fie afirmative, centrate pe acţiunea concretă şi să dife-re
clar de pretenţii autoritare. Când este folosit un limbaj al acţiunii
capabil de a fi executat, există mai multe şanse pentru a fi stabilită o
legătură între interlocutori. Ne dăm seama dacă sunt pretenţii în
funcţie de cum acţionează vorbitorul: dacă acesta consideră că este
158 Teorii ale comunicării

blamat sau sancţionat când nu se conformează, afirmaţiile sunt

mai degrabă resimiţite ca pretenţii decât ca cerinţe.

Tipuri de limbaj
Pe lângă limbajul de tip şacal amintit mai sus există şi un alt tip de
limbaj, limbajul Girafă2 la fel de eficient când este orientat cu ure-chile
spre interioritate sau spre interlocutor. La o primă privire situ-ăm
limbajul Girafă ca denumirea terre-à-terre şi mai,,umanistă“ pen-tru
combinaţia unor noţiuni psihologice precum asertivitate, Inteligenţă
emoţională, comunicare empatică, competenţă interper-sonală etc.,
toate punând accentul pe legătura mai profundă cu noi şi ceilalţi, pe
cunoaşterea sinelui şi adaptarea armonioasă în faţa stări-lor şi
temperamentului celor cu care intrăm în contact. La o privire
concretă,,,Girafa“ înseamnă centrarea pe structura atitudinală a psi-
hicului (emoţii, nevoi şi utilizarea lor în mod productiv):
Exprimarea,,Girafă“ –,,urechile“ cu care ascultăm sunt îndreptate
spre cunoaşterea propriei interiorităţi şi semnifică centrarea sinceră pe
sentimentele şi nevoile personale (Simt…pentru căam nevoie să…)
Ascultarea,,Girafă“ (,,urechile“ spre exterior) priveşte
identifi-carea cât mai exactă a sentimentelor şi nevoilor celuilalt
(Tu simţi….. pentru că ai nevoie de …?)
Limbajul Girafă dezvoltă sensibilitatea interpersonală (reacţiile
şi interesele pozitive în faţa comportamentului celorlalţi), abilităţile
de ascultare activă şi încurajare activă a autodezvăluirii, dispoziţia

2Denumirea Girafă vine de la faptul că respectivul animal este atât de înalt încât
acest lucru îi conferă o perspectivă largă şi poate să vadă multiple căi de satisfacere
a situaţiilor. Totodată, distanţa mare la care străbate privirea girafelor le face să
observe efectele alegerilor făcute, în prezent şi în viitor.
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 159

spre cooperare, eficienţa intersocială şi capacitatea de a gândi

acţiuni cât mai adecvate.

Empatia – element cheie al conectării afective

Din punct de vedere teoretic, termenul de empatie a rămas ne-
schimbat faţă de definiţia dată de Carl Rogers în 1968 când introduce
conceptul, cu provenienţă estetică, în practica medicală: a fi empatic
înseamnă,,a percepe cadrul de referinţă al altuia cu acurateţe, cu toa-te
componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin caşicum
eşti cealaltăpersoană, dar fărăa pierde din vedere condiţia de caşi
cum.“ Din punct de vedere al interpretării aplicării termenului în-tr-o
relaţie interpersonală lucrurile au suscitat mai multe modificări: dacă
în psihanaliză, de pildă, se vorbea de neutralitatea binevoitoare a
psihoterapeutului ca regulă de aur în conducerea terapiei, C. Ro-gers în
terapia nondirectivă include empatia în cadrul mai larg al securităţii
psihologice a individului care asigurăstimularea potenţiali-tăţilor
acestuia în special a aptitudinilor creative. Mai târziu, pentru F. Perls
(1970), fondator al Gestaltterapiei, cel care terepeutizează se constituie
în prieten care îşi împărtăşeşte ideile şi sentimentele în mod liber dar
controlat, fără să exprime tot ce simte dar simte tot ce exprimă într-o
atitudine de autenticitate.
În cazul lui Marshall Rosenberg, în CNV se face un pas înainte, în
sensul că deschiderea propusă de autor, funcţionabilă în orice re-
laţionare, şi în cea terapeutică, desigur, constă în mărturisirea de că-tre
terapeut a propriilor trăiri şi nevoi astfel încât el îşi acordă cu
precădere rolul de confesor. Aşadar, în CNV, în loc de interpretarea
celuilalt, a clientului în cazul terapiei, se cere empatie, în loc de dia-
gnosticare, se procedează la dezvăluirea trăirilor de către psihotera-
160 Teorii ale comunicării

peut, ca unalter egoal pacientului, totul în vederea construirii relaţii-lor

de reciprocitate şi autenticitate. Definirea empatiei este înţeleasă pe
scară largă ca vizualizare din perspectiva celuilalt, modul cum se
realizează acest lucru ni-l dă CNV într-o interpretare specifică: em-
patia trebuie desprinsă de comportamentul care ne împiedică ten-
dinţele de a găsi soluţii în rezolvarea problemelor cu care ne con-
fruntăm, de a da sfaturi, de a compătimi, consola sau interoga. În
primul rând, empatia se construieşte pe conştientizarea de sine; cu cât
suntem mai analitici faţă de propriile trăiri afective cu atât se dez-voltă
abilitatea de a le interpreta. În al doilea rând, empatia înseam-nă
concentrarea întregii atenţii asupra mesajului vorbitorului, în-seamnă
să fii prezent cu toate simţurile în faţa celuilalt, ceea ce într-un fel
Martin Buber enunţa prin celebra relaţie Eu – Tu.
Concret, empatia înseamnă ascultare cu atenţie, buna observa-re,
transpunere în situaţia celuilalt cu ajutorul întrebărilor de tip, Ce aş
face eu dacă aş fi în această situaţie? Ce aş dori să facă cei de lângă
mine?, şi chiar, descoperirea positum-ului, a părţii pozitive din ca-drul
unei experianţe negative. Redăm în continuare un exemplu de empatie
(după Rosenberg) în dialogul dintre două persoane:
Persoana A: Am făcut o cădere nervoasăde când planific
nuntafetei mele. Familia logodnicului ei nu mă ajută. Aproape în
fiecare zi se răzgândesc cu privire la felul în care vor să fie nunta.
Persoana B: Eşti agitatăîn legăturăcu aranjamentele pentru
nun-tă şi ai aprecia dacă viitorii tăi cuscrii ar fi mai conştienţi de
compli-caţiile pe care le creează indecizia lor?

Opţiuni şi nu normative
Violenţa nu este numai exterioară; să fii intrapunitiv, să renunţi la
propriile dorinţe, în favoarea celorlalţi, să te autosancţionezi are
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 161

acelaşi efect de suferinţă ca şi agresivitatea exterioară. În astfel de

cazuri, CNV susţine că fiinţa umană are nevoie să-şi acorde sieşi
em-patia şi compasiunea care o vor elibera de tensiunile psihice.
În aceeaşi măsură, pretenţiile interioare pot fi dezastruoase ca şi
cele auzite din exterior. O expresie a pretenţiilor interioare apare în
autoevaluările negative asociate cu trimiteri normative. Utilizarea
verbului trebuie – un verb aflat la nivelul instanţelor morale din fieca-re
persoană, al coerciţiilor impuse de părinţi etc. ne face, din punct de
vedere psihologic, să opunem rezistenţă pentru că ne ameninţă
autonomia – nevoia puternică de alegere. Pentru aceasta, teoria CNV
recomandă traducerea judecăţilor de sine şi a pretenţiilor interioare în
opţiuni. În acest punct, CNV se întîlneşte teoretic şi tehnic cu teoria
cognitivă care exprimă un program asemănător al dezvoltării com-
portamentale: conştientizarea şi stoparea gândurilor negative şi apoi
comutarea ei în alternativă pozitivă. Tehnica de comutare a lui,,tre-buie
să…“ în,,aleg să…“ nu înseamnăeliminarea activităţilor care nune fac
plăcere, deşi de multe ori se poate ajunge la această situaţie, nici
introiectarea (încorporarea pasivă a ceea ce este furnizat de me-diu)
lucrurilor pe care le facem pentru că avem impresia că nu putem altfel.
Este vorba de a vedea partea pozitivă a acţiunilor pe care le
întreprindem.
Singura acţiune la care trebuie să apară,,trebuie“, arată M.
Ro-senberg este alegerea motivată doar de,,dorinţa de a ne
respecta pe noi, de a lucra din plăcere nu din obligaţie şi,,de a
contribui la viaţă“ (p. 176), adică,,totul trebuie să fie joc“;
atitudinea ludică ce mobili-zează creativitatea personală să fie
permanent prezentă chiar în muncile cele mai grele.
Un alt aspect al compasiunii faţă de sine este procesul de doliu
– intrarea în contact cu nevoile şi sentimentele nesatisfăcute stimula-te
de acţiuni din trecut pe care acum le regretăm. Este trăirea unui
162 Teorii ale comunicării

regret care ne ajută să învăţăm din acţiunile trecute fără să ne

bla-măm sau să ne detaşăm de noi înşine.

Hărţi diferite – teritorii identice

Se cuvine să subliniem sumar dar reprezentativ complementari-
tatea teoriilor-piloni ai terapeuticii moderne în efortul lor de decela-re
a naturii umane şi de maximizare a latenţelor acesteia. Elementele
comune principalelor viziuni (Comunicarea Nonviolentă, Gestaltte-
rapia, Analiza Tranzacţională) pot fi listate astfel:
– reţinerea/afirmarea unei scheme explicative cuprinzînd etape-
le comunicării propusă ca optimizatoare (aşa cum este în
CNV) şi ca existentă (în Gestalt): pentru CNV – observaţia,
trăirea afectivă, exprimarea nevoilor şi acţiunea prin cerinţe,
pentru Gestaltterapie, percepţia, evaluarea, dar evaluarea cât
mai apropiată de realitate şi trăirea afectivă;
– avansarea unui tip de limbaj care explică în Analiza
Tranzacţi-onală o stare, cea de Adult (înţelegerea lumii în
mod obiectiv, raţional şi fără părtinire) şi în CNV,
concretizarea limbajului prin centrarea pe latura afectiv
reglatorie a sistemului psihic (sentimente şi nevoi);
– concentrarea atenţiei asupra conceptului de empatie, atât de
uzitat în terapia nondirectivă rogersiană şi în CNV, echivalent
în Gestaltterapie cu trăirea prezentului, a lui aicişi acum (mo-
dul de percepţie şi trăire individuală a momentului, fără
impli-carea perturbatoare a influenţelor trecutului).

Epilog
Câteva concluzii se impun. Esenţa CNV consistă în faptul că fi-
ecare dintre noi are dreptul la satisfacerea nevoilor. Decurge de aici
 3. Teorii inspirate din psihoterapie 163

înţelegerea pe care CNV o acordă armonizării perspectivelor fiecărei persoane şi

delimitarea de gândirea tradiţională în care individul de-ţine punctul lui de
vedere,,corect“ în interrelaţionare. Se pare că toc-mai acest aspect oferă siguranţa
emoţională a unui mediu construit pe acceptare, încurajare şi protecţie în care
agresivitatea devine ex-trem de atenuată.
CNV este mai mult decât un limbaj şi decât o simplă modalitate de dezamorsare a situaţiilor
potenţial violente. CNV preconizează un stil de viaţă care ne permite să rămînem umani. Faptul
că teoria CNV pune accentul aşa cum am arătat pe structura şi expresivitatea relaţionării (este
vorba de organizarea internă care modelează expri-mările subiectului), ne face să considerăm că
avansează un unghi de vedere integrator, acela al conduitei comunicaţionale înalte/de alti-
tudine, atât timp cât reclamă sinergia dintre autocunoaşterea eului (sentimente şi nevoi) şi
manifestarea lor.

Bibliografie
9. Amabile, T., Creativitatea ca mod de viaţă, Bucureşti, Ştiinţă şi Tehnică, 1997.
10. Ginger, S., Gestaltterapia. Arta contactului. Bucureşti, Editura Herald, 2002.
11. Hart, S., Hodson Kindle V., Ora de comunicare nonviolentă, Bucureşti, Editura Elena Francisc
Publishing, 2006.
12. Moreau, A., Ca sătrăieşti mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul, Bucureşti, Editura Trei,
2006.
13. Perls, F., Four lectures în J. Fagen, I. Shepherd (eds.), Gestalt Therapy Now, Palo Alto, Ca:
Science and Behavior Books, 1970.
14. Popper, K., La societe ouverte et ses ennemis, Paris, Editions du Seuil, vol. I, 1979.
15. Rogers, C.L., Le devéloppment de la personne, Paris, Dunord, 1968.
16. Rosenberg, M.B., Comunicarea Nonviolentă– un limbaj al vieţii, Bucureşti, Editura Elena Francisc
Publishing, 2005.