Exercițiu practic Imago, pentru sănătatea relației de cuplu

Trăim, cei mai mulți dintre noi, cu convingerea că, odată ce am spus
„Da!“ și am petrecut o noapte întreagă în hore și sârbe, ne-am făcut
treaba în cuplu și, din punctul acela încolo, lucrurile vor merge de la
sine. Puțini sunt cei care lucrează la relația lor de cuplu și care au
ceea ce Harville Hendrix numește „mariaj conștient“.

Conform Teoriei Imago, un mariaj conștient se caracterizează, printre

altele, și prin faptul că partenerii au o imagine cât mai corectă asupra
celuilalt – își văd unul altuia calitățile și defectele, dar mai ales își văd
vulnerabilitățile și își actualizează această imagine pe măsura
interacțiunilor dintre ei. Un asemenea lucru presupune, pe de-o parte,
o comunicare permanentă (nu doar a atribuțiunilor administrative, ci
mai ales a nevoilor și dorințelor fiecăruia) și, pe de altă parte,
renunțarea la ideea cu iz narcisic că nevoile și dorințele unuia sunt
mai presus decât ale celuilalt.

Dar ceea ce cred eu că este caracteristic unei relații de cuplu

asumate se referă la posibilitatea reală de a-i cere partenerului o
schimbare de comportament.

Am crescut cu mesaje precum: „Iubirea adevărată înseamnă să-l

accepți pe celălalt exact așa cum este și să nu vrei să-l schimbi“;
„Nimeni nu se schimbă de voie, ci de nevoie“; „Dacă te iubește, o să
se schimbe pentru tine“ și altele în aceeași gamă. În realitate, mama
a încercat – tot timpul cât a durat relația ei de cuplu – să-l schimbe pe
tata. Nu a reușit! Cred însă că, dacă ar fi avut acces la informații și ar
fi practicat Dialogul Cererilor de Schimbare de Comportament din
Terapia Imago, lucrurile ar fi stat mult mai bine între ei.

Dialogul Cererilor de Schimbare de Comportament este un pic mai

complex decât Dialogul Imago în cuplu, dar se bazează pe aceeași
structură: oglindire, validare, empatizare. În plus, are două
componente suplimentare: exprimarea dorinței globale și cererea de
schimbare a comportamentului.

Pentru început, în scopul de a identifica dorința globală, se

recomandă efectuarea în prealabil a Diagramei Cererilor de
Schimbare a Comportamentului, care pornește de la identificarea
propriilor frustrări (ascunse în spatele unei dorințe). Vă recomand să
identificați o frustrare minoră, care să nu aibă o încărcătură
emoțională prea mare.

Apoi, scrieți:

1. sentimentele pe care le aveți,

2. povestea pe care v-o spuneți,
3. comportamentul reactiv ce apare în urma povești,
4. frica pe care o simțiți,
5. amintirile din copilărie și, în final,
6. dorința.
Să luăm, de exemplu, frustrarea provenită din faptul că partenerul își
lasă lucurile împrăștiate prin casă.

 Sentimentul asociat este furia pe care o resimțiți.

 Povestea pe care v-o spuneți ar putea fi aceea că nu îi pasă de
munca pe care o depuneți pentru a face ordine în casă.
 Comportamentul reactiv este acela că vă îmbufnați, atunci când
se întoarce acasă.
 Iar frica are la bază ideea că sunteți nesemnificativ pentru
partenerul(a) vostru.
 Amintirea din copilărie asociată ar putea fi aceea că, atunci
când erați copil, opiniile nu vă erau luate în considerare de către
părinți.
 Dorința globală este aceea că vreți să vă simțiți important
pentru partener în orice circumstanțe, mereu.
Odată încheiat acest proces de identificare a dorinței, îi puteți cere
partenlui(ei) o întrevedere dinainte programată, pentru a vă asigura
că beneficiați de toată atenția și disponibilitatea sa.

După exprimarea unei aprecieri față de partener, puteți parcurge

primii trei pasi din Dialogul Imago. Emițătorul va putea spune ceva de
genul: „Atunci când tu îți lași lucrurile împrăștiate prin casă, mă simt
tare frustrat și furios, iar povestea pe care mi-o spun în mintea mea
este că nu îți pasă de timpul pe care îl petrec făcând curățenie și
ordine.“ În acest punct, receptorul va putea să oglindească: „Aud
că ești frustrat când îmi las lucrurile împrăștiate prin casă și te simți
furios. Povestea pe care ți-o spui este că nu îmi pasă de eforturile pe
care le depui pentru a face curat. Am înțeles corect?“ Emițătorul ar
putea continua dezvoltând frustrarea resimțită ori descriind
comportamentul sau reacția pe care o are: „Atunci când tu faci acest
lucru, reacția mea este să ridic un zid între noi și să mă protejez de
frica pe care o resimt – că sunt neînsemnat pentru tine.“ Receptorul
va oglindi și acest enunț și îl va ajuta pe emițător să aprofundeze:
„Înțeleg că reacționezi ridicând un zid între noi, pentru a face față fricii
că ești neînsemnat pentru mine. Ai vrea să-mi spui ce anume din
copilăria ta scot la iveală aceste emoții?“ Emițătorul are ocazia de a
continua spunând: „Când simt că nu contez pentru tine, îmi amintesc
că părerile mele nu erau luate în considerare de către părinții mei
[aici emițătorul poate descrie inclusiv o scenă precisă din copilărie și
modul în care adulții se comportau]. Și atunci dorința mea este să mă
fac auzit, să simt că și eu contez.“
Receptorul va putea în acest punct doar să valideze cele auzite,
confirmând că ceea ce a auzit are sens pentru el.
Receptorul poate continua acum cu etapa în care empatizează:
„Îmi imaginez că te simțeai neînțeles și abătut. Așa este?“ La care
emițătorul poate confirma sau adăuga alte detalii. În mod normal, în
acest punct al Dialogului Imago, cei doi parteneri se îmbrățișează și
își mulțumesc pentru cele împărtășite.
În Dialogul Cererilor de Schimbare de Comportament însă, se merge
mai departe de-atât. Receptorul îi oferă emițătorului ocazia de a-
și exprima dorința globală – acea dorință nerealistă despre
care se presupune că ar îndepărta frustrarea pentru totdeauna –
întrebând: „Ce anume ți-ai dori de la mine, ca să te eliberezi de
această durere/frustrare?“ Iar emițătorul poate răspunde: „Îmi doresc
să mă iubești mereu și să mă faci întotdeauna să simt că sunt
important și că sunt singurul care contează!“ Și, în final,
urmează formularea Cererii de Schimbare a
Comportamentului. Emițătorul va formula 3 cereri pozitive de
reparație (alternative), urmând ca receptorul să aleagă un singur
comportament pe care să îl pună în aplicare. Această etapă este
importantă, deoarece îi lasă receptorului opțiunea de a alege, în
cazul în care cererile sunt nerezonabile sau formulate prea vag. În
orice caz, pentru a evita acest din urmă impas, este bine ca cererile
să fie formulate conform principiului SMART: să fie suficient de
specifice (S); măsurabile (M), adică observatorul să poată calcula
momentul în care comportamentul s-a întâmplat; accesibile (A);
relevante (R) și încadrate în timp (T), de exemplu în următoarea lună
sau în umătoarele două săptămâni.
Cererea emițătorului ar putea fi formulată astfel: „Mi-ar plăcea ca, în
următoarele două săptămâni, când te întorci de la serviciu, (1) să îți
pui lucrurile murdare în coșul de rufe, (2) să dai cu aspiratorul o dată
pe săptămână și (3) să nu mai faci dezordine.“ Receptorul va oglindi
cele trei cereri și va alege una dintre ele, pe care este dispus să o
îndeplinească. „Înțeleg că te-ai simți mai puțin frustrat, dacă în
următoarele două săptămâni mi-aș duce lucrurile murdare în coșul cu
rufe de spălat, dacă aș da cu aspiratorul o dată pe săptămână și
dacă aș face mai puțină dezordine. Ei bine, voi face un efort și te voi
ajuta, punându-mi lucrurile murdare în coșul de rufe.“ Este util ca și
emițătorul să oglindească alegerea receptorului, redând
comportamentul pe care receptorul urmează să îl schimbe și
mulțumindu-i pentru disponibilitatea de care a dat dovadă. Orice
astfel de dialog se încheie printr-o îmbrățisare sau un gest de
afecțiune, pe care cei doi parteneri și-l oferă marcând astfel
reconectarea dintre ei.

Harville Hendrix mărturisește în cartea Primește iubirea pe care o

dorești că nu este suficient să identifici frustrările sau sentimentele
față de partener și să le corelezi cu rănile din copilărie. Pentru un stil
matur de relaționare, este nevoie de renunțarea la comportamentele
contraproductive și de înlocuirea lor cu unele mai eficiente. Și cred cu
tărie că Dialogul Cererilor de Schimbare de Comportament este un
bun început.

Relațiile dintre copii și părinți

încep prin conectarea
părintelui cu sine
Fără doar și poate România a intrat într-o nouă epocă în ceea ce
privește promovarea și deschiderea față de tot mai apreciatul
concept de parenting. Putem spune că deschiderea părinților
români este în creștere și, din fericire, cu fiecare carte de
parentaj citită descoperim tot mai multe despre un teritoriu
psihologic care pe unii dintre noi îi luminează, pe alții îi sperie, îi
mustră sau îi ajută să conștientizeze că la fel ca în orice
domeniu al vieții schimbarea, și aici, este imposibil de blocat.
Avem cărți despre cum să comunicăm, despre cum putem
distruge universul interior al copiilor, despre cum îi putem crește
în funcție de gen, despre resursele interioare ale acestora și
despre cum le putem facilita dezvoltarea. Tot ceea ce are de
făcut părintele este să intre într-o librărie și, după un oarecare
efort, să-și aleagă manualul în baza căruia vrea să descopere,
într-o primă fază teoretic și apoi practic, miracolele ascunse ale
celui mai important ”noi” din viața lui.

Ceea ce relativ puține cărți scot în evidență este că ceea ce

poate face un adult pentru a deveni un părinte
mai bun este să se focuseze pe cunoașterea și
dezvoltarea sinelui interior, și nu să caute obsesiv
strategii de modificarea a comportamentelor
copilului care plac sau nu publicului larg. Nu am nicio îndoială
că acesta este primul pas pe care un părinte trebuie să-l facă în
drumul transformării sale – pentru o reală conectare, indiferent
că vorbim despre mama sau tata.
Această idee revoluționară dă sensul cărții “Parentaj sensibil și
inteligent“, unul dintre cele mai apreciate ghiduri de parenting
scrise în ultimii ani. Cartea pe care o putem considera ”publicația
anului din România în materie de parenting” este o combinație
rară în ceea ce privește teoria atașamentului și rezultatele
impresionante scoase la iveală de către apreciatul domeniul al
neurobiologiei. Cartea, care este excepțională din orice punct de
vedere, merită să fie citită și re-citită de către orice persoană
care își dorește să facă progrese în ceea ce privește inteligența
relațională. Și asta deoarece cititorul va descoperii nu ”tehnici”
pentru un parentaj mai bun, ci o serie de idei iluminatoare cu
privire la înțelegerea și acceptarea de sine – ca elemente cheie
ale dezvoltării personale. Cartea este bogată în exerciții care
facilitează scoaterea la lumină a durerilor ascunse în cotloanele
universului interior și în fiecare capitol lumina conștientizării este
ghidată de farul dovezilor validate științific. Aceast detaliu face ca
atât sufletul, cât și mintea cititorului să digere mai ușor un
subiect dificil chiar și pentru cel mai cumpătat adult. Ce-i drept
procesul nu este ușor, dar care dintre comorile naturii au fost
descoperite fără efort?
Puține au fost situațiile pe care le-am întâlnit în cabinet și la care
atitudinea ambivalentă a părinților față de copii să nu fi reflectat o
atitudine ambivalentă față de propria persoană. Nu este rar nici
fenomenul în care părinții, în mod inconștient, se dezbracă de
hainele unei atitudini critice și negative față de sine și ajung să le
proiecteze asupra propriilor copii. Părinţi care, datorită
conflictului de loialitate se identifică cu aceste proiecții și mai
mult decât atât consideră că aceasta este natura firii lor. Această
capcană poate fi evitată doar dacă ne adunăm curajul pentru a
privii în adâncurile universului interior și suntem suficient de
deschiși la minte pentru a înțelegere de unde izvorăște această
atitudine toxică și distructivă.

Pentru a-i învăța pe copiii noștri cum

pot ajunge la o viață împlinită, avem
nevoie să învățăm înainte de toate
lecția auto-valorizării, să ne
acceptăm toate emoțiile și să
participăm activ la propria starea de
bine.
În timp ce scriam la aceste rânduri mă întrebam care este
comportamentul parental pe care l-am văzut cel mai des azi în
cabinet – care este învățătura zilei. Și probabil că nu întâmplător
chiar azi, am avut mai multe mămici care au uitat să-și trăiască
propria viață – și care încearcă să-și ajute copiii sacrificându-și
chiar și ultimul gram de energie. Dar dincolo de cuvinte și dorințe
satisfăcute, ce model transmitem copiilor în astfel de situații –
vrem să preia acest model de viață? Aceasta să fie calea
succesului în viață? Probabil că nu. Pentru a-i învăța pe copiii
noștri cum pot ajunge la o viață împlinită, avem nevoie să
învățăm înainte de toate lecția auto-valorizării, să ne acceptăm
toate emoțiile și să participăm activ la propria starea de bine.
Dacă am cădea pradă perfecționismului și etichetelor de părinte
bun și părinte cu multe like-uri pe facebook, cel mai adesea am
ajunge să renunțăm la propria viață și să o împrumutăm pe
aceea a copilului. Astfel în loc să oferim (așa cum am crede)
luăm de la copil. Deoarece acestea sunt strategii inconștiente
prin care ne satisfacem foamea emoțională, și sub diferite
explicații pro-parenting, ajungem să nu mai vedem limitele dintre
noi și cei mai dragi nouă. Iar contactul susținut cu un adult
înfometat emoțional este probabil unul dintre cele mai istovitoare
lucruri pentru orice copil.

Pot alege să-i ofer copilului meu mai

mult din ceea ce sunt eu cu
adevărat.

Ce pot face diferit? Este probabil întrebarea care dă târcoale în

mintea cititorului acum. Și răspunsul vine tot în urma citirii
bestseller-ului ”Parentaj Sensibil și Inteligent” – pot alege să-i
ofer copilului meu mai mult din ceea ce sunt eu cu adevărat;
admițându-mi vulnerabilitățile și punctele de creștere;
împărtășind cu acesta istoria devenirii mele; luminând cu ajutorul
cuvintelor atât momentele de reușită cât și pe cele de eșec și, în
general, să fiu cât mai onest cu putință. Oferindu-i astfel copilului
şansa de a mă iubi. Copiii au nevoie să-şi exprime iubirea faţă
de părinţi, faţă de oamenii care suntem dincolo de rolurile
parentale. Dacă îi privăm pe copii de această oportunitate,
aceştia vor suferi. De aceea avem nevoie să învăţăm să ne
iubim pentru a le oferi şi copiilor posibilitatea exprimărilor
spontane în materie de afecţiune şi iubire faţă de noi. Şi chiar
dacă lucrurile par a fi evidente pentru cei mai mulţi dintre noi,
iubirea de sine, este o imensă provocare.
 Anxietatea, fluturii din stomac
și fascinanta legătură dintre
creier și intestine
 25-01-2018

 Alexandra Huh

 NOUTĂȚI PSI

 0 Comentarii
DistribuieTweetAbonează-te
Urmează să vă întâlniți cu o persoană de care sunteți
îndrăgostit, dar pe care o cunoașteți de puțin timp. Pe drum, spre
locul de întâlnire, vă gândiți la tot ce s-ar putea să meargă bine
sau prost, iar un sentiment ciudat, asemănător unor fluturi care
dau agitați din aripi, apare în stomac. Cu siguranță, ați trăit acest
scenariu de mai multe ori. Uneori, când trebuie să luăm decizii
importante, simțim un gol în stomac, iar alteori, înainte de a ține
un discurs, ni se face greață. În toate aceste situații, stomacul
nostru pare să vrea să ne spună ceva și să reacționeze în
funcție de ceea ce simțim. Totuși, acest lucru e socotit ciudat,
deoarece noi știm că creierul este cel care procesează
informațiile legate de emoții și ne ajută să facem față situațiilor
stresante. Există, oare, totuși posibilitatea ca sistemul nostru
digestiv să comunice cu creierul și să reacționeze la emoții și
stres? [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Sistemul digestiv și sistemul nervos

Literatura de specialitate ne arată faptul că sistemul nostru
digestiv își are propriul său sistem nervos, numit sistemul nervos
enteric. Sistemul nervos central și sistemul nervos enteric se
formează în aceeași perioadă de dezvoltare a fătului și sunt
alcătuite din țesuturi identice. Sistemul nervos enteric este parte
a sistemului nervos autonom și are peste 100 de milioane de
terminații nervoase, iar principala sa funcție o reprezintă
controlul digestiei. Creierul (parte a sistemului nervos central) și
intestinul (cu sistemul său nervos enteric) sunt puternic
conectate și comunică bidirecțional prin intermediul nervului vag,
cu ajutorul neurotransmitătorilor. Această cale de comunicare
este cunoscută și sub denumirea de axa creier-intestin. Nervul
vag pleacă de la trunchiul cerebral și realizează conexiunea
acestuia cu plămânii, inima și intestinele, interacționând cu
controlul parasimpatic al acestora. [cs_spacer
cs_spacer_height=”1″]

Comunicarea creier-intestin și senzația de

foame
Această comunicare strânsă dintre creier și sistemul
gastrointestinal joacă un rol important în controlul întregului
proces digestiv și în reglarea apetitului. Studiile de specialitate
arată faptul că pacienții care recurg la chirurgie bariatrică
(micșorarea stomacului), în urma acestei intervenții, prezintă o
activare mai puternică a zonelor creierului implicate în
comunicarea cu intestinele.

Senzația de foame apare ca rezultat al comunicării dintre

hipotalamus și intestin, fiind implicate și alte structuri ale
creierului, cum ar fi amigdala și hipocampul. Studiile de
neuroimagistică funcțională ne arată faptul că, la fel ca sexul,
drogurile sau jocurile de noroc, mâncarea poate produce o
eliberare de dopamină, care ne face să simțim senzația de
plăcere. Cu alte cuvinte, mâncarea ne poate provoca plăcere, ne
poate face fericiți. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Comunicarea creier-intestin și stresul

Atunci când sunt stresați, mulți dintre noi simt efectele stresului
la nivelul intestinului. Răspunsul la evenimentele amenințătoare
sau solicitante are ca scop mobilizarea resurselor, pentru a face
față situațiilor. Prezența constantă a unor evenimente stresante
în viața de zi cu zi poate duce la apariția unor simptome la
nivelul sistemului digestiv, mai ales dacă stresul devine cronic.
Cercetătorii au încercat să identifice, în ultimii ani, mecanismele
prin care mediatorii neurohormonali ai stresului afectează
sănătatea intestinului. Spre exemplu, ei au arătat că
norepinefrina, secretată ca urmare a stresului, influențează
mucusul și bacteriile care populează intestinul, contribuind la
creșterea exagerată a florei nocive.
℗PUBLICITATE►

Afectarea microbiomului poate crea dezechilibre la nivelul

sistemului imunitar, al metabolismului, și poate influența apariția
și menținerea unor tulburări psihice cum ar fi: autismul, scleroza
multiplă, depresia și schizofrenia.
℗PUBLICITATE►
Un alt neurotransmițător secretat în momente de stres, pe lângă
norepinefrină, este acidul gama amino-butiric (GABA). Acest
neurotransmițător are un rol inhibitor și este implicat în
diminuarea simptomelor specifice anxietății și stresului. Un
studiu realizat pe rozătoare a arătat că bacteriile din intestin
influențează sistemul GABA-ergic prezent în creier. Intestinul
comunică cu creierul prin intermediul nervului vag. Când nervul
vag a fost îndepărtat la o parte dintre rozătoare, efectul anxiolitic
și antidepresiv al bacteriilor din intestin a fost eliminat. Aceste
rezultate ne sugerează faptul că există un rol benefic al
bacteriilor prezente în sistemul gastrointestinal, care influențează
sistemul GABA-ergic din creier și comportamentul. [cs_spacer
cs_spacer_height=”1″]

Ce putem face?
Din fericire, există câțiva pași pe care care îi putem face pentru a
scădea nivelul de stres din viața noastră și pentru a îmbunătăți
sănătatea aparatului digestiv. Unul dintre cele mai eficiente
moduri de a face față stresului este practicarea regulată a
exercițiului fizic. Diversele exerciții care au ca scop coordonarea
respirației cu mișcarea pot fi foarte eficiente pentru a reduce
starea generală de agitație crescută și anxietate. De asemenea,
exercițiile de respirație profundă, prezente în practicile yoga sau
mindfulness, activează sistemul nervos parasimpatic. Acest
sistem are un rol important în procesul de vindecare a
organismului și în procesul digestiei.

Pe lângă practicarea exercițiului fizic, un alt lucru pe care îl

putem face pentru a diminua efectele negative ale stresului este
controlarea gândurilor negative. Identificarea gândurilor negative
ne va permite să ne modificăm felul în care percepem realitatea
înconjurătoare și să avem o abordare mai echilibrată, cu mai
puțin stres, asupra vieții.